Marea guvernare liberală: independența României și proclamarea Regatului

(The Great Liberal Government: the Romanian Independence and the Monarchy)

Abstract. The study below is putting together, in a historical view, important events for the Romanian history. Brief, the research is related to the period between 1876 and 1888, also called by historians „The Great liberal government”, when the national ideals were made real. The study tells about the State Independence (1877), the Constitution revision (1879) and finally, the transition to monarchy (1881). By putting together, the study shares how the National Liberal Party and its past leaders were able to put above the party interests and national interests, leaving the individualism behind.

Keywords: the Romanian independence, the Constitution revision, proclaiming the Romanian monarchy, PNL, The Great Liberal government.

Introducere

Perioada cuprinsă între 1876 şi 1888 reprezintă ceea ce istoricii au numit „marea guvernare liberală”, în primul rând datorită intervalului mare de timp în care liberalii s-au aflat la putere. În toată această perioadă, în fruntea guvernului s-a aflat I. C. Brătianu, excepţie făcând intervalul cuprins între 10 aprilie – 8 iunie 1881, când prim-ministru a fost D. Brătianu. Guvernarea liberală acoperă două evenimente deosebit de importante pentru istoria modernă a României: Independenţa de stat şi proclamarea ţării ca regat. În plus, în tot acest răstimp, liberalii au dus o politică de dezvoltare accelerată a ţării, lucru pus în evidenţă atât de cadrul legislativ creat, cât şi de realizările efective în domeniul socio-economic.

Din perspectivă strict politică se poate situa pe primul loc fuziunea grupărilor conservatoare constituite ca partid politic în februarie 1880. Viaţa politică a rămas, în continuare, supusă aceloraşi frământări izvorâte din perpetua luptă pentru putere dusă, uneori până la extrem, între principalii actori politici ai vremii. De remarcat faptul că în prim-planul disputelor s-au aflat în permanenţă indivizii şi mai puţin ideologiile sau grupurile. De altfel, în toată această periodă, grupurile politice erau formate în jurul unor diverşi lideri şi ascultau de ordinele acestora, faptul fiind valabil atât pentru conservatori, cât şi pentru liberali. A fost, deci, o vreme dominată de adevărate personalităţi care întruneau toate atributele legitimităţii  şi autorităţii necesare unui autentic lider politic.

Marea guvernare liberală

Coaliţia liberală câştigase, aşadar, puterea. Dar, având o Cameră controlată de conservatori, noul prim-ministru obţinea de la domn decretul de dizolvare a acesteia, fixând alegerile pentru 3 şi 9 iunie 1876. Acestea vor aduce şi în Cameră o majoritate liberală, aflată sub preşedinţia lui C. A. Rosetti, Parlamentul fiind, în acest fel, controlat de liberali. Prima măsură luată de noua Cameră, la propunerea lui Eugeniu Stătescu, a fost aceea de a pune sub acuzare mai mulţi miniştri ai fostului cabinet conservator. Erau, sub învinuirea de abuz în serviciu, cercetaţi L. Catargiu, P. Mavrogheni, Gh. Gr. Cantacuzino, I. Em. Florescu, Al. Lahovary, V. Boerescu, Titu Maiorescu ş.a.

Această acţiune l-a avut, potrivit lui Frederic Damé, ca iniţiator pe C. A. Rosetti şi a urmărit un dublu scop[1]. Pe de o parte blocarea oricărei posibilităţi de refacere conservatoare pentru o perioadă de timp, pe de altă parte provocarea unei crize guvernamentale prin implicarea primului ministru. Într-adevăr, M. C. Epureanu, deşi nu fusese învinuit, s-a declarat solidar cu foştii miniştri conservatori dat fiind faptul că şi el făcuse parte din guvernarea L. Catargiu. Ca atare, la 23 iulie/4 august 1876 M. C. Epureanu îşi dădea demisia. Tot din cauza acestei acţiuni a liberalilor radicali părăseau guvernul, odată cu primul ministru, şi M. Kogălniceanu, şi M. Pherekyde.

A doua zi, prin decret domnesc, I. C. Brătianu a fost însărcinat cu formarea noului guvern. Era un guvern dominat de liberalii radicali, singurul moderat fiind Gh. Vernescu care păstra portofoliul Internelor. Şi sub noul guvern acţiunea pornită împotriva foştilor miniştri conservatori a continuat, dar acţiunea judecătorească nu a fost, cum ar fi fost normal, trecută în sarcina Curţii de Casaţie întrucât membrii acesteia, fiind inamovibili, scăpau influenţei liberalilor radicali. Totuşi, acţiunii pornite împotriva miniştrilor conservatori i se opuneau atât unii membrii ai liberalilor, cât şi, mai ales, principele Carol I care a și exercitat puternice presiuni asupra lui I. C. Brătianu pentru a-i pune capăt. Din cauza acestei opoziţii, dar şi pentru că România începuse războiul împotriva Turciei, I. C. Brătianu cerea Camerei, în ianuarie 1878, să „sfârşească odată cu această nenorocită chestie”[2]. Se încheia astfel unul dintre cele mai agitate episoade ale vieţii politice din România. Deşi scopurile iniţiale (îndepărtarea de la şefia guvernului a lui M. C. Epureanu şi dezbinarea pe termen lung a conservatorilor) fuseseră atinse, imaginea politicienilor liberali avusese destul de mult de suferit.

