COORDONAT DE SABIN DRĂGULIN
Volum VII, Nr. 2 (24), Serie nouă, martie-mai 2019
Multiculturalismul ca memorie colectivă. Disocieri în jurul Tratatului de la Trianon
(Multiculturalism as Collective Memory: Dissociations around the Treaty of Trianon)
Victor RIZESCU
Abstract: The article surveys a welter of evaluations advanced in the period with regard to both the antecedents of the Trianon treaty concluded in 1920 between Hungary and the victorious powers in the First World War and the consequences of the diplomatic arrangement. These are then placed in the framework of the general comparative studies devoted to the types of nationhood and to the conceptions of national belonging, as evolved since the interwar period. It is concluded that the historical episode considered sheds revealing light on the intricate multicultural predicament of the East European region, as well as on the need to foster the national public cultures enabling a better accommodation of multiculturalism by the means of an appropriately forged and trans-national collective memory.
Keywords: the Trianon Treaty, nationality policies, geopolitics, conceptions of nationhood, collective memory.
Cântărind şansele de rezolvare pe cale amiabilă a disputelor teritoriale pe baze etno-naţionale din Europa Răsăriteană cu trei ani înaintea Dictatului de la Viena, în ultimele pagini ale cărţii sale purtând titlul – provocator, dacă nu chiar scandalos din perspectivă românească – Ungaria şi succesoarele ei. Tratatul de la Trianon şi consecinţele sale, istoricul britanic C.A. Macartney îşi încheie seria de raţionamente printr-o afirmaţie menită parcă să figureze la loc de cinste într-o carte neagră a propagandei revizioniste îndreptată împotriva aşezămintelor Păcii de la Paris din 1919-1920: „Cred că se poate spune în mod rezonabil despre Ungaria ceea ce [František] Palacký a spus despre Austria la 1848: anume, că, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventată”1. Aceasta vine la capătul unei argumentaţii despre caracterul dezirabil al „helvetizării” ca soluţie de ordin general pentru administrarea multiculturalismului în forma sa specifică din regiune, cu menţionarea faptului că graniţele istorice ale statului ungar – desfiinţate formal cu şaptesprezece ani mai devreme, după ce fuseserămai întâi resuscitate la 1867 prin reorganizarea monarhiei habsburgice în forma dualismului – prezintă o semnificaţie indiscutabilă după o serie de criterii convergente şi, ca atare, ar trebui luate cumva în considerare ca parte a întreprinderii de reconfigurare geopolitică preconizată (nu foarte stăruitor şi cu vizibil scepticism, altminteri).
Doi istorici britanici despre Pacea de la Paris: accente contradictorii şi acorduri subiacente
Intervenţia în cauză se dovedeşte a fi mai puţin ultragiantă decât am putea crede la prima vedere, odată ce o raportăm la ansamblul demersului urmat de expertul occidental, vreme de decenii, cu scopul de a evalua în mod echilibrat chestiunea şi de a-i oferi o rezoluţie convenabilă. Îl regăsim în 1942 – la scurtă vreme după nefericitul arbitraj teritorial în favoarea Ungariei operat de marile state fasciste –, cercetând „problemele bazinului danubian” pe fundalul recentelor victorii şi cuceriri ale lui Hitler şi apreciind – în consonanţă cu alte lucrări din epocă provenite din acelaşi mediu2 – că bilanţul neconcludent al politicii faţă de minorităţi practicate de guvernele micilor ţări est-europene se cuvenea subliniat ca un factor favorizant al penetraţiei germane din zonă3. Douăzeci de ani mai târziu – şi în condiţiile Războiului Rece –, acelaşi autor îşi reînnoia diagnosticul atunci când privea înapoi către vicisitudinile „Europei de Est independente” din perioada interbelică4 (tratând regiunea, împreună cu asociatul său, ca pe un „tărâm intermediar”, situat între colosul german şi cel rusesc5). Deja în 1934, făcând anatomia concepţiilor referitoare la relaţia dintre „state naţionale şi minorităţi naţionale” şi a practicilor din domeniu dezvoltate în continuarea lor sub egida Ligii Naţiunilor, el