Imperii în fragmegrare

[Empires in fragmegration]

 Mădălina Virginia ANTONESCU

 Abstract: The classic definition of empire borrows, at the beginning of XXIst century, new meanings, under the influences of new hybrid concepts as globalization, fragmegration, hierarchy, neo-medievalism, global governance. The first section of our study is interested in exploring old and universal-known meanings about empire, in order to better understand within the second section, nature and intensity of challenges and changes brought by complex order of the XXIst century, inclusively for international relations theory field and for global studies, as well, by shaping new structures of authorities and overlapping loyalties, far away from classical concepts of state, empire and international organization.

Keywords: political structures, international relations, empire, globalization, neo-medievalism, heterarchy, fragmegration

Concepția tradițională asupra imperiului din perspectiva relațiilor internaționale

La începutul sec. al XXI-lea, con­form doctrinei, imperiul apare ca o “atingere la ordinea suverană a glo­balizării economice”, ivit pe fondul unei crize generale a conceptului de stat-națiune, care lezează sistemul westphalian de state, afectând cele mai importante prerogative de putere ale statului în sensul său clasic (mili­tare, monetare, culturale)¹.

În opinia cercetătorilor, rolul structurilor imperiale este de a răs­punde nevoii de ordine la nivel inter­național și regional, în absența aces­tora popoarele, comunitățile etnice, semințiile, luptându-se între ele pen­tru preeminență politică²; această ne­voie de ordine universală care a stat la baza apariției, consolidării și ex­pansiunii imperiilor este o realitate istorică cu o vechime de 2000 de ani. Imperiile au fost cele mai puternice entități politice în decursul istoriei, în ultimele 2000 de ani, ele apărând odată cu uniunile democrațiilor mi­litare conduse de un rege (arché-ul lui Burebista; ligile corintheană și ateniană, ca alianțe ale unor state-ce­tăți grecești sub hegemonia unei ce­tăți dominante, Sparta, Corint, Atena, Teba)³. Alte imperii au apărut por­nind de la o entitate inițială (cetate, regat) precum regatul macedonean (devenit stat de nucleu imperial pen­tru construirea prin expediții militare și expansiune continuă, a unui impe­riu trans-continental, de către Alexandru Macedon); altele s-au format prin expansiuni ale unor com­panii comerciale ale statului-metro­polă (Compania engleză a Indiilor orientale, Compania olandeză a Indiilor, companii franceze etc.)⁴ în teritorii colonizate manu militari sau cumpărate ori dobândite prin schim­buri teritoriale cu alte imperii sau state sau prin alianțe matrimoniale (Imperiul Habsburgic, Imperiul Spaniol al lui Carol al V-lea), prin anexiuni teritoriale și cuceriri militare (Imperiul Țarist) sau prin formarea unor uniuni politice sau comunități de state gravitând în jurul unui stat-nucleu ce păstrează monopolul deci­zional de facto sau de iure.

Termenul de „imperiu” este con­siderat în doctrină ca fiind derivat din lat. imperium, desemnând puterea instituției împăratului asupra teritori­ilor supuse jurisdicției sale⁵; modali­tatea clasică de construire în istorie a unei astfel de structuri a fost cuceri­rea militară, aceasta fiind caracterizat printr-o stăpânire a numeroase po­pulații și teritorii prin intermediul puterii militare, în mod prioritar și a celei legislative⁶. Treptat, imperiul își formează, pe măsura consolidării sale asupra teritoriilor stăpânite, un greoi aparat birocratic și bugetar pentru recoltat taxe și impozite, pentru tribut și tot felul de dări având ca destinație visteria statului–nucleu al imperiului; împărțirea imperiului se realizează în prima fază în regiuni militare (nome, satrapii, provincii militare conduse de guvernatori militari) iar în etapele următoare, acestora li se adaugă și atribuții administrativ-fiscale sau ci­vile, pe măsura sporirii complexității competențelor pe care imperiul și le arogă în relațiile cu periferiile sale integrate complet, semi-integrate, în curs de integrare sau rebele⁷.

Nevoia de ordine și de stabilitate politică a ordinii universale necesită apariția și consolidarea imperiilor, existând justificări pentru “legitimi­tatea de tip imperial” și o întreagă geopolitică imperială bazată pe îm­părțiri de teritorii și pe negocieri ori lupte pentru teritorii între mai multe imperii aflate în diferite stadii de dezvoltare. Așa cum remarcă doc­trina, Roma, Istanbul, Veneția și Londra guvernau asupra mai multor comunități politice distincte în epoca anterioară statului-națiune, în sec. al XVII-lea; până în al doilea război mondial, puterea globală se consoli­dase în aproape șase imperii, aproape toate europene⁸, ceea ce și-a pus am­prenta pe dreptul internațional, con­siderat în mod preeminent „un drept european al Directoratului” sau al „Concertului de puteri europene” ce se înțelegeau asupra organizării teri­toriilor și componenței lor etnice prin întrunirile de tip conferințe sau con­grese (până în sec. al XIX-lea, inclu­siv). Decolonizarea provoacă dispa­riția unor politici imperialiste (duse de mici națiuni guvernând prin dife­rite forme coloniale și neo-coloniale teritorii trans-continentale) dar nu și la dispariția ideii de „imperiu”⁹ care continuă să fie explorată și în lumea democrațiilor și a drepturilor omului, specifică sec. al XX-lea și începutului sec. al XXI-lea. Li s-a reproșat impe­riilor faptul că ele sunt forme dis­tructive de guvernare și structuri agresive, expansioniste, care se luptă între ele pentru putere; mărimea im­periilor impune în unele cazuri și puterea lor de proiecție economică, politică, militară; în alte cazuri, este suficient să se dețină zone strategice din anumite puncte ale globului spre a se putea vorbi de „state exercitând o putere imperială” (de exemplu, asupra Europei de Est și Centrale, constituind Heartlandul, în opinia geopoliticianului H. MacKinder, teo­reticianul Pivotului geografic al isto­riei)¹⁰. Imperiile se bazează pe exer­citarea dreptului de a cuceri și a dreptului de a stăpâni (tratatul de la Tordesillas, din 7 iulie 1494, prin care două imperii coloniale comerci­ale în curs de afirmare, Spania și Portugalia, își împărțeau Lumea Nouă după cucerirea sa de către Columb)¹¹.

