Cristian Diaconescu: „România, un stat mare cu o politică externă mică”

(Cristian Diaconescu: ”Romania, a big country with a petty foreign policy”)

Interviu realizat de Georgeta CONDUR

Cristian Diaconescu

Abstract: Interview with Cristian Diaconescu, former Romanian Foreign Affairs Minister, Minister of Justice and Presidential counselor, on Romanian foreign policy between East and West, its stakes and opportunities, most of them being missed.

 Keywords: Romania, foreign policy, EU, NATO, USA, Moldova.

Cristian DIACONESCU este diplomat, de formaţie juridică. A fost ministru de Externe al României (2008-2009, 2012), ministru al Justiției (2004), vicepreședinte al Senatului și consilier prezidențial (2012-2014). Anterior a deținut, în perioada 1990 – 2000, numeroase funcții în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, printre care: diplomat în Delegația Permanentă, ulterior Misiunea Permanentă a României la OSCE, coordonator al secției de cooperare în domeniul politico-militar al OSCE din MAE, diplomat în Misiunea Permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la Viena, adjunct al șefului misiunii pentru domeniile politico-militar și de securitate ale OSCE, director al Direcției OSCE și de Cooperare cu Structurile Subregionale din Ministerul Afacerilor Externe, director general al Direcției Generale Juridice și Consulare din Ministerul Afacerilor Externe, șef de delegație la reuniunile privind Dimensiunea Umană a OSCE, Comisia privind Drepturile Omului la Geneva și Comisia Dunării. În 2000 a fost numit Secretar general adjunct al Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN) și ambasador en pied în această organizație, iar din 2001 a fost Secretar de Stat pentru Afaceri Bilaterale în cadrul Ministerul Afacerilor Externe și negociator șef pentru Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene și pentru Tratatul Politic de bază între România și Federația Rusă. De asemenea, în perioada 1992-2003 a fost membru fondator al Fundaţiei Colegiului Naţional de Apărare, membru asociat al Jamestown Foundation, secretar ştiinţific al ADIRI și profesor în cadrul Institutului de Drept şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Bucureşti, unde a susţinut cursuri şi programe de pregătire privind tematica securităţii europene şi euro-atlantice. În 2007 a obţinut titlul de doctor în dreptul comerţului internaţional la Academia de Studii Economice Bucureşti, în 2016 Universitatea “Andrei Şaguna” i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa și începând cu anul 2016 a fost profesor asociat al Universităţii Americane din Kuweit.

Georgeta Condur: Aveți o relevantă experiență diplomatică, politică și a funcției publice. Cum vă explicați că, în ciuda faptului că în ultima vreme românilor li se toarnă aproape zilnic în urechi otravă legată de partenerii noștri occidentali, pe diferite canale, din diferite surse și în mod fățiș sau mai subtil, aceștia au în continuare încrederere în UE și NATO? Cel puțin așa reiese din sondajele de opinie, dar nu sunt întotdeauna foarte vizibile și resorturile interne ale acestei încrederi.

Cristian Diaconescu: Pe de o parte, nimic din ceea ce ţine de esenţa apartenenţei la spaţiul european şi euro-atlantic nu este perceput de naţiunea română ca reprezentând o ameninţare la adresa suveranităţii, democraţiei sau integrităţii României. Pe de altă parte, este mult adevăr în afirmaţia că românii cred în UE şi NATO şi pentru că sunt sceptici în legătură cu elitele politice naţionale, pe care simt că nu se pot baza, astfel că UE și NATO sunt considerate de mulți singurele ”plase de protecție” pe care le avem.

Suntem în pericol sau de ce am avea nevoie de o astfel de ”plasă de protecție”?

Românii consideră că statul este vulnerabil din cauza situării într-o regiune în care există competiţie geopolitică între Federaţia Rusă şi Occident. Și chiar așa și este. Exemplele sunt multiple şi foarte greu de contestat: atacuri informatice, state eşuate sau războaie civile în vecinătatea României, a Uniunii Europene şi a NATO, acţiuni agresive, organizate din exterior, împotriva statului român sau a aliaţilor săi. Sentimentul de insecuritate s-a intensificat odată cu anexarea Crimeei, în 2014, cu militarizarea Mării Negre, invazia din estul Ucrainei şi implicarea în ”conflictul îngheţat“ din Republica Moldova. Drept consecinţă, România continuă să ceară noi garanţii de securitate şi sprijin din partea SUA şi NATO pentru apărarea frontierei estice a Alianţei, în special a regiunii Mării Negre.

