Coordonat de Georgeta CONDUR
Volum VII, Nr. 1 (23), Serie nouă, decembrie 2018 – februarie 2019
Reflecții despre „războaiele juste”. Concepția lui Dimitrie Gusti despre război
(Reflections on ”just wars”. Dimitrie Gusti’s conception about war)
Antonio MOMOC
Abstract: At the outburst of World War I, Romania, through its liberal government, tried to remain neutral. However, the public opinion was rather in favor of a war that would have made the country “whole” again, in partnership with the Entente (France, Great Britain, Russia), with the objective of obtaining Transylvania from the Austro-Hungarian Empire. On the other side, the Romanian conservatives, who were less numerous, were endorsing the Central Powers, just like King Karl I, who believed they owned the biggest military force in Europe. The conservatives supported Germany, in particular, as they were hoping that, with its help, they could annihilate the threats coming from Russia.
While Romania was in a complicated international context, situated at the intersection of great empires, and experiencing economic and financial internal crisis, Professor Dimitrie Gusti published “The sociology of war” in 1915, justifying the need of the national war. Although admitting the human horrors and dramas implied by the war, the war was seen as an occasion to fulfill the “national ideal”.
Using the method of researching the representative biography, I have studied the intellectual background, the public events, and the social mentalities at the end of the 19th century and beginning of the 20th century that could have influenced Dimitrie Gusti’s view on war. The analysis of Gusti’s vision has also provided an opportunity to review the political ideas and the philosophical or juridical arguments that were legitimating the ”just war”. The study shall present Dimitrie Gusti’s sociological position, in favor of the war.
Keywords: sociology of war, just and injust war, First World War, national self-determination.
Introducere
Intrarea României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale a fost justificată de proiectul naţional românesc[1] și a constituit o etapă decisivă spre unirea Transilvaniei cu România şi fondarea României Mari. În august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei.
Care a fost perspectiva sociologului Dimitrie Gusti asupra Primului Război Mondial? Cum a definit conflictul armat care urma să pună, după război, bazele Școlii Sociologice de la București? De partea cărei tabere armate s-a poziționat în războiul declanșat în 1914 profesorul care urma să fie fondatorul Școlii Monografice? Este justificarea războiului pentru Gusti o poziție morală blamabilă sau, dimpotrivă, în contextul în care elita politică și științifică își propunea consolidarea României Mari, războiul putea fi „drept”? Ce însemna pentru Dimitrie Gusti faptul că „războiul este un fel de examen pe care un stat sau o națiune îl dau în fața istoriei”[2]? Vom încerca un răspuns la aceste întrebări fără a eluda contextul internațional de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, situația socio-politică internă, paradigmele care dominau relațiile internaționale, raportul de forțe dintre Marile Puteri, interesele imperiilor multinaționale, revoluția bolșevică, mișcarea comunistă internațională, rolul Statelor Unite ale Americii sau amenințările externe la adresa României.
Teoria războaielor juste
Michael Walzer, profesor de științe sociale la Institutul de Studii Avansate din Princeton, autor al studiului clasic din 1977 „Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations”, a analizat etica războiului și a dat un răspuns peste timp paradigmei realiste instituite de filosoful Thomas Hobbes în Leviathanul (1651) că războaiele ar putea fi justificate[3] și că cetățenii ar avea obligața de a muri pentru stat[4]. Walzer observă că Thoma din Aquino (jus ad bellum) a fost unul dintre primii filosofi care au clasificat războaiele în juste sau injuste[5]. Thoma din Aquino este gânditorul care explică în Summa theologica faptul că războiul trebuie să fie comandat de o autoritate (a unui principe), trebuie să aibă o cauză dreaptă și trebuie să fie purtat fără violenţă disproporţionată (auctoritas principis, justa causa, recta intentio)[6]. Un război just pentru Thoma d’Aquino este acel conflict armat care pedepsește o nedreptate, iar cei care poartă un război drept o fac pentru pace[7]. Dar însăși „Biserica Romano-Catolică, cea care prin Sf. Thoma de Aquino a elaborat propria sa doctrină a războiului just, a eliminat între timp răzbunarea ca reprezentând un motiv legitim pentru utilizarea forței.”[8]
Ororile Primului Război Mondial au contribuit la dezvoltarea altei paradigme în planul relaţiilor internaţionale, cea liberală. Politica de forţă care dominase până atunci relațiile dintre națiuni a determinat cercetătorii, diplomații și politicienii să susțină alte moduri de abordare a conflictelor: argumentul hobbesian că războiul își are originea în natura umană (bellum omnium contra omnes)[9], a fost înlocuit cu proiectul kantian al păcii și cu perspectiva liberală că războiul este în esență o consecință a relației dintre națiuni și a modului în care statele interacţionează rațional.
În contrast cu paradigma realistă, liberalii au construit o viziune morală diferită, idealistă, asupra relaţiilor dintre state, prin Tratatele de Pace de la Paris (1919-1920). Pactul Briand-Kellogg[10](denumit astfel după secretarul de stat american Frank B. Kellogg și ministrul de externe francez, Aristide Briand), semnat în 1928 la Paris de către SUA, Franța, Germania și de alte puteri internaționale, la care a aderat și România în 1929, propunea renunțarea la război ca instrument al politicii naționale și ca mijloc de rezolvare a disputelor dintre state.
Pacea de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918 dintre Puterile Centrale și Rusia bolșevică a marcat ieşirea Rusiei din Antantă și a consfințit destrămarea Imperiului Rus. Pe 8 ianuarie preşedintele Woodrow Wilson prezentase în faţa Camerelor reunite ale Congresului american programul celor 14 puncte[11] (obiectivele de război ale SUA) care statua dreptul națiunilor la auto-determinare. Pe 9 aprilie (27 martie stil vechi) avea loc Unirea Basarabiei cu România, un câștig neașteptat, obținut într-un moment și într-un mod nesperat de către români[12]. Pe 19 octombrie 1918, președintele Wilson amendează punctul 10 al principiilor anunțate în ianuarie 1918 și recunoaște că naționalitățile Imperiului Austro-Ungar pot să decidă asupra propriilor destine[13].
Încă din timpul Primului Război Mondial, dreptul la auto-determinare al națiunilor, promovat de președintele Woodrow Wilson prin cele 14 puncte prezentate Congresului și opiniei publice internaționale, a ajuns să fie asociat cu viziunea că democrația și capitalismul sunt interconectate, că schimburile economice pot înlocui conflictele armate și că această concepție politică poate fi impusă în practică în diferite părți ale lumii[14]. Zece ani mai târziu, Pactul Briand-Kellogg a fost conceput sub influența celor 14 puncte wilsoniene[15], condamnând recursul la război în relațiile internaționale, iar președintele Wilson devenea unul din promotorii ideii că războiul este just atâta vreme cât este unul de apărare a națiunii.
Specialiștii în relații internaționale au argumentat că excepționalismul american[16] și teoria wilsoniană a războiului de apărare ca război just au fost folosite recent de promotorii doctrinei preventive a războiului de auto-apărare împotriva terorismului[17] și au servit autorilor care legitimează intervențiile militare umanitare.[18]
Războiul, ca oportunitate de (re)construcție națională
Revenit de la studiile din Germania și Franța, începând din anul 1910 Dimitrie Gusti a ocupat Catedra de Istorie a Filosofiei Greceşti, Etică şi Sociologie de la Universitatea din Iaşi, în titulatura căreia Sociologia a figurat pentru prima oară în mod oficial. A fost numit Profesor titular la Iași în 1915. Spre sfârșitul Primului Război Mondial, profesorul Dimitrie Gusti a solicitat mutarea la Catedra de Sociologie vacantă de la Universitatea din Bucureşti. După 10 ani de profesorat la Catedra de la Iaşi, Gusti a obținut, în anul 1920, transferul la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universității din Bucureşti, unde a organizat Seminarul de Sociologie.