descria antecedentele şi consecinţele actului adoptat la Trianon în 1920, spunând că „i-a fost […] rezervat Ungariei [de până la 1918] să fiinţeze ca scena celor dintâi conflicte cu adevărat violente asociate cu problema minorităţilor, după cum tot pe acest teritoriu s-au manifestat în secolul XX cele mai acute diferende de aceeaşi natură”6. Pentru ca trei ani mai târziu, în cartea despre Trianon şi urmările sale citată mai sus – şi înainte de a formula concluzia menţionată –, să dezvăluie cu tuşe întunecate viciile politicii maghiare faţă de minorităţi din epoca 1867-19187, trecând apoi la analiza măsurilor aplicate de statul român în Transilvania după 1918 şi prezentându-le ca pe o inversiune în orizontul aceloraşi deficienţe generice a tribulaţiilor maghiare anterioare8. Situaţia este rezumată cu ironică amărăciune după cum urmează: „În 1914, Transilvania era condusă de către maghiari şi în folosul lor, fără români şi cel mai adesea împotriva lor, cu saşii ocupând un fel de poziţie intermediară. Astăzi, ea este condusă de către români şi în beneficiul lor, împotriva maghiarilor, cu germanii plasaţi încă la mijloc – mai bine din punct de vedere cultural, mai rău după criteriul socio-economic”9.
Dovada cea mai semnificativă a spiritului de obiectivitate ce prezidează asupra căutărilor lui Macartney este însă felul cum se raportează în cea din urmă carte la activitatea lui R.W. Seton-Watson, colegul şi antecesorul său din branşa studiilor est-europene cu accent asupra chestiunii naţionalităţilor, cofondator în 1915 al instituţiei School of Slavonic and East European Studies şi ,în 1922, al periodicului The Slavonic Review (devenit ulterior The Slavonic and East European Review) şi reţinut de posteritate ca participant activ la elaborarea viziunii occidentale despre succesiunea teritorială a monarhiei austro-ungare în perioada războiului din 1914-1918 şi a tratatelor de pace10 (mai ales prin revista sa The New Europe, publicată din 1916 până în 1918). Celebrat deopotrivă de sud-slavi11 şi de români12 ca un avocat al respectivelor cauze naţionale şi receptat îndeobşte ca un gânditor ambivalent din unghiul problematicii istorice maghiare13 – cu vederi altminteri preluate şi amplu diseminate în lucrări ulterioare animate de maxime ambiţii comparative la scară globală14 –, personajul numit este recunoscut de Macartney, în 1937, ca supremă autoritate în privinţa încercării statului ungar din epoca dualismului de a absorbi o populaţie de şapte milioane de nemaghiari în vortexul culturii naţionale având ca nucleu cei şase milioane de reprezentanţi ai grupului naţional dominant15.
Este citată în acest fel, desigur, cea mai influentă lucrare consacrată subiectului de Seton-Watson, publicată în 1908 şi tratând despre „problemele rasiale în Ungaria”, unde sunt descrise contradicţiile flagrante dintre prevederile legii naţionalităţilor adoptate în 1868 – sub egida politicienilor Ferenc Deák şi József Eötvös – şi realităţile politicii articulate cu consecvenţă de guvernele de la Budapesta – dirijate cu precădere de Partidul Liberal înfiinţat în 1875 şi dominat pe rând de figurile lui Kálmán Tisza şi István Tisza16 –, cu încheierea că „în chestiuni ce ţin de compartimentele educaţiei, administraţiei şi justiţiei, ca şi de dreptul de asociere, de exercitarea dreptului de vot şi de libertatea presei, naţionalităţile nemaghiare sunt victimele unei represiuni fără egal în Europa civilizată”17. Tot astfel, se face referire la următoarea piesă importantă din dispozitivul aceleiaşi critici virulente, având ca obiect corupţia difuză a procesului electoral din cadrul componentei răsăritene a împărăţiei cezaro-crăieşti18 şi dezvăluind tipare ale politicii de factură oligarhică ale căror supravieţuiri interbelice – din Ungaria trunchiată prin Tratatul de la Trianon – aveau să fie ulterior repertoriate de Macartney însuşi într-o carte magistrală şi celebră19, pentru a fi diagnosticate mai târziu cu mai mare precizie de alţi autori, în limbajul sociologiei istorice comparative a modernizării20.
