Naționalism, multiculturalism și condiționalitate europeană în Balcanii de Vest

(Nationalism, Multiculturalism and European Conditionality in the west Balkans)

Alda KUSHI

Abstract

The purpose of this study is to address the issue of minority protection in the Balkans under the guidance and pressure of the European Union. This choice is mainly due to the fascinating complexity of the phenomenon and the wealth of content and events that highlight the Balkan region as a generator of conflicts and solutions for achieving the much sought after peace and stability. It is now well known that over the centuries the Balkans have been the place where West and East, Islam and Christianity, Orthodoxy and Catholicism, Latin and Slavic culture and European culture have met, clashed and often overlapped. This complex heritage explains, if not justifies (at least in part), the development of the various ethnic and national conflicts that have plagued its territory over the centuries. In order to restore peace and stability in the region, and to prevent the conflicts from spreading to the Old Contienitene, the European Union took advantage of these countries’ aspirations to become members to make the protection of minorities, considered to be the main cause of instability in the region, one of the conditions for membership.

Despite various attempts involving both the European Union and local governments, the objective has only been partially achieved, with the majority of progress occurring at the formal level. The objective of this study is to identify the reasons why, despite the existence of a comprehensive and robust legal framework for minority protection in the Balkan countries, the goal has not yet been fully achieved. It is therefore necessary to consider why the policy of European conditionality has not produced the desired results. In light of this, it is important to identify a possible effective prospect with regard to the protection of these groups and the development of peaceful coexistence as an essential basis for the political-economic development of the area and its progress towards democratisation.

Keywords: Balkans, nationalism, multiculturalism, minorities, European conditionality principle

Introducere

„The dark side of Europe” este o expresie folosită frecvent pentru a prezenta Balcanii. Această definiție își propune să evidențieze două elemente esențiale: conotația negativă a regiunii și prezentarea acesteia ca pe o parte suplimentară și marginală a Europei de Vest bogată și democratică. Din punct de vedere geografic, este dificil să se determine cu precizie granițele dintre Balcani și Europa. De aceea, acest studiu se concentrează în principal pe studiul țărilor din fosta Iugoslavie ca principali generatori de conflicte etnice din peninsulă.

Pentru a înțelege mai bine realitatea Balcanilor, este necesară o scurtă notă istorică menită să explice modul în care s-au format și s-au consolidat treptat acele identități naționale individuale prezente astăzi în peninsulă, considerate ca fiind principalele responsabile pentru diferitele războaie care au sfâșiat Balcanii. În diverse perioade istorice și politice, s-a încercat reducerea acestei multiplicități a „totului” care caracterizează peninsula, s-a încercat identificarea unei căi a integrării prin intermediul educației, al înrolării obligatorii, prin aplicarea în mod exasperant a purificării etnice, prin transferuri de populație ca metode coercitive, prin expulzări, masacre până la eliminarea fizică a nedoriților. S-a încercat asimilarea forțată, fără rezultate satisfăcătoare, și s-a văzut că identitățile naționale, etnice, lingvistice și religioase nu numai că nu s-au pierdut sau topit, ci mai degrabă s-au consolidat și mai mult, găsind metode și instrumente de supraviețuire și de răspuns, adesea violente, la culturile dominante. În fine, în procesul de tranziție la democrație, ca raport extrem de reducere a conflictelor, s-a încercat recunoașterea diversității diferitelor grupuri etnice, naționale, religioase și lingvistice ca subiecți demni de protecție și actori demni de cooperare politică. Această ultimă încercare se profilează și alături de politica de condiționalitate europeană, conform căreia țările balcanice pot adera la Uniunea Europeană numai după ce au definit în mod adecvat toate instrumentele de protecție a minorităților, împreună cu alte cerințe prestabilite.

Elemente istorice ale naționalismului țărilor balcanice

De-a lungul secolelor, Balcanii au fost profund marcați de experiența de a trăi în sisteme multinaționale[1]. Atât sub stăpânirea Imperiului Otoman, mai întâi, cât și a Imperiului Habsburgic, ulterior, în peninsulă au fost adoptate strategii politice și organizaționale bazate pe coexistență și autogestionare și dezvoltarea autonomă individuală a identităților comunităților. Extinderea vastă a acestor imperii a însemnat că ele erau compuse dintr-un amestec de grupuri etnice, făcând aproape imposibilă implementarea politicilor de omogenizare. Așadar, s-a optat pentru politica de respect și evoluție a tradițiilor altora, garantând drepturi și libertăți egale tuturor popoarelor cucerite. Această politică de toleranță și autogestionare a contribuit, totuși, la întărirea diversității dintre diferitele comunități locale, marcând consolidarea progresivă a identităților individuale, închise și autarhice, care în lipsa unor infrastructuri adecvate de comunicare și comerț s-au izolat și mai mult și s-au maturizat în propriile lor limite de identitate într-o manieră rigidă^[2].

Lăsând în urmă cele două imperii multinaționale, pentru statele din Balcanii de Vest experiența multinațională a continuat și după Primul Război Mondial cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor mai întâi, iar apoi cu Regatul Iugoslaviei. În timpul acestuia din urmă a avut loc prima încercare reală de unificare sub o singură identitate predominantă. Granițele regiunilor au fost trasate în mod specific cu intenția de a fragmenta etniile și de a inaugura o nouă politică, cea a fundamentalismului iugoslav[3] și a întăririi poporului sârb. Dar diferitele identități etnice născute și înrădăcinate de-a lungul secolelor de conviețuire multiculturală nu au fost ușor de asimilat sau de umbrit.

