Coordonat de Silvia BOCANCEA
Volum IV, Nr. 4(6), Serie nouă, Septembrie – Noiembrie 2014
RECENZIE
Religii publice în România postcomunistă. O nouă abordare a interacţiunii dintre Stat şi Biserică[1]
(Public religions in Post-Communist Romania. A new approach of the interaction between State and the Church)
Nicolae DRĂGUȘIN
Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice, 2 vol., Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009-2010, 788 p. (ISBN general : 978-973-757-262-2)
Despre Stat şi Biserică se scrie din ce în ce mai mult în ultimii ani. Întrebarea de cercetare a aproape tuturor lucrărilor, chiar şi atunci când nu este explicit formulată, priveşte gradul de compatibilitate dintre religie şi democraţie la modul general şi între Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, la modul particular. Din această perspectivă, lucrarea Iulianei Conovici face o notă discordantă deoarece întrebarea pare să fie alta: ce rol îndeplineşte varianta răsăriteană a creştinismului în transformările postcomunismului românesc? Mai precis, lucrarea recenzată aici „îşi propune analiza procesului de reconstrucţie a identităţii publice a Bisericii Ortodoxe Române din decembrie 1989 şi până în 2008”, adică studiază „condiţiile şi modurile în care Biserica Ortodoxă îşi restructurează rolul de actor semnificativ al spaţiului public românesc postcomunist” (p. 30). Dintr-o altă perspectivă, cartea se situează în prelungirea lucrărilor care au discutat interacţiunea dintre Stat şi Biserică şi a căror vocaţie a fost deopotrivă sistematică şi exhaustivă. În cauză este cartea universitarilor Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-Communist Romania, apărută la Oxford University Press (2007)[2] care, aşa cum susţine Iuliana Conovici, „oferă cel mai complet tablou al transformărilor survenite în situaţia religiei în România postcomunistă disponibil într-o limbă de circulaţie” (p. 57). Ceea ce au în comun cele două cărţi, pe lângă orientarea comprehensiv-sistematică, este organizarea tematică a materialului: „Cartea Laviniei Stan şi a lui Lucian Turcescu abordează mai multe teme tratate şi în lucrarea de faţă: raporturile între religie şi politică în general, problema relaţiilor între Biserică şi Stat, între aceasta şi viaţa politică, raporturile dintre religie şi naţionalism; de asemenea, evocă problema politicilor educaţiei şi a politicilor corpului; analizează raporturile Bisericilor, pe de o parte, cu memoria perioadei comuniste, iar, pe de altă parte, cu problemele democratizării ţării şi integrării europene a acesteia; în sfârşit, alocă un capitol raporturilor între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică” (pp. 57-58). Lucrarea ar trebui, deci, receptată atât din perspectiva noutăţii pe care o aduce în cercetarea românească din domeniul socio-umanelor, cât şi din unghiul continuităţii (critice). În continuare, recenzia va argumenta fiecare din cele două posibilităţi de lectură.
Primul argument în sprijinul noutăţii constă în faptul că lucrarea, fixându-şi un scop, pare să renunţe la formularea ipotezei de lucru. Prin urmare, vocaţia cărţi este una în primul rând sintetică şi nu analitic-polemică aşa cum sunt restul lucrărilor care demonstrează ceva (de pildă, compatiblitatea sau incompatibilitatea Bisericii Ortodoxe Române cu democraţia liberală şi procesul de democratizare). Prin urmare, cititorul va accepta fie că lucrarea nu propune nicio teză centrală pe care ulterior să o demonstreze, fie că oricare din concluzii poate fi interpretată drept teză implicită. În această din urmă presupunere, probabil că cea mai importantă concluzie a cărţii este aceea că dinamica instituţională a Bisericii a avut drept criteriul Statul şi nu propria doctrină eclesiologică, în centrul căreia se află principiul sobornicităţii („Evoluţia Bisericii-instituţie în ansamblul ei pare astfel să urmeze în dezvoltarea sa modelul etatismului centralizator pe care i-l oferă Statul român; în ciua propriei tradiţii eclesiologice, aceasta nu pare să favorizeze maturizarea unei doctrine/perspective sociale coerente care să îi îngăduie să pună în aplicare la adevăratul său potenţial principiul subsidiarităţii ce se găseşte în miezul eclesiologiei sale sub forma principiului sobornicitiăţii”, p. 736). De aici decurge a doua concluzie ca importanţă: prezenţa ortodoxiei în spaţiul public se face ca o credinţă moştenită şi nu ca o credinţă asumată („Dar în spaţiul public Ortodoxia rămâne încă un principal o religie de tip tradiţional, «credinţă strămoşească», moştenită şi recunoscută pasiv mai degrabă decât credinţă asumată şi care interpelează conştiinţa individuală”, p. 736).
