Instrumentarea ideologică a identității naționale:

Legiunea Arhanghelului Mihail

The ideological orchestration of national identity:

The Legion of the Archangel Michael

Constantin ILAȘ

Abstract. During the inter-war period the antisemitic movement of far right, Legiunea Arhanghelului Mihail, ideologically orchestrated the aspects of national identity. The relions themes of man’s relation with God as: trust in God, the moral behavior an amelioration, The Resurrection, The Salvation were turned into essential means of propaganda and political action regarding gaining political power. Hence the New Man resulted from this self-improvement was meat to: replace the elite of the corrupted politicians; to oust the Jewish citizens considered intern and extern enemies of the nation; and finally to oust the democratic regime through a singular leading, the single party. Using the national identity in an ideological manner equals with an offer which cannot be critically refused without the risk of being labeled as a traitor of the nation and of being exposed the physical violence as a means of achieving political goals.

 Keyword: national identity, nationalism, ideology, Iron Guard, trust in God

Introducere: identitatea națională, o ofertă care nu poate fi refuzată 

În an Centenar credem că două sunt pericolele care subminează consolidarea unificării. Mai întâi, o reacție păguboasă a cetățenilor României față de corupția politicienilor aflați la putere din 1989: aceștia cred că sancționează corupția clasei politice prin indiferența față de factorul politic constatată statistic de sondaje și la alegeri. Această indiferență riscă să se convertească într-o reacție de respingere în genere a politicii și a politicienilor („toți sunt aceeași mizerie, mai bine ne-ar fi dacă ar dispărea cu toții!”). Caracterizăm această reacție drept păguboasă și prin comparație cu reacția benefică pentru societatea românească concretizată în ultimii doi ani prin activism civic, proteste masive direct în stradă, activism civic și politic pe rețelele de socializare, toate acestea față de încercările politicienilor de a-și subordona politic justiția prin modificarea legilor pentru a-și consolida propria putere coruptă. Cel de-al doilea pericol strâns legat de lehamitea politică majoritară de la nivelul cetățenilor precum și de corupția politicienilor este tentația iliberală a acestora din urmă, care poate conduce la eliminarea regimului democratic al statului de drept în favoarea unui autoritarism național-populist de tipul celor din Ungaria, Polonia sau Turcia. Uzând de un discurs propagandistic cu teme naționalist-populiste și de măsuri nesustenabile economic dar populiste aceste regimuri au reușit să creeze curente de opinie și să capteze astfel consimțământul majorității cetățenilor în favoarea diminuării libertății presei, pentru mutilarea actului de justiție și au modificat Constituțiile în favoarea consolidării puterii lor personale.

România a mai cunoscut însă în cei o sută de ani de la Marea Unire o mișcare de puternică reacție față de corupția clasei politice, o mișcare politică în favoarea eliminării regimului parlamentar democratic, care a reușit să coaguleze consensul unei importante părți din populația României pentru un regim autoritar. Conducătorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu „a pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană şi cea naţional-comunistă – , iar aceste trei sisteme au înfăptuit, desigur în moduri diferite şi în contexte politice diferite, ceea ce propagase el. Toate cele trei dictaturi au proscris memoria conducătorului Legiunii, dar nu şi ideile lui, care, prin intermediul multor oameni marcaţi de fenomenul legionar, au continuat după 1938, timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea românească şi să hrănească până în prezent modele sociale antioccidentale, antidemocratice, colectiviste.”[1]

Or, coagularea unui consens relativ majoritar a fost înfăptuit prin intermediul unei instrumentări ideologice a identității și ideii naționale. Ce înseamnă aceasta? Folosim termenul de ideologie în următorul sens relativ larg: un set, un repertoriu de idei și credințe articulate care fixează ceea ce este dezirabil pentru domeniul vieții și binelui public precum și pentru maniera de organizare politică. Realitatea socială obiectivată în instituții, obiceiuri, tradiții are o natură intersubiectivă, interpersonală, împărtășită astfel încât nu contează dacă aceste idei și credințe sunt adevărate sau false și nici nu este necesar să fie testată valoarea lor de adevăr. Întrucât acestea sunt cele care orientează, organizează și modelează libertatea valoarea lor constă tocmai în modelarea raportului la sine, a identității de sine și a raporturilor cu ceilalți. Acestea sunt reificate, obiectivate, „adeverite” prin punerea lor în operă. Ce anume este adevărat în ideea sau termenul de „român”? Nimic altceva decât faptul că niște oameni, o populație sau un popor se recunoaște pe sine prin mijlocirea sensurilor acestui termen, se identifică și se comportă ca atare în această manieră. Apoi a instrumenta, a orchestra ceva înseamnă, în sens muzical, a aranja o partitură pentru fiecare categorie de instrument în parte. Instrumentare ideologică a identității naționale ar însemna așadar adunarea laolaltă a ideilor și credințelor care țin de identitatea națională, dispunerea și aranjarea lor, orchestrarea lor în vederea declanșării unor acțiuni sau pentru organizarea în ansamblu a societății. În ceea ce privește ideologia mișcării legionare nimic din ceea ce ține de configurarea și constituirea identității de sine și celei naționale nu a fost lăsat la o parte: familia, copii, elevii, tinerii, morții, strămoșii, eroii neamului, înaintașii și faptele lor exemplare, luptele, pământul, teritoriul, granițele, peisajele, locurile simbolice ale bătăliilor, limba, vestimentația, tradițiile, credința, ortodoxia, Biserica, mânăstirile, sărbătorile, icoanele, obiceiurile, botezul, nunta, înmormântarea, slujbele religioase, hora, sănătatea mentală și fizică, munca, gândirea, cultura, operele de artă,… etc.,. Toate aceste aspecte firești ale vieții unei națiuni, prin care o populație se regăsește, se recunoaște și se identifică pe sine au fost mobilizate, orchestrate, instrumentate nu doar pentru coagularea și solidarizarea normală și necesară punerii în operă a unor proiecte politice, ci au fost totodată transformate în scopuri în sine ale politicii, în idealuri nenegociabile. Expresia lui Nicolae Iorga, „România Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor” de pe manșeta publicației naționaliste „Semănătorul”, pe care Zelea Codreanu o citează, amintește cumva de formula lui Musollini: totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva lui. Această expresie este exemplară pentru ceea ce s-ar putea numi un românism integral, totalitar. Or, apelul insistent, repetat propagandistic până la sațietate, la aspectele care țin de socializarea primară și anume formarea identității de sine a oricărui individ conduce la un viciu sau o perversitate a unei astfel de instrumentări ideologice extrem-naționaliste. Aceasta constă nu atât în cosmetizarea formală sau propagandistică în teme naționale a unui proiect politic pentru a coagula adeziune, ci în faptul că se face apel la un aspect identitar pe care niciun individ nu-l poate respinge și recuza fără riscul de a-și anula identitatea proprie. Cu atât mai mult cu cât critica sau refuzul unui proiect politic inițiat de mișcare, sau a mișcării în ansamblu ar atrage ostracizare și discreditare publică, izolare, etichetare drept trădător al neamului și al națiunii, exilul sau chiar moartea violentă.

