Paris 1919 – România recunoscută ca aliat

(Paris 1919 – Romania recognized as an ally)

Ion CALAFETEANU

Abstract: The study we propose to the specialists in history wants to present the atmosphere that was found in the country, the expectations that the Romanians had from the works of the Paris Peace Conference. The study captures, taking information from the press of the time, the state of tension existent in those months, as the natural desires of the representatives of the Romanian state were regarded in the first part of the works with suspicion and mistrust, even provoking a situation of their rejection . The information that the study brings to light captures the efforts, the anxiety of a political class animated by national feelings.

Keywords: the Paris Peace Conference, World War I, Romania, Romanian Press, Negotiations.

După încetarea confruntărilor pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial, interesul opiniei publice din România şi nu numai s-a îndreptat spre Conferinţa de Pace care urma să-şi deschidă lucrările în capitala Franţei. Numeroşi reprezen­tanţi ai vieţii publice din România (oameni politici, ziarişti, scriitori, oameni de ştiinţă etc.) au ţinut să-şi exprime opiniile cu privire la ceea ce un ziar al vremii considera a fi „cel mai mare act mondial din istorie”¹.

Interesul enorm manifestat de opinia publică din ţara noastră faţă de Forumul de Pace de la Paris se datora importanţei în sine a evenimentului ce urma să pună capăt de jure unui război îndelungat, convingerii unei mari părţi a populaţiei că lucrările şi hotărârile Conferinţei de Pace din capitala Franţei vor fi îndrumate de principii democratice care vor stabili pentru viitor bazele unui nou cadru internaţional de pace, de colaborare şi înţelegere. De aici încrederea, opti­mismul comun aproape tuturor co­men­tariilor, deşi au existat încă din perioada pregătirilor de pace elemente ce ridicau semne de întrebare, generau nedumeriri şi chiar îngrijorări. Toate acestea însă au fost trecute cu vederea de o lume bucuroasă că a scăpat de război, o lume ce nutrea speranţe într-un viitor mai bun, fără războaie şi fără greşelile dureroase ale unui trecut apropiat².

Această atmosferă optimistă, plină de încredere într-un viitor mai bun, era admirabil prezentată de C.G. Costa-Foru într-un articol publicat în ziarul Adevărul la începutul anului 1919: „La acest congres al păcii, toate neamurile, nu numai toate statele vor fi reprezentate. Mai mult încă, toţi nedreptăţiţii – reprezentaţi sau nere­pre­­zentaţi – vor beneficia de solici­tudinea marilor împărţitori de dreptate şi aşezători ai viitoarei stări de pace în lume. […] Război, diplomaţie şi despotism nu mai trebuie lumii noi. Îi trebuie însă neapărat: pace, dreptate, libertate pentru toţi, state, popoare, neamuri şi pentru indivizi”³.

Şi Nicolae Iorga era convins că „grija cea mai mare” a Conferinţei de Pace era asigurarea „dreptului de viaţă al popoarelor”. Marele istoric era însă conştient că vor apărea „nesiguranţe, şovăiri, discuţii pasionante, intervenţii interesate, intrigi”, dar în acelaşi timp era convins că „nu trebuie să ne cuprindă prea multă nelinişte, căci în adunarea de la Paris a Aliaţilor […] dreptul va trebui totuşi să învingă”⁴.

Aprecierile optimiste nu făceau însă abstracţie de greutăţile ce tre­buiau învinse în Forumul de Pace de la Paris pentru îndeplinirea menirii sale. „Opera aceasta de clădire”, scria ziarul Dimineaţa din 9 ianuarie 1919, „va fi grea, căci va fi de luptat cu o mulţime de prejudecăţi şi o mulţime de rivalităţi şi de pretenţiuni. Apoi, va fi spiritul dreptăţii care va spune celor din congres că nici duşmanul nu trebuie năpăstuit şi nici chiar contra lui să nu se clădească pe nedreptate şi contra principiilor pe care le-a fixat aşa de clar preşedintele Wilson”.

Interesul deosebit pe care opinia publică din România l-a arătat faţă de Conferinţa de Pace de la Paris se datora – fundamental! – faptului că aceasta urma să se ocupe şi de pro­bleme ce priveau în modul cel mai direct poporul român. În acest sens, ziarul Dimineaţa din 31 ianuarie 1919 sublinia: „Ceea ce se petrece acum la Paris este de o însemnătate hotărâtoare pentru România”. Acelaşi mesaj lansa şi ziarul Viitorul al Partidului Naţional Liberal, partid aflat la guvernare, care ţinea să scoată în evidenţă un obiectiv naţional fundamental: „Dezbaterile acestei conferinţe ne interesează în primul rând prin chipul în care se va pune, discuta şi hotărî de interesele României, sporită de mai înainte prin libera exprimare pentru Unire a voinţei românilor”⁵.

Acelaşi interes naţional funda­mental era mărturisit şi de George Topîrceanu şi Nicolae Iorga. Primul, într-un editorial apărut în ziarul Opinia şi intitulat – sugestiv! – „Clipa supremă”, scria: „E vorba de soarta întregului românism, care se hotărăşte acum la Versailles. E vorba de idealul nostru, care pentru întâia oară şi poate pentru ultima oară în decursul timpului, e pus în dezbatere sub forma lui integrală”. Şi George Topîrceanu ţinea să sublinieze că hotărârile ce vor fi luate la Paris „vor hotărî de soarta românismului peste veacuri”⁶.

La rândul lui, Nicolae Iorga pu­blica în Neamul românesc un articol intitulat „Românii şi lucrările Confe­rinţei”, în care făcea o cuprinzătoare trecere în revistă a intereselor româ­neşti ce urmau să fie dezbătute şi hotărâte în cadrul Forumului de Pace din Paris. Căci e vorba, arăta marele istoric, „nu numai de tot ceea ce ni s-a făgăduit, de ceea ce s-a scris în tratate, de ceea ce ne-am câştigat cu sângele atâtor mii şi mii de ostaşi şi de alţi martiri ai războiului, morţi fără gloria războiului măcar, de ceea ce am declarat, potrivit cu dreptul recunoscut oricărui popor, că voim despre noi şi pentru noi, dar şi de mediul politic în care va trebui de acum înainte să trăim, de vecinii pe care-i vom avea şi de condiţiile chiar în care ni se va impune să trăim cu dânşii”⁷.