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu venirea lui Tito la putere, conviețuirea pașnică a fost restabilită într-un context multinațional bazat pe managementul autonom al diferitelor grupuri etnice. El a dorit să se distanțeze de sistemul politic anterior centrat pe omogenizarea și exaltarea unei singure conștiințe naționale, drept pentru care a ales un alt mod de a gestiona diversitatea prin prezentarea unei noi structuri statale, cea a federalismului iugoslav[4], care s-a structurat treptat ca o formă de confederaţie[5]. Viziunea sa asupra autogestionării, ca soluție la problema etnică și a abordării unitare pe arena internațională a fost destul de convingătoare și a văzut unite majoritatea populațiilor slave.

Prezentarea unită într-un stat federal pe arena internațională a fost fundamentală după cel De-al Doilea Război Mondial, întrucât, prin divizare, micile țări balcanice ar fi devenit pradă ușoară pentru cele două blocuri politice. În ceea ce privește identitățile individuale, Tito a ales calea autoguvernării pentru a evita conflictele și suprapunerile dintre diferitele comunități.

Iugoslavia de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost structurată ca un stat federal[6] format din șase republici: Slovenia, Croația, Serbia, Muntenegru, Macedonia și Bosnia-Herțegovina și două regiuni autonome, Voivodina și Kosovo. Reprezentarea diferitelor comunități în organele de conducere a fost destul de extinsă, împărtășită și, în plus, garantată prin Constituția Federală[7]. La nivel intern, fiecare Republică se bucura de dreptul de a avea o Constituție proprie, care să reflecte originalitatea sa istorică și culturală, fără a se detașa însă de principiile fundamentale prevăzute în Constituția federală.

Odată cu dispariția lui Tito, părea că principiile conviețuirii și solidarității nu ar fi atins niciodată teritoriul și conștiința popoarelor slave, în timp ce spiritul naționalist, care a rămas suspendat în fiecare identitate, părea să preia idealurile de fraternitate și unitate. Părea limpede că unitatea instaurată în timpul comunismului nu reușise să stingă complet flacăra naționalistă care însoțise comunitățile balcanice de-a lungul călătoriei lor, dând astfel naștere (pentru a n-a oară) unei adevărate furii către „independență”. Reînvierea unui set de fermenți naționali de mult neutralizați devenise primul punct pe agenda politică a fiecărui stat balcanic, stârnind o mare îngrijorare nu doar la nivel local (în special în ceea ce privește integritatea teritorială), ci și la nivel european[8].

Nașterea statelor naționale

Începutul conflictelor etnice în zona balcanică, la începutul anilor 1990, a creat mare îngrijorare, nu doar pe peninsulă, ci și pe continentul european. În această fază istorică, destinele celor două regiuni s-au atins, dar numai pentru a se împinge în direcții opuse. Europa începuse deja de ceva vreme să-și consolideze și instituționalizeze un grad mai mare de integrare, în timp ce în Balcani se producea contrariul, cursa nestăpânită spre afirmarea națională. Discordanța dintre cele două părți și-a gasit fundamentul în experiența istorică diferită și-n gradul diferit de certitudine și de securitate percepute pe teritoriul propriu. Balcanii, spre deosebire de statele europene, și-au consolidat identitatea în contexte multietnice cu fragilitate instituțională și flexibilitate teritorială; în plus, au fost adesea supuși unor politici conflictuale menite să satisfacă poftele altor puteri. Acești factori, care alimentaseră treptat un profund sentiment de nesiguranță și instabilitate, își găsiseră remediul firesc în certitudinile conținute în afirmarea statului național. Atașamentul față de sentimentul național a devenit astfel un instrument esențial pentru a evita dispariția și dispersarea, atât încât să justifice și oprimarea altor naționalități, acelea cu care aceeași ideologie socialistă și conștiință iugoslavă fuseseră împărtășite timp de patru decenii^[9].

Valul de independență care a provocat ruperea teritoriului balcanic a dus, între 1990 și 1991, la înființarea a 5 noi state independente[10]: Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia și „Noua Iugoslavie” formată din Serbia și Muntenegru (care au devenit două state separate începând din 2006). În aproape toate noile state a fost evidentă încercarea de a-și consolida independența prin afirmarea constituțională a conceptului de Stat național[11]. Impulsul de a sculpta caracterul național în propriile carte constituționale a trebuit în curând să se ciocnească de realitatea caracterului multietnic al întregii regiuni, punând astfel statelor în fața responsabilitatea găsirii instrumentelor de protecție pentru grupurile minoritare prezente în teritorii.

Dintre statele nou formate, Slovenia se bucura de o legislație mai favorabilă în ceea ce privește protecția grupurilor minoritare. Catalogul de garanții a fost formal bine întocmit și a recunoscut atât protecția drepturilor individuale, cât și colective pentru grupurile minoritare. Cu toate acestea, nivelul ridicat de protecție a vizat doar minoritățile naționale istorice, care includeau doar italieni și maghiari. Noile minorități care s-au format în urma dizolvării Iugoslaviei au fost complet excluse și li s-a refuzat statutul de minoritate și, în consecință, pachetul de drepturi și garanții.