Din aceste motive ni se pare a fi oportună o analiză a manierelor în care a fost efectuată instrumentarea ideologică a identității naționale de către mișcarea Legionară. Vom pleda eventual și pentru ceea ce s-ar putea numi o secularizare a ideii naționale pe modelul secularizării religioase, adică încercarea de a elimina din discursurile publice și din deciziile politice utilizarea temelor identității naționale urmând ca acestea să fie folosite doar în regimul vieții private, în educația publică doar pentru o minimală omogenizare, uniformizare, solidarizare și coagulare a populației, iar public cel mult doar în cazul unor grave amenințări externe când ar fi necesară întreaga mobilizare a națiunii.

Modernitate, națiune, modernizare

Sociabilitatea naturală a existenței umane a început să fie înțeleasă, interpretată drept națiune într-un anume context și un anume moment al istoriei universale [2]. Atenienii și spartanii se raportau la sine prin mijlocirea ideii de cetate, de polis. Romanii prin ideea de imperiu. În perioada medievală a predominat ideea monarhică și creștină. Ceea ce nu ținea de cetate, de imperiu sau de monarhia creștină trecea drept sălbăticie, barbarie ori păgânism. Cu alte cuvinte, se poate constata istoric faptul că umanitatea a fost „împărțită”, „divizată”, „separată” în mod natural în populații și popoare, cu limbi diferite, cu maniere specifice de organizare politică și statală. Cine poate contesta o astfel de realitate obiectivă constituită istoric? Dar a proiecta retrospectiv asupra tuturor acestora conceptul de națiune așa cum o face Herder [3] mi se pare relativ ilicit. Aceste populații și popoare nu s-au înțeles dintotdeauna pe sine drept națiuni, cu atât mai mult cu cât oamenii politici nu au acționat în numele sau în virtutea unei astfel de înțelegeri de sine dintotdeauna.

Ideea de națiune este eminamente modernă și preponderent politică. Supralicitând, am putea caracteriza o anumită epocă a istoriei umanității drept modernă abia după apariția și răspândirea ideii de națiune, întrucât curgerii de la sine, fizică, naturală a timpului nu putem să-i atribuim determinări calitative de tipul antic, medieval sau modern.

De ce spun acestea? Libertatea a fost unul din obiectivele urmărite prioritar de gânditorii politici moderni ai statului. Autonomia individuală trebuia dobândită prin emanciparea de sub tutela oricărei autorități, a oricărui stăpân și a oricărei stăpâniri. Religia, ierarhia clericală și Biserica, statul monarhic și aristocrația au fost văzute ca tot atâtea autorități constituite istoric față de care individul trebuia să se elibereze, întrucât orice individ este cu adevărat liber numai în măsura în care își este sau își devine sieși propriul stăpân. Dezideratul guvernării reprezentative a fost acela care promitea să îndeplinească, cel puțin formal, principial și teoretic, posibilitatea ca orice om să-și dea singur legea sau regula sub care vrea să trăiască singur și împreună cu ceilalți și să devină astfel propriul său stăpân. Cu alte cuvinte, nu de la Dumnezeu, nici de la vreo elită de sânge, rasială, religioasă, financiară, ereditară, aristocratică, intelectuală, naționalistă ori ideologică, nici de la vreoun partid politic avantgardă a conștiinței de clasă, nici de la vreo lege naturală sau vreo lege naturală a societății, așadar de la niciuna din acestea nu putem aștepta legea, adică organizarea vieții noastre în comun, ci legea, regula, norma depind exclusiv de noi înșine, de voința, gândirea și acțiunea noastră. De aceea gânditorii politici moderni au fost interesați de condițiile universale de constituire ale unui stat în care libertatea ca autonomie a individului în a-și da legea, să fie posibilă. Thomas Hobbes, de exemplu, identifica drept origine a statului un contract rezultat din natura existenței în comun a oamenilor, un contract social de la natură, dar istoria comună, tradițiile, etnia, limba, …etc., lipsesc din arhitectura explicației felului în care s-a constituit în mod natural sau de la natură Leviathanul. Sau atunci când Machiavelli aduce exemple din istorie în sprijinul concepției sale cu privire la manifestarea puterii o face nu pentru a consolida solidaritatea unei comunități împotriva vreounei primejdii prin apel la istoria comună, ci pentru a arăta că în contexte similare oamenii au acționat și au procedat aproximativ în același mod, adică era interesat de maniera universală de manifestare și de exercitare a puterii. Principele lui este modern prin aceea că nu consideră puterea un dar de la Dumnezeu sau o moștenire de familie, ci puterea este ceva ce poate fi dobândit prin efort voluntar, deliberat și ține de ceea ce Principele poate și trebuie să facă. Totodată gânditorii politici moderni au gândit și condițiile sub care poate fi exercitată în mod legitim puterea tocmai pentru a o face transparentă și predictibilă și pentru a nu bulversa sau confisca libertatea.