În perioada premergătoare deschi­derii Conferinţei de Pace de la Paris şi chiar după aceea în presa din România a avut loc o vie şi largă dezbatere asupra problemelor privind baza juridică a susţinerii intereselor naţio­nale româneşti la Conferinţă. Din totalul argumentelor aduse în discuţie – numeroase şi fiecare având impor­tanţa sa –, două au fost considerate, pe bună dreptate, a fi hotărâtoare: tratatul de alianţă din 4/17 august 1916 şi hotărârile de unire cu ţara ale provin­ciilor istorice româneşti ce se aflaseră până atunci sub stăpânire străină: Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Dacă, în general, se recunoştea valoarea decisivă a fiecărui argument în parte şi cu atât mai mult a celor două împreună, în spaţiul public au apărut şi alte opinii, ce arătau o anumită ordine preferenţială. Pentru ziarul Viitorul, de exemplu, România se prezenta la Conferinţa de Pace pentru susţinerea drepturilor sale în primul rând „cu tratatul din 4/17 august 1916 prin care marile puteri aliate recunosc integritatea drepturilor noastre”, după care enumerarea con­tinua astfel: „cu serviciile aşa de mult recunoscute aduse cauzei generale a aliaţilor prin intrarea în război de la 14 august; cu calvarul sacrificiilor şi suferinţelor îndurate din cauza defecţi­unii ruseşti, care a îngreunat aşa de mult situaţia României; cu victoriile strălucite de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; în sfârşit, cu aportul aşa de important al credinţei opiniei sale publice în victoria finală, credinţă pe care n-a zdruncinat-o nici defecţiunea rusească şi nici toate aparenţele de victorie care au impus tratatul ine­xistent de la Bucureşti”⁸.

Să remarcăm faptul că acest articol a apărut în ziarul Viitorul, organul de presă al Partidului Naţional Liberal, că Guvernul român era format la această dată de PNL, iar prim-ministru era chiar preşedintele acestui partid, Ion I.C. Brătianu, şi că peste numai câteva zile, la 18 ianuarie 1919, urma să se deschidă Conferinţa de Pace de la Paris, ceea ce dă o altă valoare acestui articol, care reprezintă, în mare, punc­tul de vedere al oficialităţilor române.

La sfârşitul anului 1918 şi înce­putul anului 1919, relaţiile României cu Aliaţii se aflau la finalul unei perioade dacă nu de criză, cel puţin de neînţelegeri, dar şi de reconstrucţie. Debutul avusese loc la sfârşitul anului 1917, după victoria Revoluţiei bolşe­vice din Rusia, când, la 13/26 noiembrie 1917, guvernul sovietic a propus Puterilor Centrale iniţierea unor tratative pentru încetarea lupte­lor. După negocieri, s-a ajuns la semnarea Armistiţiului de la Brest-Litovsk (20 noiembrie-3 decembrie 1917). Aceasta a creat pentru România o situaţie fără ieşire, deoarece era absolut imposibil ca pe acelaşi front, apărat în comun de trupe româneşti şi ruse, unele să se bată, iar altele nu. În situaţia creată, prim-ministrul român Ion I.C. Brătianu a adresat un memo­riu Puterilor Aliate şi Asociate, care făceau presiuni asupra Guvernului român de a nu încheia armistiţiul, arătându-le situaţia de izolare în care se afla România şi pericolul iminent ca întreaga ţară să fie ocupată de trupele Puterilor Centrale.

Iniţial, miniştrii aliaţi de la Iaşi au refuzat să aprobe încheierea armisti­ţiului, dar când Brătianu le-a arătat că şi generalul rus Şcerbacev, coman­dantul unităţilor ruseşti din Moldova, care refuzase până atunci să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale pentru frontul româno-rus, acceptase, au trebuit să recunoască gravitatea si­tu­aţiei. Ei au înaintat o notă Guvernului român în care se angajau să atragă atenţia guvernelor lor asupra „valorii consideraţiilor prezentate de Şcerbacev şi asupra interesului capital de a pre­veni urmările ce le-ar avea pentru frontul românesc refuzul lui Şcerbacev de a executa ordinele Petrogradului”. Guvernul român a considerat această notă ca o acceptare a poziţiei saleşi la 28 noiembrie/9 decembrie 1917, la Focşani, a fost semnat Armistiţiul cu Puterile Centrale. La 8/21 decembrie 1917, cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi au înaintat premierului român o nouă notă în care arătau că, „chiar dacă România s-ar găsi în imposibilitate de a-şi menţine hotărârea, de atâtea ori declarată, de a evacua întreaga armată română, sau în parte […], Antanta ar trebui să recunoască că aliatul său şi-a făcut din plin datoria şi şi-a respectat loial angajamentele”.

În timpul tratativelor de pace care au urmat dintre Rusia Sovietică şi Puterile Centrale şi, în special, după semnarea Păcii de la Brest-Litovsk dintre Rusia Sovietică şi Puterile Centrale (3 martie 1918) şi, câteva zile mai târziu, dintre Ucraina şi Puterile Centrale (9 martie 1918), presiunile Puterilor Centrale asupra României în vederea încheierii păcii s-au intensi­ficat. Situaţia României era disperată. Pe de o parte, ea se afla complet izolată de Aliaţi, ameninţată de Puterile Centrale că nu vor mai pre­lungi armistiţiul, iar, pe de altă parte, Puterile Aliate, deşi nu puteau să-i acorde niciun ajutor, nu voiau să recu­noască gravitatea situaţiei şi căutau să determine guvernul român să nu încheie pacea. În aceste circumstanţe, I.I.C. Brătianu a făcut la începutul lunii februarie 1918 următoarea comunicare verbală miniştrilor aliaţi de la Iaşi: oricum se vor desfăşura evenimentele, dorinţa României este „de a păstra, până la încheierea păcii generale, legăturile noastre cu Puterile Aliate”. La rândul lor, aceştia i-au transmis lui Brătianu încrederea gu­ver­nelor lor că „România, fidelă nobilelor sale tradiţii şi intereselor sale vitale, va continua să lupte cu aceeaşi energie ca şi în trecut şi nu-şi va separa soarta de cea a aliaţilor ei”.

Până în ultimul moment, Puterile Aliate şi Asociate, în special Franţa, sensibile numai faţă de interesele lor, au depus eforturi pentru a menţine România în luptă, deşi aceasta echi­vala cu o sinucidere pentru ţara noastră. La 28 februarie 1918, gene­ralul Averescu, care preluase con­ducerea Guvernului român la 8 fe­bruarie, i-a informat pe miniştrii aliaţi că intenţionează să încheie pace cu Puterile Centrale şi a cerut asenti­mentul pentru acest act care, rupt de contextul tratatului din 4/17 august, în special de obligaţiile neîndeplinite ale Antantei, ar fi putut să fie interpretat ca încălcând art. V din Tratat. El le-a arătat reprezentanţilor aliaţi că orice încercare de a continua rezistenţa n-ar constitui decât sacrificii inutile, ceea ce ar fi dezavantajos pentru ei, riscând ca întregul material de război al României să cadă în mâinile Germaniei. Averescu n-a primit asen­ti­mentul celor patru miniştri aliaţi. Cu toate acestea, în faţa pericolului ca întreaga ţară să fie ocupată, la 20 februarie/8 martie 1918, Guvernul român a semnat Tratatul preliminar de pace de la Buftea, iar la 24 aprilie/7 mai 1918,Tratatul de pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale. O săptămână mai târziu, la 14 mai 1918, miniştrii aliaţi de la Iaşi au înaintat Guvernului român o notă în care arătau: „În ceea ce priveşte condiţiile păcii asupra căreia ne-aţi notificat [se refereau la o notă a Guvernului român din 26 aprilie-9 mai – n.n.], cei patru miniştri subsemnaţi, lăsând guvernelor lor dreptul de a formula cu mai multă precizie punctul lor de vedere, se simt obligaţi să declare chiar din acest mo­ment că ei consideră ca nule şi ne­avenite toate stipulaţiile acestei păci, care ar fi contrare principiilor a căror violare a silit Antanta să pună mâna pe arme, contrare drepturilor şi intere­selor puterilor pe care le repre­zentăm”⁹.