O dată cu înființarea statului România Mare la sfârșitul anului 1918 a apărut o nevoie urgentă de cercetare a realităţii sociale şi de identificare a unor soluţii ştiinţifice la criza socială, economică și administrativă, consecințe ale Primului Război Mondial. Dimitire Gusti a invocat această nevoie de cercetare asupra realității sociale atunci când legitima Şcoala Sociologică apărută după 1924, deloc întâmplător la Bucureşti – centrul administrativ de unde se va coordona construcţia națiunii române[19] prin aparatul birocratic de stat, prin intermediul Şcolii de stat şi al Bisericii Ortodoxe majoritare[20].
Dimitrie Gusti a înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi[21], când războiul părea pierdut[22], împreună cu Vasile Pârvan, Virgil Madgearu şi Traian Bratu, Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, menită să identifice, „fără nicio prejudecată politică”, cu ajutorul științelor sociale, soluţii pentru problemele economice, sociale și administrative curente ale noului stat. Revoluția din 1907, problemele satului și ale țărănimii, criza financiară din 1900, războaiele balcanice din 1912-1913 și consecințele dureroase ale Marelui Război mondial sunt „necesități ale timpului” și ale societăţii româneşti la care Asociația răspunde în scopul „educației sociale a maselor.”[23] În 1920, o dată cu transferul său la Universitatea din Bucureşti, profesorul Gusti a mutat şi sediul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială la Bucureşti cu intenția ca organizaţia sa să capete anvergură naţională[24].
În primul număr al revistei Asociaţiei[25], apărut la 1 aprilie 1919, Gusti a publicat un studiu-program intitulat „Realitate, ştiinţă şi reformă socială – câteva indicaţii asupra metodei”, în care milita pentru urgența de a lega ştiinţa și cercetarea realității sociale (cum este ea) de reforma ei (cum ar trebui să fie)[26]. Pentru profesorul Gusti, „războiul a fost un simplu act simbolic de distrugere și regenerare, un falnic simbol de suspine de speranțe!”[27]. Din acest motiv, „din necesitatea de a reconstrui prezentul și de a realiza social rezultă necesitatea unui plan și program, care să propună modificarea realității actuale”[28].
Ipoteza de cercetare
Nu sunt dovezi publice care să ateste că „germanofilul” Dimitire Gusti ar fi optat pentru intrarea României în război alături de Germania și Austro-Ungaria. Nu avem cunoștință de existența unor publicații în care Gusti să se exprime între 1914-1916 pentru intrarea în război, fie de partea Puterilor Centrale, fie de partea Antantei. Dar ipoteza pe care o propun în acest studiu este aceea că Gusti nu era în 1915 un susținător al neutralității României și că ar fi dorit intrarea României în război în numele „idealului național”. Obiectivul cercetării este acela de a investiga dacă și cum legitimează Gusti necesitatea războiului și de a verifica dacă și de ce sociologul român apreciază că unele națiuni, spre deosebire de altele, duc războaie drepte.
Metoda de cercetare
Metoda de cercetare folosită reconstituie biografia culturală a lui Dimitrie Gusti în perioada studiilor sale din Germania și Franța de la începutul secolului și imediat după revenirea în țară, în preajma Primului Război Mondial. Biografia reprezentativă urmăreşte istoria vieţii, iar cercetătorul se concentrează pe urmărirea contextului social formativ şi a experienţelor împărtăşite cu alţii care au urmat trasee culturale similare. Studiile bazate pe biografia reprezentativă se concentrează pe contextul politic împărtăşit de personalitatea investigată cu cei ce au urmat o traiectorie intelectuală asemănătoare.
Cercetătorul a fost interesat de ideile politice contemporane cu cel urmărit și care i-ar fi putut influența traseul formativ. Pentru investigarea vieţii cotidiene și a stării de spirit au fost folosite, pe de o parte, arhiva de istorie orală edită şi inedită a cercetătorului Zoltán Rostás, dar și primele lucrări ale lui Dimitrie Gusti, volumul din 1915 Sociologia războiului şi alte documente sociale, publicistica vremii, jurnale, memorii, amintiri, corespondență.
Contextul intern și internațional al formării sociologului Gusti
Istoricii sunt de acord că în ajunul Primului Război Mondial opinia publică românească era în marea ei majoritate francofilă şi adepta eliberării Transilvaniei. Elita intelectuală la începutul Marelui Război era împărţită între cei care înclinau spre neutralitate sau spre cooperarea cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și ceilalţi, favorabili Aliaţilor. Cei mai mulţi intelectuali erau adversari ai Rusiei, aşadar mai mult rusofobi decât germanofili[29]. Nicolae Iorga considera inacceptabil ca România să meargă în război împreună cu Austro-Ungaria şi, deşi recunoaşte „datoria” românilor faţă de Germania, afirmă că o datorie şi mai mare şi sentimentul îl leagă de Franţa[30].
Transilvania a fost până la urmă preferată Basarabiei. Mergând cu Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia), câștigul urmărit de România erau Transilvania și Bucovina[31]. Basarabia ar fi rămas la Rusia, aliata Franței. Invers, dacă românii ar fi ales Puterile Centrale, n-aveau cum să pretindă Ardealul, dar ar fi sperat la Basarabia în cazul în care Rusia ar fi fost învinsă. În anii neutralității, după moartea lui Carol I (octombrie 1914), preluând controlul politicii externe, Brătianu a negociat cu Fanța, Marea Britanie și Rusia țaristă să promită României Transilvania, Banatul şi Bucovina, în schimbul intrării în război de partea Antantei. A obținut această garanție în scris în iulie-august 1916, precum și recunoașterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la auto-determinare și la Unirea cu Regatul României[32].
Istoricul Lucian Boia este de părere că la începutul războiului moldovenii manifestau faţă de Rusia o sensibilitate politică mai pronunțată decât muntenii. Pericolul rusesc privea România în ansamblu, iar Moldova în şi mai mare măsură. „Nu cu Rusia” era punctul de vedere al multor moldoveni[33].
Bucureştiul a fost ocupat în noiembrie/decembrie 1916, iar Regele şi Guvernul s-au refugiat la Iaşi, ca şi alţi „antantofili”. Germanofilii Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman şi liberalul Constantin Stere au rămas în Bucureşti[34]. De fapt, Stere a făcut mai întâi politică în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România[35]. În 1916 ura lui Stere față de țarism l-a făcut să adopte o poziție filo-germană[36]. Rămas în București în timpul ocupației, și-a pus talentul de scriitor în slujba inamicului, editând ziarul Lumina, cu mesaj defetist pentru armata română. Stere a jucat un rol important în unirea Basarabiei cu România, dar atitudinea sa din timpul războiului i-a distrus cariera, eliminând orice șansă de a mai ocupa vreo funcție ministerială[37].
Dimitrie Gusti s-a aflat la Iași pe durata războiului, revenit în țară de la studii în 1910. Ca student la Facultatea de Filosofie din Berlin, frecventase mediile culturale prusace în timpul regimului Împăratului Wilhelm al II-lea[38]. S-a înscris în 1900 la Facultatea din Leipzig, unde își va lua 4 ani mai târziu doctoratul în Filosofie cu psihologul Wundt. După o episodică revenire în ţară, în 1905, s-a reîntors în Germania la Universitatea din Berlin unde, în 1909, a susţinut la Berlin al doilea doctorat, în Drept.