În alte țări, instrumentele erau foarte rare, iar în cea mai mare parte s-a făcut referire la documente internaționale de protecție a grupurilor minoritare, care odată ratificate și-au găsit aplicare directă pe întreg teritoriul Statelor. Situația a fost mai complexă în Macedonia și Bosnia și Herțegovina și s-au caracterizat prin prezența unor grupuri etnice mari, ceea ce a făcut dificilă stabilirea caracterului național. În Macedonia, comunitatea albaneză, care constituia 25% din populația totală și în unele sate majoritatea, a refuzat cu insistență să fie plasată în situația minoritară ca și alte grupuri mici prezente în teritoriu. Prin urmare, a cerut să fie recunoscută ca popor constituent prin eliminarea caracterului național al statului macedonean din constituție. Bosnia și Herțegovina, însă, a fost imediat proclamată drept stat multinațional compus din trei popoare constitutive: bosniaci (populația musulmană din BiH), sârbi și croați. O mare parte din legislație s-a concentrat pe reglementarea relațiilor dintre cele trei comunități. Problema minoritară și aici a fost încredințată ratificării documentelor internaționale.

În „Noua Iugoslavie”, însă, formată din Serbia și Muntenegru, nu numai că nu s-au adoptat instrumente de protecție, ci, dimpotrivă, s-a intensificat politica de represiune și omogenizare. Abia spre sfârșitul anilor 1990 Muntenegru s-a disociat de politica de represiune a Serbiei și a început să revizuiască relațiile cu propriile sale grupuri minoritare.

Principiul condiționalității europene – încadrarea în pachetul de reglementare a țărilor balcanice

În urma apariției conflictelor etnice în Balcani, intervenția la nivel european a fost aproape imediată și larg răspândită din partea diferitelor părți, inclusiv a Consiliului Europei, OSCE și Uniunea Europeană. În special, acesta din urmă a făcut ca acordarea de stimulente economice și/sau politice să depindă de îndeplinirea unor condiții de către statele beneficiare. Prin urmare, obținerea de asistență financiară și/sau relații privilegiate cu statele Uniunii Europene a fost subordonată respectării drepturilor omului, inclusiv a protecției minorităților, și implementării reformelor politice, economice și instituționale care vizează democratizarea statelor nou formate și înfiinţarea unei zone de piaţă liberă. Această strategie bazată pe crearea de relații politice și economice privilegiate și pe o intervenție substanțială a asistenței financiare a Uniunii Europene față de țările din sud-estul Europei nu s-a limitat doar la urmărirea obiectivului de stabilizare și democratizare a zonei, ci și a avut în vedere un proiect de durată care includea perspectiva unei integrări complete a acestor ţări în sistemul economic, politic şi juridic al Comunităţii ca state membre ale acesteia.

În 1993, politica europeană de condiționalitate a avut un caracter foarte general și a vizat mai mult stabilirea unor relații de bună vecinătate, prevenirea conflictelor în zonă și tranziția democratică a țărilor balcanice. În 1999 însă, când cererea țărilor balcanice de aderare la Comunitatea Europeană[12] a fost acceptată oficial, intervenția a devenit mai concretă și mai decisivă și a dus la aprobarea Pactului de Stabilitate. Această intervenție a fost intensificată și mai mult odată cu promulgarea Procesului de Stabilizare și Asociere care a constituit programul fundamental pentru intrarea țărilor balcanice în Comunitatea Europeană.

Politica intervenționistă[13] dezvoltată în cadrul acestui proces a vizat întărirea păcii, a democrației, a drepturilor omului și a economiei țărilor balcanice. Scopul intervenției a fost identificarea strategiilor pe termen lung pentru a promova integrarea regiunii în Comunitatea Europeană și pentru a asigura o stabilitate de durată și o cale protejată către democratizare. O Regiune instabilă, însă, ar putea crea condițiile pentru desfășurarea unor activități ilegale, crime și conflicte care riscau să copleșească întreaga macroregiune. Intervenția europeană, așadar, a fost dictată și motivată în principal din motive de teamă: frica de contagiune, frica de acel efect de domino când s-au văzut toate țările din fosta Iugoslavie inflamate una după alta și apoi s-au răspândit și au explodat, subminându-și teritoriul și propriile principii democratice^[14].

Intervenția și perspectiva integrării au fost văzute ca un factor crucial, nu numai pentru stabilirea unei cooperări interregionale de durată, care ar fi condus la reducerea tensiunilor dintre țările balcanice, ci în principal pentru unda verde a Europei, încât Comunitatea să influențeze direct politicile interne ale regiunii. În spatele principiului condiționalității europene a început al doilea val de reglementare a țărilor din fosta Iugoslavie (primul a fost în anii 1990, imediat după declararea independenței). Prin urmare, pachetul de reglementare a tuturor țărilor a fost supus unor măsuri și constrângeri europene detaliate de control^[15].

Protecția grupurilor minoritare a fost consacrată în constituție pentru a imprima mai bine obligația statelor de a o respecta. Acest element nu este prezent în constituțiile țărilor membre ale Uniunii care reglementează materia prin dreptul comun. Pe lângă garanția de protecție prevăzută de constituție, toate țările (Kosovo a fost adăugat și ca stat independent în 2008) au adoptat un catalog de reglementări bogat în care sunt atât drepturile lingvistice, culturale și politice, cât și interzicerea discriminării pe motive de rasă. prevăzute, limbă, cultură, religie și naţionalitate.