Între timp, izbucnirea crizei orientale făcea ca atenţia liderilor politici de la Bucureşti să se îndrepte, cu precădere, în această direcţie, Rusia dorind ca România să permită trecerea trupelor ţariste spre teatrele de operaţiuni din Bulgaria. Guvernul de la Bucureşti, deşi nu era împotriva acestui fapt, dorea în prealabil semnarea unui tratat între cele două ţări care să-i garanteze României integritatea teritorială, ştiute fiind intenţiile ţarului de a anexa sudul Basarabiei. În acest sens, o delegaţie condusă de primul ministru se deplasa la Livadia pentru a purta unele discuţii preliminare în vederea stabilirii condiţiilor pe care Rusia trebuia să le respecte pentru a primi permisiunea de tranzit a trupelor. Deşi tensionate (cancelarul Gorceakov ameninţând România chiar cu o invazie), discuţiile nu au dus la niciun rezultat concret.

În cele din urmă, la 4/16 aprilie 1877 se încheia o Convenţie ruso-română prin care armata ţaristă obţinea permisiunea de a tranzita România, iar România primea din partea Rusiei asigurarea că va fi respectată „integritatea actuală a României”. O formulare care lăsa loc la interpretări şi care a şi fost interpretată, în sensul dorit de puterea ţaristă, la Congresul de pace de la Berlin.

Imediat după semnarea Convenţiei cu România, Rusia declara război Imperiului otoman (12/24 aprilie 1877) şi începea trimiterea trupelor spre front. În acest context României i-a revenit doar sarcina de a apăra linia Dunării.

Începerea ostilităţilor ruso-turce a adus cu sine şi unele modificări în componenţa guvernului de la Bucureşti. Astfel, la Externe revenea M. Kogălniceanu, Internele erau preluate de primul ministru, iar la Război era numit Al. Cernat, noul cabinet fiind mai potrivit pentru a putea face faţă noii situaţii internaţionale.

Ministru de Externe, M. Kogălniceanu proclama, într-o cuvântare în faţa Parlamentului, la 9 mai 1877, Independenţa de stat a României. Deşi refuzat iniţial, ajutorul militar românesc pe frontul din Bulgaria a fost în cele din urmă solicitat de către marele duce Nicolae. Participarea trupelor române la războiul ruso-turc avea să aducă şi recunoaşterea noului statut politic al ţării noastre, la Congresul de pace de la Berlin. Chiar dacă România a luat parte activă la lupte, la Berlin delegaţia condusă de I. C. Brătianu nu a fost primită la lucrări. Totuşi, participanţii recunoşteau independenţa României, dar erau impuse unele condiţii. Astfel, România a trebuit să modifice art. 7 din Constituţie, acordând drepturi civile depline etnicilor evrei. În plus, deşi la începutul ostilităţilor partea rusă se angaja să respecte integritatea teritorială a României, la sfărşitul războiului armata ţaristă nu s-a mai retras din judeţele din sudul Basarabiei. Pierderea acestor teritorii a fost compensată, printr-o hotărâre a aceluiaşi congres, prin alipirea la România a Dobrogei.

Războiului din 1877-1878 va rămâne însă în istoria României prin marile realizări pe care le-a consacrat. În primul rând, independenţa. Apoi, creşterea prestigiului monarhului atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. De altfel, în septembrie 1878 domnitorul Carol I primea titlul de „Alteţă Regală”. Îi era recunoscut României rolul de factor de stabilitate în zonă, poziţia ei faţă de ceilalţi vecini îmbunătăţindu-se simţitor. De asemenea, și Partidul Național Liberal a ieșit întărit la încheierea conflictului, pe de o parte prin aceea că și-a extins baza socială, atrăgând în sânul său elemente din toate păturile sociale dornice să contribuie la dezvoltarea țării[3], pe de alta prin evitarea unei crize de proporții. Căci, este important de subliniat faptul că atât modificarea articolului 7 din Constituţie, cât şi pierderea judeţelor din sudul Basarabiei, au provocat în țară cele mai vii nemulţumiri. Rămâne, de aceea, un merit al guvernului liberal care a reuşit să gestioneze aceste momente tensionate, depăşindu-le fără prea mari tulburări.