Al doilea argument în sprijinul noutăţii care, de altfel, reprezintă o contribuţie majoră la stadiul actual al cercetării, este tot de natură metodologică. Documentând modul în care BOR a început să ocupe spaţiile multiple care alcătuiesc sfera publică, aşa cum sunt spaţiul fizic, spaţiul simbolic şi timpul public (p. 31), Iuliana Conovici tratează Biserica Ortodoxă Română ca o instituţie umană de origine divină. De regulă, tendinţa firească a studiilor ne-teologice care se ocupă de Biserică în societate şi/sau în interacţiune cu Statul, este aceea de a o privi exclusiv din perspectivă fenomenologică, neglijând faptul important că întrebarea „Ce este Biserica?” angajează cu necesitate o altă întrebare: „Cine este Biserica?” Răspunsul autorului este categoric: prin Biserică trebuie să se înţeleagă „întreg poporul lui Dumnezeu”, adică clerici şi laici (p. 36). Explorarea „modului în care BOR se restructurează, renegociază propria identitate publică în raport cu altţi actori” publici (p. 32) plecând de la propria definiţie comportă „consecinţe practice [care] […] nu ar trebui nici un caz neglijate. Căci credinţa în realitatea acesteia participă la definirea valorilor, la constituirea structurilor mentale, a modurilor de a gândi şi a acţiona în societate şi dă raţiunea de a fi a Bisericii” (p. 35). Reformulând acest principiu metodologic, autorul susţine că „Dacă vrem să înţelegem şi să interpretăm în mod adecvat modul de exprimare şi acţiune publică a Bisericii – fie pe probleme ţinând de sfera publică, fie de cea privată, sprijinirea şi pe resurse teologice este esenţială. Înţelegerea teocentrică şi hristocentrică a lumii, aşa cum o păstrează Ortodoxia, se exprimă – direct şi indirect- prin toate acestea, le întemeiază, le susţine, le irigă. Nu putem izola complet acţiunile şi discursul oficial al reprezentanţilor instituţionali ai Bisericii de înţelegerea acesteia ca Trup al lui Hristos” (p. 48).