Din Constituția Macedoniei au fost eliminate toate referințele privind naționalitatea și grupurile minoritare, înlocuind ambele concepte cu un singur termen: „oameni”, care a creat condițiile dezvoltării principiului egalității între comunitățile prezente. O interdicție a oricărui act atribuit urii rasiale, xenofobiei și instigării la violență a fost introdusă în codurile penale ale tuturor țărilor, făcându-le pedepsite penal. O importanță considerabilă a fost acordată drepturilor politice, reprezentării și implicării grupurilor minoritare în organele statului.

Țările balcanice au fost dotate cu un catalog detaliat de reguli de protecție față de comunitățile minoritare, atât în ​​context constituțional, cât și în legislația internă. Nivelul lor democratic înalt, caracterul detaliat și puternic orientat spre integrarea tuturor comunităților, oricât de pozitive, nu au reflectat fidel realitatea fragilă a noilor state ale peninsulei, făcând ușor de identificat gradul de condiționare europeană.

Văzând că statele balcanice, unul după altul, se dotează cu reguli detaliate de garanție care au spart limitele anterioare în materie, s-a trezit acea speranță naivă de pace. Pachetul de reglementare a țărilor din fosta Iugoslavie a fost în mare măsură îmbogățit cu reguli privind păstrarea culturii, identității, limbii minoritare și, în același timp, au fost incluse și drepturi mai incisive care prevedeau participarea grupurilor minoritare în organele guvernamentale și procesele de luare a deciziilor. Dar toate acestea nu reflectau întocmai realitatea balcanică a acelor ani (poate nici măcar pe cea de astăzi), unde intenția de protecție efectivă și de conviețuire pașnică nu se maturizase încă și, în consecință, a dus la succesiunea unor conflicte dese interne și relații fragile și instabile între părți.

Implantarea democrației europene: fertilitatea vs. ariditatea terenului normativ balcanic.

În ciuda impactului inițial al unei noi ere de speranță și pace, moștenirea reglementară europeană nu a reușit încă să rezolve problema etnică din Balcani. Cu reguli bine elaborate și impuse de sus, este ușor de găsit lacune interne din partea claselor politice care au crescut și sunt marcate de ostilitate reciprocă și căutarea necondiționată a controlului teritorial. În aproape toate țările, statutul de minoritate este strâns legat de cetățenie (legile pentru adoptarea acestuia sunt adesea complicate și au proceduri lungi și confuze), creând astfel o lipsă de omogenitate a tratamentului în rândul minorităților: favorizarea celor indigene şi istorice care satisfac criteriul cetăţeniei şi excluderea a priori a celor nou formate în urma migraţiilor forţate sau autonome între ţările vecine.

Mai mult, legile limitează adesea implementarea măsurilor de protecție la procente din componența minorităților care nu corespund realității. Legile care se prezintă ca fiind în mare măsură promoționale, analizate pe baza realității teritoriului, sunt reductive și uneori discriminatorii față de unele grupuri minoritare. Tipic este cazul Macedoniei care prezintă un pachet complex de drepturi pentru diferitele comunități care locuiesc pe teritoriul, dar limitează aplicabilitatea acestuia la un procent ridicat din populația minoritară rezidentă (20%, atins doar de albanezi). Ceea ce se prezintă ca o țară multietnică apare, după o analiză mai detaliată, ca un stat aproape național și uneori discriminator[16]. Sau cazul Muntenegrului, care prevede reguli detaliate cu privire la drepturile lingvistice ale grupurilor minoritare care în realitate sunt garantate doar albanezilor, întrucât doar limba albaneză satisface constrângerile lingvistice introduse de aceeași lege de protecție.

Chiar și în Serbia, prezența sterilă a mecanismelor de protecție este notabilă. Catalogul de reglementări îmbogățit cu legi europene nu reflectă realitatea contextului teritorial. Gândiţi-vă la sistemul de reprezentare a grupurilor minoritare care pe hârtie este bine dezvoltat, dar în realitate este puternic împiedicat de un prag de barieră ridicat şi de numărul mare de circumscripţii care a dus la divizarea grupurilor minoritare şi la dispersarea voturilor acestora[17]. O altă limitare remarcată (care este comună aproape tuturor țărilor luate în considerare) constă în tendința de a enumera grupurile minoritare cu drept de garanții în Preambulul Constituției, obligând astfel aplicarea prevederilor în favoarea doar acelor minorități în mod expres prevazute în document. Această tendință ajunge întotdeauna să excludă noile minorități formate după adoptarea textelor constituționale[18].

Observații similare sugerează că, în ciuda unei puternice tendințe interne în rândul statelor de a porni pe o cale democratică, pașnică și stabilă alături de țările europene, tendința de a pune deoparte ostilitățile reciproce este încă fragilă și compromisă. Conflictele etnice încă există și, deși se manifestă sporadic și în zone limitate, ele au puterea de a trezi resentimente și ostilitate în comunitățile din jur.

Multiplele reguli de protecție și măsurile adoptate ca garanție a egalității de tratament nu s-au dovedit a fi în măsură să creeze o țesătură juridică și socială capabilă să elimine vechile ostilități și să diminueze povara asupra diversității pentru a oferi tuturor grupurilor minoritare oportunitatea de a se integra și de a se recunoaște în identitatea statului primitor. Minoritatea este încă percepută ca o boală care corodează statul național, iar integrarea efectivă a grupurilor minoritare nu pare încă a fi un obiectiv eficient al acestora.

