INTERVIU

Florin Cîntic: „România la aproape

100 de ani de la Trianon” 

(Florin Cîntic: “Romania 100 Years from Trianon”)

Interviu realizat de Dr. Ioana DRĂGULIN,

Muzeograf, Muzeul Naţional Cotroceni

Abstract: During this interview, the historian Florin CÎNTIC remembers, lucidly through the critical analysis, the most important moments that the young Romanian state experienced during the negotiations of the Paris peace treaties. CINTIC felt the need to bring back to the memories of the contemporaries that the realization of the Great Romania was not an easy process, and that the recognition of the union acts was difficult. It was the merit of the Romanian diplomacy, of the determined decisions taken from Bucharest and of favorable conjunctions at the international level.

Keywords: World War I, Paris peace treaties, self-determination, Great Britain, Trianon.

Ioana Drăgulin: Acest număr al revistei Polis este dedicat perioadei în care s-a desfăşurat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Aş dori să rememorăm puţin ceea ce s-a întâm­plat acolo. Ce a câştigat România? A fost un noroc pentru ea sau a obţinut ceea ce era firesc să se obţină?

Florin Cîntic: Tratatele de pace semnate la Paris, între 1919 şi 1920, au consfinţit crearea statelor indepen­dente, coagulate pe majorităţi etnice, ridicate pe ruinele fostelor imperii mul­tinaţionale care dominaseră Europa, aşa cum fusese ea stabilită după Conferinţa de la Viena din 1815. Uriaşa restructurare politică şi geo­grafică a fost posibilă graţie preşe­dintelui american Woodrow Wilson, cel care, pe 8 ianuarie 1918, se adresa Congresului cu celebra Declaraţie în 14 puncte, prin care fixa condiţiile restabilirii păcii după Primul Război Mondial. Pentru ţările mici din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum România, punctul 10, privind „autode­terminarea”, a fost crucial, pentru că a deschis calea legală pentru construcţia unui stat modern complet, care să includă şi teritoriile unde românii erau majoritari. În ciuda oscilaţiilor lui Ionel Brătianu, cel care, ignorând sfaturile generalului Berthelot, a forţat armistiţiul şi venirea la guvernare a filogermanului Marghiloman, care a semnat acordul umilitor cu Puterile Centrale (martie 1918), precum şi a destrămării armatei ţariste sub loviturile terorismului bolşevic, care a infiltrat-o şi a ruinat-o, România se salvează miraculos, în ultimul ceas de la statutul de învins. Graţie aceluiaşi Berthelot, care, aflat în Bulgaria la comanda Armatelor Dunării, elibe­rează Bucureştiul pe 1 noiembrie şi îl sfătuieşte pe Regele Ferdinand să declare război Puterilor Centrale, denunţând Tratatul de la Buftea. Ceea ce acesta şi face, pe 10 noiembrie, cu o zi înainte de capitulare. Astfel încât, prin acest artificiu ingenios, ora 11.00 din data de 11.11.1918 ne prinde de partea Antantei, fiind astfel îndreptăţiţi la aplicarea principiului autodeter­minării. Principiu acoperit formal de adunările populare din provinciile româneşti care au plebiscitat dorinţa de a se uni cu Regatul României. Tratatele de pace de la Paris au consfinţit această stare de fapt, graţie presiunilor diplomatice franceze (sti­mulate de infatigabilul general Berthelot şi de prim-ministrul Clémenceau), a demersurilor repre­zentanţilor Guvernului român: Ion. I.C. Brătianu (bătăios şi revan­şard) şi Alexandru Vaida-Voievod (mason abil, conciliant şi diplomat), a me­moriului despre Transilvania făcut de Iuliu Maniu, care a spulberat pre­tenţiile contelui Teleki, a farmecului persuasiv al Reginei Maria şi, desigur, nu în ultimul rând, a armatelor româneşti care au ocupat Budapesta, pe 4 august 1919, alungând banda bolşevică a lui Béla Kun şi care au părăsit teritoriul maghiar abia în aprilie 1920, când a fost garantată semnarea Tratatului de la Trianon cu graniţele desenate de Emmanuel de Martonne, cel mai mare geograf al timpului şi, trebuie spus, un mare prieten al românilor. Semnarea tra­tatelor a fost un proces greu şi lent, în care a trebuit negociat fiecare pas şi cu mari eforturi s-a ajuns la acest rezultat favorabil României. Este sin­gura dată când diplomaţia românească a reuşit să înfrângă (e drept, şi cu ajutorul trupelor de ocupaţie din Ungaria) diplomaţia maghiară, mult mai profe­sionistă, branşată, persuasivă şi in­fluentă inclusiv în zilele noastre.