Consecinţa imediată a acestui principiu este întâietatea doctrinei eclesiologice în activitatea privată, dar mai ales publică a instituţiei bisericeşti. Are, în acest moment, Biserica Ortodoxă Română o doctrină eclesiologică care să reflecte dezbaterea la nivelul clerului superior (Sf. Sinod) şi inferior, precum şi la nivelul teologilor-universitari sau intelectualilor cu formaţie teologică? Desigur, cartea recenzată aici nu propune un astfel de răspuns, însă cititorului nu i-ar veni greu să-l obţină din coroborarea anumitor idei importante pe care Iuliana Conovici le argumentează. Astfel, dacă insistă în mod just pe importanţa auto-definirii Bisericii pentru înţelegerea acţiunilor acesteia, în acelaşi timp susţine următoarele: a. Parcursul Bisericii în spaţiul public nu urmăreşte „o evoluţie lineară, către un punct final” (p. 35) pe motivul că nu a existat imediat după revoluţie „un proiect de societate coerent”, iar ulterior avea să intervină procesul de „integrare europeană idealizată” (p. 34); b. „[…] o bună parte a identităţii publice postcomuniste a Bisericii Ortodoxe Române s-a construit la întâlnirea cu şi pe baza influenţei unor alţi actori publici”, între care „actorul public cu cel mai mare impact asupra reaşezării Bisericii în spaţiul public a fost Statul român, prin instituţiile sale şi producţia sa normativă” (p. 44); c. După 1989, „în cadrul procesului de renegociere a rolului public, reprezentanţii Bisericii fac apel, în primul rând, la experienţa istorică a perioadei moderne”, dar „această experienţă istorică modernă a fost şi rămâne până în prezent marcată, în cazul Bisericii Ortodoxe, de o dublă seducţie: cea a naţiunii şi cea a statului modern român” (p. 728); d. Naţiunea, înţeleasă de Biserică drept „solidaritate organică”, adică „formă specifică de agregare a comunităţii creştine la contururile familiei extinse (neamul)” avea să servească ca loc de întâlnire amicală între Stat şi Biserică; după 1989, Iuliana Conovici identifică trei tipuri majore de legitimare a revenirii BOR în spaţiul public: legitimarea naţională, în virtutea legăturii Bisericii cu naţiunea definită pe criterii etnice; legitimarea numerică, în virtutea numărului de credincioşi pe care îi are Biserica şi legitimitatea socială prin care este recunoscut, cel puţin legal, „dreptul Bisericii de a participa la redefinirea unor politici publice” (pp. 731-734). Luând seama la aceste patru informaţii, se poate afirma, cu titlu ipotetic, faptul că Biserica nu a acţionat mereu în conformitate cu propria doctrină eclesiologică, scheletul tradiţional (de factură biblico-patristică) al acesteia nefiind actualizat cu contribuţiile ştiinţei politice, filosofiei, sociologiei. Această idee implicită (obţinută mai curând prin efort hermeneutic, decât prin simplă lectură atentă) este importantă şi se reflectă foarte bine în două situaţii, asupra cărora Conovici atrage atenţia: revenirea Bisericii în spaţiul public de unde fusese exclusă până în 1989 de regimul comunist reflectă un drept pe care aceasta îl are (şi nu un privilegiu ce trebuie câştigat); după 1989, perioada comunistă (1948-1989) s-a reflectat în discursul oficial al BOR ca o paranteză, de unde şi pretenţiile revenirii la o stare de fapt anterioară, uitându-se că ieşirea din comunism s-a desfăşurat concomitent cu dorinţa de integrare europeană, unde lucrurile nu stătuseră pe loc, ci evoluaseră. De aici şi oscilarea discursului eclezial între criterii esenţialmente seculare de legitimare a prezenţei publice (argumente naţionale, numerice şi de utilitate publică) şi mai puţin teologice (vocaţia Bisericii de a cuprinde creaţia pentru a o transfigura, acesta fiind un motiv nerostit al ierurgiilor de sfinţire a spaţiului public: instituţii, monumente, locuri, etc).