Intervenția europeană, perspectiva integrării și catalogul detaliat al protecției minorităților au contribuit la atenuarea conflictelor, dar nu au prezentat o soluție eficientă la problema etnică. Lipsa unui nivel adecvat de conștientizare socială golește până și cel mai detaliat pachet de protecție de conținut, făcându-l incapabil de a interveni concret în teritoriu.

Concluzii

Din analiza efectuată a reieșit că protecția și includerea grupurilor minoritare în țările balcanice, în ciuda progreselor realizate (în principal la nivel formal), nu este încă pe deplin satisfăcătoare. Pare oportun să ne întrebăm de ce politica europeană de condiționalitate nu au reușit să producă rezultatele dorite în ceea ce privește protecția minorităților, în ciuda efortului depus de multe părți (diferitele organizații internaționale și europene) și a angajamentului necondiționat al țărilor balcanice de a adopta legislaţia propusă în cadrul politicii de condiţionare.

În primul rând, este de remarcat lipsa voinței politice de a transpune întregul catalog juridic dobândit la nivel formal la un nivel substanțial sau de a-l eficientiza pe deplin prin implementarea sa concretă. Neajunsurile sunt, prin urmare, prezente în esență la un nivel substanțial, întrucât bogata legislație europeană nu corespunde unei înclinații concrete pentru protecție, ci, dimpotrivă, există lacune care vizează o interpretare restrictivă a acesteia. Acest element constituie o limită suplimentară în implementarea unei politici de protecție eficace întrucât legislația europeană este foarte generală și abstractă și deleagă multă putere statelor de a căror discreție depinde implementarea efectivă a unei politici de protecție și incluziune a acestor grupuri.

Reflecțiile privind neimplementarea legislației planificate conduc la convingerea că în zona balcanică nu s-a dezvoltat încă o conștiință socială adecvată care să permită implementarea concretă a acquis-ului european adoptat formal. Cu toate acestea, fără a aduce atingere limitării fundamentale a lipsei de voință de a o pune în aplicare, ar fi oportun să evidențiem un alt factor limitativ privind implementarea acestei legislații: incapacitatea țărilor balcanice de a o implementa pe deplin. Dificultățile întâmpinate pe un teritoriu al unei democrații atât de fragile și recente în implementarea unei legislații atât de detaliate, specifice și ambițioase impuse de sus nu sunt de puțină importanță. Concepută și dezvoltată la nivel suprastatal în scopul exclusiv al exportului, această legislație nu numai că nu reflectă în niciuna dintre părțile sale concepția balcanică despre un grup minoritar și nici măcar nu ține cont de traseul său istorico-politic ca element fundamental în dezvoltarea unei politici eficiente de protecție.

Lipsa voinței și/sau incapacitatea de a asigura implementarea concretă au determinat și ruptura profundă care separă legea în cărți și legea în acțiune: evidențierea modului în care sistemele care pe baza legii în cărți par promoționale sau multinaționale se dovedesc a fi în acțiune, deși în anumite circumstanțe și cu referire la grupuri minoritare specifice, represive[19]. Limitele anunțate până acum sunt rezultatul consecvent al impunerii unor modele[20] venite de sus, care nu se maturizează împreună cu conștiința socială ci sunt exportate/importate din realități îndepărtate și diferite de cea în care operează. Această operațiune de export/import de modele este întotdeauna un lucru destul de complicat și dificil de făcut, deoarece aceleași precondiții istorice, sociale și politice nu apar niciodată în diferite teritorii și este în general destinată să producă fie transformarea modelului în ceva nou, fie eșecul în urma „transplantului”. În zona balcanică situația este încă într-o stare de impas și nu se cunoaște calea care va fi urmată.

Mai degrabă decât eșecul, transformarea sau adaptarea modelului la condițiile istorico-politice ale teritoriului și capacitatea reală a acestuia de a implementa un standard adecvat de protecție nu prea ambițios și puțin realizabil ar fi de dorit[21]. În loc să „impunem” modele abstracte de referință îndepărtate de concepția politică și de realitatea sistemelor în care acestea vor fi apoi aplicate, ar fi oportun să „însoțim” statele într-un proces de creștere, întemeind calea nu atât pe legi, ci pe noi căi de deschidere și incluziune.

Traducere din limba italiană de Sabin Drăgulin

Bibliografia

Documente

Art. 43 Legge sull’elezione dei rappresentanti, in Gazzetta Ufficiale n. 10/2003, 12/2004

European Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Opinion on the Constitutional Law on the Rights of National Minorities in Croatia, n. 216/2002, CDL-AD (2003) 9, Punti 11-17.

Lucrări cu caracter general și special

Cviic C., Rifare i Balcani, Il Mulino, Bologna, 1993.

De Vergottini G., Diritto costituzionale comparato, Padova, CEDAM, 7’ Edizione, 2007.

Di Ruffia P.B., Introduzione al diritto costituzionale comparato, Milano, 1988.

Diddi C., Piatelli V., Dal mito alla pulizia etnica. La guerra contro i civili nei Balcani. ECP, Cultura della Pace, 1995.

Khon H., Pans-Slavism: it’sHistory and Ideology, New York, Vintage Books, 1960.

Letschert R.M., The Impact of Minority Rights Mechanism, Cambridge, University Press, 2006.

Marzo Magno A. (ediție îngrijită de), La guerra dei dieci anni, Jugoslavia 1991 – 2001: i fatti, i personaggi, le ragioni dei conflitti, Milano, 2001.