”La nivel global, speranţele privind o lume mai bună şi mai dreaptă s-au disipat”

În prezent care sunt cei mai buni prieteni, ca să spunem așa, pe care-i avem la nivel internațional?

Germania, Franţa şi Marea Britanie sunt partenerii europeni cu viziunea cea mai apropiată de cea a României privind ameninţările cu care se confruntă UE, iar SUA este partenerul esenţial de care se leagă încrederea românilor privind apărarea ţării. Românii continuă să considere Washington-ul ca fiind cel mai important aliat în domeniul securităţii. De altfel, Strategia de Securitate Naţională pe 2015-2019 stabileşte că cei trei piloni ai politicii externe româneşti sunt SUA, NATO şi UE, având Alianţa Nord Atlantică drept garant al securităţii naţionale a României. La nivel global, însă, speranţele privind o lume mai bună şi mai dreaptă s-au disipat.

Să înțeleg că, parafrazând o reclamă cunoscută, la nivel global, viitorul nu sună bine?

Ordinea mondială este în schimbare, iar diminuarea rolului organizaţiilor multilaterale în dauna înţelegerilor între marile puteri nu reprezintă o dezvoltare de politică externă favorabilă României. În statele din nordul Africii, deteriorarea condiţiilor socio-economice va genera permanentizarea conflictelor locale, pe o perioadă lungă de timp. Orientul Mijlociu este capturat într-o criză profundă a statalităţii şi legitimităţii politice, rivalitatea puterilor regionale blocând și dezvoltarea economică a regiunii. Pe de altă parte, Estul Europei, slăbit şi instabil, este blocat între politica asertivă a Rusiei şi extinderea UE.

Politica internă face inoperant demersul extern al diplomației românești

În aceste condiții, care ar fi prioritățile noastre pe termen scurt și mediu, ce credeți că ar trebui să facă România?

În perioada imediat următoare, prioritatea absolută pentru politica externă română este reprezentată de asigurarea unei Preşedinţii profilate a României la Consiliul UE. Pentru ca acţiunea României să fie eficientă în cadrul UE, aceasta trebuie să se bazeze pe promovarea valorilor europene comune şi a consolidării proiectului european, bazat pe creştere, competitivitate, conectivitate şi siguranţă.Dezvoltările politice interne împotriva statului de drept începând cu 2016 nu ne ajută deloc, ele au poziţionat România în afara demersului pozitiv privind recâştigarea identităţii europene, ceea ce face aproape inoperant demersul extern al diplomaţiei româneşti privind proiecte cum ar fi Agenda Strategică, nouă Strategie Globală a UE, integrarea în Zona Euro sau aderarea la Acordul Schengen. Delegitimarea României în relaţie cu ordinea europeană s-a evidenţiat în “dosarul candidaturii Kovesi”, guvernul de la Bucureşti intrând într-o strategie contraproductivă de contestare a unei candidaturi româneşti, reuşind exact contrariul – polarizarea europeană în favoarea candidatei din România.

Episodul de care vorbiți vine după o deja prea lungă perioadă de sfidare a atenționărilor venite din Europa și SUA în ceea ce privește corupția, situația justiției și a statului de drept. Faptul că România deține președinția rotativă a Consiliului UE a fost până acum, mi se pare, folositoare într-un singur fel: acela că oficialii europeni au avut și mai multe oportunități de a transmite direct guvernanților, dar și publicului din România, îngrijorările lor legate de subiectele menționate. Dar vi se pare că autoritățile noastre au avut o reacție corespunzătoare la toate aceste atenționări, venite chiar și din sânul familiei politice europene din care fac parte?   