Încheierea crizei politice orientale a însemnat şi revenirea la „normal” a vieţii politice româneşti. O viaţă politică agitată, marcată de multiple convulsii, dar şi de o serie întreagă de disidenţe la nivelul celor două mari partide (liberal şi conservator) ale României acelor vremuri.

Întreaga viaţă politică din România deceniului următor războiului de independenţă a fost controlată de Partidul Naţional Liberal („marea guvernare liberală”, 1876-1888). A fost cea mai lungă perioadă de guvernare a vreunui partid politic din România modernă. În toată această perioadă liberalii au trecut prin mai multe crize, dar voinţa şi geniul politic al lui I. C. Brătianu au făcut ca partidul să treacă peste toate aceste tulburări. Tulburări date, în primul rând, de multiplele disidenţe cu care s-au confruntat liberalii.

O primă ruptură la nivelul Partidului Naţional Liberal avea loc, în ianuarie 1878, când lua fiinţă, la Iaşi, Partidul Liberalilor Moderaţi. Era un partid care grupa în jurul său mai mulţi dintre intelectualii moldoveni printre care G. Mârzescu, V. Conta, Gr. Cobălcescu, şi care se găsea sub conducerea lui M. Kogălniceanu[4].

Cooptat, ca ministru de Interne, în primul dintre cabinetele conduse de I. C. Brătianu, G. Vernescu avea să intre, în scurtă vreme, în contradicţie cu primul ministru. Ca atare, Vernescu ieşea din guvern la începutul anului 1877. În anul următor întemeia ziarul „Binele public”, o publicaţie care va reprezenta interesele politice ale fondatorului său, iar în 1880 înfiinţa „Partidul Liberalilor Sinceri”, o grupare politică de orientare moderată în care se mai aflau V. Boerescu (trecut între timp la liberali), N. Ionescu (liderul fracţioniştilor ieşeni), D. Gianni etc. Noul partid s-a manifestat ca o formaţiune politică de opoziţie faţă de guvernul liberal în general şi faţă de I. C. Brătianu, în special. Cu timpul, Partidul Liberalilor Sinceri s-a apropiat din ce în ce mai mult de zona conservatoare (graţie şi relaţiilor apropiate dintre G. Vernescu şi L. Catargiu), sfârşind prin a se contopi cu Partidul Conservator. Noua formaţiune politică rezultată (în primăvara lui 1884) avea să poarte numele mai mult decât bizar de Partidul Liberal Conservator.

Un alt partid, desprins de asemenea din trunchiul liberal, era cel fondat, în toamna anului 1885, de Dumitru C. Brătianu. Partidul Liberal Democrat, cum se numea noua organizaţie politică, a apărut din cauza îndepărtării din fruntea guvernului, în iunie 1881, a lui Dumitru Brătianu şi a avut ca principală preocupare opoziţia faţă de guvernarea Ion C. Brătianu. Având o bază socială restrânsă, partidul nu a putut rezista în timp, sfârşind prin a reveni în cadrul Partidului Naţional Liberal în primăvara lui 1890.

Anul 1880 aducea cu sine şi un alt eveniment major în viaţa politică românească: înfiinţarea Partidului Conservator, la 3 februarie 1880, sub preşedinţia lui M. C. Epureanu. Evident, existaseră şi până atunci mai multe grupări conservatoare, dar acestea nu funcţionaseră propriu-zis ca un partid. Partidul Conservator era reprezentantul marilor proprietari de pământ, baza sa socială, din această cauză, nefiind foarte largă. De altfel, aceasta nici nu reprezenta un impediment pentru că sistemul electoral din România, cu împărţirea sa pe colegii în funcţie de venituri, precum şi rotativa guvernamentală care presupunea alternarea la conducerea ţării a celor două partide existente, făceau mai puţin importantă susţinerea maselor. Conservatorii au dispus însă, ca o oarecare compensaţie la lipsa unei susţineri a maselor, de un număr mare de „nume” ale culturii şi vieţii politice româneşti, printre cei mai reprezentativi numărându-se Titu Maiorescu, P. P. Carp, Iacob Negruzzi, Alexandru Lahovary, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman şi mulţi alţii.

Din punct de vedere doctrinar, conservatorii au fost prin excelenţă apărătorii dreptului de proprietate, considerat ca inalienabil şi fundament al continuităţii istorice a românilor. Se împotriveau şi introducerii votului universal, considerându-l prematur având în vedere că la vremea respectivă marea majoritate a populaţiei ţării, fiind neştiutoare de carte, nu putea să înţeleagă în mod corect principiile politice. Deşi admiteau necesitatea progresului, erau împotriva realizării acestuia prin salturi, respingeau cu vehemenţă orice manifestare revoluţionară, totul trebuind a fi făcut „cu paşi mărunţi” şi în concordanţă cu tradiţia şi obiceiurile ţării. Erau deci împotriva importului fără discernământ de instituţii şi reguli din Europa, considerând (doctrina formelor fără fond) că acestea nu aveau o bază reală şi, deci, nu se puteau impune în realitatea social-politică a României.

