O istorie politică a României postcomuniste
Dan Pavel: Cum să dobori un guvern. Moțiunile de cenzură (1993-2024),
Editura Insttutul European, Iași, 2024, 252 p.

Deși din titlu cartea reputatului politolog Dan Pavel pare a fi doar una de istorie politică, ea este și o lucrare avertisment cu privire la derapajele democrației românești postcomuniste. Iar derapajele nu sunt moțiunile de cenzură, prezentate mereu de către politicieni ca fiind elemente de destabilizare a societății, ci interzicerea parcursului constitutional al acestora. S-a întâmplat asta cu prima moțiune, anunțată de Corneliu Coposu pe 10 mai 1993, la începutul democrației postcomuniste, și pe 3 septembrie 2021, când majoritatea parlamentară a refuzat supunerea la vot a moțiunii depusă de AUR.

Cum s-a ajuns aici? „Trebuie lămurite anumite chestiuni de principiu înainte de a intra în detaliile factuale și cele partizane, cine a depus moțiunea, împotriva cui, cauzele și motivațiile moțiunii și nesupunerii ei la vot, precum și modalitățile în care diferiții actori politici, mediatici ori civici, au reacționat față de controversele inutile iscate. Spun inutile, pentru că indiferent de ce credeau diferiți politicieni, votanții și simpatizanții partidelor ori coalițiilor, moțiunea trebuia dezbătută în parlament, după cum prevede legea fundamentală a statului roman” (p. 10).

Dan Pavel analizează democrația românească prin perspectiva celor 10 dimensiuni instituționale propuse de Arend Lijphart, pentru a determina care au fost principalele cauze ale disfuncționalităților acesteia. Dintre cele 10 dimensiuni, 8 sunt consensuale (sistem electoral cu reprezentare proporțională; împărțire a puterii executive în coaliții multipartidiste; sistem multipartidist; sistem coordonat și „corporatist” al grupurilor de interese; separarea puterii legislative în două camere; constituție rigidă care poate fi modificată doar prin majorități extraordinare; controlul constituționalității legilor se face de către curtea constituțională; bancă centrală independent) și 2 sunt majoritariste (dominanța executivului asupra legislativului și faptul că aceleași persoane pot face parte simultan din legislativ și din executiv).

Mult timp, moțiunile de cenzură au fost respinse, foarte târziu ele având abiectivul atins, ceea ce a demonstrat faptul că sistemul politic românesc s-a echilibrat cu greu. Faptul că au existat moțiuni de cenzură care au trecut arată o deplasare de la sistemul majoritar către cel consensual.

Urmărind evoluția moțiunilor de cenzură, politologul prezintă, de fapt, evoluția sistemului politic românesc: „în sistemul politic postcomunist nivelul de instituționalizare a fost extrem de scăzut. În schimb, gradul de personalizare a fost în toți cei 30 de ani exagerat. Personalizarea politică este un proces al vieții politice și/sau o dimensiune a sistemului politic prin care actorii politici individuali sunt mai importanți decât sau chiar dominanți în raport cu statul, regimul politic, partidele, organizațiile și instituțiile” (p. 79).

Dacă am urmări istoria postcomunistă după modul în care s-au votat moțiunile, aceasta poate fi împărțită în două: înainte de 2009, când a fost trecut prima moțiune, și după 2009, când a urmat o serie de moțiuni ce a avut ca efect căderi de guvern. Dan Pavel le va acorda atenție mai multă celor din urmă.

Lucrarea este împărțită în trei. Prima, intitulată „Nicio sesiune fără moțiune”, conține analiza moțiunilor de cenzură înregistrate până în 2009; a două, intitulată „Moțiunile istorice”, este de cea mai mare întindere și conține analiza moțiunilor ce au avut ca finalitate căderea guvernului; a treia, intitulată „Necazuri în paradis”, conține analiza moțiunilor de după 2019, după instalarea Guvernului Orban.

Trecerea în revistă a celor 43 de moțiuni de cenzură depuse în Parlament în democrația postcomunistă, cu explicarea conjuncturilor în care s-au dezbătut și a rezultatelor acestora, este o modalitate de a prezenta istoria politică a ultimelor trei decenii. Concluzia la care ajunge politologul este aceea că boala democrației românești este personalizarea, încurajată de sistemul semiprezidențial. „România are nevoie de instituționalizare, nu de personalizare. Instituțiile pot fi reformate continuu și sunt contrucții pe termen lung, în vreme ce anumite personaje politice nuînvață mai nimic sau deloc, se schimbă greu, dar din fericire sunt soluții electorale pe termen scurt” (p. 193).

Sorin BOCANCEA