În contextul perioadei istorice pe care o trăim, care se regăseşte sub semnul Centenarului, cum consideraţi că a fost abordată tema Marelui Război în România? Care ar fi trebuit să fie rolul statului în analizarea acestei teme?

Tema Marelui Război nu putea fi abordată fără consecinţele miracu­loase pe care le-a avut pentru noi, pentru că, altfel, sub raport militar, a fost un dezastru (cu excepţia, desigur, a momentului astral din august 1917, când ţăranii destoinici, antrenaţi de Misiunea Franceză, au ţinut eroic frontul la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz). Tămbălăul demagogic şi risipa înfricoşătoare care au însoţit acest program pe patru ani al guvernului sunt elocvente pentru incapacitatea politicienilor români de a gândi strategic, în perspectivă. Cu excepţia scurtei perioade cât Departamentul Centenar a fost coordonat de Daniel Şandru, când s-a schiţat un plan cu obiective, cu etape şi cu termene clare, restul a fost o orgie de vorbe goale şi de rezultate haotice (mai mult sau mai puţin efemere). Culmea este că singurele lucruri care au însemnat o minimă abordare critică, bazată pe documente şi cu un impact edu­ca­ţional real, au fost proiectele Arhivelor Naţionale, care au pus în valoare patrimoniul propriu, cu cheltuieli minime sau, de cele mai multe ori, cu buget zero. Când pui aceste lucruri în balanţă cu, să zicem, spectacolul de stradă cu piesa Vlaicu-Vodă, jucat o singură dată de Teatrul Naţional Bucureşti şi pentru care se pretinde că au fost cheltuiţi nici mai mult, nici mai puţin de 500.000 de euro, ce să mai zici? Faţă de risipa şocantă, aprobată dezinvolt de autorităţile centrale şi locale, rezultatele sunt minuscule. Ce trebuia să facă statul? Să se gândească cu trei ani înainte, să finanţeze inteligent, astfel încât să scoată sin­teze, ediţii critice serioase care să rămână în biblioteci, să facă serii de documente relevante, să le traducă profesionist şi să le trimită marilor biblioteci ale lumii, spre exemplu. Să finanţeze dezbateri critice interna­ţionale, nu gargară patriotardă, să sprijine desfăşurarea unor astfel de evenimente la mari universităţi, cu impact autentic asupra mediilor academice universale, să aducă, pe scurt, adevărul în atenţia românilor şi a celor interesaţi de realitatea româ­nească. Trebuia un program solid, cu licitaţii de proiecte care să urmărească ceva, adică un program cu proiecte convergente, articulate, nu dezmăţul amatoristic pe care l-am văzut, unde au primit, ca de obicei, sume indecent de mari tot felul de trepăduşi de partid şi de abonaţi la banii publici, specializaţi în „para-ndărăt”.

Ce a lăsat Trianonul în această parte a Europei? Care ar fi meri­tele şi lipsurile sale?