N-o să insistăm aici asupra multiplelor încercări de definire a ideii de națiune [4]. Vom afirma doar că una este încercarea de a defini națiunea de către un specialist în antropologie, politologie și altceva este maniera în care oamenii politici operează sau nu cu vreo astfel de definiție; și că, de asemenea, într-un fel anume operează politicienii cu ideea de națiune folosind-o propagandistic sau chiar sincer pentru a mobiliza adeziuni și solidarități și altceva reprezintă pentru marea masă a populației care se identifică pe sine pornind de la apartenența la o națiune.

Pentru a avea însă un criteriu clar de discernământ în ceea ce privește instrumentarea ideologică a ideii naționale în felul în care s-a constituit în publicațiile și acțiunile Legiunii Arhanghelului Mihail aleg să prezint pe scurt, simplificat schematic și într-o manieră accentuat dihotomică, chiar adversativă, ideea de națiune contractualist-politico-civică iluminist-raționalistă bazată de declarația drepturilor universale ale omului (statul-națiune) și ideea de națiune etno-culturală-lingvistică-tradiționalist-istoric romantică (națiunea-stat). Raționalismul iluminist accentuează latura civic politică a ideii de națiune, apartenența consimțită la aceasta făcându-se prin cetățenie și prin participarea activă, cu drepturi depline și egale la deciziile care privesc construcția politică a binelui și vieții în comun a oamenilor [5]. Tocmai implicarea activă, conștientă, rațională, deliberată în viața civică și politică, chiar dacă prin intermediul reprezentanților parlamentari, determină apartenența la națiune. Aceasta este semnificația plasării noțiunii de stat înaintea conceptului de națiune în expresia Stat-Națiune. Romanticii pornesc de la realitatea obiectivă istoric constituită a vieții în comun a populațiilor și a felului lor specific de evoluție istorică. Achizițiile de limbă, de bunuri simbolice, istorie, tradiții și obiceiuri comune constituie liantul spontan, natural al apartenenței la o națiune și reprezintă dezvoltarea organică, lentă și îndelung verificată prin experiență a celor mai potrivite forme de organizare socială care se pot constitui sau nu și într-o formă de organizare politică, statală [6]. Cu alte cuvinte, decisivă este societatea, națiunea și mai puțin forma de organizare politico-statală întrucât „orice popor are dreptul de a se organiza după bunul său plac” [7]. Organizarea politico-statală putea să dobândească așadar orice formă pe care și-o dorea națiunea, mai puțin forma democrației reprezentative din Franța revoluționară pe care reacția romantică o considera o bulversare voluntaristă a evoluției organice a națiunii. Deși, aparent la romantici accentul cade tot pe suveranitatea națiunii, lucrurile diferă substanțial dacă vedem care este statutul legilor în cele două accepțiuni ale națiunii. Pentru statul-națiune legea este opera voluntară a cetățenilor, pe când pentru națiunea-stat legile sunt mai curând cutume, tradiții adică rezultatul unei îndelungi conviețuiri și acomodări colective și care nu poate fi bruscate voluntar ori revoluționar fără riscuri.

Această tensiune în conceperea ideii de națiune a fost preluată în România de către junimiști în disputa lor critică cu importurile de forme instituționale făcute de pașoptiști în special din Franța revoluționară. Junimiștii și-au făcut studiile în Germania și Austria și s-au format la școala dreptului istoric și evoluținist [8]. Preferau așadar evoluția lentă, organică în defavoarea a ceea ce considerau o revoluție violentă. Dar în esență Junimismul, înclinând pentru varianta germană, romantică a națiunii-stat, cu atât mai mult cu cât istoria era folosită pentru demonstrarea latinității, continuității și unității poporului român pe teritoriul dintre Nistru, Tisa și Dunăre, a fost o reacție conservatoare la ideea de stat-națiune: „Junimiștilor nu le-a plăcut ca de aceste achiziții (ale Revoluției franceze) să se folosească masa cea mare a poporului român” [9]. Miza o constituia votul universal și proprietatea. Speriați probabil de secularizarea averilor mânăstirești înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza, adică de o eventuală redistribuire a marii proprietăți funciare la care s-ar fi ajuns mai devreme sau mai târziu prin acordarea dreptului de vot întregii populații, au inventat și o diversiune menită explicării situației jalnice a țăranilor și pentru canalizarea nemulțumirilor spre un posibil țap ispășitor: au pus-o pe seama evreilor și a străinilor [10]. Firește, contextul condițiilor istorice era mult mai complex decât această ipoteză schematică și simplificatoare pe care o propunem aici ca geneză a antisemitismului din România [11]. Ceea ce însă trebuie să subliniem este faptul că teoria junimistă a formelor fără fond, pe lângă faptul că pleda pentru evoluția lentă și achizițiile organice pe calea modernizării și a occidentalizării, a orientat directorii de conștiință publică precum Hașdeu, Xenopol, Conta, Eminescu, Iorga, A. C. Cuza, Nicolae Paulescu către romantismul națiunii-stat, către autohtonism, tradiționalism și naționalism radical antisemit și xenofob. Șeful Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu îi citează adeseori pe aceștia drept precursori ai naționalismului și ai antisemitismului sau ca antisemiți activi precum A. C. Cuza și Paulescu, sau drept foști antisemiți ca Iorga [12].

