Primul Parlament al României Mari. Ratificarea hotărârilor privind Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei

(First Parliament of Great Romania. Ratification of the decisions on the Unification of Bessarabia,

Bukovina and Transylvania)

Gheorghe SBÂRNĂ

Abstract: During this study, the author proposes to present the process of establishing the Legislative Bodies after the end of the First World War, under the conditions of establishing Great Romania. The author surprises both the excitement and enthusiasm that accompanied the opening of the work of the first parliament of Great Romania and the legislative changes that allowed the organization of the first parliamentary elections since Romania’s entry into war.

Keywords: Romania, Great War, Union, parliament, universal vote.

După adoptarea hotărârilor privind Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, docu­men­tele respective au fost predate, într-un cadru solemn, Regelui Ferdinand, care le-a ratificat prin decrete-lege, devenind astfel efective. Ele au fost însoţite de alte decrete-lege prin care reprezentanţi ai acestor provincii istorice au fost numiţi în Guvernul României Mari. Prin aceste măsuri se inaugura practic procesul de integrare a lor în cadrul statului român.

O componentă importantă a acestui proces a fost şi constituirea Corpurilor Legiuitoare în care să fie reprezentaţi cetăţenii de pe tot cuprinsul României întregite şi care aveau menirea să ratifice prin lege actele de Unire adoptate de Adunările Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. În baza modificărilor aduse Constituţiei României în iulie 1917, la 14/28 noiembrie 1918 a fost adoptat decretul-lege pentru reforma electo­rală, care înscria introducerea pentru prima dată a votului universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii români majori.

Dezideratul votului universal fusese înscris şi în actele de Unire. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 cerea deopotrivă: „Înfăptuirea desă­vârşită a unui regim curat demo­cratic pe toate terenurile vieţii pu­blice”, prin „vot obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod propor­ţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani”¹.

Conform prevederilor adoptate, aveau drept de vot pentru Adunarea Deputaţilor bărbaţii de la vârsta de 21 de ani, iar pentru a fi ales deputat se impunea vârsta de 24 de ani. Pentru alegerea Camerei superioare a Senatului, puteau participa la vot toţi cetăţenii care aveau vârsta de 40 de ani împliniţi, iar pentru a fi ales se impunea aceeaşi vârstă.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectacu­loasă a numărului de alegători prin mutarea centrului de greutate al vieţii electorale de la oraş la sat. Cum circa 80% din populaţia României trăia la sate, ţărănimea a devenit principala masă electorală, ceea ce a determinat şi schimbarea modului de desfăşurare a campaniei electorale. Dacă până la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane în alegerile parla­mentare interbelice. Un deputat era ales, înainte de adoptarea noii legi, de circa 400 de cetăţeni, în 1920 era ales de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi².

Primele alegeri desfăşurate pe baza votului universal din istoria României şi, desigur, cele dintâi în care românii din ţara întregită au votat pentru desemnarea aceluiaşi Parlament s-au desfăşurat în zilele de 3-6 noiembrie 1919, sub guvernul de tehnicieni con­dus de generalul Arthur Văitoianu. Alegerile au consemnat importante schim­bări pe scena politică a României, printre care: diminuarea poziţiilor Partidului Conservator; ascen­siunea partidelor nou create (îndeosebi a Partidului Ţărănesc); pu­ternica influ­enţă a partidelor care au condus lupta pentru Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă; intrarea în Parlamentul României a partidelor şi grupărilor politice aparţi­nând minorităţilor naţionale³.

Lucrările celui dintâi Parlament al României întregite au fost inaugurate în ziua de 20 noiembrie 1919, în sala Ateneului Român, într-o atmosferă înălţătoare, plină de entuziasm, în prezenţa unui numeros public şi a diplomaţilor aflaţi în capitala ţării. Regele Ferdinand a prezentat Mesajul Tronului, care evidenţia mai întâi bucuria că se afla pentru prima dată în mijlocul reprezentanţilor din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, unite pentru vecie în Statul Român. „Gândul nostru cel dintâi”, se spunea în continuare, „trebuie să fie la cei care, prin truda, prin vitejia şi prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului”. Elogiind virtuţile popo­rului, ale ostaşului român, care şi-a găsit răsplata în înfăptuirea idealului naţional, mesajul insista pe credinţa că preocuparea fundamentală a noului timp istoric al ţării trebuie să fie „înalta datorie de a pune aşezământul viitor al patriei pe temelii solide”, în care toţi românii erau chemaţi să-şi pună râvna pentru „dezlegarea problemelor interne şi externe care ne stau în faţă”⁴.