Deşi au avut susţinerea regelui Carol I, care respingea un sistem politic pluripartid, preferând existenţa a două partide puternice care să se succeadă la conducerea ţării, conservatorii, atât din cauze interne (incapacitatea de a reforma partidul în concordanţă cu realităţile politice ale momentului), dar şi din cauza conjuncturii internaţionale (ei fiind cei care au format guvernele de la Bucureşti în perioada ocupaţiei germane în primul război mondial), au dispărut de pe scena politică a României la scurtă vreme după încheierea conflagraţiei mondiale.

De-a lungul timpului, au mai activat pe scena politică românească şi alte partide fie de nuanţă liberală, fie conservatoare. Existenţa lor a fost însă efemeră, iar contribuţia propriu-zis politică (în plan doctrinar şi ideologic) mai mult decât modestă. Dintre ele, pot fi enumerate Partidul Liberal Conservator creat în 1884 de Lascăr Catargiu şi George Vernescu, partid înfiinţat cu singurul scop de a combate guvernarea liberală, motiv pentru care avea să-şi încheie existenţa odată cu retragerea lui I. C. Brătianu; Partidul Democraţiei Naţionale, înfiinţat în decembrie 1879/ianuarie 1880 în Moldova de către Gr. Sturdza, partid de tendinţă conservatoare, singurul de acest fel care, în plan extern, susţinea o orientare spre Rusia; Partidul Democrat Radical, înfiinţat de G. Panu în 1888, a făcut parte din „Opoziţia unită”, dizolvându-se în cadrul Partidului Conservator în 1897; Partidul Naţionalist Democrat, înfiinţat în 1910 de către N. Iorga şi A. C. Cuza, a fost un partid care s-a aflat în umbra marelui istoric „creat pentru nevoile de exprimare politică ale acestuia”[5], Iorga fiind primul preşedinte al Parlamentului României reîntregite. Au existat şi două partide ţărăneşti, unul la Bucureşti fondat, în 1892, de C. Dobrescu-Argeş şi Al. Vălescu, celălalt la Iaşi, apărut în 1906, sub conducerea lui Vasile M. Kogălniceanu. Au militat pentru cauza ţărănescă, dar nu aveau forţa necesară pentru a se menţine şi au dispărut la scurt timp după evenimentele de la 1907.

A existat, de asemenea, şi un Partid Social Democrat al Muncitorilor din România. Acesta a luat fiinţă în 31 martie/21 aprilie 1893 şi a avut ca membri marcanţi pe Ion Nădejde, Vasile C. Morţun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Rakovski ş.a. A avut revendicări asemănătoare celorlalte partide socialiste din Europa (vot universal, legislaţia muncii, problema agrară etc.). S-a desfiinţat în 1899 când mai mulţi lideri (trădarea generoşilor: V. Morţun, I. Nădejde, C. Stere) au trecut în rândul liberalilor.

Aşa cum spuneam, încheierea războiului de Independenţă a însemnat şi o modificare a statutului României pe plan extern. În acest sens, o preocupare imediată a guvernului condus de I. C. Brătianu a fost ridicarea României la rangul de regat. Pentru aceasta trebuiau rezolvate mai multe probleme. În primul rând, stabilirea succesiunii. Într-adevăr, conform Constituţiei, moştenitorul tronului României nu putea fi decât de sex masculin. Or, cum perechea princiară din România nu avea copii, s-a convenit ca nepotul lui Carol I, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen să fie desemnat drept succesor. După obţinerea acordului din partea familiei imperiale germane, Ferdinand venea în România, în 1888, în calitate de prinţ moştenitor. Tot pentru a putea accede la rangul de regat trebuia obţinut acordul marilor puteri. În acest sens, I. C. Brătianu făcea, în martie 1880, o vizită la Berlin unde obţinea acordul cancelarului Bismarck, chiar dacă Austro-Ungaria, ca şi Franţa, îşi exprimaseră unele rezerve în legătură cu acest proiect[6].

Atât principele Carol, cât şi I. C. Brătianu doreau ca actul proclamării regatului să fie opera unui guvern de uniune naţională, să exprime, cu alte cuvinte, voinţa întregii naţiuni. În acest sens, I. C. Brătianu îi prezenta lui P. P. Carp, în martie 1881, propunerea constituirii unui asemenea guvern. Cu toate că junimiştii înclinau să fie de acord, propunerea premierului s-a lovit de refuzul conservatorilor care, pe lângă condiţionarea participării la un asemenea guvern cu atribuirea unor posturi importante formaţiunii lor politice (Lascăr Catargiu urmând să devină preşedintele Senatului), nu puteau uita nici faptul că doar insistenţele lui Carol I opriseră procesul în care îi antrenase majoritatea liberală după preluarea puterii[7].