Tradiţia democratică din România era fragilă, iar statul era condus autoritar, chiar dacă formal funcţionau principiile constituționale ale pluralismului şi separarea puterilor. Dacă liberalii John Stuart Mill şi Alexis de Tocqueville erau aproape necunoscuţi elitei culturale româneşti, Kirkegaard, Berdiaev, Nietzsche şi Heidegger reprezentau nume de referinţă pentru protagoniştii dezbaterilor politice[39]. Teoria organicistă a națiunii şi discursul herderian au fecundat intelighenţia Europei est-centrale. Etno-culturalismul şi statul naţional, construit pe spiritualitatea unei singure etnii, erau o teorie activă în perioada studiilor lui Gusti în Germania[40]. Modelul cultural german, la elaborarea căruia Herder, Fichte şi Hegel şi-au adus o contribuţie decisivă, a impresionat grupurile de intelectuali care frecventaseră mediile universitare de la Göttingen sau Berlin.
Gusti a studiat și în Franța, în 1909-1910, dar tânărul ieșean nu s-a lăsat influențat de definiția națiunii pe care Ernest Renan o prezentase în 1882 într-o conferință la Sorbona[41]. Pentru Renan, națiunea este „un plebiscit de fiecare zi cu privire la dorința cetățenilor de a trăi împreună, o consultare zilnică a oamenilor cu privire la voința lor de a perpetua valorile moștenite.”[42] Modelul francez al „națiunii politice” urma să devină în practică unul care presupunea într-un final asimilarea celorlalte etnii[43].
După al doilea război mondial, Hans Kohn, profesor de istorie la Smith College, a publicat un studiu[44] în care a introdus distincția între naţionalismul vestic de dinainte de 1848, care a reprezentat o mişcare fundamentată pe principiile liberale ale raţiunii umane şi ale individualismului, al cărui model este naţionalismul civic american, respectiv un naţionalism estic, cultural, etnicist, bazat pe tradiţie, pe istorie comună și religie majoritară, care a acaparat treptat tot mai mult Occidentul[45].
Așa cum am arătat cu alt prilej[46], Gusti a studiat la Paris cu sociologul Emile Durkheim, de la care a împrumutat ideea asocierii sociologiei cu istoria, etnologia, economia politică, ştiinţele juridice şi de a cerceta realitatea socială multidisciplinar, prin cooperarea între specialişti din domenii diferite ale ştiinţei[47]. De altfel, și asistentul lui Gusti, Henri H. Stahl, subliniază că esența sistemului gustian o reprezintă ideea „interdisciplinarității”, adică a necesității de cercetare a realităților sociale cu ajutorul tuturor disciplinelor sociale particulare[48].
Deși a studiat în Franța, Gusti nu s-a lăsat impresionat nici de scandalul Dreyfus, care divizase societatea franceză între liberali și conservatori cu doar câțiva ani înainte de sosirea sa. Intelectualii publici francezi l-au apărat pe ofiţerul Alfred Dreyfus împotriva reprezentanţilor Armatei şi ai Bisericii Catolice, care îl etichetaseră drept evreu trădător şi spion. Printre acești intelectuali era și Emile Durkheim. Dreyfus, ofiţer francez alsacian, evreu de origine, a fost acuzat şi condamnat în 1894 pentru spionaj în favoarea Germaniei, în baza unui borderou conţinând informaţii despre secrete ale apărării ale Marelui Stat Major Francez, sustras de la Ambasada Germană.
Le Tempes a publicat în 1898 lista de protest semnată de o seamă de profesori universitari, oameni de litere şi studenţi, care cereau revizuirea procesului Dreyfus, în care căpitanul evreu fusese degradat şi condamnat pentru trădare la închisoare pe viaţă. Printre semnatari se aflau Emile Zola, Anatole France, Marcel Proust, Georges Sorel, Claude Monet, Jules Renard și Emile Durkheim[49]. Fiu al unui fabricant din Alsacia, căpitanul Dreyfus a fost graţiat în 1899 şi reabilitat abia în 1906.
Scandalul Dreyfus s-a finalizat în 1905 cu introducerea în Franța, de către liberali, a Legii Separaţiei Statului de Biserică într-un stat neutru religios, care definea spaţiul public ca spaţiul egalităţii tuturor cetăţenilor, indiferent de religia lor. Durkheim s-a plasat public de partea liberalilor și a apărat poziţia susţinătorilor intelectuali ai lui Dreyfus împotriva acuzaţiei că apărarea drepturilor individuale ar fi fost anti-socială şi ar fi condus la anarhie[50].
Durkheim a criticat și politica imperialistă şi autoritarismul militarist al lui Wilhelm al II-lea. Sociologul francez respingea teoriile intelectualilor germani care legitimau actele guvernului imperial şi ale armatelor sale. La începutul Primului Război Mondial, Durkheim nu putea fi de acord cu apologia care se făcea statului şi critica abordarea juriștilor germani, potrivit cărora statul era mai presus de orice tratat sau legislaţie internaţională, în sensul că atunci când izbucneşte un război contractele dintre state devin nule.
Între Rusia și Germania în Primul Război
Uciderea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, a fost considerată o jignire inimaginabilă adusă monarhiei habsburgice. Austro-Ungaria trebuia să reacționeze pentru a-și apăra reputația și statutul de Mare Putere[51], chiar dacă Serbia nu fusese direct implicată în atentat[52]. Deși s-au confruntat și atunci două blocuri militare, la fel ca mai târziu în perioada războiului rece, în 1914 centrele de decizie au fost mult mai multe: Germania purta de grijă Austro-Ungariei, Franța nu putea influența Rusia care își ducea politica ei, iar Marea Britanie, ca întotdeauna, își vedea de interesele ei specifice[53]. Actori precum Imperiul Otoman sau Italia complică și mai mult tabloul internațional, departe de „echilibrul terorii din anii 50”[54]. Consecințele dramatice umanitare ale războiului nu erau imaginate în 1914, pe când acum, după două războaie mondiale și mai ales odată cu perspectiva amenințării nucleare, o nouă conflagrație mondială este percepută într-o cu totul altă lumină în imaginarul colectiv[55].
România era prinsă în 1914 între ciocan și nicovală printr-o fragilă neutralitate decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914[56]. Putea alege să meargă cu Puterile Centrale, într-o alianță cerută de un rege pro-german[57] rămas fidel originilor sale[58] și susținută de Petre Carp[59], Carol I declarându-se sigur de victoria Germaniei[60], dar ar fi renunțat la Transilvania; sau putea opta pentru Franța – societatea românească fiind majoritar în favoarea neutralității, înclina spre Antanta[61] – cu obiectivul de a obține Ardealul de la Imperiul Austro-Ungar[62], cu prețul de a deveni indirect aliatul Rusiei și de a renunța la Basarabia. Prim-ministrul liberal Ion Ionel Brătianu, susținătorul politicii de neutralitate armată, a reușit la 1 octombrie 1914 semnarea unui acord secret ruso-român[63], prin care Rusia se obliga – în schimbul neutralității românești – să apere integritatea teritorială a României și să-i recunoască drepturile asupra teritoriilor Austro-Ungariei locuite de români[64].