Dar proba cea mai grăitoare a acordului esenţial dintre cele două autorităţi britanice – ascunsă multor priviri de numeroase accente indiscutabil diferite – este dată de felul cum Macartney include printre referinţele sale bibliografice broşura din 1934, unde Seton-Watson se opreşte asupra dezbaterii internaţionale în curs despre „revizuirea tratatelor” de pace, plasând în centrul investigaţiei revendicările contemporane de redesenare a „graniţelor ungare”. După ce subliniază faptul că monarhia dualistă s-a prăbuşit nu ca urmare a subminării sale de către puterile occidentale victorioase în război, ci în virtutea mişcărilor politice amorsate chiar în interiorul graniţelor sale21 – contracarând, în conexiune cu aceasta, şi „mitul experţilor incompetenţi”22 vehiculat în literatura de propagandă a momentului23 –, fostul editor de la The New Europe examinează perspectivele de pacificare din zonă, ajungând la concluzia că „ţelul suprem – şi anume reconcilierea dintre diversele rase ale regiunii dunărene – nu poate fi atins decât pe calea de a se reduce cât mai mult cu putinţă importanţa frontierelor, fie ele politice sau economice, precum şi prin perfecţionarea mecanismelor menite să asigure drepturile minorităţilor”24. E greu să nu recunoaştem aici un mod de gândire ce rezonează cu pledoaria circumspectă în favoarea helvetizării avansată după câţiva ani de confratele cu reputaţie de revizionist subtil.
Trebuie spus totuşi că Macartney merge mai departe decât marele critic al politicii lui István Tisza în privinţa evaluării retrospective în cheie apreciativă a legii naţionalităţilor de la 1868, mai precis, până la a afirma – şi fără a pune la îndoială neconcordanţele cristalizate în succesiunea ei între principii şi realităţi – că „tratatul minorităţilor promovat de Liga Naţiunilor s-a inspirat copios” din respectiva legiuire, „fără a reuşi să o egaleze în generozitate”25. El subscrie aici judecăţilor avansate cu puţin timp înainte în cartea sa despre „dizolvarea monarhiei habsburgice” de către Oscar Jászi, fostul ministru ungar al naţionalităţilor din guvernul social-democrat condus de Mihály Károlyi, în perioada martie 1918 – ianuarie 1919 (publicată în exil în continuarea unei alte lucrări – aceasta beneficiind de o introducere a lui Seton-Watson –, unde sunt descrise dislocările suferite succesiv de societatea ungară pe parcursul tranziţiei de la regimul dualist la cel al amiralului Miklós Horthy, prin etapele intermediare ale revoluţiilor de stânga26). Dezvăluind şi el formele fără fond încetăţenite pe fundamentul profesiunii de credinţă liberale a lui Eötvös şi Deák27, transfugul socialist stăruie asupra compromisului luminat stabilit în textul legii între revendicările de federalizare ale minorităţilor şi şovinismul reacţionar al mai multor facţiuni politice maghiare, pe baza principiului de egalitate dintre indivizii membri ai tuturor naţionalităţilor, dar cu respingerea corespunzătoare a concepţiei de reprezentare a grupurilor naţionale ca structuri corporative, cu obiectivul de „loializare” a minorităţilor faţă de statul ungar fără preţul maghiarizării lor şi sub egida rezonanţelor „incluzionare” ale noţiunii de „naţiune ungară”28 (forjată în Evul Mediu ca o altă denumire a clasei politice nobiliare şi resemantizată de liberalii de la începutul secolului al XIX-lea sub semnul viziunii de împământenire a regimului de egalitate civilă prin extinderea treptată a privilegiilor nobiliare în masa – profund multinaţională – a populaţiei neprivilegiate29). Mai apropiat de proiectul multiculturalist al austro-marxiştilor Karl Renner şi Otto Bauer30 – înfăţişat de el ca întemeiat pe ideea de reprezentare a popoarelor monarhiei ca „personalităţi colective” sau „universităţi naţionale”31 –,Jászi compară defavorabil situaţia din Ungaria cu politica federalistă practicată în jumătatea austriacă a imperiului32, pentru a ajunge, în ceea ce priveşte proiectele de viitor, la o reţetă similară celor recomandate de Seton-Watson şi Macartney33 (experimentată deja de el la 1918, într-o tentativă de a salva statul ungar prin restructurarea sa multinaţională, şi revendicată cu temei ca reper al pledoariei de cel din urmă dintre autorii citaţi34).