Națiunea ortodoxă și ortodoxia neamului

Cadrul restrâns al acestui articol nu ne permite abordarea analitică a felului în care au fost instrumentate toate aspectele identitare ale ideii naționale. Ne vom limita doar la felul în care a fost folosită ideologic raportul la divinitate, credința, adică ortodoxia, pentru că acest aspect ar diferenția mișcarea legionară de celelalte fenomene fasciste contemporane: fascismul lui Musollini și nazismul german. De asemenea, ne-a interesat cu prioritate scrierea lui Zelea Codreanu, Pentru Legionari și aceasta din mai multe motive: cartea apare în 1936 la apogeul relativ al mișcării, la trei ani după asasinarea primului-ministru I. G. Duca, când Legiunea precum și Garda de Fier erau interzise și dizolvate. Deși are un caracter autobiografic [13] asumat ar fi o eroare să credem că această scriere a comandantului, a șefului este doar o autobiografie fără pretenții doctrinare și ideologice, și aceasta chiar împotriva opiniei lui Codreanu că nu de programe are nevoie țara, ci de oameni și de fapte ^[14]. Pentru Legionari este deopotrivă ideologică și doctrinară și propagandistică (nu mai vorbim despre succesul de piață al cărții) și nu poate fi neglijat aspectul de pronunțat manifest politic care concentrează deopotrivă trecutul, adică istoria extremei drepte românești, cât și principalele linii și direcții doctrinare de orientare în viitor. De exemplu, chiar dacă aparent vorbește despre Garda Conștiinței Naționale a lui Constantin Pancu de la Iași, Codreanu se adresează totodată și muncitorilor de la momentul apariției cărții, iar crezul socialismului-național creștin este deopotrivă și propagandă dar și un eventual program de acțiune în cazul în care Legiunea, Garda sau partidul Totul pentru Țară ar fi ajuns la guvernare. Apoi, Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o organizație centralizată, pe model militar, piramidal ierarhică, având drept nucleu, de la care porneau toate direcțiile de organizare precum și de acțiune, poziția și imaginea șefului, a conducătorului. Cu alte cuvinte, deciziile și cuvântul șefului erau literă de lege, iar autobiografia șefului s-a constituit exemplar într-un model demn de a fi urmat de către legionari, simpatizanți sau, de ce nu, de către întregul neam. La acest mod de organizare ierarhizat, care a constituit deopotrivă și forța dar și deficiența [15] principală a mișcării legionare s-a ajuns în special datorită concepției despre elită pe care o avea Codreanu cu privire la felul în care trebuie să se conducă politic o națiune, un neam. Aceasta trebuie evidențiată împreună cu ideile sale despre democrație pentru că exprimă poate cel mai clar respingerea statului-națiune. Și nu numai atât: concepția despre elită justifică concentrarea noastră asupra acestei scrieri dar și orchestrarea, instrumentarea ideologică a unui aspect care ține de constituirea identității de sine și anume raportul la divinitate precum și a formelor instituționalizate ale acestui raport, biserica ortodoxă, ortodoxia. Pentru a anticipa pe scurt: Zelea Codreanu concepe elita pe modelul preotului care este totodată cunoscător al sufletelor și educator al lor, mijlocitor între oameni și voința divină dar și păstor, conducător al oamenilor întru înviere și mântuire. Mutatis mutandis: șeful legiunii este creator și educator al omului nou, căci omul nou este mijlocul etic și moral și, în ultimă instanță, politic de luptă împotriva politicianismului și a democrației masonice [16]: dușmanii neamului, externi și interni, se infiltrează în corpul, sufletul și mintea nației, își fixează, extind și-și consolidează stăpânirea și dominația asupra națiunii prin intermediul dușmanului intim, tarele și păcatele politicianului coruptibil; șeful, conducătorul este specializat în conducerea și organizarea neamului datorită autoeducației realizate prin războiul constant cu elita degenerată și războiul intim cu propriile păcate; însă șeful nu este nici dictator, nici democrat, ci este doar expresia celor mai înalte deziderate și idealuri eterne ale națiunii, pe care doar le aduce la lumină, la cuvânt și expresie în timp ce mulțimea le presimte doar instinctual și emoțional, astfel încât între șef și mulțime nu este un raport de elecțiune democratică sau de stăpânire dictatorială, ci unanimitate consensuală entuziastă, delirantă; șeful, precum preotul, nu este desemnat prin alegeri, ci consacrat de elita anterioară. Dacă la toate acestea mai adaugăm și folosirea violenței pentru atingerea unor scopuri politice, precum și etichetarea trădătorului ca fiind chiar mai rău decât dușmanul [17], obținem un coctail de-a dreptul exploziv.