După cum remarcă doctrina, sis­temele imperiale au dominat istoria formării statelor de-a lungul secole­lor, în special prin mărime și gran­doare; condiția menținerii imperiilor a fost acumularea constantă de terito­rii, concentrarea mijloacelor coerci­tive – în special a mijloacelor militare și de război; declinul imperiilor sur­vine odată cu diminuarea acestei ca­pacități¹². După Giddens, desfășura­rea puterii militare a însemnat pentru imperii crearea și menținerea frontie­relor în ciuda faptului că erau fluctu­ante și variau sub influența alianțelor, invaziilor și rebeliunilor¹³.

Pentru un imperiu tradițional, cre­area sa a însemnat expansiunea înce­pută de la un nucleu imperial, de la baze inițial restrânse. Sistemul tribu­tar susținea un aparat militar și admi­nistrativ costisitor, precum și cheltu­ielile cu mituirea potențialilor ataca­tori pentru a se asigura pacea și sta­bilitatea la frontierele imperiale con­siderate vulnerabile¹⁴.

În relațiile internaționale, terme­nul de „imperiu” are în vedere un tip de structură politică definită prin: anumite imperative strategice, sete de putere, onoare, proiectare la distanțe mari a prestigiului (adesea vorbind de imperii transcontinentale), prin ma­nevre diplomatice¹⁵ având capacita­tea de a influența unilateral la nivel regional și global scena politică, prin folosirea invențiilor tehnologice pen­tru expansiune teritorială, precum și printr-o asumare a unei misiuni spe­cifice de a civiliza teritorii care au culturi distincte de cea asumată ofi­cial de statul-nucleu decizional (cel care propagă ideea sa de imperiu în ordinea politică a unui anume mo­ment istoric sau se străduie să o mențină în ciuda schimbărilor din această ordine (status-quo imperial)). Forme ale imperiilor de tip nou, după cum se arată în doctrină, ar fi efecte ale unui sistem internațional multistatal anarhic (în viziunea rea­listă) sau ar îmbrăca noi dimensiuni, acționând la nivel cultural, economic și structural¹⁶.

Doctrina geopolitică efectuează o distincție între imperii și mari puteri, aplicând criteriul cronologic: până în epoca modernității (sec. al XIX-lea) putem vorbi de imperii iar din sec. al XX-lea (când începe vastul proces al decolonizării) putem vorbi de mari puteri¹⁷; odată cu prohibiția univer­sală instituită de documentele ONU după 1945 asupra fenomenelor de imperialism, hegemonism, neo-colo­nialism, se folosește în ordinea juri­dică internațională bazată pe Carta ONU termenul generic de” state” sau „națiuni”, asociate principiului ega­lității juridice între toate statele, toc­mai ca o garanție juridică (ius cogens) împotriva unei ordini politice impe­riale sau hegemonice. În reali­tate, practici hegemonice sau neo-colo­nialiste continuă să se manifeste într-o ordine juridică internațională speci­fică sec. al XX-lea, depășit de am­ploarea, rapiditatea și multitudinea actorilor și fenomenelor globaliste, trans-statale. Dacă în trecut imperiile se remarcau printr-o politică de cuce­riri teritoriale, în epoca contemporană acest lucru fiind pus sub prohibițiile ONU, se preferă practica unor domi­nații de tip informal (cultural, eco­nomic, ideologic) fără a exclude și dominația de tip politic sau militar (prezența bazelor militare ale unei mari puteri, pe teritoriile unor state, la nivel trans-continental), ca expre­sie a unui statut de mare putere ra­portat în termeni hard power¹⁸, la capacitatea de a purta război (deoa­rece imperiile și marile puteri au in­trat în decursul istoriei și în prezent, în diferite relații conflictuale pentru a își lărgi ariile de influență).

Un sistem internațional bazat pe forță, funcționabil din epoca antică până în prezent, are la bază, în opinia specialiștilor (Wallerstein), două ti­puri de organizare a relațiilor inter­statale: structura imperială (o singură entitate politică exercită controlul, domină întreaga zonă), corespun­zân­du-i hegemonia, și structura multi-statală (când mai multe unități poli­tice își dispută între ele controlul zonei în cauză) din care derivă echi­librul de putere. Este astfel folosit termenul de imperiu mondial sau economie–lume¹⁹. În această con­cep­ție se asimilează structura imperi­ală cu tipul hegemonic de organizare a relațiilor între state, accentul punân­du-se pe existența unui singur centru de putere (imperiul) suficient de puternic spre a își impune voința în raporturile internaționale (dându-se ca exemplu Imperiul Roman/pax ro­mana, Imperiul Britanic/pax brita­nica sau Imperiul Antic Chinez și poziția sa de control politic asupra Drumului Mătăsii/pax sinica).

Pentru Wallerstein, lungul secol al XVI-lea mărturisește emergența unei economii-lume distincte și capitaliste care a fost o entitate economică, nu doar politică, în comparație cu impe­riile, cetățile-state și cu națiunile-state. Acest tip de imperiu mondial sau economie-lume adună în frontie­rele sale alte imperii, cetăți-state și na­­țiuni-state. În trecut, pentru Wallerstein, imperiile s-au format plecând de la economii-lume bazate pe un sistem de schimburi comerciale care au de­pășit jurisdicții particu­lare²⁰. Imperiile se caracterizează prin convergența a trei piloni: ierarhie, ordine și expansiune (privită îndeo­sebi sub forma manu militari). Impe­riile cone­xează spațiul stăpânit cu o anume viziune asupra lumii, dezvol­tând con­cepții personale asupra orga­nizării lumii în funcție de ele însele (ombe­lico del mondo) și tinzând să mode­leze conform viziunii lor, alte părți ale lumii²¹. Imperiile au generat în trecut forme specifice de viziune asupra lumii (Imperiul Otoman a ge­nerat noțiunea de umma, Imperiul Spaniol a stat la baza ideii de respu­blica christiana, Imperiul Bizantin a produs ideea imperială oikumene, așa cum republica romană a stat la originea noțiunii de imperium)²². Concepțiile despre ordi­nea imperială sunt condiții pentru stabilitate, auto­ritate legitimă și un sens al aparte­nenței la imperiu (supe­rioritatea cetă­țeniei imperiale și bene­ficiile aduse de aceasta). Imperiul generează o bunăstare specifică pen­tru nucleul său dar și pentru periferi­ile sale, mă­su­­rabilă în termeni de ci­vilizație (infra­structură publică, norme juri­dice, limbă oficială impe­rială, insti­tuții comune culturale-reli­gioase, obi­ceiuri, monede comune, flote, apa­rat administrativ imperial, elemente spe­cifice unei ordini impe­riale). Norma imperială este impusă, în cazul majo­rității imperiilor, prin constrângere și război (imperialismul fiind definit ca o politică specială “empire-building” dar și ca o politică activă de extindere și de impunere a normelor și instituțiilor imperiale în teritorii noi, rebele sau semi-inte­grate).