În baza Tratatului de alianţă din 4/17 august 1916, care prevedea obli­gaţia tuturor părţilor „să nu încheie pace separată sau pacea generală decât în unire şi în acelaşi timp” (art. V), guvernele aliate au considerat că România nu mai era o ţară aliată, ci „neutră”, iar Tratatul de alianţă deve­nise caduc. Aceasta în ciuda faptului că erau cunoscute condiţiile grele în care România fusese nevoită să înceteze lupta, iar guvernele Franţei, Angliei, SUA şi Italiei declaraseră pu­blic, cu diverse prilejuri, că nu recu­nosc valabilitatea Tratatului impus României de Puterile Centrale.

Atitudinea adoptată de guvernele marilor puteri faţă de România ex­prima, în fond, politica lor de neso­cotire a intereselor „micilor naţiuni”, un mijloc de a exercita presiuni asupra României „pentru a ne înmuia şi face mai mlădioşi”¹⁰, cum observa un membru al Delegaţiei române la Paris.

În acelaşi timp, în Franţa, Italia şi Statele Unite ale Americii, comitete ale românilor emigranţi îşi declarau ataşamentul faţă de Aliaţi şi cauza pe care o apărau, depuneau eforturi pentru crearea unor legiuni militare româneşti care să lupte alături de acestea împotriva Puterilor Centrale, pentru realizarea unităţii naţionale a românilor.

Problema clarificării raporturilor dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate a căpătat o deosebită acuitate spre sfârşitul lunii octombrie 1918, când devenise clară înfrângerea Pute­rilor Centrale, iar în România au înce­put să se facă pregătiri intense – în strânsă colaborare cu guvernele aliate – în vederea reintrării ţării în război. Conferinţa de Pace, care trebuia să marcheze sfârşitul războiului şi victo­ria unei tabere asupra alteia, dar care urma să consfinţească şi victoria luptei multiseculare a unor popoare pentru independenţă şi unitate naţională şi dispariţia unor imperii reacţionare multinaţionale, era o problemă a viito­rului imediat. Or, nereconsi­derarea poziţiei guvernelor aliate faţă de România atrăgea după sine, în mod automat, neparticiparea ei la Conferinţa de Pace, imposibilitatea susţinerii în faţa acestui înalt for internaţional a drepturilor poporului român la unitatea naţională în cadrul graniţelor sale etnice şi istorice; însemna, în ultimă instanţă, că parti­ciparea ţării la război, sacrificiile umane şi materiale la care poporul român consimţise în dorinţa de a-şi vedea înfăptuit visul său secular – unitatea naţională – fuseseră inutile.

O primă încercare de a obţine o schimbare a punctului de vedere aliat faţă de România a fost întreprinsă pe lângă guvernul francez de Constantin Diamandy. El a înaintat la 30 octom­brie 1918 o notă Ministerului Afacerilor Străine al Franţei, în care, pornind de la faptul că guvernele Puterilor Aliate şi Asociate declaraseră oficial şi în mod repetat că „nu recunosc Tratatul de la Bucureşti şi, în consecinţă, lovitura de forţă din România”, arăta că, în mod logic, o astfel de premisă ducea la concluzia că „alianţa cu România nu a încetat să existe”¹¹.

Concomitent, la Iaşi, la 8 no­iem­brie 1918 (stil nou) a fost organizată o consfătuire la I.I.C. Brătianu acasă la care au participat generalul Constantin Coandă, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, gene­ralul Constantin Prezan, generalul francez Lafont, ataşatul militar fran­cez, colonelul Ion Antonescu, din partea Marelui Stat Major, şi Nicolae Mişu, diplomat. După discuţii înde­lungate, în cadrul cărora francezii insistau pentru reintrarea grabnică în război, iar generalul Prezan arăta marile dificultăţi ce trebuiau să fie depăşite pentru o astfel de acţiune, a luat cuvântul Ion I.C. Brătianu. „Dacă armistiţiul se va încheia fără întâr­ziere”, a arătat acesta, „gestul nostru militar n-ar mai avea importanţă hotă­râtoare şi nu ar corespunde nici dramei pe care războiul a însemnat pentru România, ce trebuie să stăpâ­nească întreaga noastră situaţie în faţa congresului. Un astfel de act poate deveni chiar periculos, dacă e făcut prea târziu pentru a obţine un rezultat efectiv şi totuşi ar preceda armistiţiul destule zile, ca să dea timp vrăjma­şului să desăvârşească distrugerea teritoriului ocupat, fără putinţa unei compensaţii serioase. Aliaţii noştri au constatat continuitatea politicii noastre îndată ce guvernul Marghiloman a fost răsturnat; aceasta era necesară să le-o arătăm, ca şi dorinţa noastră sinceră de a nu pierde o zi în vederea unei operaţiuni militare serioase.”¹²

Evenimentele se precipită: la 10 noiembrie 1918, Guvernul român dă un ultimatum de 24 de ore pentru retragerea trupelor germane, iar la 11 noiembrie este semnat armistiţiul între Puterile Aliate şi Germania, care conţinea şi un articol prin care aceasta era obligată să renunţe „la tratatele de la Bucureşti şi de la Brest-Litovsk şi la tratatele complementare”¹³.

Cu toate acestea, Aliaţii au con­tinuat să reproşeze Guvernului român încheierea Tratatului de pace cu Germania, pe care ei nu-l recunoşteau şi la care Germania renunţase!