Modele franceze şi germane: limitele valenţelor euristice în context est-european
Încercând să elucideze într-o manieră generalizatoare şi clasificatoare meandrele strategiei ungare eşuate de construcţie naţională de până la 1918, Macartney spune în 1934 că „situaţia maghiarilor a fost [în această privinţă] mai apropiată de cea a francezilor decât de cea a germanilor. Ei au luat ca punct de plecare statul, cu frontierele sale istorice […], considerând însă imposibil să apere drepturile statului fără să asigure supremaţia naţiunii maghiare. Astfel încât, atunci când au purces la asimilarea minorităţilor, […] s-au prevalat nu de drepturile naţionalităţii, ci de cele ale statului”35. Remarca se cuvine plasată într-un context marcat de diversificarea reflecţiei internaţionale în legătură cu diferenţa paradigmatică dintre calea franceză şi cea germană de forjare a naţiunii şi de elaborare a statului naţional, cunoscând multiple formulări în epocă36 – şi tot mai adesea în cadrul lumii culturale şi academice de limbă engleză37 –,în continuarea pronunţărilor fondatoare ale lui Ernest Renan şi Friedrich Meinecke de la 188238, respectiv 190739. O lucrare colectivă britanică publicată în 1939, realizată de Royal Institute of International Affairs sub coordonarea istoricului cu orientare de stânga E.H. Carr – cunoscut şi pentru intervenţiile sale individuale în sfera studiilor despre naţionalism40 – şi trimisă la tipar înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial zăboveşte şi ea asupra faimoasei opoziţii dintre modelul – întruchipat de cazurile britanic şi francez – al statului care forjează naţiunea şi cel – reprezentat de lumea germană – al naţiunii care creează statul41.
Spaţiul est-european nu este însă abordat aici în lumina vreunei încercări de utilizare consecventă a aceleiaşi dihotomii ca instrument euristic cu aplicabilitate universală. După ce alocă Rusiei un capitol separat42, cartea – tratată ca o piatră de hotar în retrospectivele bibliografice ale domeniului43 – descoperă dezvoltarea pe făgaşul statului naţional a popoarelor de mai mici dimensiuni din zona intermediară ca marcată într-o manieră definitorie de lupta pentru eliberare de sub stăpâniri imperiale străine şi, ca atare, constituind o varietate aparte de experienţă politică naţionalistă44. Tipologia binară a concepţiilor despre naţiune avansată în final nu se întemeiază pe extrapolarea disocierilor franco-germane de după războiul din 1870, ea teoretizând în schimb diferenţa de natură dintre mişcările naţionaliste animate de aspiraţia legitimă a autodeterminării colective şi cele susţinute de mobilurile strâns interconectate ale expansionismului şovin şi omogenizării xenofobe45 (într-o vreme când scepticismul exprimat de Lord Acton46 faţă de teza caracterului benefic sau cel puţin benign al dezideratului de autodeterminare menţionat – fundamentată teoretic de John Stuart Mill în anii unificării italiene47 înainte de a fi preluată de preşedintele Wilson ca principiu de reconstrucţie mondială după Marele Război – cunoştea o relativă relansare, chiar dacă timidă şi minoritară48). Nici celelalte lucrări de pionierat ale epocii, consacrate studiului comparativ al ideologiilor şi mişcărilor naţionale, nu se angajează într-o operaţiune de extrapolare în sensul indicat mai sus49. Abia cartea din 1944 a istoricului american de origine cehă Hans Kohn va face acest pas pe linia generalizării, deosebind cu acurateţe naţionalismul „vestic” – sau „civic”, de tradiţie franceză – de cel „estic” – sau „etnic”, de sorginte germană50 – şi inaugurând o vastă eflorescenţă de demersuri clasificatoare şi ierarhizatoare întreprinse în lumina dihotomiei reelaborate (cu ambiţia să plaseze de o parte şi de alta a liniei despărţitoare concepţiile „voluntariste” şi, respectiv, „organice” despre naţiune51, să certifice caracterul „liberal” al unora dintre ele prin contrast cu cel „neliberal” al celorlalte52 sau, pur şi simplu, să identifice trăsăturile naţionalismului „bun” prin comparaţie cu caracteristicile celui „rău”53).