Imperiile sunt legate de noțiunile de expansiune, ordine și supunere (în epoca contemporană folosindu-se noțiunea de “nouă ordine mondială”), la origine, în structura republicană imperială romană, termenul de impe­rator fiind acela de comandant mili­tar al legiunilor romane. Este deci, o legătură directă administrativă între conducătorul structurii politice și ca­pacitatea militară a acesteia de a fi transformată în instrument militar-politic de impunere a legilor, a obi­ceiurilor, voinței centrului decizional (un centru militar conducând un cen­tru statal sau urban- cetatea stata­lizată, tribul dominant-) în epoca ti­nerelor democrații militare patriar­hale care au generat imperii expansi­oniste (precum Roma imperială). Ca­pitalele imperiale devin micro-cosmosuri, concentrând instituțiile imperiale de putere și de bogăție, exercitând regulile imperiale și deci­ziile asupra teritoriilor și populațiilor îndepărtate²³.

Imperiul se definește prin caracte­rul sau aspirațional-expansionist (o voință de expansiune fără limite); particularitatea imperiului este de a cuprinde în interiorul său granițe și frontiere între numeroasele sale po­poare, seminții și de a nu avea fronti­ere externe; orice structură imperială se distinge de alte tipuri de puteri sau entități politice, indiferent că ar fi de natură statală sau nu (ligi de cetăți-state, uniuni federale de state, confe­derații, uniuni monarhice personale etc.), prin frontiere imperiale non-fixe, non-exclusive, imprecise, în mișcare²⁴. Conform doctrinei, politica imperială înseamnă o proiecție deli­berată de putere în afara ariei inițiale de jurisdicție a imperiului, având drept scop crearea unei unități coe­rente politico-administrative plasată sub control hegemonic²⁵. Pentru alți autori²⁶ imperiile clasice acoperă so­cietăți diverse ale unor spații geogra­fice limitate care nu au fost guver­nate ci plasate sub conducerea nomi­nală a unui împărat (existând un anumit grad de flexibilitate în interio­rul acestor tipuri de imperii, permi­țând existența unor autorități inter-conec­tate și multiple, de la variatele nive­luri infra-locale, locale, regio­nale, trans-continentale ale structurii impe­riale, precum în cazul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană)²⁷. Pentru imperiile din an­tichitate, o strategie des întâlnită a fost cea de utilizare a forței pentru a obține bogății materiale și teritoriale, pentru a impune propagandistic ima­ginea splendoarei (potenza) unei di­nastii, pentru construirea reputației impe­riale, pentru înlăturarea ame­nințărilor politice, care împreună au dus la construirea structurilor imperi­ale²⁸. După Robert Cooper, imperiul este asociat în epoca antică ideilor de ordine, cultură și civilizație, opuse zonelor din afara periferiilor sale, caracterizate prin barbarie, haos și dezordine. În această concepție, există două lumi separate, care nu interferează și se contestă reciproc, lumea din afara imperiului auto-calificându-se drept o ordine a liber­tății, a legitimității identității non-im­periale, și definindu-se ca fiind anti-imperială, adică îndreptată îm­potriva asupririi, exploatării și con­strângerii imperiului; este un model dualist, aflat într-o luptă permanentă pentru teritoriu, care se dă la ultimele frontiere imperiale. Pe de altă parte, imaginea imperiului despre sine în­săși este asociată intrinsec cu ideea de legitimitate celestă, aprobată și susținută de voința divină sau de alte valori (drepturile omului, democrația ca regim politic perfect). Imperiul generează în toate epocile un concept utopic pe care îl susține prin aparatul său de propagandă, prin nenumărații săi funcționari și prin ideea de Invin­cibila Armada.

Unicitatea centrului decizional imperial care radiază în jurul său o ordine a păcii, a stabilității și a splen­dorii imperiale²⁹, poate duce la faze de rigiditate instituțională și politică, la sistematizarea și cronicizarea poli­ticilor de exploatare, de asuprire a periferiilor, creând o prăpastie între nivelul ultim, decizional, al elitei centrului imperial și straturile inferi­oare (dacă am imagina tipul ierarhic de structură imperială ca pe o pira­midă). Pentru acest autor, într-o lume a economiilor globale este nevoie de o ordine globală politică, exprimată prin ideea de neo-imperiu, ca model valabil pentru a scoate guvernele slabe dintr-o situație de haos econo­mic și politic ce ar face printr-un efect de domino, vulnerabile și slabe, porțiuni tot mai largi din actuala or­dine internațională.

Transformarea ordinii onusiene într-una de tip neo-imperial s-ar justi­fica, în opinia autorului de mai sus, “printr-un efort de neo-colonizare, ca singură modalitate de a gestiona hao­sul și extinderea sa la nivel mondial”; zonele de risc și turbulență ar nece­sita intervenția rapidă de tip manu militari, a imperiului, ele neputând fi administrate pe termen lung decât cu costuri uriașe, dacă nu fac parte din structura periferiilor imperiului, dacă nu sunt supuse în prealabil efortului de colonizare. Aceasta este o viziune pledând pentru un nou tip de imperi­alism, care să fie bazat pe asumarea și extinderea valorilor drepturilor omului și pe valori cosmopolitane, având ca scop reducerea instabilității mondiale (state eșuate, state rebele, cvasi-state, zone disputate de mai mulți actori politici, proliferarea acto­rilor non-statali de tip rețea sau cor­porații care nu au responsabilitate juridică în planul actual juridic onusian, precum statele).