În după-amiaza aceleiaşi zile, senatorii s-au întrunit la Palatul Camerei din Dealul Mitropoliei, sub preşedinţia (conform regulamentului) a decanului de vârstă, în persoana lui Vladimir de Repta, mitropolitul Bucovinei, care, la deschiderea lucră­rilor, a spus: „Mulţumesc lui Dumnezeu că unirea s-a făcut între noi; că s-a făcut cu entuziasm şi trebuie să ne simţim fericiţi că fiecare din toate ţările locuite de români putem participa astăzi la lucrările acestei Adunări, pentru binele României Mari (…). De acum datoria noastră este de a păstra ceea ce am moştenit şi a lucra şi mai departe, rugând pe prea bunul Dumnezeu să ne întărească sufletul şi să putem trece la activitatea aceasta, pentru binele neamului nostru”⁵.

După primele şedinţe consacrate validării mandatelor de senator, pe 28 noiembrie a fost ales ca preşedinte al Senatului Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi. În cuvântul său, el aducea un salut călduros „fraţilor care sunt azi în mijlocul nostru, la lucru cu noi – fraţilor ardeleni, fraţilor basarabeni, fraţilor bucovineni şi fraţilor bănăţeni” şi considera că „sufletul lor, experienţa lor de viaţă ne va fi de un sprijin nemăsurat de folositor pentru închegarea operei de unire şi dreptate”⁶.

Vicepreşedintele Înaltului Corp Legislativ, transilvăneanul Theodor Mihali, în intervenţia sa, a invocat Atotputernicia divină, „pentru că ne-a învrednicit să ajungem în aceste vremuri mari, aceste vremuri fru­moase, că ne-a învrednicit să vedem realizat visul moşilor şi strămoşilor noştri, ca să vedem uniţi 17 milioane de români de la Nistru şi până la Tisa şi venim şi noi cei subjugaţi de mii de ani şi gustăm libertatea adevărată în mijlocul d-voastră şi împreună cu d-voastră”⁷.

În cuvântul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor, prezi­dată de decanul de vârstă Vasile Stroescu, fruntaş al luptei românilor basarabeni pentru Unire, se remarca faptul că „cel dintâi factor care a lucrat la unitatea românilor a fost însuşi poporul românesc”⁸. La aceeaşi dată de 28 noiembrie, deputaţii l-au ales ca preşedinte al Adunării pe Alexandru Vaida-Voevod, care considera, în discursul rostit cu acest prilej, că acest for parlamentar „este expresia voinţei ferme a poporului român de a-şi înfăptui un stat cu adevărat democratic prin alcătuirea unor aşezăminte demo­cratice fără de care nici progresul nu este cu putinţă, nici existenţa României nu ar fi asigurată în mijlocul celorlalte state democratice”⁹.

În aceiaşi zi de 28 noiembrie, guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu, a cărui misiune principală de a organiza primele alegeri parla­mentare după Marea Unire fusese îndeplinită, şi-a prezentat demisia. Noul guvern, format de coaliţia „Blocului parlamentar”, îl va avea ca premier pe Alexandru Vaida-Voevod, numit în această funcţie chiar în ziua de 1 decembrie 1919, adică exact la împlinirea primului an de la Marea Unire.