Revenirea României alături de Aliaţi, înainte de semnarea armisti­ţiului cu Germania, a dat noi argu­mente Guvernului român pentru susţi­nerea poziţiei sale. Indiferent de natura juridică a raporturilor cu Aliaţii, esenţial era faptul că România se afla alături de ei în lupta împotriva duşmanului comun, ceea ce-i crea o platformă de drept şi morală favo­rabilă apărării intereselor sale. Într-o notă adresată la 9 noiembrie guver­nelor Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Statelor Unite ale Americii prin intermediul reprezentanţilor lor la Iaşi, Guvernul român ţinea să sublinieze că el a acţionat astfel „în conformitate cu Tratatul din 4/17 august 1916, care leagă România de Aliaţii săi”. Era o luare de poziţie oficială clară, care le arăta celor patru puteri că Guvernul român considera în vigoare alianţa cu aceştia din 1916 şi era hotărât să-şi apere punctul de vedere. „Credincioşi angajamentelor noastre”, se arăta mai departe în notă, „suntem fericiţi şi mândri de a ne putea regăsi alături… în lupta pentru triumful marii cauze pentru care Aliaţii şi noi am vărsat deja atâta sânge şi am suferit fără regrete încercări atât de grele”¹⁴.

La 10 noiembrie 1918, un memo­riu adresat celor patru guverne venea să contureze şi mai bine poziţia Guvernului român faţă de ansamblul raporturilor cu Aliaţii¹⁵. România, se arăta în memoriu, are dreptul moral şi politic la realizarea revendicărilor sale naţionale, a căror justeţe Aliaţii au recunoscut-o „în virtutea principiilor pe care ei le reprezintă” şi la a căror îndeplinire s-au angajat prin Tratatul din 4/17 august 1916. România şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau din tratat, iar Aliaţii au recunoscut că ea şi-a adus contribuţia „cu curaj şi loia­litate” la lupta comună. În continuare, era expus punctul de vedere al Guvernului român faţă de Pacea de la Bucureşti, care, se arăta în memoriu, nu putea anula angajamentele asumate de Antantă faţă de România prin Tratatul de alianţă din 1916, deoarece ea „nu a fost vreodată sancţionată de rege, nici ratificată”.

Argumentul Guvernului român era pe deplin întemeiat, deoarece, con­form articolului 31 din Tratatul cu Germania de la Bucureşti, acesta intra în vigoare numai „odată cu ratificarea sa”. Or, toate presiunile guvernului german din perioada mai-octombrie 1918, dublate de promisiuni privind o modificare în favoarea României a unora dintre stipulaţiile tratatului, cu scopul de a obţine din partea României ratificarea acestuia, au rămas fără niciun rezultat. Astfel că, neratificat de organele competente româneşti, trata­tul nu avea eficacitate juridică, rămânea un simplu proiect¹⁶.

Memoriul Guvernului român arăta, totodată, că România a fost nevoită să accepte Tratatul de pace numai după încheierea păcii de la Brest-Litovsk şi supunerea Ucrainei de către Puterile Centrale, „cu alte cuvinte, în faţa unei stări care ar fi făcut orice efort militar fără speranţe”. În condiţiile create pe Frontul de răsărit, „marea grijă impusă de interesul comun a fost de a scoate armata română dintr-o situaţie care ar fi putut să-i răpească orice nouă posibilitate de acţiune într-o altă fază a războiului mondial, fază care a început. Este firesc, deci ca tot ceea ce a urmat după pacea de la Brest-Litovsk şi supunerea Ucrainei faţă de inamic să fie considerat nul în esenţa şi în consecinţele sale; de altfel, ime­diat ce s-a prezentat posibilitatea, România, fără un moment de întâr­ziere, a reluat şi pe terenul militar colaborarea cu Aliaţii, dictată de le­găturile pe care regele şi ţara nu le-au considerat niciodată drept distruse”¹⁷.

Intervenţiile Guvernului român pe lângă Puterile Aliate şi Asociate au rămas însă fără rezultat. La 18 noiembrie 1918, Balfour, ministrul de Externe al Marii Britanii, declara în Camera Comunelor că „de la înche­ierea păcii între România şi puterile inamice, guvernele aliate au consi­derat şi tratat România ca neutră”¹⁸. La Paris, deşi situaţia României era privită cu mai multă înţelegere şi simpatie, luarea unei hotărâri finale întârzia. Câteva zile după semnarea armistiţiului cu Germania, ministrul Afacerilor Străine al Franţei, Stéphane Pichon, îi declara ministrului român la Paris că, după părerea sa, „România se găsea din nou faţă de aliaţi în situaţia anterioară tratatului de la Bucureşti”¹⁹. Încurajatoare era şi telegrama pe care prim-ministrul francez, G. Clémenceau, a trimis-o la 21 noiembrie lui I.I.C. Brătianu, în care exprima satisfacţia Guvernului francez „de a vedea astăzi România reintrată în alianţa sa”şi pro­mitea sprijinul guvernului său „pentru înfăptuirea unităţii ţărilor române”²⁰.

Dar aceste declaraţii favorabile erau contrazise în practică de ofici­alităţile franceze, care, în anumite ocazii, îl excludeau pe reprezentantul României „din rândul miniştrilor şi însărcinaţilor cu afaceri aliaţi”. Pentru a „împrăştia” îndoiala care „persista încă în opinia eminenţilor oameni de stat francezi cu privire la calitatea ce trebuie atribuită României, eliberată şi redevenită stăpână pe ea însăşi”, Legaţia României la Paris a înaintat Ministerului Afacerilor Străine al Franţei la 8 decembrie un aide-mémoire în care argumenta dreptul României de a fi considerată aliată. Faţă de memoriul din 10 noiembrie, acesta aducea o serie de argumente noi în favoarea tezei române. „Înconjurată din toate părţile de inamici”, cu populaţia „de­mo­ralizată de foamete şi de privaţiuni, fără nicio speranţă de ajutor din partea aliaţilor ei”, se arăta în memoriul amintit, România se afla în primăvara anului 1918 în faţa următoarei alternative: să lase să i se extermine armata şi să reducă la sclavie ceea ce-i mai rămăsese din populaţia civilă sau să cedeze în faţa forţei, conservându-şi armata, care putea astfel să folo­sească aliaţilor atunci când împreju­rările ar fi fost favorabile. Dacă s-ar fi continuat lupta ori s-ar fi retras armata în Rusia, germanii, „instalaţi în cali­tate de stăpâni în ţară, nu ar fi ezitat să înroleze recruţi pentru armata lor în Ţara Românească devenită vasală şi să se servească de ei împotriva aliaţi­lor”. În memoriu se arăta că alegerea celei de-a doua soluţii şi încheierea Păcii cu Puterile Centrale au făcut posibil ca, „în ziua în care aliaţii au învins, o schimbare de guvern să fie suficientă pentru ca România să-şi reia firul politic din 1916, orientată cinstit şi definitiv spre statele Antantei, cam­pioane ale principiului naţionalită­ţilor”.