Germanofilii, deși puțini, așa cum precizează Mircea Vulcănescu, erau figuri marcante conservatoare, părtașe politicii Regelui Carol I: Carp, Marghiloman, Maiorescu, basarabeanul liberal Stere și câțiva socialiști militanți, dușmani ai Rusiei. „Conștienți de puterea militară a Germaniei, neamatori de <
În cele din urmă Regele Ferdinand a trecut peste ezitările minorității germanofile și peste opoziția lui Petre P. Carp, iar România a declarat pe 14/27 august 1916 război Austro-Ungariei în mijlocul entuziasmului general[66]. Germania declara a doua zi război României. Bucureştiul a fost ocupat în scurt timp în noiembrie/decembrie 1916, iar Regele şi Guvernul „antantofil” s-au refugiat la Iaşi. Iaşiul s-a aglomerat cu refugiaţi, mulţi intelectuali, personalități ale vieţii politice româneşti, la dispoziţia cărora profesorul Dimitire Gusti a pus biblioteca şi chiar locuinţa sa[67].
În studiul „Germanofilii…”, Lucian Boia relatează că, la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, Ioan Bianu, sub pseudonimul Ion Frunză, a publicat o broşură intitulată Pentru lămurirea situaţiei. Cuvinte către români (15 august 1914). Laitmotivul broșurii: pericolul rusesc. Victoria Rusiei ar fi însemnat pentru Bianu revărsarea barbariei peste Europa, implicit peste România. Broşura a fost tradusă în germană şi publicată în acelaşi an la Berlin[68].
Pentru că îi cunoștea punctul de vedere și afinitățile culturale germane, Ioan Bianu i-a expediat lui Dimitrie Gusti, în august 1914, trei exemplare din broşura pe care o tipărise sub pseudonim. Reacţia lui Gusti nu s-a lăsat așteptată: „Această broşură trebuie răspândită în milioane de exemplare, pentru ca fiecare român să o cetească şi să se folosească de adâncile ei învăţăminte. […] Concluzia broşurii este tot atât de evidentă ca şi axiomele matematice. Nu înţeleg cum opinia publică este aşa lipsită de cel mai elementar bun-simţ politic, încât se înflăcărează pentru idealul panslavist, oricât ar apărea el la noi sub forma fermecătoare a generoasei şi eternei Franţe.”[69]
Precaut, Gusti nu s-a exprimat totuşi public cu privire la faptul că ar fi optat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, deși probabil că se simțea mai aproape cultural de Germania în care își petrecuse perioada studiilor doctorale la Berlin și Leipzig. După intrarea României în război, în perioada 1914-1916, numele lui Gusti nu se regăsește în publicistica pe tematica opțiunii pentru unul din cele două blocuri militare.
La scurtă vreme după revoluţia lui Lenin și Troțki din 1917, Gusti a publicat în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială studiul „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare” (1920), în care se exprima cu vehemență împotriva amenințărilor bolşevismului de la Răsărit. Istoricul Lucian Boia nu este foarte îngăduitor cu Dimitrie Gusti, pe care l-a situat în tabăra „Nu cu Rusia”: „Germanofilii discreţi şi-au urmat cariera fără piedici, în funcţie de capacitatea de afirmare a fiecăruia. Abilul Dimitrie Gusti, după ce devine decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi (1919), reuşeşte să se transfere în 1920 la Universitatea din Bucureşti. Om de ştiinţă şi priceput organizator, apropiat al cercurilor de putere (al lui Carol al II-lea, îndeosebi), a ocupat nenumărate funcţii publice”[70].
Fapt este că după moartea Regelui Carol I din octombrie 1914 şi urcarea pe tron a nepotului său, Ferdinand I, România s-a apropiat de tabăra Aliaţilor. România a declarat război Austro-Ungariei în august 1916. Alături de trupele Rusiei țariste, armata română s-a văzut obligată să se retragă și să reziste în Moldova în fața inamicilor germani și austro-ungari, care încercau să înainteze dinspre Ardeal, și în fața atacurilor bulgare de la sud. În urma revoluției bolșevice din octombrie 1917, dezmembrarea parțială a Imperiului Rus a permis desprinderea Basarabiei (care se proclamă republică autonomă în decembrie 1917 și independentă în ianuarie 1918[71]) și Unirea acesteia cu România în martie 1918, ceea ce nu figura în planul inițial[72]. Războiul s-a încheiat în 1918 în favoarea Antantei şi România a putut să-şi atingă astfel toate obiectivele naţionale în ciuda înfrângerilor militare suferite[73].
Câteva reflecții despre concepția lui Gusti despre război
În 1915, la scurtă vreme după declanșarea conflagrației mondiale, Dimitrie Gusti a publicat cartea despre Sociologia Războiului, pe care nu a revizuit-o niciodată ulterior. Analizând conflictul armat internațional ca „fenomen social”, sociologul observă că războiul „reflectă o întreagă epocă istorică: știința, economia, cultura, tehnica unui timp se oglindesc într-însul”[74].
Profesorul Gusti a dedicat volumul Sociologia Războiului „memoriei profund venerate a celui dintâi mare Rege, Carol I, sub a cărui domnie s-a făurit România de astăzi în timp de război şi de pace”. Carol I a fost un simbol al politicii de alianţă cu Puterile Centrale, de care România s-a îndepărtat în dorința de a obține Transilvania. În opinia istoricului Boia este greu de crezut că un antantist i-ar fi închinat cartea regelui german[75]. Cu toate acestea, așa cum subliniam mai devreme, Dimitrie Gusti a fost destul de prudent și nu s-a exprimat public în perioada 1914-1916 nici în favoarea intrării în război de partea Puterilor Centrale, nici împotriva Antantei.
În anul 1915, fostul bursier la Berlin, acum profesor universitar, omul de știință care își susținuse două doctorate în regimul Kaiserului Wilhelm al II-lea (un rege promotor al artelor și științelor prin „Societatea Kaiser Wilhelm”), a publicat acest studiu despre război în care a expus o poziție mai puțin pacifistă. Din primele rânduri Dimitrie Gusti se distanțează de idealismul lui Nicolae al II-lea (aflat sub influența promisiunii Păcii eterne a filosofului I. Kant) și de manifestul-deziderat lansat în 1898 de țarul rus, care propunea lumii „dezarmarea generală și pacea universală”[76]. Și totuși, așa cum observa cu realism D. Gusti, în ciuda încheierii de alianțe și acorduri internaționale la sfârșitul secolului XIX sau la începutul sexolului XX, în ciuda congreselor și conferințelor de pace din ultimii ani, în ciuda apariției Tribunalului Internațional de la Haga care judeca dezacordurile sau conflictele dintre state, mișcarea pacifistă s-a năruit într-un „imens cimitir”.
Plasat mai degrabă în paradigma realistă în relațiile internaționale, potrivit căreia statele își urmăresc întotdeauna propriile interese, Gusti invocă teza războiului just și argumentele doctrinei Bisericii Catolice. Sociologul amintește că „pentru a putea deveni religie de stat, Biserica Creștină a părăsit concepția biblică pacifistă (cine ridică sabia, de sabie va pieri) și a justificat războiul”. S-a întâmplat „pentru prima dată în 314, când Consiliul religios a pedepsit pe unii soldați care au părăsit drapelul din motive religioase. Teoreticianul teolog al acestei schimbări de atitudine a Bisericii față de război a fost Sfântul Augustin, care în scrierile sale a încercat să facă dovada că războiul se împacă foarte bine cu litera Noului Testament. În funcție de motivele sale, războiul este drept când urmărește stabilirea unei nedreptăți ori prin pedepsirea unor aroganțe din partea unui stat; într-un cuvânt un soldat poate fi în același timp un bun creștin. Creștinismul războinic de mai târziu, care a inspirat cruciadele, înseamnă o etapă superioară în procesul de conciliere a războiului cu dogma creștină”[77].