Pe de altă parte, chiar în sânul majorităţii liberale existau unele reţineri cu privire la participarea conservatorilor, argumentele fiind că, în timpul guvernării lor, aceştia impuseseră o serie de restricţii principiilor democratice exprimate în Constituţie. În acest fel, neputându-se întruni un consens pentru formarea unui guvern de uniune naţională, Parlamentul liberal promulga, la 14/26 martie 1881, Regatul.

După proclamarea regatului Ion C. Brătianu se retrăgea din fruntea guvernului, la 9/21 aprilie 1881, propunându-l ca succesor pe fratele său, Dumitru. A doua zi, noul cabinet era confirmat de regele Carol.

Era, evident, o mutare provizorie. Cedând, chiar şi pentru scurt timp, puterea, I. C. Brătianu urmărea rezolvarea mai multor probleme. În primul rând, avea mai mult timp pentru a se ocupa de partid ai cărui membri, din cauza diferitelor disidenţe, nu se mai comportau ca un bloc compact, aşa cum se întâmplase pe parcursul războiului ruso-româno-turc. În al doilea rând, I. C. Brătianu dorea să mai atenueze presiunea opoziţiei care cerea cu insistenţă o schimbare de guvern. În plus, I. C. Brătianu nu dorea să amplifice tensiunile, fiind tot el cel care să prezideze serbările încoronării lui Carol I ca Rege. În fine, în al treilea rând, era şi un calcul politic la mijloc. Odată cu proclamarea regatului, trebuia să fie modificată şi Constituţia în care să se cuprindă noul statut politic al ţării. În vederea acestei modificări a Constituţiei era nevoie de un guvern liberal omogen care să poată trece prin Parlament reformele propuse. Or, la vremea retragerii sale din funcţie, existau în guvern mai multe elemente moderate sau conservatoare (V. Boerescu, V. Conta etc.) care ar fi putut încetini impunerea reformelor. Or, după îndepărtarea din fruntea cabinetului a fratelui său, Dumitru, avea să urmeze o remaniere guvernamentală din care elementele moderate ar fi fost înlăturate.

În urma neînţelegerilor ivite între cabinetul condus de D. Brătianu şi majoritatea liberală din Parlament, primul era nevoit să demisioneze. În această situaţie regele Carol I îl însărcinează pe C. A. Rosetti cu formarea unui nou guvern, dar acesta refuză. Astfel, după o pauză de numai două luni, la 9/21  iunie 1881, I. C. Brătianu revine în fruntea guvernului. Noul cabinet avea în fruntea principalelor ministere oameni a căror linie politică coincidea cu cea a primului ministru. Astfel, pe lângă funcţia de prim-ministru, I. C. Brătianu mai deţinea şi portofoliile Finanţelor şi, ad-interim, Războiului, la Interne era principalul său colaborator, C. A. Rosetti, la Externe E. Stătescu, iar la Justiţie M. Pherekyde. În această alcătuire, noul guvern îi putea permite lui I. C. Brătianu să înceapă acţiunea de reformare a Constituţiei.

O reformă care avea la bază ideile inovatoare ale lui C. A. Rosetti şi cu care nu numai conservatorii, ci şi liberalii moderaţi nu erau de acord. Aceştia, prin grupurile formate în jurul G. Vernescu şi a lui M. Kogălniceanu, încep o acţiune de contestare a modificărilor Constituţiei pe care le aveau în vedere „radicalii” şi o apropiere de conservatori. Conservatori care, de la dispariţia lui M. C. Epureanu (murise în septembrie 1880), erau conduşi de Lascăr Catargiu.

Linia puternic conservatoare pe care L. Catargiu o imprima partidului, unitatea de vederi asupra politicii externe (şi unii şi alţii împărtăşeau apropierea României de Puterile Centrale) şi, nu în ultimul rând, ambiţia deosebită a lui P. P. Carp, făceau ca junimiştii să se apropie de liberalii guvernamentali. Ei primiseră, de altfel, mai multe mandate în Parlament, unde făceau o „opoziţie leală” (adversarii îi spuneau „miluită”).