În continuare, în memoriu erau prezentate evenimentele din lunile octombrie-noiembrie 1918 legate de reintrarea României în război, strânsa colaborare dintre comandamentul român şi cel anglo-francez, entuziasmul popu­laţiei la venirea trupelor aliate (care nu era cel al „unui popor neutru asistând cu resemnare la ocuparea ţării de o trupă străină”) etc. „Există vreun interes pentru Franţa şi aliaţii săi”, se arăta mai departe în memoriu, „să conteste României calitatea de aliată pe care ea nu a pierdut-o decât con­strânsă şi forţată şi pe care ea a reluat-o cu entuziasm imediat ce a avut posibilitatea materială? Chiar dacă prin forţa subtilităţilor s-ar putea găsi argumente în favoarea tezei con­trarii, nu ar fi o nedreptate evidentă de a nega României, secătuită din cauza germanilor de un milion din locuitorii săi şi de mai multe miliarde din averea sa, ceea ce se acordă unuia sau altuia din statele Asiei sau Americii de Sud, care nu au pierdut un singur soldat şi nicio centimă pentru cauza comună şi a căror alianţă nu s-a manifestat decât printr-un veto al parlamentului sau o declaraţie a guvernului său? Românii reclamă onoarea să figureze printre aceia care au suferit cel mai mult şi au plătit cel mai scump cu persoana lor”²¹.

Cu ocazia remiterii aide-mémoire-ului ministrului Afacerilor Străine al Franţei, Cretzianu a avut o convorbire cu S. Pichon „despre situaţia actuală a României”. Nu mică a fost mirarea diplomatului român când şi-a dat seama că ministrul francez susţinea de data aceasta un punct de vedere total diferit de cel pe care-l exprimase – este adevărat, cu titlu personal – imediat după încheierea armistiţiului cu Germania şi împotriva căruia pro­testa memoriul Legaţiei României. „Din punct de vedere juridic”, a decla­rat Pichon, „guvernul român nu poate fi încă considerat de către guvernul francez ca aliat. […] Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că noi [guvernul francez – n.n.] nu suntem animaţi de sentimentele cele mai prieteneşti faţă de România şi că nu am luat hotărârea de a acţiona în interesul justelor ei revendicări. Hotărârea noastră de a abroga în convenţiile de armistiţiu tratatul de la Bucureşti, de a-i face pe bulgari să evacueze Dobrogea şi de a reconstitui, alături de noi, armata ro­mână constituie dovada acestui lucru. Dar rămâne încă de reglementat si­tuaţia de drept, aşa după cum şi situaţia de fapt nu este încă pe deplin reglementată”²².

După reîntoarcerea la Paris a lui Victor Antonescu, ministrul român în Franţa, demersurile Guvernului român pentru a obţine recunoaşterea statu­tului de aliat s-au intensificat. Chiar în ziua sosirii sale la Paris, la 10 decem­brie, informat de Cretzianu asupra convorbirii avute cu două zile mai înainte cu Pichon, V. Antonescu a avut la Quaid’Orsay o întrevedere „în­delungată şi amicală” cu şeful diplo­maţiei franceze. În esenţă, S. Pichon a relevat declaraţiile făcute lui Cretzianu²³; a promis însă – raporta ministrul român – „să examineze cu guvernul posibilitatea găsirii unei formule care să permită Franţei să ne considere ca aliatul său”. În telegrama trimisă la Bucureşti, prin care informa despre convorbirea cu ministrul de Externe al Franţei, Victor Antonescu, sugera Guvernului român „ca miniştrii aliaţi la Bucureşti să fie rugaţi să facă o cerere formală la Paris, Londra şi Roma în sensul recunoaşterii României ca aliată”. În acelaşi scop, diplomatul român considera că „ar fi esenţial” să se accentueze şi să se dezvolte „din ce în ce mai mult” cooperarea armatei române cu trupele aliate conduse de generalii Franchet d’Espèrey şi Berthelot. „Această cooperare”, con­chidea V. Antonescu, „este cea mai bună metodă de a demonstra că teoria unei Românii neutre este inadmi­sibilă”²⁴.

Cele două căi recomandate de Victor Antonescu s-au dovedit a fi de­osebit de eficiente. De fapt, România se angajase la o strânsă cooperare cu armatele aliate de la Dunăre încă din perioada de pregătire a reintrării sale în război, iar V. Antonescu fusese unul dintre realizatorii ei în practică. Toate acestea însă au putut fi cu­noscute în detaliu de către Guvernul francez abia pe la mijlocul lunii decembrie, când la Paris a sosit un raport de ansamblu al generalului Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România şi comandant al armatei de la Dunăre, cu privire la evoluţia evenimentelor din Peninsula Balcanică până la 20 noiembrie. Ra­portul prezenta pe larg şi cu obiecti­vitate pregătirile făcute de România, în strânsă colaborare cu Aliaţii, pentru reintrarea în război. Şi, ceea ce era cel mai important, raportul sublinia cu deosebită tărie că „România s-a aflat […] din nou în război cu Germania înainte de semnarea armi­sti­ţiului; prin aceasta ea se află astăzi complet în rândurile Antantei”²⁵.

Desigur, evenimentele înfăţişate de generalul Berthelot erau cu mult anterioare „recomandării” făcute de V. Antonescu, dar efectul pe care raportul l-a avut la Quaid’Orsay arată că strânsa cooperare militară cu Aliaţii putea determina într-o măsură foarte importantă hotărârea guvernelor aliate – şi în primul rând a celui francez – faţă de România. Pe baza raportului lui Berthelot, Lacombe, director în Ministerul Afacerilor Străine al Franţei, a întocmit la 22 decembrie o notă ce definea poziţia Franţei faţă de problemele ce interesau România. Antanta – se arăta în notă – „va fi determinată” să aducă probabil unele modificări stipulaţiilor teritoriale ale Tratatului din 4/17 august 1916. Ea poate, în acest scop, să invoce Tratatul de Pace de la Bucureşti şi Unirea Basarabiei, „care a sporit în mod considerabil teritoriul României, bo­găţia şi puterea ei. În asemenea condiţii, o modificare a clauzelor unui tratat poate fi admisă chiar între puteri care se consideră drept aliate”. Având în vedere toate acestea, se arată în notă, „este oare oportun să se agraveze decepţia românilor printr-o jignire a amorului lor propriu, micşorându-le calitatea de «aliaţi», şi există vreun interes de a face acest lucru? Din cauza bogăţiilor ei şi mai ales a petrolului pe care-l are, România este foarte râvnită de Aliaţi, în special de englezi. Noi trebuie, oare, încă la începutul Congresului, să adoptăm faţă de ea o atitudine pe care poate că vom fi nevoiţi s-o abandonăm repede, la primele obiecţii pe care ni le vor face ceilalţi aliaţi? România este principalul nostru punct de sprijin în Europa Orientală, noi avem mari proiecte de acţiune economică ce vor necesita acorduri cu guvernul român”.