Dimitrie Gusti imaginează în studiul său despre război un dialog între un pacifist și un antipacifist pe care îi invită să argumenteze în favoarea sau împotriva războiului sub aspect istoric, etic, biologic, juridic, economic și sociologic. Argumentul istoric al antipacifistului: „progresul istoric al omenirii se face prin războaie”[78]. Din punct de vedere moral, explică apărătorii păcii, statul și societatea instituie și apără două tipuri de drept și de morală diferite, total opuse și contradictorii: „o morală și un drept pe timp de pace, când crima este interzisă, și o altă morală pe timp de război, când individul este încurajat să ucidă”[79]. Antipacifistul susține că de fapt „individul merge la război nu pentru a-i ucide pe alții, ci pentru a-și sacrifica propria viață pentru un ideal și pentru patrie” și că în vreme de pace omului îi pasă doar de interesul personal și își urmărește doar binele propriu, în vreme ce pe timp de război oamenii sunt chemați la “școala altruismului”, sunt solidari, gata de eroism și de sacrificiu suprem. Serviciul militar universal și obligatoriu îi face pe oameni egali în fața luptei și a morții pentru o cauză comună[80].
Continuând polemica sub aspect biologic, pacifistul amintește că războaiele îi trimit la moarte pe cei mai robuști și mai sănătoși membri ai societății, iar contra-argumentul antipacifistului este că „dacă războiul nu lasă să supraviețuiască indivizii cei mai sănătoși, el face să supraviețuiască națiunile cele mai sănătoase”[81].
„Războiul este falimentul dreptului”, este poziția pacifistă, în vreme ce contra-argumentul este acela că „războiul a devenit o adevărată instituție a dreptului” și că presupune doar înlocuirea unui cod cu alt cod (potrivit lui Hugo Grotius), nu suspendarea dreptului. Uciderea inamicilor pe timp de război nu este o crimă, ci o „pedeapsă cu moartea ce se aplică dușmanilor patriei”[82]. Just este ca pedeapsa cu moartea să fie aplicată doar celor care fac războiul, respectiv armatelor și soldaților, nu civililor, femeilor sau copiiilor.
„Adevărata formulare a dreptului războiului, ca legitimă apărare”, ne avertizează profesorul Gusti, o găsim la Johann Gottlieb Fichte: „soldatul ucide dușmanul nu pentru a-l ucide, ci pentru a-și apăra împotriva dușmanului propria viață, în virtutea dreptului și a datoriei fiecăruia la legitimă apărare”[83]. Teza războiului just ca război de auto-apărare ajunge la sociologul român pe filiera filosofiei germane, cu care sociologul francez Emil Durkheim, așa cum arătam, se afla în dezacord.
Sub aspect politic o societate a națiunilor ar putea asigura pacea universală[84], prin intermediul unui stat federal ca o comunitate politică superioară, compusă din state membre libere. Ideea Societății Națiunilor fusese lansată cu ceva timp în urmă de abatele de Saint Pierre. Proiectul abatelui Irenee Castel de Saint Pierre din prima parte a secolului al XVIII-lea prevedea o federație a tuturor statelor creștine din Europa, care să aibă un Consiliu federal și un Tribunal permanent pentru arbitraj. Statul care refuză să facă parte din federație ar fi fost considerat dușmanul siguranței europene și ar fi fost atacat cu armele până ce va intra în Federație sau ar fi fost distrus[85]. Federația nu va fi în principiu agresivă, ci, dimpotrivă, va propune o alianță defensivă, destul de asemănătoare cu principiile pe care funcționează alianța politico-militară NATO de astăzi.
Sub influența abatelui Irenee Castel de Saint Pierre, proiectul lui Immanuel Kant propune o federație viitoare a păcii printr-o solidaritate comercială și culturală între popoare și prin legi comune obligatorii membrilor federației, care să dețină și o putere executivă, un guvern federal. Practic, aceste principii au stat la bazele Conferințelor de la Haga din 1900 și 1907 și la crearea Societății Națiunilor[86]. În epoca naționalismelor, antipacifistul realist invocat de Gusti introduce în discuție argumentul suveranității de stat: niciun stat național nu va recunoaște o putere superioară puterii sale de stat, deci nu va accepta un Tribunal internațional superior pentru arbitraj internațional și va respinge orice organism politic sau autoritate juridică superioară care să exercite puterea executivă la nivel național ori care să regleze problemele sale interne. „Dreptul de a judeca și puterea executivă sunt atributele unei puteri independente de stat. Războiul este procedura juridică internațională prin care statele se pot judeca între ele”[87].
Din punct de veedere economic, argumentul pacifist este acela că războiul distruge piețele, mijloacele de producție, rupe raportul producție-consum, dezorganizează, paralizează viața economică și transformă bogăția în sărăcie[88]. Antipacifistul afirmă că, dimpotrivă, colonialismul dezvoltă capitalismul și apariția de noi piețe și cumularea de mari averi. „Războiul este un factor important de creare a capitalismului modern”[89]. El creează armatele moderne care au nevoie de armament, tehnologie, întreținere, credit, adică de condițiile semnificative ale producției capitaliste.
Prin introducerea și expunerea argumentului sociologic despre război, Gusti renunță la dialogul imaginar dintre pacifist și antipacifist și își asumă paradigma realistă. „Războiul este întotdeauna un mijloc de luptă colectivă pentru realizarea unui scop[90], este azi un factor creator al autonomiei națiunilor și al statelor moderne”[91].
Concluzia lui Gusti este fără tăgadă în favoarea războiului, în contextul internațional dat: „Astăzi, existența unui stat nu se poate apăra și o națiune nu se poate întregi decât prin război. Iar războiul care purcede pentru a realiza aceste scopuri este cel mai drept din lume”[92]. Pentru sociologul român, războaiele naţionale nu sunt doar „drepte”, ele exprimă și o formă superioară a luptei pentru idealul național și a solidarității membrilor comunității naționale: „războiul creează cea mai strânsă solidaritate între toţi fiii aceleiaşi patrii”[93].
Gusti acceptă parțial (și doar pentru viitor) paradigma internaționalismului – instituționalismul liberal prin care tribunalele internaționale să arbitreze conflictele dintre națiuni, arbitrajul fiind „esența dreptului internațional public”. Dar pentru momentul la care scrie, profesorul român își exprimă rezerva, întrucât Marile Puteri contemporane au mari interese coloniale sau imperiale, care le fac să fie mai puțin preocupate de soarta națiunilor mici și mijlocii. Internaționalismul modern (pe care profesorul nu dorește să îl confundăm cu cosmopolitismul) înseamnă, pentru Gusti, „o înălțare și o completare a națiunilor, o consfințire a autonomiei națiunilor”[94]. Dar acest internaționalism care să valorizeze fiecare națiune autonomă în parte, pentru a fi acceptabil, trebuie să trateze națiunile în mod egal, fie ele mici sau mari.
„Va veni odată timpul când statele, înțelegând că un război nu mai este util (pasivul bugetului total al războiului întrecând activul său), din motive de logică politică, își vor alege alt mijloc de luptă colectivă decât războiul. Aceasta ar fi realizarea păcii definitive dintre statele mari. […] Dar aceste state mari formează aristocrația dintre state, căutând pe toate căile să impună vederile și interesele lor statelor mijlocii și mici”[95]. Statele mici și mijlocii, așa cum era situația în care se afla România la începutul războiului din 1914, au constituit întotdeauna mai degrabă „o compensație” în relațiile internaționale dintre Marile Puteri, prin urmare națiunile mici mai curând „renunță la pace cu orice preț, la așa-zisa pace definitivă, dar și la nedreptățile pe care le suferă națiunile asuprite”[96].