Au trecut aproape trei decenii de când relevanţa distincţiei atât de uzate şi prea adesea abuzate a fost reafirmată cu forţă în perspectiva procesului de accelerare a integrării europene de după momentul 1989, nucleul franco-german al spectrului civic-etnic fiind atunci readus în prim-planul exerciţiilor comparative de profil în baza ideii că deosebirea dintre concepţia „asimilaţionistă” şi cea „diferenţialistă” despre apartenenţa naţională rămâne un reper indispensabil al eforturilor de continuă redefinire a corpurilor cetăţeneşti, deopotrivă pe palierul ingineriei legislative şi instituţionale şi pe cel al evaluării sale politologice54. O seamă de intervenţii ulterioare au subscris acestei pledoarii55, trebuind să se confrunte însă cu multe altele înclinate să prezinte modelul civic drept un mit fără aproximări concludente în lumea reală56 sau să argumenteze că solidarităţi de natură civică şi etnică pot fi găsite adesea coexistând în aceleaşi spaţii naţionale57, că spaţii dominate de unul din cele două tipuri de definire a afilierii la comunitate pot suferi transformări în sensul predominării modelului alternativ58 sau că cele două principii de solidarizare sunt corelate în mod dinamic şi inextricabil în toate contextele relevante59. S-a mai desprins din această morfologie amănunţită a formelor de articulare a relaţiei dintre indivizi, comunităţi naţionale şi structuri politice ideea că administrarea diferenţelor culturale reclamă elaborarea unor sinteze – ele însele cu topografii schimbătoare în funcţie de circumstanţele fiecărui loc – dintre tiparele circumscrise analitic prin referire la exemplul francez şi cele catalogate prin raportare la experienţa germană60.
Ezitările lui Macartney în legătură cu caracterizarea politicii naţionale a statului ungar în termenii comparaţiei dintre paradigma franceză şi cea germană au arătat, cu siguranţă, foarte stânjenitor la vremea când tezele lui Kohn despre apartenenţa istorică a tuturor naţionalismelor est-europene la cel de-al doilea model – puţin ajustat pentru a putea servi scopurile unei taxonomii mai cuprinzătoare61 – nu erau puse în mod serios la îndoială. Ele ne apar însă astăzi într-o nouă lumină, după ce au fost dezvăluite antecedentele etnic-diferenţialiste vechi de câteva secole ale proceselor de construcţie naţională din spaţiul occidental – împreună cu reorientarea lor ulterioară pe traiectoria civic-asimilaţionistă62 – şi după ce diverse episoade istorice răsăritene marcate de predominarea concepţiei cu rezonanţă franceză asupra naţiunii au fost şi ele tot astfel delimitate (conturându-se prin aceasta o categorie de discursuri ce cuprinde gândirea politică a republicanismului nobiliar polonez63 şi pe cea a liberalismului decembrist rusesc64). Decupajul arheologic al viziunilor est-europene din trecut apte să fie omologate ca anticipări ale eforturilor depuse în ziua de azi cu obiectivul de a desluşi formulele cele mai adecvate de întrupare instituţională a dezideratelor multiculturaliste65 a avansat, altminteri, doar foarte puţin. Alături de austro-marxişti66, gruparea de figuri istorice respectivă îl mai numără măcar pe republicanul radical grec Rhigas Velestinlis, cu proiectul său de organizare multiculturală pe baze filosofice iacobine a Balcanilor eliberaţi de otomani, în cadrul