După ce s-au încheiat operaţiunile tehnice de organizare a celor două Camere şi s-au constituit cele opt secţiuni de lucru în care s-a avut grijă să fie reprezentate toate provinciile istorice, s-au reluat lucrările în plen. Camera Deputaţilor, în şedinţa din 9 decembrie, şi-a ales un nou preşedinte, în locul lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit prim-ministru, în persoana lui Nicolae Iorga. Dezbaterile în Corpu­rile legiuitoare s-au concentrat, con­form Regulamentului de funcţionare a lor, pe redactarea răspunsului la Mesajul Regal şi pe analiza pro­gramului guvernului, prezentat de preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Vaida-Voevod. Expunerea sa debuta cu o incursiune în trecutul istoric zbuciumat al românilor: „Aproape două mii de ani a vieţuit neamul nostru pe aceste câmpii şi plaiuri. Veacuri amare, veacuri de lupte, de suferinţe şi de muncă, aceeaşi soartă în rău şi în bine, au făurit şi închegat fiinţa etnică, unitatea limbii, datinilor, a firii poporului românesc”. „Dorul unităţii naţionale”, sublinia mai departe cunoscutul fruntaş al luptei de emancipare a românilor din Transilvania, „a rămas viu, conştiinţa că unitatea neamului nu este un vis deşert, că ea este cu putinţă, a dat forţe de rezistenţă şi nădejde celor copleşiţi de jugul străin şi a dat avânt gândirii politice a marilor dascăli ai neamului”. Evi­denţiind convingerea că acest Parlament îşi „datoreşte existenţa voinţei ferme a românilor din patru unghiuri, de a fi uniţi pe veci”, el considera că „fără unitate şi libertate naţională nu se poate realiza de nici o naţiune progres trainic, economic şi politic”¹⁰. În partea finală a discursului său, prim-ministrul şi-a exprimat convingerea că „de la înţelepciunea poporului român depinde ca România, mare ca întindere, să devină mare şi ca factor de forţă, şi ca factor moral”.

Luând cuvântul pentru prima dată în Parlamentul României Mari, deputatul Ion I.C. Brătianu adâncea semnificaţia istorică a momentului, „fiindcă pe deasupra fiinţei şi a chipurilor, şi a celora de la guvern şi a celora din această incintă, văd în faţa mea pe toţi acei care pentru această mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe toţi acei care au crezut în înfăp­tuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vin”¹¹. El considera că este potrivit ca, în primul său expozeu în noua instituţie fundamentală a statului, să elimine „tot ceea ce ar putea să fie obiect de conflicte sau neînţelegeri” şi să se concentreze mai ales pe problemele externe, dată fiind şi acuitatea lor în acel timp, „pentru că îmi închipuiesc că pe această che­stiune sentimentele nu ne pot despărţi”. „Dacă însă unii au ten­dinţa”, afirma el mai departe, „să ajungă la alte soluţiuni decât alţii, aceasta nu poate să fie decât din pricina absenţei de lămuriri suficiente, pentru că nu e de închipuit ca în Parlamentul României Mari să fie deosebire de simţire în această privinţă”. Discursul său, deosebit de amplu, început în după-amiaza zilei de 16 decembrie, a continuat şi a doua zi şi reprezintă cea mai cuprinzătoare analiză făcută de fostul prim-ministru asupra întregului complex de pro­bleme în relaţiile politico-militare cu care s-a confruntat România în anii războiului mondial şi ai Conferinţei de Pace de la Paris până în acel moment. În încheierea discursului său, Ion I.C. Brătianu făcea un apel izvorât din încrederea sa nestrămutată în apărarea motivată a demnităţii României între­gite: „Sunteţi toţi reprezentanţii unui popor, care este mândru şi poate să fie mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana d-voastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl repre­zentaţi”¹².

În cadrul aceleiaşi şedinţe, de­putatul Iuliu Maniu, în numele românilor din Transilvania, aducea un vibrant omagiu fraţilor din Vechiul Regat care au făcut marea jertfă a „mântuirii neamului” şi exprima cre­dinţa că, „declarând şi înfăptuind pentru vecie unirea României între­gite, trebuie să tindem prin toate căile, prin toate mijloacele, ca în adevăr unificarea acestui stat să se întâmple atât pe deplin şi sufleteşte şi în insti­tuţiile de stat”. Consolidarea Marii Uniri era subliniată cu tărie de con­ducătorul Partidului Naţional Român: „Atunci când am declarat Unirea, am declarat-o necondiţionat şi nere­zervând drepturi speciale provin­ciale, pentru că am fost şi sunt de credinţă nestrămutată că România întregită trebuie să fie una în Corpurile sale legiuitoare, trebuie să fie una în gu­vernământul său, trebuie să fie una în sufletul său, în gândirea sa şi în toate instituţiile publice de stat”¹³.