Preşedinţia Consiliului UE este o oportunitate pentru interesele României, pe termen mediu şi lung, pe care autorităţile de la Bucureşti nu au voie să o rateze. Totuși, în ultimii doi ani, Coaliţia de guvernare de la Bucureşti, deşi se află în Troica Consiliului UE, a realizat o ”performanţă” fără precedent în istoria politică a României. Nu numai că reacțiile părții române n-au fost corespunzătoare, dar orientarea pro-europeană a fost înlocuită cu insulte, agresivităţi şi retorică ieftină la adresa partenerilor și mai ales în ceea ce priveşte politicile bazate pe standarde, prin care UE încearcă să-şi relegitimeze coeziunea în faţa ascensiunii populismului şi a radicalismului anti-european. Primul discurs pro-european, chiar şi numai aspiraţional, a fost prezentat în Parlamentul de la Bucureşti de către Prim–ministru la doi ani de la preluarea guvernării. În rest, reprezentanţe diplomatice occidentale sau instituţii internaţionale independente au fost caracterizate, repetat şi nervos, ca “duşmanii poporului”, structuri malefice care nu au altă preocupare decât aceea de a induce poporului român un sentiment de inferioritate în Europa.

Rețeta comunicațională e simplă și cunoscută, venind, din nefericire, din fundături ale istoriei și zone ideologice nefrecventabile. Probabil cei are au vehiculat astfel de mesaje au făcut-o cu gândul că îi va ajuta să câștige puncte la imaginea pe plan intern, în rândurile electoratului propriu.

Nu ştiu câte beneficii de imagine au fost obţinute prin această strategie, dar, treptat, poziţionarea României ca punct de referinţă pentru partenerii relevanţi din UE a slăbit considerabil. În condiţiile în care voinţa politică a Bucureştiului a rămas în opoziţie cu solicitările Europei privind independenţa justiţiei, nivelul de conectare al României mai ales la “nucleul dur” al UE a devenit tot mai redus, ceea ce a determinat fragilizarea principalelor două instrumente prin care un stat poate exercita o Preşedinţie de succes – încrederea şi influenţa în blocul UE.

Ca să căutăm și lucruri pozitive, face România și ceva bine în ultima vreme?

Da, dosarul NATO este cel mai coerent capitol de politică externă al României. Suntem stat contributiv, de substanţă, la proiectele NATO privind securitatea şi stabilitatea globală. În România se înfiinţează un Centru de Comandă Operaţional al NATO, cu 400 de ofiţeri de stat major, Brigada Multinaţională NATO dobândeşte un statut permanent, România a angajat 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare şi a suplimentat contingentul român din Afganistan, de la 770 la 950 de militari. Sigur, decizia din 2013 a României de a găzdui o parte din reţeaua scutului antirachetă, activat în 2016, a fost criticată puternic de Moscova, fiind considerată o încercare de a afecta echilibrul strategic nuclear între Est şi Vest şi, recent, un argument în ceea ce priveşte denunţarea Tratatului privind Forţele Nucleare Intermediare.

Acest lucru era, totuși, previzibil, ținând cont de stilul și obiectivele diplomației ruse, nu?

Așa e. Ca să închei răspunsul la întrebare, la categoria capitolelor coerente de politică externă putem pune, deci, dosarul NATO. Dar să nu se înțeleagă că aici e totul perfect. Spre exemplu, absenţa unui proiect de substanţă, iniţiat de statele din regiunea de frontieră estică a NATO, care să reflecte interesele de securitate din zonă, este considerată de către ceilalţi parteneri din Alianţa Nord Atlantică ca reprezentând un deficit de voinţă politică al Bucureștiului.

”Astăzi, singurul coridor spre UE al viitorului guvern de la Chişinău este România”

Dacă tot ați amintit de frontiera estică a NATO, aș vrea să discutăm puțin despre raportarea României la Republica Moldova. Tocmai au avut loc alegeri parlamentare acolo, dar, chiar dincolo de rezultatele pe care le-am văzut cu toții, senzația mea neplăcută în ultima vreme este că, din păcate, Moldova se apropie tot mai mult de ceea ce se desemnează îndeobște prin sintagma de”stat eșuat”. Este și vina României?