Un alt tip de imperialism mai este calificat și “imperialismul de vecină­tate” (manifestat la granițele unei ordini imperiale stabile și prospere, prin eșecul guvernării, prin violența etnică și contestări teritoriale) la care imperiul răspunde prin mijloace adecvate (monitorizare și organizarea alegerilor, corpuri tehnocratice de judecători, ofițeri de poliție, bancheri etc). Cooper, consilier al lui Tony Blair, este teoreticianul tipului de „imperiu cooperativ”, în care există un centru decizional impunând norma imperială, birocrația imperială urmărind implementarea și respecta­rea protecției drepturilor omului la toate nivelurile acestei structuri teh­nocratice³⁰ .

După cum remarcă alți autori³¹, în prezent, puterea migrează de la mo­nopol la piață, marile puteri (califica­bile și ca imperii folosindu-și simul­tan capacitățile militare, economice și politice pentru a construi sfere de influență în jurul lumii) intrând în competiție pentru constituirea piețe­lor și pentru răspândirea cutumelor. După George Kennan, inegalitățile de putere dintre state afectează suvera­nitatea lor; cu cât sunt mai multe state în lume, cu atât este mai ușor pentru imperii să le antagonizeze și să le cucerească³².

Definirea imperialismului este ra­portată la relația de hegemonie dintre un stat și alte state, națiuni și popoare subordonate controlului său; politica imperială este privită ca o proiectare deliberată a puterii statului dincolo de zona inițială a jurisdicției sale în sco­pul de a forma o unitate politico-ad­ministrativă aflată sub controlul he­gemonului. Imperiul este complet integrat economic și politic sub forma unei entități supranaționale, pe când coloniile se definesc mai de­grabă ca entități separate și subordo­nate; istoria a arătat însă că în prac­tică, imperiul și colonialismul se su­prapun³³. În America de Sud și în Lumea a Treia, interdependența este privită ca un sinonim pentru „imperi­alismul structural” sau „neo-imperi­alism” (considerându-se că Nordul a impus Sudului o dependență de ca­pitalul, tehnologiile și piețele sale, profitând de țările sărace din Sud)³⁴ .

Interdependența crescută dintre părțile unui sistem politic internațio­nal duce la o creștere a stabilității unui imperiu ca întreg³⁵ din moment ce apreciem conceptul de „imperiu” în termenii de creare și consolidare, de expansiune a stabilității, ordinii și civilizației imperiale într-o lume ha­otică, turbulentă și liberă; conceptul de „civilizație” este astfel, opus celui de „libertate”. Ceea ce pentru lumea non-imperială este definit ca un sis­tem autonom, funcționând în baza principiului non-ingerinței, a libertății politice, economice, militare, pentru imperiu se definește ca fiind o ame­nințare la adresa stabilității frontie­relor sale, necesitând impunerea, ex­tinderea civilizației imperiale într-o zonă haotică. Percepția imperiului este că lumea de dincolo de ultimele sale frontiere este una haotică, tur­bulentă, necontrolată, generând haos, deci amenințând cu focare de vio­lență stabilitatea acestor ultime gra­nițe și tinzând să se inflitreze în ca­drul periferiilor sale îndepărtate, spre a le contamina cu haos; lupta imperi­ului cu regiunile de graniță non-im­periale este o luptă pentru supravie­țuirea imperiului, deoarece el se identifică cu însăși ideea de expansi­une teritorială și de ordine, de stabi­litate. Dacă privim în termenii teoriei interdependenței (Keohane and Nye, 1977) relația dintre imperiu și regiu­nile non-imperiale, de lângă ultimele sale frontiere, observăm existența paradoxală a unor relații între siste­mul ierarhic și regiunile haotice sau semi-ierarhice (triburi războinice or­ganizate în democrații militare, ligi de cetăți-orașe rivale imperiului, co­aliții de state, alte imperii în diferite stadii de evoluție -unele în declin accentuat și în plină fragmentare și contestare, ceea ce duce la o expunere a periferiilor dis­putelor cu alți actori; alte periferii fiind în consolidare și expansiune-). Cu alte cuvinte, așa cum autori pre­cum Keohane and Nye ne invită să privim mișcările interne ale unui sis­tem politic internațional, există nu­meroase legături între actori imperi­ali în ascensiune, în declin, și lumea haotică sau liberă, non-imperială care îi influențează pe fiecare în parte, astfel că o anumită acțiune ce se în­tâmplă unui actor produce consecințe asupra altor actori din același sistem internațional politic; cu cât sunt mai mulți actori, mai multe locuri și mai multe ocazii, cu atât este mai mare interdependența, consideră Keohane and Nye (1977).

După neo-realiști de tipul lui Kenneth Waltz, încercarea de a con­trola interdependențele dintre actorii unui sistem ar produce o creștere a gradului de conflict și instabilitate pentru întregul sistem; cu cât este mai mare asimetria din cadrul sistemului (imperiul împotriva a numeroase zone din afara sa, marcat de haos, instabilitate sau de pretenții de riva­litate- unul sau un grup de actori po­litici în ascensiune coalizați pentru a contesta imperiul-), cu atât este mai mare gradul de instabilitate la nivelul întregului sistem. Un singur imperiu duce la un singur sistem politic inter­național adică doar unipolaritatea și condițiile de super-putere (sau impe­riul global) ar duce la o situație de înlăturare a instabilității și posibilită­ții intrinseci de conflict³⁶. Definind și fenomenul integrării, se admite în doctrină că, realizată prin forță și co­erciție, aceasta este și un proces (im­perialism) dar și o stare finală (starea de imperiu, în sensul său clasic); alți autori admit și ideea de integrare prin cooperare, prin punere în comun a competențelor statale, fiind un pro­ces voluntar și consensual, care ar defini o formă de neo-imperialism³⁷.

După alți autori, în identificarea structurilor imperiale sunt importanți trei factori: voința expansionistă (emanând de la conducători politici sau militari, de la industriași și ban­cheri ai unei entități politice, intere­sați de o expansiune comercială, mi­litară, financiară spre teritorii noi, bogate în resurse strategice sau con­siderate noi piețe potențiale de desfa­cere a produselor nucleului imperial, apărând conceptul de “piețe captive”, odată cu cel de „teritorii subordo­na­te” sau „captive” voinței imperi­ale); integrarea progresivă a unor re­giuni într-o economie în expansiune; ine­gala repartiție a puterilor (apariția imperiilor fiind favorizată de dispa­ritățile interesând populațiile, bunu­rile sau capitalurile)³⁸. Pentru un im­periu, soliditatea sa internă se justi­fică prin identificarea unui inamic exterior, ceea ce duce la o concen­trare de eforturi, resurse și coeziune internă către atingerea scopului co­mun; singurul mijloc de a controla o frontieră turbulentă este de a cuceri mai întâi teritoriile pentru a termina cu acea cauză de insecuritate³⁹.