Lacombe schiţa un adevărat pro­gram ce urmărea, în fond, supunerea României influenţei politice, econo­mice şi culturale franceze, transfor­marea ei într-un adevărat „protectorat” francez. „A trata România drept putere aliată”, se spunea în finalul notei, „nu ne interzice deloc să-i arătăm că unele clauze ale tratatului din 1916 nu pot fi aplicate integral, din motive ce ţin atât de echitate, cât şi de interesul general al Europei, de care interesul particular al României nu poate fi cu totul separat”²⁶.

În momentul în care Guvernul francez îşi definea poziţia ce trebuia să o adopte faţă de România, de la Bucureşti sosea una dintre nume­roasele „telegrame identice” ale mi­niştrilor aliaţi în România, care sem­nalau „neliniştea” Guvernului român „pentru că nu a primit încă asigurări precise privind menţinerea angaja­men­telor luate prin Convenţia din 17 august”. Telegrama miniştrilor aliaţi relua, în continuare, o parte dintre argumentele expuse în memoriul din 10 noiembrie al Guvernului român, cărora le adăuga altele de ordin intern, care le fuseseră prezentate de pre­mierul român. Brătianu, se arăta în telegramă, a subliniat necesitatea ur­gentă de a risipi în opinia publică românească „orice incertitudine în această problemă”, deoarece Guvernul are nevoie de întreaga sa autoritate morală „pentru a domina situaţia gravă care rezultă din mizeria extremă şi din foamete” şi orice dezamăgire din punct de vedere naţional „l-ar dezarma” în faţa acestei situaţii. „Noi”, încheiau telegrama miniştrii aliaţi, „avem da­toria de a recunoaşte valoa­rea acestor consideraţiuni”²⁷.

Desigur, argumentele conţinute în această telegramă au avut rolul în a determina Guvernul francez să ur­genteze luarea unei decizii finale cu privire la baza juridică şi politică a raporturilor dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate. Ceea ce a con­tribuit însă în mod hotărâtor la aceasta a fost interesul pe care Guvernul englez l-a arătat problemelor româ­neşti. La 25 decembrie 1918, Ambasada Marii Britanii la Paris a înaintat o notă Ministerului Afacerilor Străine al Franţei prin care se interesa de punctul de vedere al Guvernului francez faţă de problema reprezentării României la Conferinţa de Pace. Tot­odată, nota făcea cunoscut Guvernului francez „speranţele cele mai serioase” pe care le nutrea ministrul britanic în România, Sir George Barclay, că aceasta „va fi reprezentată la Con­gresul de Pace ca o aliată”²⁸.

La Quaid’Orsay, nota Ambasadei engleze a fost considerată un semnal de alarmă. Posibilitatea pierderii in­fluenţei franceze în România în favoarea aliaţilor englezi a alertat cer­curile guvernante franceze şi le-a determinat să urgenteze luarea unei hotărâri cu privire la poziţia României faţă de Aliaţi şi statutul participării sale la Conferinţa de Pace. În 30 decembrie 1918, o telegramă semnată de Pichon informa guvernele britanic şi italian, precum şi pe cel român, asupra poziţiei Guvernului francez în această problemă: „Guvernul Republicii (Franceze – n.n.) consideră, în ceea ce-l priveşte, că Guvernul român, deşi a semnat cu Germania Tratatul de la Bucureşti, trebuie să fie din nou con­siderat ca aliat, pe motivul participării sale reînnoite la războiul împotriva Puterilor Centrale”. În consecinţă, Guvernul francez pro­punea celor două guverne „să trateze România ca aliată” şi, în această cali­tate, să fie reprezentată la negocierile de pace „în aceleaşi condiţii ca celelalte mici puteri aliate”. „Această decizie apare Guvernului francez ca justificată datorită atitudinii suvera­nilor şi poporului român, care, îndată ce au putut să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către aliaţi, cu care au acţionat de comun acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”.

Referitor la Tratatul de alianţă din 4/17 august 1916, Guvernul francez considera că el era abrogat de drept prin Tratatul de la Bucureşti, urmând ca Aliaţii „să formuleze o nouă declaraţie, luând ca bază Tratatul din 1916, pentru examinarea revendi­cărilor româneşti”, avându-se însă în vedere Unirea Basarabiei cu România şi „interesele generale şi speciale ale Aliaţilor, asupra cărora Puterile vor urma să se pronunţe în convorbirile lor viitoare”.

Guvernul francez a arătat o deo­sebită grabă pentru a-şi face cunoscut la Bucureşti punctul de vedere şi, în acest sens, i-a cerut lui Saint-Aulaire să nu mai aştepte răspunsul din celelalte capitale aliate şi să comunice Guvernului român „încă de acum” atitudinea Franţei²⁹.

La Bucureşti, comunicarea făcută de Saint-Aulaire a produs îngrijorare, Guvernul Brătianu simţindu-se ame­ninţat că, dacă Aliaţii nu-şi schimbă punctul de vedere asupra Tratatului din 4/17 august 1916, „va fi constrâns să se retragă”³⁰. În 6 ianuarie 1919, Brătianu a înmânat un nou memoriu miniştrilor aliaţi, în care demonstra că „România şi-a făcut pe deplin datoria şi şi-a îndeplinit până la capăt obligaţiile faţă de aliaţii ei”, tratatul cu Puterile Centrale reprezentând numai o „sus­pen­dare” a luptelor. Premierul român a invocat din nou în faţa miniştrilor aliaţi, ca un argument pentru a determina o schimbare a punctului de vedere a guvernelor lor, situaţia grea în care se afla ţara, arătând că aceasta ar deveni fără ieşire „dacă i s-ar mai adăuga şi dificultăţi de ordin extern”³¹.

Saint-Aulaire a încercat să inter­vină pe lângă guvernul său în sprijinul cererilor româneşti, arătând că men­ţinerea acestui punct de vedere ar putea compromite „rodul” politicii franceze în România, care, „dintre toate ţările răsăritene, fără a excepta Iugoslavia”, reprezintă pentru Franţa „baza cea mai sigură din punct de vedere politic şi economic”.³²

O intervenţie similară din partea generalului Berthelot a atras acestuia un răspuns foarte dur din partea lui Clémenceau, care a mers până la a-l ameninţa pe şeful Misiunii Militare aliate din România că, dacă va continua să se menţină „în divergenţă cu guvernul” în problemele româneşti, va avea „dreptul de a-i cere reche­marea”³³.

Punctul de vedere francez cu privire la România a fost însuşit, în linii generale, şi de guvernul italian. Acesta a comunicat la 1 ianuarie 1919 la Paris că este de acord cu admiterea României la Conferinţa de Pace „în aceeaşi calitate şi în aceleaşi condiţii ca şi celelalte state secundare aliate şi beligerante”, însă fără să amintească nimic despre punctul de vedere italian cu privire la Tratatul din 1916³⁴.