Ajunși în închisoarea de la Văcărești complotiștii (Codreanu, Moța, Georgescu, Mironovici, Tudose Popescu, Gârneață), care vor deveni mai apoi nucleul dur al Legiunii Arhanghelului Mihail, ajung la următoarea concluzie cu caracter de ”lege, adevăr indiscutabil, axiomă”: „1. Problema jidănească nu este o utopie, ci o gravă problemă de viaţă şi de moarte pentru poporul român; conducătorii ţării, grupaţi în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice; 2. Politicianismul acesta, prin concepţia lui de viaţă, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îşi trage fiinţa, constituie un adevărat blestem căzut peste capul ţării; 3. Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a-şi fi rezolvat problema politicianismului său. Prima ţintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă şi sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism. O ţară îşi are şi jidanii şi conducătorii pe care îi merită. După cum ţânţarii nu se pot aşeza şi nu pot trăi decât în mlaştină, tot aşa şi aceştia nu pot trăi decât înfipţi pe mlaştina păcatelor noastre româneşti. Deci, pentru a birui, va trebui să ne stârpim întâi propriile noastre păcate”[18]. Acest fragment concentrează toate marile teme ale ideologiei legionare: antisemitismul, antidemocratismul, împreună cu corelatul său antipoliticianismul, crearea omul nou și ortodoxia. Raționamentul este destul de transparent: dușmanul extern și intern, evreul (deopotrivă la originea democrației și a bolșevismului) se folosește de dușmanul intim, păcatul, pentru a corupe [19], compromite și domina pe conducătorii țării și prin aceștia, neamul întreg, națiunea. Astfel, crearea, creșterea și educarea unei noi elite, alcătuite din oameni noi incoruptibili și intransigenți până la puritanism cu propriile păcate, care să se opună și să înlocuiască elita degenerată, precum și prin subordonarea națiunii sub comanda unică [20] a acestei noi elite, reprezintă pivotul care articulează toate temele ideologiei legionare. Inovația sau caracterul original al acestui raționament constă în instrumentarea și transformarea unui element moral-religios, lupta cu propriile păcate, în mijloc de acțiune politică pentru dobândirea puterii.

Zelea Codreanu nu era străin de sensurile și semnificațiile statului-națiune, adică ale democrației reprezentative parlamentare numai că tocmai acest sistem reprezentativ este criticat pentru că reprezentanții, adică oamenii politici, politicianismul deturnează în interes personal guvernarea, păcatul fundamental al democrației. Iată câteva fragmente în care Zelea Codreanu care exprimă clar esența statului-națiune chiar dacă în formă negativă: „…democraţia, a prea cinstitei şi prea perfectei forme de guvernare a „poporului” prin el însuşi. Conducerea „democraţiei” având la bază ideea „controlului” permanent al poporului …, marele controlor…” [21]. „Poporul nu se conduce după voinţa lui: democraţia. Nici după voinţa unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni” [22]; „mulţimea, în democraţie trebuie să se conducă pe ea”, dar „un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui” [23]; „dreptul mulţimii suverane de a decide soarta sa” [24]. Și în sfârșit, semnalează unul din pericolele care primejduiesc dintotdeauna democrația, dar care este invocat ca sursă legitimitate pentru o mișcare națională, exprimând în același timp și ideea națiunii-stat: „…aceştia vor să schimbe constituţia, să restrângă libertăţile, să întroneze altă formă de stat! Întreb: poate susţine democraţia că un popor nu e liber şi nu-şi poate decide singur soarta sa de a-şi schimba constituţia, de a-şi schimba forma statului, cum vrea el, de a trăi în libertăţile mari sau mici pe care le vrea el?” [25].

Eroarea fundamentală pe care o face Codreanu este aceea de a crede că prin democrație poporul își alege șefii, elita, stăpânii, pe când tocmai acest aspect încearcă să-l elimine orice regim democratic: să nu mai existe stăpâni, singura care trebuie să stăpânească fiind legea. Or, conform lui Codreanu, legile după care se conduce poporul nu sunt făcute de oameni, „nu e vorba de legile făcute de oameni”, căci „nu părerile majorităţii determină această linie de viaţă a neamului” [26]. Legile sunt legi ale firii [27], sunt legi naturale pe care mulțimea, poporul nu le poate descoperi și nici adopta prin vot, pentru că adevărul nu depinde de opinia majorității. Sarcina de a descoperi adevărul și legile revine unei elite doctrinare care „conturează obiective, creează idealuri” diferențiată de elita de acțiune care „se ocupă cu impunerea adevărului prin jocul forțelor … și care atinge idealurile, le împlinește” [28]. Această elită nu poate fi aleasă de mulțime la fel cum nu putem obține poeți, marinari, cizmari, dentiști printr-o simplă desemnare prin vot, după cum nici adevărul nu depinde de votul și credințele majorității. Această elită se ridică prin virtuțile proprii și prin selecția socială naturală: „Noua elită românească şi orice elită din lume trebuie să aibă la bază principiul selecţiunii sociale. Adică în mod natural se selecţionează din corpul naţiunii, adică din marea masă sănătoasă a ţărănimii şi muncitorimii, permanent legată de pământ şi de ţară, o categorie de oameni cu anumite însuşiri, pe care apoi şi le cultivă. Ea devine elita naţională. Aceasta trebuie să conducă o naţiune”[29]. Dar „cine fixează pe fiecare a locul său, în cadru elitei şi cine cântăreşte pe fiecare? Cine constată selecţiunea şi dă consacrare membrilor elitei noi? Răspund: elita precedentă. Aceasta nu alege, nu numeşte ci consacră pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea şi valoarea lui morală. Consacrarea o face şeful elitei, consultându-şi elita. Deci o elită naţională, trebuie să aibă grijă de a-şi lăsa o elită moştenitoare.”[30] Iar „dacă o naţiune nu are o adevărată elită, prima care s-o poată fixa pe a doua? Răspund printr-o singură frază, care cuprinde un adevăr indiscutabil: în cazul acesta elita se naşte din război cu elita degenerată sau falsă. Tot pe principiul selecţiunii.”[31].