Pentru alți autori, epoca pre-mo­dernă (acoperind o perioadă extrem de lungă, începând acum 11 000 de ani) cunoaște imperii ce și-au dez­voltat progresiv capacitatea de a se angrena în proiectarea puterii la mare distanță și în comerțul la distanțe și mai mari, fiind o epocă a interacțiu­nilor imperiale în cadrul Eurasiei): principalii agenți ai globalizării pre-moderne sunt imperiile politice și militare, religiile mondiale și mișcă­rile migratoare ale popoarelor no­made dar și ale popoarelor agricole în extindere teritorială⁴⁰. Este o epocă în care rețelele militare și politice nu sunt capabile să mențină relații de guvernare reglementate pe distanțe cu adevărat globale (cu excepția re­țelelor culturale și economice ale comerțului trans-eurasiatic și peste Oceanul Indian și lumea islamică trans-continentală); alte structuri pre­cum califatul islamic timpuriu și im­periile mongole din sec. al XIII-lea nu au reușit implementarea unor ast­fel de rețele globale de guvernare proprii (ele fiind fragile, în aceste două cazuri)⁴¹.

Tipologia imperiilor este una di­versă, în funcție de epocile istorice la care ne raportăm, ordinea în curs de globalizare contemporană fiind, în concepția noastră, caracterizată de noi forme imperiale extinse teritorial, inclusiv trans-național, în afara con­trolului statelor-națiune sau contro­lând în unele cazuri, pârghiile de au­toritate ale statelor-națiune (imperii private, imperii corporatiste, imperii mafiote sau underground, imperii post-istorice și imperii pseudo-poli­tice, bazate pe structuri ierarhice non-statale, sau de tip rețea care pot sub­ordona inclusiv unele paliere ale au­torității infra-locale, locale sau cen­tral-administrative ale puterii de stat)⁴². Așa cum apreciază doctrina, conceptul de “imperiu” a cunoscut o etapă de revenire în atenția comuni­tății academice în perioada post-răz­boi rece, încercând să explice im­pactul momentului 1989 asupra ca­drului noțional și conceptual al știin­țelor politice⁴³.

Conceptele de „fragmegrare” și „heterarhie” din prisma guver­nării globale

Pentru o parte a doctrinei, guver­narea globală s-ar apropia de o formă de neo-medievalism, întrucât primul termen ar presupune multiple niveluri implicând lipsa autorității centrale și necesitatea cooperă­rii/coordonării între guverne și actorii non-statali pentru încurajarea bunelor practici și realizarea unor obiective comune pe agenda globală (Gordner, Weiss, cf. Colas, 2002)⁴⁴. Termenul de guvernare globală apare la unii autori (Baylis și Smith,1999) defi­nind forme sub-statale de guvernare precum orașe, provincii, regimuri, localități; forme suprastatale (institu­ții multilaterale și agenții transnațio­nale); piața (prin instituții de regle­mentare și monitorizare); societate civilă (grupuri, asociații, organizații civice)⁴⁵. Pentru unii cercetători, gu­vernarea multi-nivel trebuie să fie pusă în relație cu regimul politic de­mocratic și cu conceptul de „legiti­mare politică” față de cetățeni; în vi­itor ar trebui întărit nivelul normativ de reprezentativitate politică al cetă­țenilor (baza guvernării globale de tip multi-nivel democratice) prin institui­rea unei “constituții a lumii”⁴⁶, alături de Declarația universală a drepturilor omului (ceea ce ar presupune și acor­darea cetățeniei globale de către in­stituții statale legitimate deja politic din prisma unui regim politic demo­cratic sau din partea unor instituții politice globale, odată cu consolida­rea unui nivel global de instituții). Pierderea unor mecanisme de guver­nare adecvată duce la o scădere a le­gitimizării politicilor globale, consi­deră autorii sus-citați, viitoarele pro­vocări continuând să adâncească pră­pastia dintre „fragmentarea politică” și integrare dar și să crească nevoia de democrație și legitimizare a politi­cii globale din interior, într-un posibil cadru de guvernare globală⁴⁷. Terme­nul de „fragmentare locală” este pus în opoziție cu procesul de integrare regională de tipul UE, pornind de la sintagma lui Anthony Giddens, a „transformării locale ca parte a glo­balizării, ca extensie laterală a cone­xiunilor sociale peste timp și spa­țiu”⁴⁸ .Cu toate acestea, doctrina se îndoiește asupra posibilității unei structuri-cadru a guvernării globale de a funcționa în viitor, dat fiind existența fragmentărilor politice, a inegalităților în creștere și a sărăciei. O autentică guvernare globală ar tre­bui să includă, în diferite instituții și structuri decizionale la nivel global (precum G7, comunitatea de afaceri globală sau comunitatea științifică occidentală –într-un fel de think-tank global-) și grupuri de persoane repre­zentând popoarele native, femeile din regiunea Anzilor sau amazoniană, ca parte a sistemului de guvernare glo­bală de care se bucură în prezent structuri precum cea a afaceriștilor din NY City pe Wall Street⁴⁹.

Conceptul “glocal”, contracție din subst. „global” și „local”, semni­fică faptul că produsele concepute pentru piața globală pot fi adaptate cerințelor specifice ale unei piețe lo­cale⁵⁰; pentru a defini „glocalizarea”, doctrina folosește dimensiunile cultu­rale, sociale, îndeosebi, identificând două sensuri în care conceptul poate fi înțeles: dintr-o primă perspectivă, globalizarea are limite și trebuie să se adapteze la constrângerile de la ni­velul local; din alt punct de vedere, impune ca nivelul local să nu fie per­ceput ca entitate amorfă ci ca una capabilă să modeleze după nevoile și identitățile sale multiple, locale, flu­xurile globalizării⁵¹.

