Școala sociologică de la București și problema migrației

(The Sociological School of Bucharest and the topic of migration)

Cosmina TIMOCE-MOCANU

Zoltán Rostás (coord.), Despre migrație și emigrație la români. Studii și articole. Antologie de Zoltán Rostás și Florentina Țone, Editura Paideia, București, 2018, 366 p.

Alcătuită de Zoltán Rostás și Florentina Țone și publicată la editura bucureșteană Paideia în anul 2018, antologia Despre migrație și emigrație la români restituie un număr de douăzeci și cinci de texte, care, dincolo de tematica generală sintetizată în titlul volumului, au în comun faptul de a fi fost produse sub cupola Școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti și, majoritatea, tipărite inițial în periodicele „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială” și „Sociologie Românească”, în intervalul 1933-1939.

Abordarea fenomenului migrației e făcută prin lentile extrem de diverse, fiindcă cei nouăsprezece autori, formați de școli, bibliografii, metodologii și experiențe de cercetare diferite, scriu din poziția de participanți permanenți (H.H. Stahl) sau ocazionali la campaniile monografice (P. Ștefănucă, I. Measnicov, Adrian Gh. Negrea, Romulus Cotaru) ori la cele de intervenție socială, desfășurate prin Echipele Fundaţiei Culturale „Principele Carol” şi, apoi, prin Serviciul Social (Florea Florescu, Gh. Retegan, Mircea Tiriung). Unii sunt specialiști consacrați, iar alții, studenți care au frecventat, în anii universitari 1936/37 și 1937/38, Seminarul de Monografie sociologică (Viorel D. Trifa, Gh.I. Ciorănescu, Ion I. Berca, Cornelia M. Ionescu), respectiv Seminarul de Tehnică a cercetărilor monografice (Ion M. Iovescu, I. Rădulescu), ambele conduse de H.H. Stahl. Dacă aceștia din urmă au fost, de regulă, insideri ai comunităților investigate, ceilalți le-au observat pentru perioade mai scurte de timp, uneori, cum e cazul istoricului și sociologului american Philip Mosely, chiar uzând de „privirea îndepărtată” a celui străin nu doar de cultura rurală, ci de cea românească în ansamblu. Aceste câteva precizări făcute în privința vocilor auctoriale explică foarte bine varietatea generică a textelor antologate: studii ample, care trec subiectul prin filtrul teoriei sociologice gustiene sau al altor curente la modă în aceeași disciplină, stau alături de articole cu un caracter descriptiv mai pronunțat, de analize statistice, de note de teren, de transcrieri ale unor conferințe publice sau ale convorbirilor purtate cu sătenii. În cuprinsul acestora, editorii au identificat patru dimensiuni pregnante ale fenomenului migrației din interbelicul românesc, care au determinat structurarea volumului în patru părți.

Intitulată Emigrație tur-retur, partea întâi conține șase studii pe tema migrației țăranilor români în America în primele trei decenii ale secolului XX. Particularitățile generale ale acestui proces sunt relevate de Andrei Popovici, într-o manieră accesibilă publicului larg, pentru care, de altfel, în primăvara anului 1937, a fost gândită și itinerată, în mai multe orașe din Ardeal, prezentarea Americanii de origine română (pp. 129-148). Pe lângă informațiile de ordin statistic, consulul propune, într-o viziune ușor simplistă și romanțată, un posibil traiect al emigrantului, accentuând asupra unor momente precum: părăsirea satului de baștină, călătoria peste ocean, acomodarea cu noul stil de viață și cu locul de muncă, integrarea în societăți de întrajutorare create după model american și în comunități ecleziale, acestea având, alături de presa românească înființată pe noul continent, o funcție identitară pregnantă.