În felul acesta își legitimează [32], relativ megalomanic, Zelea Codreanu poziția sa de șef și conducător al adevăratei mișcări naționale, Legiunea Arghanghelului Mihail. Numai că lucrurile nu se opresc aici. Pentru că „rolul unei elite este: a.) De a conduce o naţiune după legile vieţii unui neam. b.) De a-şi lăsa o elită moştenitoare bazată nu pe principiul eredităţii, ci pe acela al selecţiunii, căci ea cunoaşte legile vieţii şi poate judeca întrucât persoanele se conformează prin aptitudini şi ştiinţă acestor legi” [33]. Din aceste motive prin mijlocirea elitei și a șefului ei „un popor în întregimea lui ajunge la conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume. În istorie n-am întâlnit la popoare decât sclipiri de o secundă” [34]. Și, autocaracterizându-se din nou, Zelea Codreanu continuă: „Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolaţi părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui” [35]. De aceea „când o naţiune în entuziasm indescriptibil şi în majoritate de 98%, naţiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aprobă, aplaudă în delir măsurile şefului, însemnează că între voinţa şefului şi voinţa poporului este un desăvârşit acord. Mai mult, ele se suprapun aşa de perfect, încât nici nu mai există două. Există una singură: a naţiunii, a cărei expresie este şeful. Între voinţa naţiunii şi voinţa şefului nu există decât un singur raport: raport de exprimare. … Șeful nu este ales de mulţime, Aici nici un şef nu este ales prin vot. Şeful este consimţit. În acest caz şeful nu mai este un „stăpân”, un „dictator” care face „ce vrea”, care conduce după „bunul plac”. El este expresia acelei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conştiinţă. El nu mai face „ce vrea”. El face „ce trebuie”. Şi este condus nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele naţiunii eterne la a căror conştiinţă au ajuns popoarele”[36]

Am citat in extenso aceste fragmente nu atât pentru a reliefa care este poziția șefului în cadrul elitei, drept preot al neamului și națiunii eterne, precum și față de marea massă a poporului, cât și pentru a arăta că Codreanu și Legiunea au făcut apel la toate carateristicile națiunii-stat determinate de romantici: suflet colectiv național, trecut și strămoși comuni, unitate, solidaritate și coeziune realizate prin credință, emoție, entuziasm, sentiment mai curând decât prin rațiune [37] și calcul.

De la erijarea în elită cunoscătoare a liniilor și legilor naturale de viață ale neamului și națiunii eterne, elită ridicată la această autoritate prin autoselecție socială și prin războiul permanent cu elita politicianistă corută și degenerată sau falsă și până la postularea axiomatică a țelului final al neamului n-a mai fost decât un pas. Ei bine, dacă considerăm ideologia un set de idei și credințe care fixează ceea ce este dezirabil pentru binele comun și pentru viața politică, atunci iată orchestrarea ideologică ultimă a credinței ortodoxe [38]: „Aparţine istoriei naţionale nu acela care va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie. Ea este predeterminată în înţelepciunea lui Dumnezeu”[39]; „Ţelul final al neamului nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul talantului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam. …, Nouă, românilor, neamului nostru, ca orişicărui neam din lume, Dumnezeu ne-a sădit o misiune. Dumnezeu ne-a hotărât un destin istoric. Cea dintâi lege pe care un neam trebuie s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, împlinindu-şi misiunea încredinţată” [40].

N-o să mai aducem în atenție elementele și simbolurile credinței creștin-ortodoxe sau cele inspirate de aceasta precum ar fi ritualul gărzii de la icoana Arhanghelului Mihail, sigla Gărzii de Fier, o cruce încadrată de gratii inspirată din detenția de la închisoarea Văcărești, jurământul de credință de la intrarea în Legiune laolaltă cu primirea săcușorului cu țărână din locurile cu semnificație simbolică ale istoriei naționale a românilor, sau uluitorul Crez al socialismului național-creștin român [41], tocmit exact după calapodul Crezului Bisericii, articolul său fundamental de credință. Toate aceste aspecte care țin de imagistica propagandei, cum ar fi ritualurile publice ale cultului morților și marile procesiuni mortuare, pelerinajul la mânăstiri, marșurile electorale care aveau și un rol penitent, purificator, …, etc., așadar aceste aspecte sunt doar manifestări exterioare ale nucleului dur al ideologiei legionare: autoperfecționarea morală prin lupta cu dușmanul intim, păcatul, ca mijloc politic de luptă împotriva dușmanului ideo-masonic; crearea Omului Nou care să înlocuiască elita politică coruptă ajunsă la guvernare și putere prin vot democratic și nu în ultimul rând postularea Învierii Neamului ca țel final al acțiunii politice.

Concluzii

În perioada interbelică mișcarea antisemită de extremă dreaptă, Legiunea Arhanghelului Mihail a orchestrat ideologic aspectele identității naționale. Prin intermediul propagandei naționaliste s-a urmărit să se creeze un curent de opinie care să câștige adeziunea unei largi baze de massă pentru mișcare care s-o poată aduce pe aceasta din urmă prin vot la dobândirea puterii. Temele religioase ale raportului personal cel mai intim al identității umane, cel cu propriul Creator, adică: credința în Dumnezeu, comportamentul și ameliorarea morală, războiul cu păcatele proprii, mântuirea și Învierea, au fost folosite ca mijloace esențiale de propagandă și de acțiune politică în vederea accederii la puterea politică. Omul Nou care urma să rezulte din autoperfecționarea morală trebuia să înlocuiască elita politicienilor corupți ai regimului democratic, trebuia să-i elimine pe cetățenii evrei care erau considerați adversarii interni și externi ai națiunii și în cele din urmă să înlocuiască printr-o conducere unică regimul parlamentar democratic.