Distanţarea liberalilor moderaţi de cei guvernamentali începe să se concretizeze în primăvara anului 1883, când are loc o acţiune la care participă liderii principalelor fracţiuni politice contestatare ale guvernului Brătianu. Astfel, la o întrunire care avea loc în martie 1883, luau cuvântul L. Catargiu, G. Vernescu, M. Kogălniceanu, Al. Lahovari ş.a. care decideau să constituie o „Opoziţie unită” faţă de partidul de la putere. Erau criticate mai multe aspecte ale politicii interne şi externe ale cabinetului I. C. Brătianu, dar mai ales modificările pe care guvernul intenţiona să le aducă Constituţiei şi Legii electorale. Deşi, iniţial, Dumitru Brătianu nu participa la această „Opoziţie unită”, întrucât considera că nu era necesară o şi mai mare dezbinare a liberalilor, treptat, gruparea formată în jurul său va trece la o opoziţie făţişă şi la acţiuni care să ducă la căderea guvernului[8].

Dar nu numai D. Brătianu se distanţa de fratele său, ci şi principalul lui colaborator C. A. Rosetti. Într-adevăr, pe fondul unei orientări din ce în ce mai evidente către centrul spectrului politic (cu o tendinţă evidentă de atenuare a unor reforme) pe care o adoptase I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, care rămăsese în continuare ataşat reformelor radicale (principalele două puncte care îl puneau în contradicţie cu I. C. Brătianu erau colegiul unic şi deplina libertate a presei), intră în contradicţie cu primul ministru. Ruptura se adânceşte în timp astfel încât, după ce renunţă la preşedinţia Camerei deputaţilor, în toamna lui 1883, C. A. Rosetti îşi dă, în primăvara anului următor, demisia şi din Parlament (urmat şi de un grup de simpatizanţi). De la această dată ruptura dintre cei doi devenea definitivă. Din păcate noua formaţiune politică reunită în jurul lui C. A. Rosetti nu va reuşi să se impună întrucât iniţiatorul ei înceta din viaţă în aprilie 1885, fapt care aducea cu sine şi destrămarea ei.

În acelaşi an 1883 reprezentanţii „Opoziţiei unite” hotărăsc să îşi dea demisia din Parlament şi să continue acţiunea de combatere a guvernului pe cale extraparlamentară. În acest fel, Parlamentul, care juca şi rolul de Adunare constituantă (propunerea de modificare a Constituţiei fusese adusă în Cameră şi Senat la 22 decembrie/3 ianuarie 1883), era compus numai din membrii aceluiaşi partid. Ruptura dintre Rosetti şi Brătianu, din anul următor, întărea şi mai mult argumentele reprezentanţilor „Opoziţiei unite” care susţineau că, pentru a putea îndeplini rolul de Adunare constituantă, Parlamentul trebuie să cuprindă reprezentanţi ai întregului spectru politic.

Fără a ţine seama de aceste argumente, Parlamentul votează noua Constituţie şi modificările Legii electorale, care este promulgată la 9/21 iunie 1884. Modificările aduse Legii electorale (se trecea de la patru la trei colegii) nu însemnau o schimbare fundamentală în sistemul de vot din România. Chiar dacă, prin reducerea numărului colegiilor, creştea numărul cetăţenilor cu drept de vot, această creştere nu era nici pe departe semnificativă[9]. În plus, chiar dacă în noua conjunctură partidele politice erau obligate să caute a-şi mări baza electorală, această situaţie se făcea resimţită doar la oraşe, situaţia ţărănimii, din punct de vedere al implicării politice, rămânând, ca şi până atunci, practic nesemnificativă.

Anul 1885 aduce cu sine decizia junimiştilor de a se alătura „Opoziţiei unite”. În acest fel, opoziţia extraparlamentară dobândea şi un sprijin parlamentar. P. P. Carp rămânea rezervat faţă de această decizie, continuând o politică de înţelegere cu liberalii guvernamentali.

Lipsa acută de cadre cu experienţă în conducerea treburilor ţării îl făceau pe primul ministru să înceapă o politică de promovare a unor tineri mai puţin experimentaţi politic, dar foarte capabili. Aveau să apară astfel nume precum Nicolae Fleva, Alexandru Djuvara sau Take Ionescu. De asemenea, şi la conservatori se constituia, în jurul ziarului „Epoca”, un grup de tineri, ca Nicolae Filipescu, Alexandru Balş sau Grigore Peucescu, foarte activi pe scena politică a opoziţiei. Chiar dacă principala orientare a ziarului era una antiliberală, tinerii de la „Epoca” se găseau în contradicţie şi cu L. Catargiu, conducătorul Partidului Conservator, căruia îi reproşau că prin dorinţa exacerbată de a-l doborî pe I. C. Brătianu încheiase alianţa cu G. Vernescu, liberal moderat, alianţă care aliena spiritul conservator autentic[10].

Totuşi, perioada lungă de guvernare şi uzura indusă de aceasta făceau ca, în sânul partidului de guvernământ, perioadele de criză să fie din ce în ce mai dese, iar neînţelegerile cu I. C. Brătianu să ducă la rupturi şi la disidenţe. O astfel de disidenţă era cea a lui Take Ionescu care, începând din anul 1887, se apropia de grupul tinerilor conservatori de la „Epoca”, iar mai apoi de Partidul Conservator, dar şi cea a lui N. Fleva, care devenise unul dintre principalii opozanţi ai primului ministru în Parlament. În acest fel, „Opoziţia unită” căpăta un sprijin chiar din interiorul liberalilor guvernamentali, făcându-şi astfel auzită vocea şi în Parlament.