În ceea ce priveşte continuitatea cu cercetările anterioare, cartea cercetătoarei Iuliana Conovici (2009-2010) s-ar cuveni citită în prelungirea lucrării universitarilor Lavinia Stan şi Lucian Turcescu (2007). Dincolo de ceea ce le aseamănă (construcţia tematică şi vocaţia exhaustiv-sistematică), există însă o deosebire fundamentală între cele două lucrări: dacă Stan şi Turcescu privesc interacţiunea Biserică/religie – Stat/politică din perspectiva mass-media, Conovici „replasează în centrul analizei obiectul ei: Biserica Ortodoxă Română” (p. 45). Deşi recunoaşte mass-media rolul lor esenţial şi, totodată, unic de „spaţiu între stat şi societate” sau, cu alte cuvinte, „loc de întâlnire al diferiţilor actori de pe scena publică aflaţi în competiţie atât pentru redefinirea regulilor fondatoare ale spaţiului public, cât şi pentru renegocierea limitelor autorităţii fiecăruia dintre ei în cadrul acesteia” (p. 45), Conovici exprimă rezerve cu privire la studierea BOR după agenda mass-media plecând de la două motive: mass-media nu reţin „valorile ce stau la baza Bisericii” şi nici „interesele şi preocupările actorului public studiat” (p. 45). De asemenea, cele două cărţi mai sunt deosebite şi prin faptul că Stan şi Turcescu verifică compatibilitatea Bisericii Ortodoxe Române cu democratizarea, în timp ce Conovici doar cartografiază acţiunile Bisericii pentru restaurarea funcţiei sale publice, plecând de la modul propriu de definire.
Lăsând la o parte asemănările şi diferenţele, Conovici se poziţionează critic faţă de Stan şi Turcescu în sensul în care exprimă atât acorduri, cât şi dezacorduri, lucru observat prin raportările explicite la cartea care a precedat-o (probabil că este lucrarea faţă de care autorul se poziţionează cel mai mult). De pildă, Conovici nu împărtăşeşte afirmaţia că BOR a devenit un aliat indispensabil al oricărui candidat politic (pp. 450-451) şi nici viziunea despre caracterul compact al valorilor europene, cu posibilitatea de a le interpreta într-un mod singular (nora 218 de la p. 466). În acelaşi timp însă, Conovici se află în asentimentul celor doi autori atunci când este vorba despre „problema personalului, a profesorilor care trebuiau să asigure” educaţia religioasă în şcolile publice drept obstacol în stabilizarea acestui ideal al Bisericii după 1989 (p. 595) şi atunci când se constată că manualele de educaţie religioasă din învăţământul pre-universitar tind să amestece ortodoxia (confesiunea răsăriteană a creştinismului) cu naţionalismul (naţiunea văzută din perspectivă etnică), ca urmare a aspiraţiei istorice a BOR la recunoaşterea statului de „Biserică naţională” (pp. 612-613). Dincolo de faptul că citite în mod polemic cele două cărţi discutate fac proba irefutabilă a faptului că întotdeauna cunoaşterea se dezvoltă prin acumulare, acestea vin să îmbogăţească cercetarea românească prin faptul că aplică la o situaţie concretă teorii majore din Occident. În cazul Iulianei Conovici, reperele bibliografice fundamentale par să fie două: José Casanova, Public Religions in the Modern World, University of Chicago Press, Chicago and London, 1994 şi, parţial, Peter L. Berger, Thomas Luckmann, The Social Construction of Reality, Anchor Books, 1966 (Construirea socială a realităţii, trad. Alex Butucelea, Univers, Bucureşti, 1999). În măsura în care cartea sociologilor Berger şi Luckmann oferă definiţia identităţii („ansamblu de discursuri şi practici prin intermediul cărora un actor social se defineşte pe sine […] şi în interacţiunea cu alţi actori sociali, care participă la acest proces de definire identitară a celui dintâi prin intermediul definiţiilor pe care i le atribuie”), lucrarea lui Casanova permite încadrarea acestei identităţi în conceptul de religie publică.
În concluzie, se poate spune că de aici înainte, sarcina cercetătorului este mult uşurată, cel puţin din perspectiva sugerării unor linii directoare pe care le poate explora prin formularea propriilor ipoteze de lucru. În egală măsură, cartea atrage în mod indirect atenţia asupra importanţei dezbaterilor de natură eclesiologică în primul rând pentru Biserică, dar şi pentru instituţiile Statului.
[1] Această lucrare a fost finanţată din contractulPOSDRU/159/1.5/S/140863, proiect strategic ID 140863 (2014), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.
[2] Între timp, lucrarea a apărut şi în limba română: Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie şi politică în România postcomunistă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, 432 p.