teritorial al Imperiului Bizantin resuscitat67. Într-o atare situaţie, articolul de faţă reia şi dezvoltă o mai veche pledoarie pentru o lectură a experienţei istorice din partea de răsărit a Europei aptă să nutrească, pe calea memoriei colective, conştiinţa complexităţii multiculturale a regiunii, împreună cu cea a valabilităţii locale inevitabil limitate a modelului de integrare civică implementat vreme îndelungată în Occident68. Meditaţiile britanice şi maghiare survolate în primele paragrafe şi încolţite pe marginea precedentelor şi a consecinţelor Tratatului de la Trianon adaugă noi puncte de sprijin pentru consolidarea aceleiaşi reinterpretări istorice. După cum tot în această cheie trebuie recuperat un splendid articol al lui Oscar Jászi din 1933, în care refuzul lui Lajos Kossuth din 1848 de a adopta o perspectivă asupra problemei naţionale din teritoriul Ungariei istorice situată dincolo de orizontul tentativei de a suprapune un creuzet politic centralizator şi asimilaţionist de inspiraţie franceză peste mozaicul de identităţi naţionale aflate pe cale de maturizare în spirit herderian69 este indicat ca un factor al evoluţiei către deznodământul din 192070.
Jászi avea, desigur, o percepţie mai subtilă a problematicii decât un istoric american de origine maghiară de mai târziu, autor al unei lucrări de referinţă din anii ’70 despre Kossuth71 şi susţinător fără rezerve al ideii – afirmate în cadrul unei dezbateri – că eroul său „a încercat să extindă binefacerile legislaţiei liberale şi sociale asupra tuturor grupurilor etnice nemaghiare de sub Coroana Sfântului Ştefan, cu condiţia ca ele să accepte conducerea binevoitoare a naţiunii maghiare şi în special pe cea a micii nobilimi reformiste”, şi de aceea „nu a putut înţelege niciodată ingratitudinea popoarelor pe care intenţionase în mod atât de autentic să le ajute”72. Întâmpinarea oferită cu acea ocazie de un istoric român – şi constând în afirmaţia că „aspiraţiile unui popor care se luptă să-şi asigure existenţa ca naţiune şi să-şi obţină libertatea naţională în conformitate cu principiile dominante ale epocii trebuie judecate ca la fel de legitime ca şi cele ale naţiunii maghiare înseşi”73 – nu poate fi citită, însă, decât din perspectiva aprecierilor lui Macartney din 1937, că politica românească în chestiunea minorităţilor de după 1918 a fost imaginea în oglindă a celei maghiare anterioare (deci prezentând, în mare, aceleaşi neajunsuri ca şi cea din urmă). Mai apropiată de poziţia adoptată în paginile de faţă se situează remarca unui alt autor de origine maghiară – acesta fiind britanic şi mai recent – atunci când reexaminează legea naţionalităţilor din 1868 şi dezbaterile din jurul ei, pentru a conchide: „Liberalilor unguri li se poate reproşa că nu au fost capabili să inventeze principii pe care liberalii din Occident nu le profesau şi – cel puţin în cazul celor din Franţa şi Anglia – nu le erau nici necesare”74. Adică nu au acţionat precum Rhigas Velestinlis, Otto Bauer şi Oscar Jászi, capabili să înţeleagă – la fel ca şi o mulţime de pionieri ai sociologiei înapoierii şi a modernizării din periferia est-europeană, de pildă – că se confruntau cu dileme inedite, fără corespondent în experienţa istorică occidentală. Aprecierea este justă, din păcate.
Apasă aici pentru a adăuga propriul text