În concepția doctrinei, dezvoltarea instituțiilor regionale este un feno­men a globalizării, exprimând inter­conectarea și nu insularizarea (fiind dat ca exemplu UE); conform lui Holsti (1994), „fragmentarea poli­tică” este definită ca fiind un feno­men identitar în contextul globaliză­rii. Unii autori fac conexiunea dintre fragmentare și localism, de unde ajungem la explicarea noțiunii de „fragmegrare”. Astfel, cultura cos­mopolitană ar fi definită prin faptul că „tot mai mulți oameni încep să gândească global și să acționeze lo­cal”, în special din prisma temelor socio-economice și bunăstării⁵². Pu­tem privi definirea „fragmegrării„ și prin prisma definiției date globalizării de Nye (rețele mondiale ale interde­pendenței, Nye/2003) sau ca o inten­sificare a relațiilor sociale mondiale legând localități aflate la distanță, astfel încât întâmplări locale sunt de­terminate de evenimente petrecute la depărtare și invers (Giddens, 1990 apud Baylis, Smith, 2001)⁵³. Se mai folosesc termenii de „glocalitate” sau de „relații glocale”⁵⁴ pentru a subli­nia interdependența dintre nivelul infra-local de luare a deciziilor care împuternicește individul la nivelul bazic al comunității organice-sociale în care este integrat, și nivelul global, alcătuind comunitatea globală de in­divizi interesați de identificarea și de soluționarea împreună a unor pro­bleme globale (satul global). După I. Wallerstein, asistăm în prezent la o reorganizare a sistemului internațio­nal datorită tipologiei relațiilor re­zultate din reorganizarea economiei globale, a evoluției vechilor și noilor alianțe politico-militare și eventuali­tății avansării ori revenirii unor ide­ologii⁵⁵ . Așa cum reamintește doc­trina, noțiunea de “statalitate” a fost aplicată în mod diferit atât politicilor de la nivel sub-statal cât și celor de la nivel supra-statal⁵⁶; astfel, Georg Jellinek a introdus un termen special, „Staatsfragmente” (fragmente de state)⁵⁷ pentru a descrie trăsăturile specifice de statalitate ale provincii­lor și teritoriilor care nu sunt suve­rane dar se bucură de o puternică autonomie politică; după Michael Keating, în aceste cazuri s-ar folosi sintagmele de „state parțiale” sau „state incomplete”, incluzând între acestea și situația specială a unei sta­talități incipiente a UE⁵⁸. În opinia lui Armando Marques Guedes, procesele sociale în desfășurare, precum proce­sele universaliste cosmopolitane, nu ar trebui privite ca având loc în mod liber, independent de procesele si­multane de fragmentare și rezistență. Mai mult, omogenizarea nu poate fi analizată separat; individualismul și cosmopolitanismul sunt interconec­tate⁵⁹.

După cum afirmă H. Bull, „noul medievalism” ar reprezenta un echi­valent modern și secular al unui tip de organizare politică universală ce a existat în evul mediu în creștinătatea europeană occidentală, model în care niciun conducător sau stat nu erau suverani în sensul de a fi supremi ci fiecare trebuia să împartă autoritatea cu vasalii –la nivelul de dedesubt- și cu papa- și (în Germania) cu împă­ratul Sfântului Imperiu Roman- la nivelul de deasupra⁶⁰. O ilustrare a conceptului de „entitate neo-medie­vală” sau de „imperiu neo-medieval” ar fi UE constituită din autorități su­prapuse și loialități contestate, expo­nentă a unei ordini mondiale neo-medievale, în care spațiul politic și comunitatea politică sunt conturate însă nu exclusiv, de limitele teritori­ale ale suveranității statale⁶¹ .

Așa cum apreciază doctrina, lu­mea sec. al XXI-lea este o lume în care granițele politice contează tot mai puțin iar economiile se inte­grează; re-desenarea hărții lumii se face nu doar ca efect al voinței unei singure mari puteri sau a unui grup de actori politici statali⁶²; des-stata­lizarea lumii devine o etapă de for­mare a unei noi structuri, post-statale, caracterizate de ascensiunea unor actori trans-statali sau non-sta­tali, precum metropolele, megalopo­lisu­rile, corporațiile, rețelele, organi­zațiile regionale supranaționale, aso­ciațiile profesionale sau sindicale in­fra-locale sau trans-naționale etc. Cercetătorii realizează o distincție între noțiunea de „fragmentare” și cea mixtă, de „fragmegrare” în care prima reflectă un proces de sciziune politică a coloniilor față de metropo­lele lor, proces produs la scară uni­versală, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca efect al unei im­plozii a structurilor imperiale de tip colonial sub impactul mulțimii miș­cărilor de emancipare politică a teri­toriilor subordonate. Noua eră a fragmentării politice bazată pe prin­cipiul auto-determinării etnice ca răs­puns la structurile de agregare de tip imperial (regionale, trans-continen­tale sau universale, precum cele ale Marii Britanii, Spaniei sau Portuga­liei ori cazul URSS după 1989) de­butează la sf. sec. al XX-lea-începu­tul sec. al XXI-lea odată cu sporirea numărului de țări la aproape două sute de state, fiecare comunitate et­nică din cadrul fostelor imperii dobândindu-și un stat propriu, o mo­nedă proprie și un loc în cadrul ONU⁶³.

În alte opinii⁶⁴ se poate realiza o distincție între conceptul de „impe­riu” (cu o vechime de aprox. 4 500 de ani, din neolitic, când s-a produs prima sciziune culturală majoră, cea între civilizațiile sedentare, agricole, pașnice, bazate pe organizarea ginți­lor matriarhale și culturile tinere, în ascensiune, distructive, ale păstorilor nomazi) și conceptul de „comunitate terestră”, opus imperiului, bazat pe un model biofil (în sensul de non-corporatist, anti-mercantilist, bazat pe dezvoltarea ecologică a comunităților locale, a nivelurilor infra-local și lo­cal sau trans-local de cooperare co­munitară).