Guvernul britanic, la rândul său, s-a declarat „în general de acord cu vederile guvernului francez”, dar a propus ca declaraţia referitoare la nevalabilitatea Tratatului din 1916, care „ar fi de natură să demobilizeze România”, să fie amânată până ce Aliaţii ar putea furniza României alimente, „diminuând astfel tulburările destul de serioase în rândul poporului român”³⁵. Întrucât, însă, Guvernul francez comunicase deja la Bucureşti punctul său de vedere, nota engleză a rămas fără răspuns³⁶.

Din aceleaşi considerente – situaţia internă grea –, lordul Curzon a propus ca şi protestul pe care, la sugestia Franţei, trebuiau să-l facă la Bucureşti Puterile Aliate şi Asociate faţă de pu­bli­carea decretului de unire a Transilvaniei şi Banatului cu România, în sensul că „numai Congresul de Pace are calitatea de a se pronunţa asupra atribuirii definitive a teritoriilor despre care este vorba”, ţinând seama totodată de situaţia generală şi de dorinţa populaţiilor, să fie amânat³⁷.

Deşi în această perioadă Guvernul britanic, în problemele privind România, s-a mulţumit, în general, să urmeze punctul de vedere al Guver­nului francez, iar uneori a adoptat, chiar dacă nu în problemele de fond, o atitudine mai favorabilă decât cea a Guvernului francez, Guvernul şi opinia publică românească înclinau să considere că „vina” privind „invali­darea Tratatului din 1916 ar cădea asupra Guvernului Maiestăţii Sale”³⁸. Aceasta a determinat Foreign Office să-i dea instrucţiuni ministrului bri­tanic la Bucureşti, Sir G. Barclay, să arate Guvernului român, „dacă se iveşte ocazia”, că propunerea privind Tratatul din 1916 „nu emană de la Londra” şi „să infirme Guvernului român părerea că Guvernul Maiestăţii Sale ar fi mai puţin prietenos faţă de el decât Guvernul francez”³⁹. La Paris, într-o convorbire pe care a avut-o la 25 ianuarie 1919 cu I.I.C. Brătianu, un membru al delegaţiei britanice l-a asi­gurat pe premierul român că „simpatia Marii Britanii faţă de România era la fel de mare cum fusese totdeauna”, că Marea Britanie „n-a denunţat nicio­dată tratatul [din 1916 – n.n.] în niciun fel şi, deşi există anumiţi oameni care pretind să ştie mai bine şi care au afirmat că noi n-am vrea să recu­noaştem validitatea tratatului, o astfel de afirmaţie a fost cu desăvârşire neadevărată”⁴⁰.

La începutul anului 1919, Guvernul american – care nu a fost ţinut la curent de guvernele francez, englez şi italian asupra discuţiilor care aveau loc între ele cu privire la problemele româneşti – a recunoscut, de aseme­nea, statutul de aliat al României şi, în consecinţă, dreptul delegaţiei române de a participa în această calitate la Conferinţa de Pace. Problema a fost adusă în discuţie de către Departa­mentul de Finanţe în legătură cu propunerea Departamentului de Stat de a se acorda un împrumut de 5.000.000 dolari României. Şeful Departamentului de Stat, Robert Lansing, considera că „statutul actual al României în cadrul războiului” dădea acesteia dreptul de a beneficia de ajutorul SUA⁴¹. Departamentul de Finanţe s-a arătat gata să acorde împrumutul solicitat, cu condiţia, însă, ca Departamentul de Stat să le co­munice oficial că „România se află în război cu duşmanii”⁴², deoarece, după încheierea păcii cu Puterile Centrale, „Departamentul nu a considerat România ca fiind în război”⁴³.

La 16 ianuarie, Lansing a trimis de la Paris Departamentului de Stat o telegramă în care expunea, pe scurt, elementele care-l determinau să con­sidere România ca aliat şi, deci, având dreptul de a beneficia de credite din partea SUA. În primul rând, arăta Lansing, la 9 noiembrie 1918, România a dat un ultimatum Germaniei să-şi retragă trupele din ţară şi a mobilizat. Prin aceasta, Guvernul român era „din nou în stare de război cu Germania înainte de semnarea armistiţiului din ziua de 11”. În al doilea rând, Regele nu a semnat Tratatul de Pace, proce­dură obligatorie conform dreptului român pentru intrarea în vigoare a unui tratat. Expunând poziţia Guver­nului român, în telegrama secretarului de stat se arăta că „România nu a încetat să fie în război cu Puterile Centrale şi, în consecinţă, nicio declaraţie de război nu este necesară. Nu a fost nici măcar necesar să reia lupta, deoarece ei nu se opriseră din punct de vedere tehnic niciodată”. Secretarul de stat îşi încheia astfel telegrama: „Având în vedere faptul că guvernele aliate nu au recunoscut niciodată Tratatul de la Bucureşti şi că validitatea sa este îndoielnică, că în conformitate cu condiţiile armistiţiului germanii au fost siliţi să denunţe Tratatul şi că, din punctul de vedere al guvernelor aliate, statutul României este la fel ca şi cum tratatul nu ar fi fost niciodată încheiat, ceea ce este evidenţiat de faptul că noi am decis să acordăm României doi delegaţi la Conferinţa de Pace şi s-o situăm pe aceeaşi bază ca Serbia, Belgia şi alte puteri beligerante mici, eu sunt de părere că România este în stare de război cu Germania şi trebuie privită ca o ţară beligerantă”⁴⁴.

Astfel, toate marile puteri recu­noşteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferinţa de Pace⁴⁵. Aceasta nu a însemnat însă, în mod automat, tratarea României ca aliat – şi în niciun caz ca aliat cu drepturi egale – de către cei „patru mari”, care-şi asumaseră rolul de a hotărî asupra condiţiilor păcii. Din această cauză, delegaţia română a trebuit să intervină de numeroase ori în timpul desfăşurării lucrărilor Conferinţei de la Paris pentru a ex­pune punctul de vedere al Guvernului român asupra naturii raporturilor cu Aliaţii şi pentru a reaminti repre­zentanţilor marilor puteri sacrificiile enorme făcute de poporul român în război, ceea ce-l îndreptăţea la un alt tratament în cadrul Conferinţei de Pace decât acela la care era supus. Astfel, chiar în timpul şedinţei plenare de la 1 februarie 1919, şeful delegaţiei române, prim-ministrul I.I.C. Brătianu, a arătat că România şi-a îndeplinit angajamentele asumate prin tratatul din 1916 „în mod loial şi fără a se lăsa descurajată de cele mai rele surprize”, că ea „are conştiinţa de a-şi fi îndeplinit datoria faţă de marea cauză la care se angajase până la limitele posibile şi până la suprema nădejde că sacrificiile sale, indiferent ce-o costau, puteau să fie în raport cu serviciile pe care ea le aducea”. Relevând vitejia şi eroismul armatei, al întregului popor român, I.I.C. Brătianu arăta că „armistiţiul încheiat pe frontul român nu a fost rezultatul descurajării noastre”, ci al situaţiei de ansamblu de pe frontul oriental, iar pacea de la Bucureşti nu a însemnat decât „o oprire a luptei ce trebuia să reînceapă”, „nu era decât un mijloc de a aştepta evenimentele”. „Nici legal, nici practic, nici moral”, a arătat şeful delegaţiei române, „noi n-am fost niciun singur moment în pace reală cu inamicul. Tratatul de la Bucureşti […] n-a fost niciodată sancţionat, nici rati­ficat de rege… Moralmente, regele, la fel ca şi armata şi poporul său, nu încetaseră să aştepte cu nerăbdare mo­mentul reintrării lor în acţiune. Repre­zentanţii militari şi civili ai aliaţilor la Iaşi îşi continuau cooperarea lor în vederea acestui moment. De ase­menea, fără nicio zi de întârziere, România a răspuns la chemarea ali­aţilor când aceştia au crezut că posi­bilităţile unei acţiuni militare erau favorabile României şi, chiar în ziua în care armata generalului Berthelot trecea Dunărea, trupele române eli­berau linia tranşeelor care nu încetase niciodată, în timpul Păcii de la Bucureşti, să fie o linie fortificată între două popoare inamice”⁴⁶.