“Și decât națiunile mici asuprite ori statele mici tiranizate să devină victime veșnice ale unei astfel de păci definitive, mai bine să devină victime provizorii ale nedreptății, create prin cucerire și războaie, căci ele în această situație au cel puțin speranța unei ultima ratio, în realizarea unei dreptăți viitoare! O pace definitivă va fi posibilă pentru statele și națiunile mari și mici când va fi și dreaptă. Așadar nu numai când statele mari vor renunța la război ca mijloc de tratare a conflictelor dintre ele, dar și atunci când restul statelor mici vor avea siguranța desăvîrșită și garanția autonomiei lor. O pace eternă va fi dreaptă când nu vor mai exista națiuni mici asuprite”[97].
Asumând paradigma realistă a relațiilor internaționale, Dimitrie Gusti distinge între două tipuri de războaie contemporane: războaie naționale de întregire și războaie imperiale, coloniale. „Astăzi statele și națiunile mijlocii și mici duc lupta de întregire națională, iar statele mari duc lupte pentru hegemonie economică și politică mondială”[98]. Pentru sociologul român, pacea va fi dreaptă (și ar putea să dureze) doar cu condiția ca statele mari să nu arbitreze împotriva intereselor națiunilor mici, ori altfel statele mici și mijlocii sunt îndreptățite să susțină războaiele de întregire sau de eliberare (precum războaiele de independență de sub Imperiul Otoman).
Războiul de întregire ca „război just”, în Școala Gusti
Că perspectiva lui Gusti asupra „războiului drept” purtat de națiunile mici a avut ecouri în Școala Monografică și că se înscrie în paradigma „idealului național” o arată studiul despre Răsboiul pentru Întregirea Neamului din anul 1938, al lui Mircea Vulcănescu, membru marcant al Școlii gustiene. Studiul este cuprins în ultimul capitol (12) al primului volum al Enciclopediei României, intitulat Statul. Prin contribuția sa la primul volum al Enciclopediei, Vulcănescu confirmă „excepționalismul” națiunii române și legitimitatea și justețea războiului „întregirii neamului”: „Răsboiul a confirmat încă o dată însușirile poporului românesc. El a vădit în tot timpul admirabile însușiri de sănătate morală, inteligența și răbdarea păturei rurale a poporului român. Bine condus, echipat și antrenat, soldatul român a dovedit că poate fi opus cu succes celor mai buni soldați ai lumii. Și din acest punct de vedere, trecerea echilibrului social al României pe seama păturii rurale, prin cele două reforme: împroprietarirea și votul universal, reprezintă o întărire a națiunii, mai ales dacă ne gândim că pătura țărănească e pătura românească dominantă omogen, în toate provinciile[99].
România Mare a fost în sine un rezultat al Primului Război, astfel că orice naționalist român al perioadei interbelice ar fi apărat redobândirea teritoriilor locuite de români și unitatea națională obținută prin sacrificiile oamenilor simpli, soldaților și țăranilor înrolați în armata română, cei care au dus greul războiului: „intervenţia şi jertfa României au fost, într-un fel, hotărâtoare asupra soartei răsboiului mondial”[100]. Nu întâmplător, în iunie 1917 Parlamentul României a instituit votul universal și reforma agrară, pentru a asigura susținerea efortului de război din partea unei categorii sociale largi excluse până atunci de la drepturile politice[101].
Așa cum observă și cercetătorul Ionuț Butoi în analiza pe care o face textului lui Vulcănescu, Răsboiul pentru întregirea neamului este o scriere care poate fi încadrată mai degrabă la istorie militară, redactată cu gândul mai mult la amenințările următorului război mondial[102]. România se afla, cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în aceeași situație a unei națiuni mici, riscând, în termenii lui Gusti, să devină „o compensație teritorială” în fața arbitrajelor internaționale sau Dictatelor, ori în jocul geostrategic al Marilor Puteri; un stat prins la mijloc între puteri revizioniste care contestau granițele stabilite prin tratatele de pace ale Primului Război Mondial.
În ajunul Marelui Război, izbucnit în 1914, sintagma “idealul național” însemna unificarea națională, adică alăturarea la statul român a tuturor provinciilor considerate românești[103]. De altfel mai mulți etnici români locuiau în afara României decât în interiorul granițelor ei, situație considerată nedreaptă și anormală în acea perioadă de afirmare a naționalismului. „Idealul național” românesc era o variație a temei principale aparținând elitelor statelor balcanice nou create: realizarea unificării naționale era înțeleasă ca extinderea controlului statului național asupra teritoriilor considerate, din varii motive, „ancestrale”[104]. Iar aceste teritorii ancestrale se aflau în interiorul granițelor a două Imperii vecine puternice, Rusia țaristă și Austro-Ungaria, la a căror dispariție se gândeau serios, la începutul războiului, foarte puțin contemporani.
În loc de concluzii
În primii ani ai secolului XX puțini își imaginau prăbușirea unor mari imperii, precum Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar. Elita politică și intelectuală, precum și opinia publică în marea ei majoritate, aspira la un ideal național major: unirea tuturor teritoriilor locuite de români în jurul Regatului României. Cei mai mulți intelectuali și politicieni români ai vremii înțelegeau că acordurile internaționale erau semnate de regulă peste capul statelor mici și în acord cu interesele Marilor Puteri economice și militare, în vreme ce națiunile mici și mijlocii își puteau atinge obiectivele doar prin sacrificiu și război.
Dimitrie Gusti împărtășea o asemenea viziune naționalistă. Pacea nu putea fi dreaptă câtă vreme puterile coloniale decideau prin acorduri între ele soarta națiunilor mici și mijlocii asuprite de marile imperii. Războiul era just dacă națiunile luptau pentru eliberare națională sau pentru întregirea neamului.
Una din limitele lucrării de față este dificultatea de a stabili modul cum s-a poziționat Dimitrie Gusti la începutul Marelui Război în legătură cu puterile militare alături de care România să intre în luptă. În absența unei expresii publice a profesorului, cercetătorul poate doar intui. Cert este că închinându-i cartea Regelui Carol I și exprimând încrederea în victorie, Gusti era susținătorul intrării României în război ca mijloc de împlinire a idealului național de întregire a unei națiuni care altfel ar fi fost la discreția înțelegerilor dintre Marilor Puteri. Din acest motiv războiul de întregire al unei națiuni mici sau mijlocii, dornică de afirmare internațională, era diferit din punct de vedere moral de războiul colonial al marilor imperii. Războiul de întregire care urmărește obiectivul major național al unirii era pentru sociologul român un război just.
Consecinţele economice devastatoare ale Primului Război Mondial, crizele financiare de la începutul secolului și problemele sociale interne grave ale unei societăți predominant rurale, problema administrativă şi naţională de după Marea Unire, mișcarea comunistă internaţională şi revoluţia bolşevică din Rusia, ascensiunea fascismului în Italia din anii ’20, toate alcătuiesc contextul în care apar, după Marele Război, din nevoia de cercetare și de modernizare, Seminarul de Sociologie, Asociația pentru Studiul și Reforma Socială, Institutul Social Român, Școala Sociologică de de la București. Misiunea acestor instituții gustiene era contribuția lor științifică la desăvârșirea idealului național și la consolidarea statului național România Mare.
Bibliografie
ANDREANI, Gilles, HASSNER, Pierre (ed.), Justifying War? From Humanitarian Intervention to Counterterrorism, Sciences Po Series in International Relations and Political Economy,Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2008.
ANDREANI, Gilles, HASSNER, Pierre (ed.), Justifier la guerre? De l’humanitaire au contre-terrorisme, Les Presses de Sciences Po, Paris, 2013.