Secțiunea cea mai conturată a acestei părți, dar și a antologiei în ansamblu, o alcătuiesc materialele despre emigrația țăranilor din Drăguș în America de Nord, rezultate în urma campaniei monografice din vara anului 1929 și atent comentate în postfața semnată de Florentina Țone (p. 351-360). Mai exact, în studiul Procesul de emigrare a drăgușenilor în America (pp. 11-53), Adrian Gh. Negrea urmărește fenomenul pentru perioada 1901-1929, iar pe baza sistemului sociologic al lui Dimitrie Gusti îi identifică factorii catalizatori: situația economică precară, generată de slaba productivitate agricolă și pulverizarea loturilor odată cu creșterea populației, dar și spiritul întreprinzător și aventuros al localnicilor, accentuat de „o adevărată psihoză a emigrărilor”, declanșată, la începutul secolului XX, în rândul tuturor comunităților etnice din Imperiul Austro-Ungar. Totodată, autorul oferă statistici ale emigrării, descrie îndeletnicirile și viața cotidiană a drăgușenilor în Statele Unite, analizează cauzele repatrierilor, precum și influențele asupra satului de baștină, evidențiind „spiritul conservator” al acestor țărani, care, odată întorși acasă, și-au reluat portul și vechile îndeletniciri, dar au impus în rândul consătenilor „un cult al legilor” (p. 46), „un gust deosebit în estetica locuințelor și înclinația spre confort” (p. 45) și acțiunile de asistență socială desfășurate prin „Fondul de ajutor și cultură al Drăgușenilor Americani” (p. 45). Materialele semnate de Romulus Cotaru și Ion Altenliu reușesc să-i facă cititorului mai transparente nuanțele fenomenului analizat de Negrea, și prin aceea că acordă atenție unei categorii speciale de documente ale migrației, scrierile țărănești. Procesul verbal al ședinței de înființare a „Fondului de ajutor și cultură al Drăgușenilor Americani” (Ohio, 2 iunie 1918), statutul acestei societăți, scrisorile expediate în sat, de-a lungul anului 1914, dau mărturie despre felul în care experiența migrației era trăită de chiar actorii ei, pusă în practică în beneficiul celor rămași acasă sau povestită pe înțelesul lor.

În partea a doua, dedicată Migrației solitare, aflăm, din notele de teren stenografiate de H.H. Stahl, Cum a fugit Ion Popard din Drăguș, iarna, peste munți, în țară, de frica jandarmilor unguri (pp. 151-155), dar și câteva comentarii sumare făcute de Mircea Tiriung despre Un basarabean în căutare de lucru (pp. 157-160). Celelalte șapte studii focalizează asupra unor exemple în care practicarea anumitor meșteșuguri, în sate în care agricultura nu s-a putut dezvolta, a impus locuitorilor să se deplaseze de unii singuri, sezonier, pentru a-și asigura/suplimenta venitul economic. Astfel, regiunea cea mai cunoscută pentru migranții de acest tip este Țara Moților, ai cărei locuitori se ocupau pe scară largă cu comerțul ambulant cu scânduri, șindrilă și obiecte de uz casnic confecționate din lemn, cu dulgheritul, dogăritul sau „holongăritul”. Spre exemplu, conform statisticilor realizate de Florea Florescu cu prilejul cercetărilor efectuate de Echipele Regale în localitatea Vidra, 83,67% dintre bărbați au călătorit prin țară, în anul 1936, pentru a-și câștiga existența, fapt cu consecințe sociale grave, care, în opinia autorului, nu puteau fi ignorate de către conducerea statului, de unde pledoaria pentru aplicarea unor politici de intervenție care să ducă la: „a. sistarea delictelor silvice al căror număr este revoltător; b. reglementarea vieții prin îndrumarea locuitorilor către îndeletniciri părăsite: pomicultura și zootehnia” (p. 184). Într-o altă localitate dintr-o zonă montană cercetată de echipieri, Căianul Mic de pe Valea Țibleșului, s-au dezvoltat ocupații itinerante specializate pe gen: voștinăritul, a cărui practică e descrisă de Gh. Bucurescu (p. 217-224), respectiv „mersul după brânză” și „strânsul de lână”, îndeletniciri proprii femeilor, studiate de Gh. Retegan. Alte două studii au în vedere deplasările fabricanților și vânzătorilor de velnițe și preșuri din Lunca–Dâmbovița, respectiv ale marchitanilor din Spineni–Olt (comercianții de păr de porc, achiziționat din gospodăriile țăranilor în schimbul unor podoabe, oglinzi și obiecte mărunte), autorii acestora, Gh. I. Ciorănescu și Ion M. Iovescu, insistând în mod deosebit asupra influențelor pozitive și negative pe care această categorie de migranți sezonieri le exercită în localitățile de baștină.