Folosirea ideologică a ceea ce ține de socializarea primară, adică de formarea identității de sine a unui individ, echivalează cu un fel de ofertă care nu poate fi refuzată. Cum ai putea critica deciziile politice ale unui șef care în fond ajunge să se revendice pe sine, chiar dacă numai indirect, de la Hristos? Personal impresia pe care mi-a lăsat-o poziția și imaginea conducătorului Legiunii este un mixt între Savonarola și revoluționarul de profesie al lui Neceaev, dedicat întreagă viață, trup și suflet mișcării naționaliste și revoluției spirituale a neamului. Și apoi, ce semnale publice dă o astfel de mișcare ultra-naționalistă atunci când folosește violența pentru a atinge scopuri politice? Nu poți critica o decizie sau alta sau chiar mișcarea în ansamblul său fără a te expune riscului de a fi etichetat drept trădător al națiunii și implicit riscului de a te expune violenței fizice.

O să încheiem cu avertismentul destul de actual pe care chiar Zelea Codreanu îl desemnează tragedia finală a democrației și care aduce în atenție ceea ce Toqueville definea drept tiranie a opiniei majorității: „poate susţine democraţia că un popor nu e liber şi nu-şi poate decide singur soarta sa de a-şi schimba constituţia, de a-şi schimba forma statului, cum vrea el, de a trăi în libertăţile mari sau mici pe care le vrea el?”

Bibliografie

BOCANCEA Sorin, Naţionalismul. Fondul ideologic al reacţiilor europenilor la provocările actuale, Polis, Volum III, Nr. 1 (7), Serie nouă, decembrie 2014-februarie2015

BOIA Lucian, Istorie și Mit în conștiința românească, Humanitas, București, 1997

CIORAN Emil, Schimbarea la față a României, Ed. Humanitas, București, 1990

Corneliu Zelea Codreanu 100 de ani de la naștere, Fundația „prof. Gheorghe Manu”, Timișoara, 1999

ELIADE Mircea, Textele „Legionare” și despre „Românism”, Editura Dacia, Cluj-napoca, 2001

GELLNER Ernest, Rațiune și cultură, Raționalitatea și raționalismul în istorie, trad. Ramona Lupașcu, Ed. Institutul European, 2001

GEORGESCU Vlad, Istoria Românilor, De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1995

HERMET Guy, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997

MANENT Pierre, Rațiunea Națiunilor, reflecții asupra democrației în Europa, trad. Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 2007

ORNEA Zigu, Anii treizeci, extrema dreaptă românească, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996

ORNEA  Zigu, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1978

ROȘCA Nicolae Cronica unor violențe politice, Editura Constant, Sibiu, 1999

SCHMITT Olivier Jens, Corneliu Zelea Codreanu, Ascensiunea și căderea „Căpitanului”, Humanitas, București, 2017

ȚURCANU Florin, Mircea Eliade, Prizonierul istoriei, Ed. Humanitas, București, 2005

VEIGA Francesco, Istoria Gărzii de Fier, 1919 – 1941, Mistica ultranaționalismului,  trad. Marian Ștefănescu, Ed. Humanitas, București, 1993

VOLOVICI Leon, Ideologie națională și antisemitism în viața intelectuală românească din anii 30, Dialog, cercul democrat al românilor din germania, red. Ion Solaloclu, mai- septembrie 1993, nr. 147-151

ZELEA CODREANU Corneliu, Pentru Legionari, Editura Totul pentru Țară, Sibiu, 1936, (am folosit o versiune în format pdf care poate fi accesată pe internet aici: https://archive.org/details/PentruLegionari, accesat 29 august 2018)

Note:

[1]  Olivier Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu, Ascensiunea și căderea „Căpitanului”, Humanitas, București, 2017, p. 362

[2] Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 107 – 125: Hermet arată aici, într-o manieră relativ marxizantă, originea de clasă a ideii de națiune și că termenul de națiune era folosit insistent de acea clasă pentru a-și legitima pretențiile de dobândire a puterii politice; astfel încât termenul de națiune însemna ceva diferit pentru anglo-saxoni și americani, pentru francezi sau pentru germani.

[3]  Johann Gottfried Herder, Idées sur le philosophie de l’histoire de l’humanité, Presses Pocket, Paris, 1991, p. 134, apud Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 146: „Providența a separat admirabil națiunile, nu numai prin păduri sau munți, ci mai cu seamă prin limbă, gusturi și caractere, înainte ca opera despotismului să se pună în mișcare și ca cele patru părți ale lumii să devină prada unui singur stăpân”. Cu alte cuvinte, națiunile sunt opera lui Dumnezeu, există dintotdeauna iar statul este o formă de organizare la care o națiune poate sau nu să ajungă dar este specifică fiecărei națiuni la care individul aparține natural și organic.

[4] A făcut-o deja într-o manieră relativ suficientă Sorin Bocancea în Naţionalismul. Fondul ideologic al reacţiilor europenilor la provocările actuale, Polis, Volum III, Nr. 1 (7), Serie nouă, decembrie 2014-februarie 2015. Spunem relativ suficientă pentru că în articol subzistă o tensiune conceptuală  indecisă între definirea naționalismului ca ideologie sau ca prealabil ideologic al oricărei alte ideologii și recunoașterea națiunii ca realitate concretă  istoric constituită, aproape naturală, care are rolul său în definirea de sine a indivizilor.

[5] „Articolul III din Declarația Drepturilor omului și cetățeanului prevede „Principiul oricărei suveranități rezidă esențialmente în națiune: nici o organizație, nici o persoană nu poate exercita vreo altfel de autoritate” … iar articolul II al Constituției Republicii din 3 septembrie 1791 dispune „ Națiunea, singura care deține puterea, n-o poate exercita decât prin delegații săi…”” cf. Guy Hermet, op. cit., p.118

[6] Guy Hermet, op. cit., p. 143: „Pentru Herder și Fichte nu statul este cel care reprezintă Națiunea sau care trebuie să organizeze societatea. Societatea posedă legitimitatea de a se organiza sau nu într-un Stat după placul său”

[7] idem, p. 147

[8] Zigu Ornea, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1978, p. 149 și urm.