Pirjevec J., Le guerre Jugoslave. 1991-1999, Einaudi, 2006.

Torre A. (ediție îngrijită de), Dalla circolazione dei modelli al dialogo tra i sistemi giuridici: le “vie di comunicazione” del costituzionalismo contemporaneo, Giappichelli, Torino, 2011.

WOELK J., La transizione costituzionale della Bosnia ed Erzegovina. Dall’ordinamento imposto allo Stato multinazionale sostenibile?, Cedam, Padova, 2008.

Studii și articole

Calamo. Specchia M., Fabiano L., Istituzioni e tecniche dei processi di democratizzazione nell’area balcanica (Sistemi elettorali, Partiti politici e Società civile), în L. Montanari, R. Toniatti, J. Woelk (ediție îngrijită de), Il pluralismo nella transizione costituzionale dei Balcani: diritti e garanzie. Lavis, Trento, 2010 .

Cucchi G., „De-balcanizzare i Balcani, in I Balcani non sono lontani”, I quaderni speciali di Limes, Rivista italiana di geopolitica, L’Espresso, Roma, 2005.

Dicosola M., „Beyond International conditionaly”, în B. Vizi, N. Tóth, E. Dobos (ediție îngrijită de), Local Variations of Minority Representation in Central and South-Eastern Europe, EuracResearch, Nomos, Bolzano, 2017.

IDEM, Diritti delle minoranze e condizionalità in Croazia e nella ex Repubblica Jugoslava di Macedonia: implementation o compliance?, în Diritto Pubblico Comparato ed Europeo, IV, 2008.

IDEM, „Transizioni costituzionali e condizionalità politica europea”, în AA.VV. Le trasformazioni costituzionali del secondo millennio. Scenari e prospettive dall’Europa all’Africa, Maggioli, 2016.

Ilievski Z., „Macedonia”, în E. Lantshner, J. Marko, A. Petricusic (ediție îngrijită de), European Integration and its Effect on Minority Protection in South Eastern Europe, Baden-Baden, Nomos, 2008.

Janic D., „Some Characteristics of the Legislative Protection of Minorities”, în Yugoslavia La, nr.1, 1993.

Lerder I.J., „Nationalism and the Yugoslavs”, în F. Sugar, I.J. Lerder, (ediție îngrijită de), Nationalism in Eastern Europe, Seattle – London, University of Washington Press, 1994.

Marcellini F., „Le relazioni transfrontaliere nella Regione Adriatica: tra integrazione e condizionalità”, în Diritto Pubblico Comparato ed Europeo, IV, 2008.

Marko J., „Processes of Ethnic Mobilization in the Former Yugoslav Republics Reconsidered”, în Southeastern Europe,  Volume 34, Issue 1, 2010.

Montalbetti D., „L’organizzazione costituzionale della Jugoslavia 1918 – 1992”, în M. Cermel (ediție îngrijită de), La transizione della democrazia in Serbia e Montenegro. La costituzione della Repubblica Federale di Jugoslavia 1992 – 2002, Marsilio, Venezia, 2002.

Montanari L., „Il principio di Rule of Law e la tutela dei diritti nei Balcani occidentali”, în L. Montanari, R. Toniatti, J. Woelk (ediție îngrijită de), Il pluralismo nella transizione costituzionale dei Balcani: diritti e garanzie, Lavis, Trento, 2010.

Montanari L., „La tutela dei diritti nelle nuove costituzioni dei Balcani Occidentali”, în M. Calamo. Specchia, M. Carli, G. Di Plinio, R. Toniatti (a cura di), I Balcani Occidentali, Le Costituzioni della Transizione, Giappichelli, Torino, 2008.

Montanari L., „Le nuove democrazie dell’Europa Centro-Orientale”, în P. Carrozza, A. Di Giovine, G.F. Ferrari (ediție îngrijită de), Diritto Costituzionale Comparato, Laterza, Bari, 2014.

Nicolic P., „La disgregazione della Jugoslavia Socialista. Formazione e sviluppo della nuova Jugoslavia e dei membri costitutivi della Federazione. Aspetti costituzionali”, în S. Gambino (ediție îngrijită de), Europa e Balcani, Stati Culture Nazioni, Cedam, Padova, 2001.

Panzeri L., „Minoranze nazionali e sistema formativo pubblico: l’esperienza della Slovenia nel contesto Europeo”, în Diritto Pubblico Comparato ed Europeo, Giappichelli, Torino, 2009.

Petričušić A., „Constitutional Law on the Rights of National Minorities in the Republic of Croatia”, în European Yearbook of Minority, vol. 2, Issues 2002/3.

Rizzo A., „L’Unione europea e i paesi dei Balcani occidentali nella prospettiva dell’allargamento”, în L. Montanari, R. Toniatti, J. Woelk (ediție îngrijită de), Il pluralismo nella transizione costituzionale dei Balcani: diritti e garanzie, Lavis, Trento, 2010.

Rolla G., „Esportazione, Imposizione, sostituzione e circolazione di modelli costituzionali”, în R. Orrù, L.G. Sciannella (ediție îngrijită de), Limitazioni di sovranità e processi di democratizzazione. Atti del convegno dell’Associazione di diritto pubblico comparato ed europea, Teramo, 27-28 giugno 2003, Torino, 2004.