A lăsat secolului XX state naţionale, inclusiv un stat republican Ungaria dorit de revoluţionarii pa­şoptişti, şi o tensiune etnică ce bolboroseşte când mai tare, când mai încet în regiune. A lăsat şi un Tratat al Minorităţilor pe care România a fost obligată să-l respecte, odată ce şi-a pus semnătura pe actul final, care este mai mult sau mai puţin pus în practică, dar care e un permanent motiv de tensiune şi ceartă. A lăsat, de asemenea, o ură nestinsă şi o umilinţă vie celor care fuseseră crescuţi în ideea că sunt naturi superioare prin simpla lor apartenenţă la o naţiune privilegiată, care transmit şi azi nestingheriţi, în limba proprie, în şcolile româneşti, revolta şi nesu­punerea făţişă faţă de „dictatul de la Trianon”. Şi care, în baza loialităţii faţă de Germania, au pretins şi au fost recompensaţi în 1940, prin rapturi teritoriale compensatorii, pentru a li se mai ostoi pentru câţiva ani orgoliul rănit de foştii stăpâni. Principalul merit a fost, desigur, construcţia unor state moderne, efect al unei acţiuni intelectuale şi politice de aproape un secol, de la Quinet şi Michelet la paşoptiştii europeni şi până la proiecte de ţară de la începutul secolului XX. A consfinţit juridic, de asemenea, prăbuşirea inevitabilă a imperiilor europene, bazate pe asuprire naţională şi, desigur, nu e nicio surpriză că asistăm azi la o furibundă propagandă care ţinteşte discreditarea spiritului naţional, a „parohialismului” şi naţio­na­lismului retrograd şi care lansează, prin ricoşeu, un amplu proiect de resuscitare a viziunii imperiale – în care naţiunile componente „o duceau mult mai bine” (sic!) şi unde erau „mai civilizate” – sau măcar de instaurare a unei reorganizări fede­rative care să mimeze imperiul. Cum proiectul european încearcă să îndulcească întrucâtva limitările impuse de „Trianon” (cu stigma­tizarea naţionalismului etnic, nu şi a celui imperial, francez, englez, rus sau austro-ungar!), cu linii de sprijin pentru creşterea puterii autorităţilor regionale şi cu o atenuare a influenţei centrului, vom vedea, cine ştie, cum s-ar putea imagina în viitor un Trianon de semn schimbat spre beneficiul diplomaţiilor revizioniste. Crimeea e doar un început!

Valorizează România astăzi Trianonul?

Nu, nimeni nu mai are azi habar de faptul că împărţirea Banatului a fost problematică, pretenţiile Serbiei şi ale României fiind în totală contradicţie (Antanta a intrat în război de partea Serbiei) şi că Oradea şi Aradul le datorăm creionului lui de Martonne, care a spus că linia ferată ce le uneşte nu poate fi fragmentată de graniţă şi atunci a trasat graniţa pe după ea. De asemenea, trebuie reamintit că elitele politice centraliste de la Bucureşti (începând, desigur, cu liberalii bră­tieni), au tratat de sus provinciile (mai ales Basarabia şi Banatul) şi au ignorat complet programul autonomist al Transilvaniei pe care Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniu îl revendicase. Ca urmare, vedem azi cum „Transylvania – Erdély Romania” îşi construieşte pe banii noştri un brand separat, în care se autoprezintă drept „ţara cea bună şi civilizată”, în contrast cu o Românie săracă şi deza­buzată, care face breaking news-urile negre, nutrind, fireşte, speranţa că programul federalist al UE va fi vreodată pus în practică şi că vor putea profita de el. În privinţa modului cum ţara noastră a pus în aplicare obligaţiile ce derivau din Tratatul Minorităţilor, după 1920 până azi, ar trebui o postare separată. Vorba româ­nească „cu fundu-n două luntri” este suficient de expresivă pe acest subiect (măcar Franţa şi Ungaria au fost consecvente: nu l-au respectat deloc!).

Care mai este semnificaţia Trianonului în proiectul Europei unite?

Că obligaţia de a respecta tratatele internaţionale revine doar ţărilor mici. Realitatea recentă ne arată că, asemeni boabelor de popcorn în tigaia încinsă, identităţile naţionale explodează rapid în condiţii de înfierbântare la graniţe, aşa că trebuie să spunem adio visului lui Churchill cu „Statele Unite ale Europei” şi cu melting pot-ul aferent, care atenuează identitatea tribală, sublimând-o într-una „americană”, superioară. Noroc că acum războaiele se poartă pe internet şi la televizor, nu în tranşee, manipularea şi fake news-urile fiind mai eficiente decât gazul sarin. „Vom muri şi vom fi liberi!”, ca la orice revoluţie.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text