Chiar în condiţiile în care disensiunile existente la nivelul liberalilor guvernamentali se adânceau, acţiunile „Opoziţie unite” nu aveau consistenţa şi forţa necesară pentru a provoca o cădere a guvernului. Şi aceasta, în primul rând din cauza lipsei de unitate ce se regăsea printre membrii opoziţiei. Existau astfel, mai multe fracţiuni, toate animate de dorinţa schimbării lui I. C. Brătianu, dar acţionând de pe poziţii diferite. Erau conservatori în afara Parlamentului (L. Catargiu) şi conservatori în Parlament (junimiştii), erau liberali în afara Parlamentului (G. Vernescu şi radicalii) şi liberali în Parlament (D. Brătianu şi tinerii disidenţi)[11]. Din acest motiv, deşi urmăreau un ţel comun, acţiunile opoziţiei nu căpătau consistenţă.

Anul 1887 se scurge fiind dominat de acţiuni de stradă ale „Opoziţei unite” prin care cereau regelui îndepărtatarea primului ministru şi venirea la conducerea treburilor ţării a conservatorilor. Dar Carol I era prea legat sufleteşte (I. C. Brătianu fusese cel care-l aşteptase la venirea sa în ţară pentru a prelua coroana) de primul său ministru, pentru a putea renunţa aşa uşor la dânsul. În plus, dincolo de partea emoţională, mai existau şi alte două motive pentru care regele nu se grăbea la a da curs cererilor opoziției. Pe de o parte politica externă dusă de guvernul de atunci era în concordanţă cu cea preferată de rege, pe de altă parte „Opoziţia unită” era un amalgam de forţe ţinute la un loc doar de dorinţa îndepărtării lui I. C. Brătianu şi nu reprezentau o alternativă la guvernare (important de precizat faptul că, deşi se raliaseră acţiunilor „Opoziţiei unite”, junimiştii încă nu erau întru totul de acord cu politica dusă de L. Catargiu). Pe de altă parte, nici tinerii conservatori de la „Epoca” nu agreau politica dusă de preşedintele conservator. În aceste condiţii regele, care dorea ca puterea să fie preluată de un partid omogen şi bine sudat, ezita în faţa alternativei de îndepărtatare a liberalilor. În acest fel, deşi numeroase şi susţinute de puternice reprezentări ale populaţiei, acţiunile opoziţiei nu au avut succes.

1888 era an electoral. În aceste condiţii I. C. Brătianu era nevoit să deschidă procedura alegerilor pentru un nou Parlament. Cu toate acţiunile întreprinse, alegerile, prin metodele deja ştiute, au dat câştig de cauză liberalilor. A fost picătura care a umplut paharul. Conduse de reprezentanţii „Opoziţiei unite”, în toată ţara au loc proteste vehemente care, nu numai o dată, au degenerat în lupte de stradă. Toate acestea au dus la demisia, în februarie 1888, a lui I. C. Brătianu. Regele îi încredinţează lui D. Ghica conducerea guvernului care, în aceeaşi compunere parlamentară, avea ca sarcină să includă şi reprezentanţi ai „Opoziţie unite”. Evident, varianta aleasă a fost socotită de neacceptat de opoziţie şi a condus la demisia lui D. Ghica, regele încredinţându-i, încă o dată, conducerea guvernului lui I. C. Brătianu[12].

În martie 1888 avea loc la Bucureşti, din iniţiativa lui D. Brătianu, un mare miting care cerea demisia primului ministru. Protestele nu mai erau îndreptate doar împotriva lui I. C. Brătianu, ci ele începuseră a viza chiar monarhia. Trebuie remarcat, în acest context, că asemenea forme de exercitare a presiunii asupra factorilor politici deveniseră o obișnuință în viața politică românească. Într-adevăr, mobilizarea opiniei publice, a presei, precum și atacuri directe asupra monarhiei[13] erau formele predilecte de care se folosea opoziția pentru a accede la putere. În aceste condiţii, în martie 1888 I. C. Brătianu îşi dădea demisia din fruntea guvernului. Carol I îl desemna pe Th. Rosetti să formeze un nou guvern.

Concluzii

Perioada de timp în care Partidul Naţional Liberal s-a aflat la guvernare a fost una a marilor realizări atât pe plan intern, cât şi internaţional. În plus, de altfel de aceea a şi rămas cunoscută în istorie sub numele de „marea guvernare liberală”, a fost şi cea mai îndelungată perioadă în care un singur partid s-a aflat la guvernare din istoria României (mai puţin, desigur, perioada comunistă).