O privire istorică asupra eforturilor de menţinere a etniei româneşti în Basarabia după 1812 şi a progreselor mişcării de emancipare naţională, care s-a intensificat odată cu prăbuşirea ţarismului, culminând cu adoptarea actului de Unire al Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, a fost făcută de Ion Inculeţ, ministru de stat. În aceeaşi şedinţă a Camerei, deputatul Rudolf Brandsch, în numele minorităţii ger­mane, se angaja, în spiritul hotărârii Adunării de la Mediaş, să colaboreze, într-un mod „cinstit cu toţi adevăraţii democraţi în toate ramurile progre­sului cultural, social şi eco­nomic, având satisfacţie deosebită, să împărtăşim în această direcţie senti­mentele fraţilor noştri români din Transilvania, autorii hotărârilor din Alba Iulia”¹⁴.

În dezbaterile de la Senat au luat cuvântul senatorii P.S.S. Episcopul ortodox al Caransebeşului Dr. Miron Cristea, Î.P.S.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iuliu Coroianu, Gheorghe Murnu şi Vespasian I. Pella, care au adus în atenţie momente importante ale eforturilor şi sufe­rinţelor pentru împlinirea Marii Uniri, perspectivele pe care ea le-a deschis naţiunii române, precum şi o serie de chestiuni legate de prevederile tra­tatelor de pace dezbătute în cadrul Conferinţei de la Paris. La 27 decembrie 1919, odată cu încheierea dezbaterilor, s-a prezentat şi proiectul de răspuns al Senatului la Mesajul Tronului. După ce se exprima ade­ziunea la ideile expuse de suveran la inaugurarea lucrărilor Parlamentului, în Mesaj se sublinia: „Senatul, acor­dând încrederea sa guvernului Majestăţii Voastre, îi va da tot sprijinul pentru înfăptuirea progra­mului dezvoltat de guvern înaintea Camerei şi Senatului. Astfel, Senatul va colabora la desăvârşirea organi­zaţiei constituţionale prin consfinţirea unirii cu ţările surori şi prin revizuirea Constituţiei, pentru ca ea să corespundă noilor stări de fapt pe tot cuprinsul României întregite”¹⁵.

Un moment de mare însemnătate în activitatea primului Parlament al României întregite a fost în ziua de 29 decembrie 1919, când a avut loc ratificarea actelor Marii Uniri. Mai întâi, ele au fost prezentate şi adoptate în Adunarea Deputaţilor şi apoi în Senat, de aceiaşi înalţi reprezentanţi guvernamentali, pentru a putea fi apoi promulgate de Regele Ferdinand.

Expunerea de motive a Guvernului pentru Unirea Basarabiei era semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Vaida-Voevod, şi de Ion Inculeţ, ministru de stat fără portofoliu, delegat cu administrarea Basarabiei. În acest document se afirma: „Prin libera voinţă a norodului său, Basarabia, în 27 martie/9aprilie 1918, s-a reîntors la Patria Mamă, de care silnicia ţarismului rus o ţinuse despărţită timp de 106 ani”. În con­tinuare erau prezentate „împrejurările” în care s-a realizat acest act:

1. În Basarabia, cu toate sforţările autocratismului rus, conştiinţa româ­nească nu s-a stins, „ţăranul moldo­vean nu s-a lăsat îndoit o singură clipă că este dintr-un neam deosebit de toate cele cu care împărtăşeşte jugul robiei ţarismului”, iar cărturarii au păstrat neclintită nădejdea că asuprirea străină va lua sfârşit.
2. Prăbuşirea regimului ţarist „a lăsat pentru moment tuturor neamu­rilor subjugate de fosta Rusie putinţa de a-şi afirma aspiraţiile şi de a-şi hotărî ele însele de soarta lor”. Astfel s-a putut crea Sfatul Ţării, care a preluat conducerea treburilor Basarabiei, proclamând mai întâi autonomia şi apoi independenţa pro­vinciei.
3. Sprijinul armatei române, care, „ridicând la Nistru zid neclintit în drumul anarhiei, a redat poporului român din Basarabia putinţa de a-şi făuri mai departe soarta lui, aşa cum dânsul a înţeles-o”, votând prin glasul Sfatului Ţării „în vibrarea unui entuziasm fără seamă reintegrarea sa pentru eternitate în sânul Patriei”.

În document se aprecia: „Făcută în libera voinţă a întregului norod, reintrarea Basarabiei în unitatea româ­nească trebuie înţeleasă nu ca un act de putere, ci ca un act de cea mai înaltă echitate, ca ultimă etapă a unui proces complex de restaurare a drep­tăţii călcată în picioare de ţarismul rus timp de106 ani”¹⁶.

În finalul „Expunerii de motive” se sublinia: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al drep­tăţii istorice şi al civilizaţiei umane. În numele acestei dreptăţi, cerem ca Adunarea Naţională a României Mari să ratifice această unire a Basarabiei, încorporând-o în statul român al neamului întregit”.

Corpurile legiuitoare au primit pro­punerea cu aplauze furtunoase şi cu ovaţii repetate, după cum se con­sem­nează în stenogramele Parlamentului.

A urmat la cuvânt profesorul Ion Nistor, ministru de stat fără portofoliu delegat cu administraţia Bucovinei, care a prezentat Mesajul Regal având un conţinut similar cu cel privind Basarabia şi apoi, în numele Guvernului, a prezentat „Expunerea de motive”. „Bucovina este o parte a Moldovei”, se scria în prima parte a documentului, „care înainte de 144 de ani a fost răpită prin intrigă şi mită de Habsburgi. În timpul acestei îndelungate robii, populaţia Bucovinei n-a pierdut o clipă conştiinţa naţională şi nădejdea că mai curând sau mai târziu va sosi ceasul izbăvirii”. Bucovina şi-a exprimat „pururi dreptul de a se uni cu conaţionalii săi din Regatul României, cu care o lega aceeaşi origine, aceeaşi limbă şi aceleaşi tradiţii istorice şi culturale”.

La sfârşitul războiului, „în ziua de 15/28 noiembrie 1918, s-a adunat la Cernăuţi Congresul General al Bucovinei, care, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestit singur cu puterile legiuitoare, în numele suve­ranităţii naţionale, a hotărât unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”¹⁷. Se reaminteşte că, prin decretul-lege din 18 decembrie 1918, Regele Ferdinand a consfinţit voinţa Congresului general, împlinind astfel pentru Bucovina „darul cel mai scump al unui neam întreg şi asigurând tot deodată temeliile României Mari”. Drept pentru care se cerea ca Adunarea Naţională, prin votul ei, să ratifice acel decret-lege şi să-l în­vestească cu putere de lege.

Documentul prezentat de fostul preşedinte al Congresului general al Bucovinei a fost primit de deputaţi şi senatori cu „aplauze prelungite şi entuziaste”.

Mesajul Regal referitor la Unirea Transilvaniei cu România a fost prezentat de Ştefan Cicio Pop, ministru, secretar de stat fără porto­foliu pentru afacerile Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului. „Expunerea de mo­tive” a fost prezentată tot de fruntaşul luptei de emancipare a Transilvaniei, care a făcut o scurtă apreciere asupra situaţiei vitrege a românilor din această provincie de-a lungul veacurilor. „Ca o minune a istoriei”, se afirma în document, „în lungul şir de veacuri, acest neam nu şi-a pierdut conştiinţa unităţii sale sufleteşti şi a rămas acelaşi în limbă, credinţă şi datini. Iar când omenirea pe scara civilizaţiunii a ajuns să consacre principiul de inte­grare a organismelor sociale de aceeaşi conştiinţă naţională, neamul românesc în totalitatea sa şi-a scuturat lanţurile robiei de veacuri şi fără ezitare, uzând de libertatea ma­nifestării dreptului firesc al autodeter­minaţiunii, el într-un gând şi într-un suflet a dat dovada conştiinţei despre unitatea sa naţională şi şi-a declarat voinţa sa de a-şi împreuna energiile fiinţei sale integrale spre a servi astfel cu puteri unite de aici încolo interesele civilizaţiei ce tinde spre desăvârşirea geniului omenesc”¹⁸.