[9] Garabet Ibrăileanu, Spiritul criticîn cultura românească, 1909, pp. 97-98, apud  Zigu Ornea, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1978, p. 151

[10] Francesco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919 – 1941, Mistica ultranaționalismului,  trad. Marian Ștefănescu, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 24: „la jumătatea ultimei treimi a secolului al  XIX-lea presiunea marilor proprietari de pământ asupra țăranilor s-a agravat brusc; concurența giganticelor grânare americane și a vecinilor ruși a dus la prăbușirea prețului grâului românesc și unica soluție care s-a pus în practică a fost de a se strânge șurubul neoiobăgiei în care trăia cea mai mare parte a țărănimii. O lege a contractelor din 1893 crea serioase probleme țăranului care se întâmpla să caute de lucru în alt sat decât satul natal, iar posibilitatea de a emigra în America a fost în același timp restrânsă sever. În mod paralel, moșierii au cedat exploatarea posesiunilor, inclusiv pe țărani, arendașilor, care și-au luat angajamentul să obțină maxim de beneficii într-o perioadă scurtă. Arendașii, care nu manifestau vreun interes în modernizarea moșiilor, având  în vedere că mâna de lucru era abundentă și ieftină, au devenit repede o bombă socială cu ceas: țărănimea trebuia „cu o alimentație subumană, să facă o muncă supraomenească”. Ura față de arendași era întărită de faptul că majoritatea erau greci și bulgari în Muntenia și Oltenia, și evrei, în Moldova”. A se vedea și pp. 58 – 59,  precum și p. 176.

[11] idem, p.57, 58 și 59

[12] Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, Editura Totul pentru Țară, Sibiu, 1936 (am folosit o versiune în format pdf care poate fi găsită pe internet aici: https://archive.org/details/PentruLegionari, accesat 29 august 2018): p.14, p. 15, p.44, pp.60 – 61, p.81- 82, p.89 – 97;  La p. 39: „Îndreptarele de orientare la aceste şedinţe (ale Societății studenților în drept a cărui președinte validat singur era Codreanu, n.n.) erau scrierile geniilor noastre naţionale, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri etc., şi mai cu seamă, scrierile şi prelegerile profesorului Cuza, scrierile profesorului Paulescu, lecţiile de educaţie naţională ale profesorului Găvănescul.”

[13] idem, „ În acest volum este scrisă povestea tinereţii mele, de la 19 la 34 ani, cu simţirile,credinţa, gândurile, faptele şi greşelile ei.” p.2.

[14] idem, „Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este părerea noastră. Nu programe trebuie să creăm, ci oameni, oameni noi” p. 199

[15] Olivier Jens Schmitt, op. cit,  pp. 248-249.

[16] C. Z. Codreanu, op. cit., p. 54: „fascism înseamnă, în primul rând, apărarea naţiei tale împotriva primejdiilor care o pândesc. Înseamnă desfiinţarea acelor primejdii şi deschidere de drum liber către viaţă şi mărire pentru naţiunea ta. În România, fascismul nu putea să însemne decât înlăturarea primejdiilor care ameninţă poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidăneşti şi deschidere de drum liber către viaţa şi mărirea la care au dreptul să aspire românii. Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie şi în Rusia prin comunism.” vezi și p. 279 expresia „democrația masonică”

[17] C. Z. Codreanu, op. cit., p: 112: „Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovaţi pentru starea de nenorocire în care se zbate ţara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru arginţii iudei şi-au trădat neamul. Jidanii ne sunt duşmani şi în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se aşează pe aceeaşi linie cu ei, sunt mai mult decât duşmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului şi în al doilea rând duşmanului. Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător.”

[18] idem, p. 124

[19] idem, pp.99-101

[20] idem, p. 270: „Cerem trimiterea la muncă a tuturor agenţilor electorali şi stabilirea unui comandament unic, căruia să i se supună, într-un singur gând, toată suflarea românească”

[21] idem.

[22] idem, p.273

[23] idem, p.273

[24] idem, p. 279.

[25] idem.

[26] idem, p. 56

[27] idem, p. 50.

[28] idem, p. 171.

[29] idem, p. 276.

[30] idem.

[31] idem, p. 277.

[32] idem, p. 192: „singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci”

[33] idem. p. 277

[34] idem, p. 221. Sau la p. 166: „Mulţimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulţimile văd neamul, cu morţii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca şi acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteşte viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulţimile plâng. Aceasta va fi fiind mistica naţională, pe care unii o critică, pentru că nu ştiu ce este şi pe care alţii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi. Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.” Precum și la p. 55: Referindu-se la greva studențească din 10 decembrie 1922 Zelea Codreanu o caracterizează astfel: „o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile naţiei …, un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, fără decizii luate în comitete…, Un mare moment de iluminaţie colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopţi întunecoase, în care o tinerime întreagă îşi vede linia de viaţă a ei şi a neamului. Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii naţionale şi continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viaţă şi de onoare pe care va trebui să mergem şi noi şi strănepoţii noştri, dacă voim viaţă şi onoare pentru neamul nostru”

[35] idem, p. 55.

[36] idem, pp. 220 – 221.

[37] idem, p. 194 și p. 218.

[38] Chiar dacă Zelea Codreanu afirmă că mișcarea legionară este mult sub misiunea Bisericii ortodoxe: p. 277: „Am fost întrebat dacă activitatea noastră de până acum se află pe linia Bisericii Creştine. Răspund: Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie.”

[39] idem, p.56.

[40] idem, p.281

[41] idem, p. 22.