Termenul de „glocalizare” este definit prin antiteză cu omogenitatea globalizării, și ar trebui înțeles din prisma caracterelor sale de diversitate și varietate pe care le produce tocmai din pricina nivelului local și infra-lo­cal generator de schimbări dar și de identități multiple. Este un termen ce ne conduce a imagina modalitățile unei reglementări politice locale a fluxurilor globale sau transnaționale, accentul căzând pe schimbările la scară infra-națională și nu pe cele de la scară națională⁶⁵. Conceptul de glocalizare este pus în conexiune și cu un alt concept, de fragmentare spațială care ar defini diferențele și tensiunile dintre teritoriile câștigă­toare și teritoriile pierzătoare ale me­tropolei mondializate, între spațiile conectate la rețele economice și soci­ale și spațiile lăsate în afară. Este un concept care surprinde inclusiv pro­cese de segregrare a unor orașe sau cartiere în cadrul unor comunități locale, generate de efectele negative ale unor rețele transnaționale locale, ceea ce ar trebui să impulsioneze au­toritățile publice să evalueze costurile sociale și spațiale ale acestei dinamici pentru a evita orice formă de secesi­une, consideră doctrina⁶⁶.

Globalizarea însă generează și procese de conglomerare instituțio­nală dificil de definit, deoarece sunt departe de a fi exclusiv unele de tip statal sau exclusiv suprastatal (fără nicio legătură cu nivelul de autoritate al statelor și nici cu legitimitatea tra­dițională ce leagă în baza contractului social statul de cetățenii pe care-i re­prezintă și cărora le aplică monopolul forței sale). Instituțiile reprezintă, în opinia doctrinei, un concept interdis­ciplinar, vag, care nu are o definiție unanim acceptată⁶⁷, de unde și difi­cultatea de a le măsura după criterii științifice; ar fi și controversat a mă­sura un concept care nu poate fi de­scris în termeni clari⁶⁸.

În doctrina relațiilor internaționale s-a introdus termenul de „heterarhie” spre a defini realități structurale dife­rite de cele tradiționale, ierarhice ex­plicând în mod clasic termenul de imperiu; pentru unii autori, conceptul de „heterarhie” ar integra nu doar organizări sistemice opuse ierarhiei (unui imperiu tradițional) dar ar aco­peri și modele structurale imperiale subtile, flexibile, de tipul celor neo-medievale (Sfântul Imperiu Romano-German)⁶⁹. Pentru alți autori, neo-medievalismul este explicat ca fiind un model în care autoritățile de stat sunt influențate de multiple (și uneori competitoare) autorități non-statale sau sub-statale, configurate în web-uri și în contra-weburi, ca rezultat al unei lupte pentru supremație între ele sau cu statele⁷⁰. Ordinea internațio­nală, în concepția acestui autor, in­terpătrunsă de rețele controlate de actori privați, creează riscul disipării și fragmentării ordinii westphaliene⁷¹. În concepția lui Jan Zielonka, mode­lul imperiului neo-medieval a apărut din nou la suprafața ordinii politice a sec. al XXI-lea, printr-o reluare a ideii imperiale occidentale⁷² precum Sfântul Imperiu Roman medieval, într-o formă postmodernă precum UE. Zielonka apreciază că neo-medi­evalismul (implicit și structura UE) ar fi opuse structurii de tip westphalian bazate pe concentrarea puterii, pe ierarhie, suveranități și identități bine definite, pe granițe clare, pe impu­nere militară⁷³. Sau, după cum apre­ciază doctrina, argu­mentul lui Zielonka asupra naturii neo-medie­vale a UE în care para­digma euro­peană necesită o funcțio­nare mult mai largă decât cadrul westphalian, fiind inspirată de mo­delul Sfântului Imperiu Roman, tre­buie luat în seamă⁷⁴.

În loc de concluzii

Epoca globalizării se caracteri­zează prin transformări la toate nivelu­rile și în toate domeniile, sub impactul dezvoltării tehnologiilor comunicaționale, informaționale, a infrastructurilor și circulației globale a fluxurilor de capital, de idei, de măr­furi, de persoane, care formează progresiv ceea ce poate fi denumit o “comunitate globală” ce își definește treptat și elemente politice suprasta­tale. Nivelul de integrare regională dezvoltă inclusiv ordini de tip neo-medieval cu suprapuneri de autoritate politică și interconexiuni multiple între nivelurile infra-local, național, regional și global; în ciuda caracteru­lui lor vag, termeni precum fragme­grare, glocalitate, heterarhie care ar merita să fie analizate pe larg în studii trans-disciplinare, trebuie să fie luate în seamă în definirea noilor forme de structuri politice sau post-politice generate de sec. al XXI-lea. Conceptul de „imperiu” este și el unul în curs de re-inventare ținând cont de forme noi de proiecție a pute­rii politice la distanță, de contextele glocale ce se dezvoltă, de noile relații între marile puteri care depășesc ca­drele clasice de reglementare ale drep­tului internațional sau ale realis­mului.