Silvestri P., „Le transizioni costituzionali nei Balcani occidentali e l’allargamento dell’Unione europea”, în M. Calamo. Specchia, S. Suppa (ediție îngrijită de), Quaderni del dottorato 2004.

Sugar P.F., „External and Domestic Roots of Eastern European Nationalism”, în P.F Sugar, I.J. Lederer (ediție îngrijită de), Nationalism in Eastern Europe, Seattle – London, University of Washington Press, 1994.

Toniatti R., „La transizione nei Balcani occidentali e il paradigma costituzionale europeo: il pluralismo delle fonti e delle identità”, în L. Montanari, R. Toniatti, J. Woelk (ediție îngrijită de), Il pluralismo nella transizione costituzionale dei Balcani: diritti e garanzie, Lavis, Trento, 2010.

Zagar M., „Nationality, Citizenship, and Protection of EthnicMinorities: The Case of the Republic of Slovenia”, în E. Decaux, A. Pellet, Nationalité, minorités et succession d’états en l’Europe de l’Est, ActeduColloque de Praguedes 22 – 24 Septembre 1994, Paris, Montchrestien, 1996 .

Zorn J., „The Politics of Exclusion During the Formation of the Slovenian State”, în J. Devič, V. Jalušić, J. Zorn, (ediție îngrijită de), The Erased. Organized Innocence and the Politics of Exclusion,Ljubiana, Peace Institute for Contemporary Social and olitical Studies, 2003.

Resurse on line

Quadrio C., Cittadinanza e nazionalità: il caso della Bosnia ed Erzegovina, in: www.openstarts.units.it.

[1] J. Woelk, La transizione costituzionale della Bosnia ed Erzegovina. Dall’ordinamento imposto allo Stato multinazionale sostenibile? Cedam, Padova, 2008, pp. 7-8.

[2] P.F. Sugar, „External and Domestic Roots of Eastern European Nationalism”, în P. F. Sugar, I. J. Lederer (eds.), Nationalism in Eastern Europe, Seattle – London, University of Washington Press, 1994, pp. 5-54.

[3] I. J. Lederer, „Nationalism and the Yugoslavs”, în Sugar & Lederer, op. cit., pp. 393-438; a se vedea și H. Khon, Pans-Slavism: it’s History and Ideology, New York, Vintage Books, 1960.

[4] D. Montalbetti, „L’organizzazione costituzionale della Jugoslavia 1918 – 1992”, în M. Cermel (ediție îngrijită de) La transizione della democrazia in Serbia e Montenegro. La costituzione della Repubblica Federale di Jugoslavia 1992 – 2002, Venezia, Marsilio, 2002, p. 48-61.

[5] Ceea ce diferențiază statul federal de confederație este existența unei autentice „puteri comune” care reglementează relațiile dintre state în baza legii, evitând și excluzând folosirea forței pentru soluționarea conflictelor sau disputelor. Confederația, însă, nu este un stat, ci o sumă de state individuale care rămân suverane și care reglementează relațiile reciproce prin această structură, menținând puterea exclusivă asupra cetățenilor lor, spre deosebire de statul federal care are putere directă asupra tuturor cetățenilor care locuiesc în teritoriu. a federaţiei. La rândul lor, cetăţenii contribuie în mod egal la formarea acestui Stat.

[6] P.B. Di Ruffia, Introduzione al diritto costituzionale comparato, Milano, 1988, p. 496.

[7] Constituția a fost adoptată în ianuarie 1946 și proclamă, cu acordul și sprijinul populației, Republica Populară Federală Iugoslavia, stat federal compus din șase republici și două provincii autonome. Articolele 1-5 subliniază natura Iugoslaviei (federală și populară), republicile și provinciile constitutive și drapelul reprezentativ. Costituzione RFPJ 1946. Despre sistemul constituțional al Republicii Federale Iugoslavia recomand D. Montalbetti, L’organizzazione costituzionale della Jugoslavia 1918 – 1992, op. cit. p. 48 și urm..

[8] C. Diddi, V. Piatelli, Dal mito alla pulizia etnica. La guerra contro i civili nei Balcani. ECP, pp. 32-35.

[9] J. Marco, „Processes of Ethnic Mobilization in the Former Yugoslav Republics Reconsidered”, în Southeastern Europe, Volume 34, Issue 1, 2010, pp. 1-15; J. Pirjevec, Le guerre Jugoslave. 1991-1999, Einaudi, 2006.

[10] Despre organizare internă a statelor, a se consulta: L. Montanari, „Le nuove democrazie dell’Europa Centro-Orientale”, în P. Carroza, A.  Di Giovine, G.F. Ferrari (ediție îngrijită de), Diritto Costituzionale Comparato, Laterza, Bari, 2014; Montanari, „Il principio di Rule of Law e la tutela dei diritti nei Balcani occidentali”, în Montanari, R. Toniatti, J. Woelk (ediție îngrijită de), Il pluralismo nella transizione costituzionale dei Balcani: diritti e garanzie, Lavis, Trento, 2010, pp. 203-234.