Pe plan intern, în această perioadă, au avut loc prefaceri importante în toate sectoarele vieţii sociale. Din punct de vedere economic, se puneau atunci bazele dezvoltării capitaliste a României, liberalii fiind, prin excelenţă, susţinători ai burgheziei. Fireşte, baza economică fundamentală rămânea în continuare agricultura, dar în baza câştigurilor obţinute din exploatarea pământului s-au obţinut resursele financiare necesare investiţiilor în industrie şi în sistemul bancar. Din punct de vedere social, chiar dacă nu se poate vorbi, la vremea aceea, de existenţa unei clase de mijloc, dezvoltarea şi modernizarea oraşelor, dar şi a micilor întreprinzători, puneau bazele dezvoltării unui câmp median în structura societăţii. De altfel, această dezvoltare şi-a făcut simţită prezenţa şi în plan politic, unde reforma Legii electorale şi trecerea la un sistem format din trei colegii dovedea faptul că această categorie socială trebuia luată în seamă. În fine, din punct de vedere politic, tot în această perioadă are loc şi constituirea Partidului Conservator, partid care avea să fie principalul instrument temporizator la reformele, uneori prea grăbite, pe care le doreau liberalii, dar şi cel mai important concurent la guvernarea ţării. Tot pe plan politic, reforma Constituţiei, impusă de schimbarea statutului de ţară al României, era un pas înainte pe calea modernizării ţării.

Pe plan extern se găseşte, evident, în primul rând, participarea României la războiul ruso-turc şi, prin aceasta, dobândirea Independenţei de stat. Neatârnarea politică a ţării constituia o condiţie fundamentală pentru ca România să se poată dezvolta independent. În plus, neatârnarea, dar şi trecerea României la statutul de regat au crescut prestigiul ţării şi al monarhiei în cancelariile marilor puteri. Pe de altă parte, prin poziţia geografică ocupată, România îşi începea rolul de factor de stabilitate în Balcani, sarcină pe care România a ştiut să o gestioneze cu mult succes de-a lungul istoriei zbuciumate a acestei părţi a continentului.

Fireşte, pe parcursul acestei perioade pot fi punctate şi unele nereuşite ale liberalilor. În primul rând, mai ales în ultima parte a guvernării, se poate constata o centralizare excesivă a modului în care a fost condusă ţara, cea mai mare parte a deciziilor politice fiind preluate de primul ministru. Într-adevăr, de-a lungul întregii perioade, I. C. Brătianu a deţinut efectiv principalele portofolii ale cabinetului (a fost la Interne, Externe, Finanţe şi Război), controlându-le îndeaproape şi pe celelalte. Acest fapt a atras guvernării liberale şi denumirea de „vizirat”, iar lui I. C. Brătianu pe aceea de „vizir”. Pe de altă parte, dorinţa opoziţiei de a răsturna guvernul a creat, prin faptul că acţiunile acesteia se manifestau cu precădere la nivelul străzii, adevărate situaţii de criză care nu o dată au necesitat intervenţia forţelor de ordine.

Se poate deci concluziona că guvernarea liberală din perioada 1876-1888 a fost una de succes, care a ştiut să exploateze perioadele favorabile, dar în aceeaşi măsură să gestioneze şi situaţiile de criză cu care s-a confruntat.

Bibliografie

BERINDEI, Dan (coord.), Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2003.

CÎNCEA, Paraschiva, Viața politică în România în primul deceniu al Independenței de stat, Editura Științifică, București, 1974.

DAMÉ, Frederik, Histoire de la Roumanie contemporaine, Felix Alcan Editeur, Paris, 1900.

SCURTU, Ion, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

STAN, Apostol, Putere politică și democrație în România, Editura Albatros, București, 1995.

STAN, Apostol; Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996.

Note.

[1] Frederik Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine, Felix Alcan Editeur, Paris, 1900, p. 271.

[2] Apostol Stan, Putere politică și democrație în România, Editura Albatros, București, 1995, pp. 127-128.

[3] Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 207.

[4] Apostol Stan, op. cit., p. 146.

[5] Dan Berindei (coord), Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2003, vol. VII, tom II, p. 161.

[6] Ibidem, p. 167.

[7] Apostol Stan, op. cit., p. 128.

[8] Paraschiva Cîncea, Viața politică în România în primul deceniu al Independenței de stat, Editura Științifică, București, 1974, pp 99-100.

[9] Dan Berindei, op. cit., vol. VII, tom II, p. 102.

[10] Apostol Stan, op. cit., p. 172.

[11] Paraschiva Cîncea, op. cit., p. 208.

[12] Apostol Stan, op. cit., p. 176.

[13] Ion Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 68.

Dan CARBARĂU