Note

• Antonio Negri, Empire and Beyond, translated by Ed Emery, Polity, UK, 2008, p. 3.
• Paragh Khanna, Lumea a doua. Impe­rii și influență în noua ordine globală, trad. de Doris Mironescu, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 13.
• Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică Enciclopedie de istorie universală, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 305. Pierre Lévêque, Aventura greacă, Editura Meridiane, vol. II, București, 1987, pp. 5-14; 23-25.
• Jacques Arnault, Procesul colonialismu­lui , trad. de I. Băluș, Editura Științifică, București, 1960, pp. 27-32.
• Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicționar de relații internaționale, trad. de Anca Irina Ionescu, s.l., Editura Universal Dalsi, 2001, pp. 254.
• Marie-Claude Smouts; Dario Battistella; Pascal Vennesson, Dictionnaire des relations internationales, Dalloz, Paris, 2006, pp. 190-192.
• Madalina Virginia Antonescu, „La nature imperiale de l’Union Européene: entre le modele étatique et le réseau transnational” (I), in Constantin Bușe (ed.), Euro-Atlantic Studies, Centre for Euro-Atlantic Studies, University of Bucharest, vol. 9 (2005), pp. 79-83.
• Paragh Khanna, cit, p. 13.
• Ibidem.
• Silviu Neguț, Introducere în Geopolitică, Editura Meteor Press, București, 2005, p. 27.
• Ibidem, V-VI.
• David Held, Anthony McGrew; David Golblatt; Jonathan Perraton, Transfor­mă­ri globale. Politică, economie și cultură, traducere de Ramona-Elena Lupașcu, Adriana Ștraub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Polirom, Iași, 2004, p. 57.
• Giddens, „The Nation-State and Violence”, vol. 2, în A Contemporary Critique of Historical Materialism, Polity Press, Cambridge, 1985, pp.80-81, citat în David Held et alii, Transformări, op.cit., p. 57.
• David Held et alii, Transformări,
• Graham Evans, Jeffrey Newnham, cit., p. 255.
• Ibidem.
• Silviu Neguț, cit., p. 39
• Ibidem.
• Ibidem,41-42
• Alejandro Colas, Empire, Polity Press, UK, 2008, p. 23.
• Ibidem, p. 31
• Ibidem, pp. 32-33.
• Ibidem, 7.
• Ibidem, 19.
• Graham Evans, Jeffrey Newnham, cit., p. 254
• David Held et alii, op.cit, p. 58.
• Ibidem, 109-110
• Robert Cooper, „Why we still need empires”, The Observer, Sunday, April 7, 2002
• Ibidem.
• Ibidem.
• Paragh Khanna, cit, pp. 14-15.
• Ibidem, p. 14.
• Graham Evans, Jeffrey Newnham, cit., p. 254.
• Ibidem, p. 267
• Ibidem, p. 266.
• Ibidem, pp. 266-267.
• Ibidem, 263.
• Marie-Claude Smouts; Dario Battistella; Pascal Vennesson, cit., pp. 190-191.
• Ibidem, 192.
• David Held et alii, cit., p. 462
• Ibidem, p. 463
• V. Antonescu, Uniunea Europeană, un imperiu al sec. XXI? Spre o civilizație a Uniunii Europene, Cartea Universitară, București, 2004, pp. 228-236. Idem, Uniunea Europeană, un imperiu modern?, Cartea Universitară, București, 2005, pp. 16-18, 26-28. Idem, Uniunea Europena, imperiile antice și imperiile medievale. Studiu comparativ, Lumen, Iași, 2008, pp.18, 30-31, Idem, „La nature impériale…”, op.cit., p.78.
• Adrian Pop, „Lecțiile globale ale revoluțiilor Est-Europene”, Sfera politicii, vol. XVIII, nr. 12 (154), decembrie (2010), pp. 3-11.
• Vasile Pușcaș, Relații internaționale/ transnaționale, Editura Sincron, Cluj Napoca, 2005, Institutul de Studii Internaționale Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de istorie și filozofie, p. 189.
• Ibidem, pp. 188-189.
• Astrid Harnisch, „Multi-level Governance Beyond the Nations State: the End of Legitimate Democratic Politics?”, in The Bologna Center Journal of International Affairs, Spring 2002.
• Harnisch, Multi-level governance, 2002.
• Giddens, The Consequences of Modernity, Oxford, Cambridge, Mass: Polity Press, 1990, p. 64.
• Astrid Harnisch, cit., 2002.
• Cynthia Gorra-Gobin, Dictionnaire des mondialisations, Armand Colin, Paris, 2006, p.185.
• Ibidem, 186.
• Vasile Pușcaș, cit., pp. 92-193.
• Ibidem, p. 183.
• David Held et alii, Transformări, 98-102.
• Vasile Pușcaș, cit., p. 227.
• Michael Keating, „Plurinational democracy and the European order”, paper presented at the conference : Transformations of Statehood in European Perspective, Austrian Academy of Sciences, Vienna, 23-25 January 2003.
• Georg Jellinek, Allgemeine Staatslehre, Springer, Berlin, 5^th, 1929, pp.647-660, citat în Rainer Bauböck, „Multilevel Citizenship and Territorial Borders in the EU Polity”, Osterreichische Akademie der Wissenschaften, Wien, IWE-Working Papers Series, no. 37, Janner (2003), p. 2.
• Michael Keating, cit., p. 2.
• Armando Marques Guedes, “Local Normative Orders and Globalization: Is There Such a Thing as Universal Human Values?”, in Estudos sobre Relações Internacionais, Coordenação Editorial, IDI – MNE, Edição, Colecção Biblioteca Diplomática do MNE, Ministério dos Negócios Estrangeiros, Portugal, 2005:140-141.
• Bull, The Anarchical Society, Macmillan, Londra, 1977, p. 254, citat în David Held et alii, op.cit., p.109.
• David Held et alii, cit., p. 110.
• Paragh Khanna, cit., p. 11.
• Ibidem, p. 14.
• David Korten, Marea cotitură. De la imperiu la comunitatea terestră, trad. de Mihnea Columbeanu, Editura Antet XX Press, Prahova, 2007, pp. 88-89.
• Cynthia Gorra-Gobin, cit., p. 186.
• Ibidem, pp.170-171.
• Pinar Cuhadar, Fela Ӧzbey, „An Empirical Assessment with Mixed Data for Institutional Determinants of Military Spending”, în Olcay Ҫolak, Sevilay Ece Gümüș Özuyar (eds.), Selected Topics on Defense economics and terrorism, Ekin, Basim Yayin Dağitim, Bursa, 2020, pp. 58-59.
• Ӧzdemir, „Kurumlar, Yönetișim ve Ekonomik Gelișme” (Doktora tezi. Ҫukurova Universitesi Sosyal Bilimler Enstitüsü, Adana, 2015), citat în Pinar Cuhadar, Fela Ӧzbey, “An Empirical Assessment”, în Ҫolak; Gümüș Özuyar (eds.) Selected Topics…, pp. 58-59.
• David Held et alii, cit, pp. 109-110.
• Philip G. Cerny, „Business and Politics in an Age of Intangibles and Financialization”, in Aynsley Kellow, Tony Porter and Karsten Ronit, eds., Business and Politics, Edward Elgar Handbook, 2021, pp.193-214.
• Philip G. Cerny, cit., pp. 193-214. G. Philip Cerny; Rosalba Belmonte, „Heterarchy Towards Paradigm Shift in World Politics”, in The Changing Faces of Power, special issue of the Journal of Political Power, vol. 14, no. 1, February (2021), pp. 235-257.
• Adrian Pop, cit., pp. 3-11.
• Jan Zielonka, Europe as Empire: The Nature of the Enlarged European Union, Oxford University Press: Oxford, 2006, p. 15.
• Adrian Pop, cit., pp. 3-11.