BENEWICK, Robert, GREEN, Philip, Dicționarul marilor gânditori politici, Editura Artemis, 2002.
BOIA, Lucian, „Germanofilii”, elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
BOIA, Lucian, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
BOIA, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
BOIA, Lucian, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, București, 2017.
BUCUŢA, Emanoil, „Institutul Social Român, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar (1910-1935) ”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, An XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1936.
CONVERSI, Daniele (ed.), Ethnonationalism in the Contemporary World: Waker Connor and the Study of Nationalism, Taylor&Francis Routledge, Londra, New York, 2003.
DURANDIN, Catherine, Istoria Românilor, Institutul European, Iași, 1998.
GUSTI, Dimitrie, Sociologia Războiului, Editura L. Sfetea, Bucureşti, 1915.
GUSTI, Dimitrie, Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floarea albastră, București, 1995.
GUSTI, Dimitrie, „Realitate, ştiinţă şi reformă socială – câteva indicaţii asupra metodei”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Institutul de Editura „Reforma Socială”, An 1, Nr. 1, 1 aprilie 1919.
GUSTI, Dimitrie, „Apelul făcut în aprilie 1918 cu prilejul întemeierii Asociației pentru Studiul şi Reforma Socială”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Institutul de Editura „Reforma Socială”, An 1, Nr. 1, 1 aprilie 1919.
HITCHINS, Keith, Scurtă istorie a României, Polirom, Iași, 2015.
HILLGRUBER, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Humanitas, Bucureşti, 2007.
HOBBES, Thomas, Leviathanul, Editura Herald, București, 2017.
HOFF, Joan, A Faustian Foreign Policy from Woodrow Wilson to George W. Bush: Dreams of Perfectibility, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2008.
KOHN, Hans, The Idea of Nationalism: A Study in Its Origins and Background, Macmillan Company, New York, 1944.
KOHN, Hans, Nationalism, its Meaning and History, Van Nostrand Reinhard Company, New York, 1965.
LIVEZEANU, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
MARCOU, Lilly, Carol al II-lea al României. Regele trădat, Editura Corint, 2015.
MARGHILOMAN, Alexandru, Note politice, volumul I, România și războaiele balcanice (1912-1913), România și primul război mondial (1914-1919), Neutralitatea (1914-1916), Editura Scripta, București, 1993.
MOMOC, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Editura Curtea Veche, 2012.
NEUMANN, Victor, Ideologie şi fantasmagorie, Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
PROST, Henri, Destinul României (1918-1954), Editura Compania, București, 2006.
RENAN, Ernest, Qu’est-ce Qu-une Nation?, Editura Mille Et Une Nuits, 1997.
RENAN, Ernest, What is a Nation? And Other Political Writing (trad. M.F.N Giglioli), Columbia University Press, New York, 2018.
ROSTÁS, Zoltán, O istorie orală a Școlii Sociologice de la București, Editura Paideia, București, 2001.
ROSTÁS, Zoltán, Atelierul gustian, O abordare organizatională, Editura Tritonic, București, 2005.
SOLONARI,Vladimir, Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015.
STAHL, Henri H., Amintiri și gânduri din vechea Școală a „Monografiilor sociologice”, Editura Minerva, București, 1981.
THOMA DIN AQUINO, Summa theologiae, Textum Leoninum Romae 1895 editum, IIa IIae.
THOMA DIN AQUINO, Summa theologica, Polirom, Iași, vol. III, 2016.
VULCĂNESCU, Mircea, „Răsboiul pentru întregirea neamului”, Enciclopedia României, Vol. I, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1938.
WALZER Michael, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations, Basic Books, New York, 2006.
WALZER, Michael, Obligations, Essays on Disobedience, War and Citizenship, Harvard University Press, Cambridge, 1970.
WINOCK, Michel, Secolul intelectualilor, Editura Cartier, Chişinău, 2001.
Resurse electronice
BOHLEN, Celestine, “Thinkers Face the Limits of a Just War”, The New York Times, 22 septembrie 2001, http://www.nytimes.com/2001/09/22/arts/22JUST.html.
BUTOI, Ionuț, „Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional”, Transilvania, nr. 10-11, 2014, http://www.cooperativag.ro/enciclopedia-romaniei-si-scoala-gustiana-numar-special-al-revistei-transilvania/.
CHINKIN Christine, KALDOR Mary, “Self-Defence as a Justification for War: The Geo-Political and War on Terror Models”, International Law and New Wars, Cambridge University Press, Online publication date: May 2017, pp 129-174, https://doi.org/10.1017/9781316759868.005.
HASSNER, Pierre, “The United States: the empire of force or the force of empire?”, Chaillot Papers, No. 54, EU Institute for Security Studies, Paris, September 2002, http://www.iss-eu.org/chaillot/chai54e.pdf.
[1] Lucian Boia, „Germanofilii”, elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 33.
[2]Dimitrie Gusti, Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floarea albastră, București, 1995, p. 135.
[3] Michael Walzer, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations, Basic Books, New York, 2006 (1977), pp. 4-12.
[4]Idem, Obligations, Harvard University Press, Cambridge, 1970, pp. 80-88.
[5]Idem, op. cit. 2006, p. Xxii.
[6] Thoma din Aquino, Summa theologiae, Textum Leoninum Romae, 1895, editum, IIa, IIae, q. 40, a. 1., r. 1-3./Thoma din Aquino,Summa theologică, Vol. III, Polirom, Iași, 2016, Q.40, pp. 303-307
[7]Ibidem.
[8] Celestine Bohlen, “Thinkers Face the Limits of a Just War”, The New York Times, 22 septembrie 2001, http://www.nytimes.com/2001/09/22/arts/22JUST.html.
[9] Thomas Hobbes, Leviathanul, Editura Herald, București, 2017, p. 98.
[10]Kellogg-Briand Pact 1928, http://avalon.law.yale.edu/20th_century/kbpact.asp.
[11] “Address of the President of the United States Delivered at a Joint Session of the Two Homes of Congress”, January 8, 1918, Papers Relating to the Foreign Relations of the United States, 1918, Supplement 1, The World War, Volume I, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1918Supp01v01/d5.
[12]Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 78.
[13]Catherine Durandin, Istoria Românilor, Institutul European, Iași, 1998, pp. 169-170.
[14] Joan Hoff, A Faustian Foreign Policy from Woodrow Wilson to George W. Bush: Dreams of Perfectibility, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2008, p. 5.
[15]Cel de-al 14 lea punct viza apariția Ligii Națiunilor pe principiul securității colective. Președintele Wilson era convins că „Liga Națiunilor ar fi avut capacitatea să reducă lăcomia capitalistă în beneficiul tuturor națiunilor” (vezi Joan Hoff, op. cit., 2008, p. 10).
[16]Joan Hoff, op. cit., 2008, p. 11.
[17]Christine Chinkin, Mary Kaldor, “Self-Defence as a Justification for War: The Geo-Political and War on Terror Models”, International Law and New Wars, Cambridge University Press, Online publication date: May 2017, pp 129-174, https://doi.org/10.1017/9781316759868.005.
[18]Gilles, Andreani, Pierre Hassner (ed.), Justifying War? From Humanitarian Intervention to Counterterrorism, Sciences Po Series in International Relations and Political Economy, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2008.
[19]Pentru construcția etno-națională a statului vezi Daniele Conversi (ed.), Ethnonationalism in the Contemporary World, Taylor&Francis Routledge, Londra, New York, 2003.
[20] Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 349.