România continuă să nu aibă un proiect realist şi de substanţă privind statul din stânga Prutului, locuit de români. Aspiraţiile Chişinăului privind integrarea europeană s-au diminuat drastic după ce Igor Dodon a devenit preşedintele Republicii Moldova, în decembrie 2016. Proiectul unionist este susţinut, la nivel declarativ, în România, dar, în absenţa unei voinţe politice majore, ideea rămâne la nivel generic. Situaţia este asemănătoare în Republica Moldova, unde “mici entităţi“ unioniste, formate din intelectuali şi câţiva reprezentanţi locali, reuşesc să transmită mesaje emoţionale, dar care sunt imediat contestate de autorităţi. Educaţia şi cooperarea transfrontalieră au rămas singurele proiecte de succes, care funcţionează autonom de schimbările politice din cele două ţări. Continuă, însă, să rămână într-o o zonă neclară perspectiva unui proiect economic major al României în Republica Moldova. Lipsesc atât voinţa politică a Bucureştiului, cât şi disponibilitatea Chişinăului de a oferi condiţii investiţionale favorabile pentru investiţii majore româneşti.

Cum comentați, din perspectivă geo-strategică, rezultatele alegerilor din Republica Moldova?  

Alegerile au evidenţiat diluarea până la dispariţie a sentimentului pro-occidental, majoritar până în 2014, când Republica Moldova, alături de Ucraina şi Georgia, erau cele mai avansate state în dialogul cu UE, prin Parteneriatul Estic. Astăzi, singurul coridor spre UE al viitorului guvern de la Chişinău este România, dacă forțele politice vor mai dori un proiect de apropiere sinceră, şi nu oportunistă, de Vestul Europei.

”România a trecut pe lângă o oportunitate istorică”

Revenind la politica externă a României, care ar fi mizele și la ce am putea spera, în acest context complicat?

Statele mai mici se aliniază la aspiraţiile şi acţiunile marilor puteri, ştiind foarte bine că nu vor putea să le influenţeze în vreun fel. Astăzi, resetarea cursului politicii externe înseamnă pentru România mult mai mult decât asumarea unor “noi responsabilităţi”, termen folosit de multe ori pentru a dilua dezbaterea. Din perspectiva schimbărilor dramatice în peisajul politicii externe globale, România nu îşi poate permite să rămână la nivelul vag teoretic, fără consecinţe practice. România, un stat mare cu o politică externă mică, poate deveni o problemă pentru ea însăşi şi pentru Europa.

Asta îmi amintește de acea etichetă celebră de ”bolnavul Europei”, pusă în secolul al XIX-lea Imperiului Otoman. Într-un fel România e acum, așadar, ca un bolnav care trebuie supravegheat ca să nu-și facă rău sieși sau altora?  

Poate că e mult spus și mai au și alții probleme serioase de ”sănătate”, dar cert e că ratăm ocazii importante. În Europa Centrală şi de Est, convulsionată de crize iliberale şi politici ambigue între Răsărit şi lumea occidentală, România a trecut pe lângă o oportunitate istorică. O naţiune profund ataşată atât faţă de Europa cât şi de relaţia cu SUA ar fi fost sprijinită din toate direcţiile de Occident pentru a rămâne stabilă şi prosperă economic, dar şi sigură din perspectiva apărării. România, ”insula dedicat occidentală“ în Estul Europei, putea fi un proiect benefic pentru generaţii. Nu a fost să fie.

Cum suntem acum văzuți în UE?

În fapt, ca şi în cazul problemelor generate privitor la independenţa sistemului judiciar, în UE nu se înţelege pe ce direcţie doreşte să se angajeze România. Ce dorim de fapt? Unde ne plasăm într-o Europă suficient de tensionată de crize interne? La toate acestea se adaugă momentul de inflexiune prin care trece UE, generat de negocierile privind bugetul 2021-2027 (MFF), de Brexit, dar şi de expirarea mandatului Comisiei Europene şi al Parlamentului European. Aceste dezbateri ar putea fi marcate, chiar istoric, de exerciţiul profesionist, avizat şi echilibrat al mandatului României la conducerea Europei. Încă o dată, astfel de oportunităţi care revin după 16 ani nu se ratează de un stat “normal la cap”.