Cu deplină îndreptăţire, se releva că „unirea românilor într-un singur stat naţional este urmarea firească a fap­tului că acest popor, luptând cu bărbăţie împotriva tuturor vicisitu­dinilor istoriei, de la zămislirea sa şi până astăzi, n-a părăsit niciodată ţara unde a fost aşezat, ci şi-a păstrat-o fructificând-o neîncetat cu sudoarea frunţii sale şi înscriindu-şi în istorie dreptul la dânsa, prin scump sângele său vărsat de atâtea ori, apărând-o”.

În numele acestei dreptăţi şi al acestei prea justificate pretenţii, con­chidea proiectul de lege, „cerem ca Adunarea Naţională a României întregite să încadreze în corpul legilor româneşti această unire şi să ratifice decretul-lege, învestindu-l cu destulă putere de lege şi consacrând astfel definitiv şi pe vecie actul unirii românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş cu Regatul Român, care numai în chipul acesta va putea îndeplini desăvârşit rolul său civilizator în istoria omenirii”¹⁹.

Expunerea lui Ştefan Cicio Pop, copreşedintele Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1918, care votase Unirea Transilvaniei cu România, a fost primită cu strigăte repetate: „Tră­iască Ardealul! Trăiască România Mare!”.

Ziarul Unirea considera evenimen­tul ratificării actelor Marii Uniri în Parlamentul României întregite la 29 decembrie 1919 drept „cea mai importantă zi din istoria parlamentului românesc”. Întreaga desfăşurare a momentului istoric a avut loc, con­form relatărilor gazetei, „într-o atmosferă de splendid praznic şi cu o însufleţire care se întâlneşte rar în viaţa popoarelor, reprezentanţii aleşi prin voinţa liberă a neamului nostru de pretutindeni au ratificat Unirea Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei cu vechiul Regat Român. Ceea ce au săvârşit separat basarabenii, bucovi­nenii şi ardelenii în marele an al prefacerilor, 1918, au reînnoit acum, într-un avânt superb, toţi uniţi într-acelaşi gând şi cuprinşi de aceeaşi înfiorare. Unirea sufletească, care exista de veacuri între noi, a primit astfel sancţiunea politică din urmă”²⁰.

După ratificarea decretelor de unire, într-o atmosferă entuziastă, Nicolae Iorga, preşedintele Adunării Deputaţilor, propunea aleşilor ţării, „în numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâtea din jalea şi nădejdea ţinuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu fraţii pierduţi şi a nădăjduit cu ei şi în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în Sfânta Sfintelor a sufletului său darul desăvârşitei Uniri naţionale şi hotărârea de a ne jertfi cu toţii pentru aceasta”, să facă un legă­mânt solemn „pentru viitorul neamului în sfârşit şi pentru vecie unit. România unită o avem, o vom apăra şi o vom întregi”²¹.

Parlamentarii României Mari participanţi la acea şedinţă memo­rabilă din 29 decembrie 1919 au dat dovadă de un înalt spirit patriotic şi de un deplin consens naţional într-o problemă esenţială cum a fost aceea a exprimării adeziunii la actele de Unire din 1918. Ziarul Alba Iulia, cu sub­titlul de Organ al proclamării unităţii naţionale, considera acest eveniment „o poruncă a istoriei”, iar ziua de 1 Decembrie 1918 era definită ca „o zi mare şi sfântă pentru neamul nostru, o zi care va fi în veci sărbătorită”.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text