[21]Dimitrie Gusti, „Apelul făcut în aprilie 1918 cu prilejul întemeierii Asociației pentru Studiul şi Reforma Socială”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Institutul de Editura „Reforma Socială”, An 1, Nr. 1, 1 aprilie 1919, pp. 291-293.
[22] Emanoil Bucuţa, „Institutul Social Român, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar (1910-1935) ”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, An XIV, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1936, p. 578.
[23]Dimitrie Gusti, „Apelul făcut în aprilie 1918….”, 1919, pp. 291-292.
[24]Zoltán Rostás, Atelierul gustian, O abordare organizațională, Editura Tritonic, București, 2005, p. 19.
[25]Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială a apărut cu consecvență până în 1937.
[26] Dimitrie Gusti, „Realitate, ştiinţă şi reformă socială – câteva indicaţii asupra metodei”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Institutul de Editura „Reforma Socială”, An 1, Nr. 1, 1 aprilie 1919, pp. V-XXVII.
[27]Ibidem, p. VI.
[28]Ibidem, p. XVII.
[29]Lucian Boia, op.cit., 2009, p. 62.
[30]Ibidem, p. 106.
[31]Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918, Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, București, 2017, p. 12.
[32]Keith, Hitchins, Scurtă istorie a României, Polirom, Iași, 2015, pp. 174-176.
[33]Lucian Boia, op.cit., 2009, p. 67.
[34]Ibidem, p. 43.
[35]Stere s-a înscris în 1900 în Partidul Național Liberal împreună cu alți lideri social-democrați, așa-numiții “generoși”. La PNL a influențat gruparea “tinerilor liberali” conduși de Ion I.C. Brătianu, pe care i-a încurajat în proiectele ce vizau împroprietărirea țăranilor și introducerea votului universal. Constantin Stere era un basarabean care a fost deportat în Siberia pentru participarea la acțiuni revoluționare. A evadat și s-a stabilit în România.
[36]Vezi Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Editura Compania, București, 2006, pp. 44-45.
[37]Ibidem.
[38]Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Editura Curtea Veche, 2012, pp. 26-27.
[39] Victor Neumann, Ideologie şi fantasmagorie, Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 106.
[40]Ibidem, p. 26.
[41]Ernest Renan, What is a Nation? And Other Political Writing (trad. M.F.N Giglioli), Columbia University Press, 2018; Ernest Renan, Qu’est-ce Qu-une Nation?, Editura Mille Et Une Nuits, 1997.
[42]Idem, “What is a Nation?”, 1882, https://www.humanityinaction.org/files/569-E.Renan-WhatisaNation.pdf.
[43]Lucian Boia, op. cit., 2016, p. 32.
[44] Hans Kohn, The Idea of Nationalism: A Study in Its Origins and Background, Macmillan Company, New York, 1944. pp. xiii, 735.
[45] Idem, Nationalism, its Meaning and History, Van Nostrand Reinhard Company, New York, 1965.
[46]Antonio Momoc, op. cit., 2012, p. 33-37.
[47]Ibidem, p. 34.
[48]Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea Școală a „Monografiilor sociologice”, Editura Minerva, București, 1981, p. 26.
[49] Michel Winock, Secolul intelectualilor, Editura Cartier, Chişinău, 2001, pp. 22-23.
[50]Robert Benewick, Philip Green, Dicționarul marilor gânditori politici, Editura Artemis, 2002, p. 76.
[51]Lucian Boia, op.cit., 2016, p. 19, p. 29, p. 32.
[52]Istoricul Lucian Boia afirmă (op. cit. 2016, pp. 19-20) că seamănă bine reacția Austro-Ungariei din1914 cu reacția SUA de după atentatele din 11 septembrie 2001: „o încărcătură simbolică similară și impulsul de a lovi în replică la nimereală în lipsa unor probe concludente în vederea obținerii unor avantaje strategice mai ample”.
[53]Lucian Boia, op. cit., 2016, p. 27.
[54]Ibidem, pp. 27-28.
[55]Ibidem.
[56]Alexandru Marghiloman, Note politice, Editura Scripta, București, 1993, p. 160: „Regele citește declarația sa: Neutralitatea este o soluție rea care va face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-o. A merge cu Rusia ar fi contra sentimentelor unanime ale țării. Să ne pronunțăm numaidecât în favoarea Germaniei și Austriei cu care ne leagă un tratat. Este ceea ce ne dictează interesele viitorului. […] Carp, pornit, emoționat: Război imediat, trebuie ajutat germanismul să zdrobească slavismul. Românii din Transilvania ne îngrijorează puțin: au manifestat ei oare dorința de a fi încorporați? Regele a vorbit limbajul datoriei și onoarei, trebuie să îl urmăm. Avem un tratat. România trebuie să știe angajamentele”.
[57]Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, pp. 27-28.
[58]Lilly Marcou, Carol al II-lea al României. Regele trădat, Editura Corint, 2015, p. 87, p. 90.
[59]Ibidem, p. 88.
[60] Keith Hitchins, Scurtă istorie a României, Polirom, Iași, 2015, p. 172.
[61] Lilly Marcou, op.cit., 2015, pp. 90-91.
[62]Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru întregirea neamului”, Enciclopedia României, Vol. I, 1938, p. 885.
[63]Ibidem.
[64] Lilly Marcou , op. cit, p. 89.
[65]Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 885.
[66]Ibidem, p. 886.
[67] Zoltán Rostás, O istorie orală a Școlii Sociologice de la București, Editura Paideia, București, 2001, p. 27.
[68]Lucian Boia, op. cit., 2009, pp. 169-171.
[69]Ibidem, pp. 232-234.
[70]Ibidem, pp. 361-362.
[71]Mircea Vulcănescu, op. cit.,1938, p. 928.
[72] Lucian Boia, op. cit., 2017, p. 13.
[73]Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 43.
[74] Dimitrie Gusti, op. cit., 1995, p. 128.
[75]Lucian Boia, op. cit., 2009, p. 234.
[76]Dimitrie Gusti, op.cit., 1995, pp. 98-100.
[77]Ibidem, pp.129-130.
[78]Ibidem, p. 103.
[79]Ibidem, p. 104.
[80]Ibidem, pp. 104-105.
[81]Ibidem, p. 107.
[82]Ibidem, p. 108.
[83]Ibidem, p. 109.
[84]Ibidem, pp. 110-111.
[85]Ibidem, p. 111.
[86]Ibidem, p. 112.
[87]Ibidem, p. 113.
[88]Ibidem, p. 116.
[89]Ibidem, p. 118.
[90]Ibidem, p. 120.
[91]Ibidem, p. 126.
[92]Ibidem.
[93]Dimitrie Gusti, Sociologia Războiului, Bucureşti, 1915, p. 77.
[94]Idem, op. cit., 1995, pp. 123-124.
[95]Ibidem, pp. 124-125.
[96]Ibidem, p. 125.
[97]Ibidem, p. 125.
[98]Ibidem, p. 134.
[99]Mircea Vulcănescu, op. cit., 1938, p. 935.
[100]Ibidem, p. 889.
[101]Catherine Durandin (op. cit., 1998, p. 167) observă că revoluția rusă din 1917 trebuia contracarată de guvernul României prin aceste măsuri deoarece amenința direct stabilitatea statului român, prin faptul că chema muncitorii la pace și promitea pământ țăranilor.
[102]Ionuț Butoi, „Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional”, Transilvania, nr. 10-11, 2014, http://www.cooperativag.ro/enciclopedia-romaniei-si-scoala-gustiana-numar-special-al-revistei-transilvania/.
[103]Vladimir Solonari, Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015, p. 31.
[104]Ibidem.