[11] Naționalismul etnic a fost folosit în această perioadă istorică cu scopul de a da legitimitate statelor nou înființate, identificând republicile ca patrie a unei singure națiuni. O identificare care a fost contrazisă curând de realitatea multietnică a regiunii. Pentru informatii suplimentare, recomand: A. Marzo Magno (ed.), La guerra dei dieci anni, Jugoslavia 1991-2001: i fatti, i personaggi, le ragioni dei conflitti, Milano, 2001; J. Woelk, La transizione costituzionale della Bosnia ed Erzegovina. Dall’ordinamento imposto allo Stato multinazionale sostenibile?, ed. cit. pp.35-35; P. Nicolic, „La disgregazione della Jugoslavia Socialista. Formazione e sviluppo della nuova Jugoslavia e dei membri costitutivi della Federazione. Aspetti costituzionali”, în S. Gambino (ed.), Europa e Balcani, Stati Culture Nazioni, Cedam, Padova, 2001, pp. 195-214.

[12] La acel moment încă avea această denumire.

[13] Despre tema condiționalităților impuse la nivel european recomand: M. Calamo Spechia, L. Fabiano, „Istituzioni e tecniche dei processi di democratizzazione nell’area balcanica (Sistemi elettorali, Partiti politici e Società civile)”, în L. Montanari, R. Toniatti, J. Woelk (eds.), Il pluralismo nella transizione costituzionale dei Balcani: diritti e garanzie. Lavis, Trento, 2010, pp. 172-201; A. Rizzo, „L’Unione europea e i paesi dei Balcani occidentali nella prospettiva dell’allargamento”, în Montanari, Toniatti & (eds.), op. cit., pp. 49-92; Dicosola, „Transizioni costituzionali e condizionalità politica europea”, în A. V., Le trasformazioni costituzionali del secondo millennio. Scenari e prospettive dall’Europa all’Africa, Maggioli, 2016, pp. 59-87; F. Marcelini, „Le relazioni transfrontaliere nella Regione Adriatica: tra integrazione e condizionalità”, în Diritto Pubblico Comparato ed Europeo, 2008 – IV, pp. 1727-1735; R. Toniatti, „La transizione nei Balcani occidentali e il paradigma costituzionale europeo: il pluralismo delle fonti e delle identità”, în Montanari, Toniatti & Woelk (eds.), op. cit., p. 337-408; P. Silvestri, „Le transizioni costituzionali nei Balcani occidentali e l’allargamento dell’Unione europea”, în M. Calamo Spechia, S. Suppa (eds.), Quaderni del dottorato 2004, pp. 149-158. Despre Croația și Macedonia recomand M. Dicosola a, „Diritti delle minoranze e condizionalità in Croazia e nella ex Repubblica Jugoslava di Macedonia: implementation o compliance?”, în Diritto Pubblico Comparato ed Europeo 2008 – IV, pp. 1702-1716; P. Silvestri, „Le transizioni costituzionali nei Balcani occidentali e l’allargamento dell’Unione europea”, în M. Calamo Spechia, S. Suppa (ediție îngrijită de), Quaderni del dottorato 2004, pp. 149-158.

[14] G. Cucchi, „De-balcanizzare i Balcani”, în I Balcani non sono lontani, I quaderni speciali di Limes, Rivista italiana di geopolitica, L’Espresso, pp. 73-75.

[15] A se consulta: L. Montanari, La tutela dei diritti nelle nuove costituzioni dei Balcani Occidentali, in M. Calamo Spechia, M. Carli, G. Di Plinio, R. Toniatti (eds.), I Balcani Occidentali, Le Costituzioni della Transizione, Giappichelli, Torino, 2008, pp. 162-202, autorul prezintă o analiză împărțită în trei perspective: scriere, conținut și garanții.

[16] Z. Ilievski, Macedonia, în E. Lantshner, J. Marko, A. Petricusic (eds.), European Integration and its Effect on Minority Protection in South Eastern Europe, Baden-Baden, Nomos, 2008, pp. 189-209; M. Dicosola, op. cit., pp. 262-263.

[17] Art. 43 „Legge sull’elezione dei rappresentanti”, în Gazzetta Ufficiale nr. 10/2003, 12/2004.

[18] M. Dicosola, Beyond International conditionaly, în B. Vizi, N. Tóth, E. Dobos (eds.), Local Variations of Minority Representation in Central and South-Eastern Europe, EuracResearch, Nomos, Bolzano, 2017, pp. 79-100.

[19] R.M. Letschert, The Impact of Minority Rights Mechanism, Cambridge, University Press, 2006, p. 5.

[20] Despre implimentarea modelelor a se consulta: G. De Vergottini, Diritto costituzionale comparato, Padova, CEDAM, 7’ Edizione, 2007 și A. Torre (ediție îngrijită de), Dalla circolazione dei modelli al dialogo tra i sistemi giuridici: le “vie di comunicazione” del costituzionalismo contemporaneo, Giappichelli, Torino, 2011; G. Rolla, Esportazione, Imposizione, sostituzione e circolazione di modelli costituzionali, în R. Orrù, L.G. Scianella (ediție îngrijită de), Limitazioni di sovranità e processi di democratizzazione. Atti del convegno dell’Associazione di diritto pubblico comparato ed europea, Teramo, 27-28 giugno 2003, Torino, 2004, pp. 315-321.

[21] Ar putea fi mai satisfăcător să se propună standarde minime de impus la care țările balcanice să se adapteze cu mai puțin efort și să păstreze pentru o perioadă ulterioară posibilitatea de a efectua intervenții mai incisive în cazuri specifice. Vă rugăm să consultați: M. Dicosola, Stati, Nazioni e Minoranze; La ex Jugoslavia tra revival etnico e condizionalità europea, Giuffrè, Milano, 2010, p. 273.