Textele grupate în partea a treia a antologiei analizează, așa cum indică și titlul, tot Migrația pentru muncă, însă, de această dată, cea a grupurilor de țărani care se deplasează din satele lor pentru o anumită perioadă de timp, spre a-și oferi serviciile contra unor sume de bani și, mai rar, a unor produse agricole sau alimentare. Aceste mișcări sezoniere de populație s-au produs înspre centrele urbane, ca în situația gorjenilor din Arcani, angajați ca lucrători în industria petrolieră, ca hamali în Gara de Nord sau ospătari în localurile capitalei, dar și înspre alte localități rurale, ca în cazul secerătoarelor din Cuhea (Maramureș), al grădinarilor români din Slobozia-Clinceni (Ilfov) sau al celor bulgari din Huși, dar și al muncitorilor agricoli basarabeni. Cu ocazia unei concentrări din primăvara anului 1939, Petre Ștefănucă a întâlnit numeroase asemenea exemple în Dobrogea, de unde argumentația sa pentru necesitatea adoptării unor politici statale care să le permită un trai decent în județele din sudul Basarabiei, încât, „prin prezența și raporturile cu celelalte naționalități, ei să devină agenți vii de naționalizare a acestui ținut” (p. 263).

Ultima parte a volumului restituie articole subsumabile temei Migrației „descălecare”, adică deplasărilor colective de populație soldate cu stabilirea definitivă în altă localitate. Astfel, Cornelia M. Ionescu scrie despre Ungurenii de la Vaideeni-Vâlcea (p. 287-294), iar I. Measnicov analizează factorii care au influențat Schimbul de populație între sate la Leșu-Năsăud (pp. 345-350). Despre unitățile de organizare socială și economică ale aromânilor nomazi și dinamica acestora, găsim informații sintetice în studiul lui Constantin Nae, Celnicii și fâlcarea, o instituție milenară a aromânilor nomazi (p. 337-344). În sfârșit, pe baza cercetărilor de teren făcute la Cusuiul din Vale, o colonie de români timoceni din Cadrilater, și la Coloniștii din jurul Capului Caliacra, Florea Florescu și Sergiu Ludescu critică dur abuzurile făcute de autorități în aplicarea legii din 17 iulie 1930, privitoare la regimul acestui tip de migranți, primul subliniind „necesitatea unui plan nou în politica colonizării, bine susținut și pe un timp limitat” (p. 321).

Încheind șirul considerațiilor de ordin structural, nu pot să nu observ că, dincolo de importanța sa deosebită pentru o posibilă istorie socială interbelică și de interesul pe care, așa cum observa Zoltán Rostás, l-ar putea suscita mai multor „sociologii de ramură, precum sociologia rurală, sociologia economică, sociologia regională, sociologia colonială” (p. 6), Despre migrație și emigrație la români constituie, deopotrivă, o lectură fascinantă pentru cercetătorii din câmpul disciplinelor etnologice. Etnografii vor afla informații despre meșteșuguri uitate, despre instrumentarul tehnic folosit, de pildă, în lemnărit și albinărit, despre practici agricole, arhitectură țărănească etc. Folcloriștii vor descoperi, la rându-le, că mulți dintre autorii textelor antologate au realizat descrieri ale obiceiurilor și au consemnat o gamă largă de specii folclorice – cântece rituale de seceriș, descântece, balade, lirică de dragoste, lirică de înstrăinare, strigături, proverbe –, insistând asupra modalităților de transmitere și a contextelor în care funcționau. Parcurgând volumul, și unii, și ceilalți își creează o imagine nuanțată a satelor românești, prezentate aici în continuă transformare, deschise la nou și extrem de mobile, ceea ce le permite o distanțare față de viziunea idilică, atemporală și statică pe care o promova clișeistic o parte a literaturii de specialitate dintre cele două Războaie Mondiale.