Despre dificultăţile care s-au ridi­cat în faţa României la Paris în legătură cu recunoaşterea statutului de aliat, chiar un membru al delegaţiei franceze, André Tardieu, indignat de marea nedreptate ce se făcea, declara: „Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Eu aveam împotriva mea pe Clémenceau, care nu-i ierta armistiţiul său, pe Wilson, care decla­ra că nu ţine cont de tratatul nostru de alianţă din 1916, pe toţi juriştii pentru care pacea din 7 mai 1918 cu Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut timpul pentru a le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere politic, marii aliaţi neaprobând-o, nici din punct de vedere juridic, regele nesancţionând-o şi remobilizând de la primul contact cu armatele de la Salonic. În con­cluzie, în numele dreptăţii, se comite o mare nedreptate vrând să se pedep­sească România pentru nefericirile sale de care sunt responsabili aliaţii săi, noi înşine [francezii – n.n.] pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la Salonic, apoi şi în mod deosebit Rusia”⁴⁷.

Nedreptăţile şi discriminările, umi­linţele pe care România a trebuit să le suporte din partea „marilor aliaţi” au continuat – şi chiar s-au înmulţit – în timpul Conferinţei de Pace. După cum arăta chiar secretarul de stat al Statelor Unite, Robert Lansing, „cele patru mari puteri, posedând cele mai multe arme şi cele mai puternice flote de război, şi-au asumat chiar de le înce­put conducerea lucrărilor Conferinţei, impunându-şi cuvântul lor restului lumii. Ele s-au constituit într-o aristo­craţie a naţiunilor…, într-o tiranie care refuză aplicarea principiului democra­ţiei în relaţiile mutuale dintre naţiuni”⁴⁸.

Deşi, prin Tratatul din 4-17 august 1916, cele patru mari puteri semnatare se angajau faţă de România că „se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ceea ce priveşte prelimi­nariile, tratativele de pace, ca şi discu­tarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii de Pace” (art. VI), acestea au „uitat” de obligaţiile pe care şi le luaseră în timpul războiului, au renunţat la principiile democratice şi umanitare pentru care pretindeau că s-au luptat, la promisiunile făcute pri­vind „justiţia imparţială” sau organi­za­rea păcii „pe legile eterne ale echităţii”⁴⁹.

„Marile puteri”, se arăta într-o scrisoare a lui Ion I.C. Brătianu din 1 februarie 1919 către M. Pherekyde, „au luat o atitudine care nu co­respunde deloc cu declaraţiunile lor de principii în privinţa statelor mici. De fapt, ele tind să se constituie într-un tribunal pentru a hotărî soarta tutu­ror”⁵⁰. Principiul egalităţii suverane între state a fost spulberat de la început, statele participante fiind împărţite în două categorii: „state cu interese nelimitate” – Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia –, care au dictat în practică hotărârile lor celorlalte state, aliate sau învinse, şi state cu interese limitate, adică micile state aliate din rândul cărora făcea parte şi România.

Poziţia discriminatoare a „celor mari” faţă de statele aliate mai mici s-a manifestat chiar în modul de orga­nizare a Conferinţei, când s-a decis ca acestea să fie reprezentate la şedinţele plenare ale Conferinţei prin câte doi delegaţi, în timp ce marile puteri erau reprezentate de cinci delegaţi. Au urmat noi discriminări în timpul lucrărilor Conferinţei: neparticiparea micilor state la dezbaterea proble­melor ce le interesau, hotărâri fără consultarea acestora, de multe ori împotriva celor mai vitale interese ale lor, impunerea unor condiţii ce lezau grav independenţa şi suveranitatea micilor naţiuni etc. Toate acestea au determinat „micile state” – printre care şi România – să se ridice de numeroase ori împotriva „celor mari”. În acest sens, ziarul Socialismul din 8 iunie 1919, într-un articol intitulat „Nemulţumirea micilor naţiuni”, evi­denţia următoarele: „După protestul violent al Portugaliei şi ameninţarea Belgiei, cu prilejul păcii cu Germania, România, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia s-au ridicat şi ele cu ocazia tratatului cu Austria. Acestea consi­deră ca o atingere a suveranităţii lor pretenţia marilor puteri de a protegui minorităţile etnice şi religioase şi de a reduce efectivul armatei în ţările mici care moştenesc teritorii din Imperiul Habsburgic… Nici cel mai sever critic n-ar putea aduce tratativelor de pace învinuirea că sunt un plagiat al notelor lui Wilson. Ceea ce caracterizează re­zultatul obţinut la Paris e nemulţu­mirea micilor naţiuni. Că învingătorul nu se va purta cu mănuşi faţă de cei învinşi, nu miră pe nimeni. Toţi am ştiut că, oricare ar fi învingătorul, pacea va fi o pace întemeiată pe forţă… Dar mulţi se miră de modul cum sunt tratate micile naţiuni. Li se creează o situaţie care nu se deose­beşte decât cu numele de cea a învin­şilor. Rezultatul acestanu ne poate surprinde pe noi, pe acei care în dosul principiilor umanitare căutăm intere­sele capitaliste care le dictează”.

Cu toate acestea, marile puteri au ţinut cont la Conferinţa de Pace de hotărârile de unire ale poporului român de la Chişinău, din 27 martie/9 aprilie, de la Cernăuţi, din 15/28 noiembrie, şi de la Alba-Iulia, din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, consfin­ţind, pe plan internaţional, victoria principiului naţionalităţilor.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text