România. De la un tratat la altul (Războiul de 30 de ani în Europa)

[Romania. From one treaty to another (30-year war in Europe)]

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate.

(Dante, Infernul, III, 9)

Nicolae PĂUN

Abstract: The extended study analyzes – in light of the latest historiographical interpretations and archival sources recently available for research – the legal and economic aspects of the 20th Century Peace Treaties, namely the Paris Peace Conference, Versailles (1919), the Peace Conference (1946 ) / The Treaties of Paris (February 10, 1947). In the format published now are presented mainly aspects that occurred at the end of this real war of 30 years in Europe, with a particular determination on Romania.

Keywords: peace treaties, world wars, Romania, the division of Europe, legal and economic clauses

Istoria oferă analogii. O face adesea cu un substrat pedagogic. Tentaţia istoricului de a se apleca asupra lor vine tocmai din posibilitatea de a evidenţia diferenţele dintre episoade relativ similare. Primul şi al Doilea Război Mondial constituie asemenea ocazii. În mare măsură, aceiaşi actori – Germania, Marea Britanie, Franţa, Rusia/URSS şi Statele Unite, alături de cobeligeranţi în sisteme de alianţă – răscolesc geopolitica europeană şi lasă în urmă mai mult ruine decât o cenuşă fertilă din care să renască o nouă societate. Secolul XX este, în fond, un secol condensat la un război de 30 de ani, cu un intermezzo plin de speranţe, urmat de o competiţie globală între ceea ce istoria umanităţii încă nu mai văzuse: două superputeri.

O Conferinţă de Pace la Versailles încheie (relativ) Primul Război Mondial[1]. Încheierea celui de-al doilea război va însemna, în schimb, o serie de tratate întinse pe nu mai puţin de 12 ani, între 1944 şi 1956: armistiţiul cu România din 12 septembrie 1944, cel cu Finlanda din 19 a aceleiaşi luni, cel cu Bulgaria din 28 octombrie şi cel din 20 ianuarie 1945 cu Ungaria; capitularea Germaniei semnată la Reims, pe 7 mai 1945, ratificată la Berlin în ziua următoare; în fine, capitularea Japoniei, semnată pe 2 septembrie 1945 la bordul USS Missouri în golful Tokyo. Celor şase documente oficiale le-au urmat: actele diplomatice ale Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Naţiunile Unite – în număr de 21 – şi Italia, România, Bulgaria, Ungaria, Finlanda; cele ale Tratatului de la San Francisco din 8 septembrie 1951, între Japonia şi 48 de naţiuni aliate (fără URSS); tratatul de la Taipei din 27 aprilie 1952, între China republicană şi Japonia; acordul de la Paris privind constituirea Republicii Federale Germane din 23 august 1954, cu restabilirea responsabilităţilor diplomatice ale noii entităţi ridicate pe teritoriile fostului Reich, administrată de britanici, americani şi francezi. Vor urma, la 20 septembrie 1956, Tratatul de la Moscova, prin care Uniunea Sovietică oferea suveranitate zonelor germane ocupate de ea în est, ridicate la rang de Republică Democrată – contrapondere a Republicii Federale –, apoi Tratatul de la Belvedere Viena, încheiat de URSS, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa cu Austria, pe 15 mai, având valenţe de Tratat de Stat (documentul reconstituia Republica Austriacă şi punea capăt ocupaţiei militare quadruple de până atunci). În fine, pe 19 octombrie 1956, mult aşteptatul document oficial între URSS şi Japonia (de facto, o declaraţie comună), punând capăt stării de război şi restaurând relaţiile diplomatice între cele două părţi. În schimb, el nu a fost formalizat vreodată într-un tratat de pace^[2].

Un prim adevăr se desprinde din această multitudine de iniţiative care fundamentează pacea mondială şi sunt semnate în diverse metropole ale emisferei nordice: Europa încetase să mai fie privită drept centru reverat al lumii. Sfâşiată în două generaţii succesive prin războaie întinse de la Pirinei la Caucaz, transformarea ei din stăpână a destinelor mondiale în regiune sub dublu control marca destructurarea întregului echilibru de putere şi principii de diplomaţie create după Congresul de la Viena şi căruia lumea centrată pe Geneva în anii 20 încercase să-i dea un nou lustru.

Al doilea adevăr, derivând din primul, ţine de transformarea Europei. Dacă primul război destrămase patru imperii pentru a le înlocui cu nouă ţări create pe baze etnice în mare măsură, al doilea transformă în republici şase regate, în parte succesoare ale imperiilor căzute la 1918: Italia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi Ungaria (în regim de regenţă). În treizeci de ani, statalităţile dintre Rin şi Marea Neagră sunt transformate sub diverse raporturi: ca teritoriu, ca forme de guvernare şi regim politic, implicit ca vecinătăţi şi alianţe internaţionale. Mizele geopolitice se schimbă în profunzime.

Istoriografia românească, într-o legitimă – şi comprehensibilă – revendicare a echităţii, tinde totuşi să nu ţină seama de aspecte care, în epocă, erau considerate strategice pentru actorii majori ai conflagraţiei: Statele Unite, Marea Britanie şi URSS. Printr-un paradox bine observat de François Fejtö^[3], comunismul avea mai mulţi partizani în Europa apuseană decât în vecinătatea imediată a lumii sovietice. Or, în Polonia, România şi Bulgaria, unde Moscova considera că are interese, imposibilitatea de a găsi actori care să-i accepte poziţia a impus susţinerea cu orice mijloace a grupărilor comuniste pentru ca acestea să neutralizeze rivalii anti-sovietici. Slăbiciunea lui Stalin se cerea compensată. Era prea greu de împăcat proiectul Kremlinului de preluare a controlului în ţările din Europa răsăriteană cu dreptul popoarelor de a dispune de ele însele – proclamat de Roosevelt în aceeași perioadă –, dar încercarea merita, pentru că obiectivul Moscovei era consolidarea poziţiilor și recompunerea întregii regiuni în sensul dorit de ea. Din acest context se naște alternanţa între intervenţiile contrarii spiritului, sau literei armistiţiilor (inclusiv a înţelegerii de la Ialta) și concesiile făcute de sovietici solicitărilor anglo-americane. Pentru că, fundamental, Europa central-răsăriteană era considerată de Kremlin parte dintr-un sistem global de schimburi, dezbătut pe coasta Crimeei în februarie 1945, apoi la Potsdam, apoi în întrunirile miniștrilor afacerilor externe ai Puterilor, fiind transpus în practică la Conferinţa de la Paris. Or, acest sistem de schimburi impune echilibre pe care Europa central-răsăriteană nu le poate surclasa ca importanţă. Viitorul României era indisolubil legat, în spiritul negociatorilor, de evoluţia Coreei, sau a Japoniei, reparaţiile – de influenţa negociată în cadrul Comisiei aliate de control din Berlin, iar frontiera italo-iugoslavă și coloniile italiene – de Polonia, de libertatea navigaţiei pe Dunăre și de modificarea unor prevederi ale tratatului de la Montreux[4].

Atmosfera de la Conferinţele din 1945 și 1946 şi a celei de la Paris au fost departe de cordialitate. Chestiunea e bine ştiută. Cooperării de la Ialta, cu prevederile ei ţinute drept temporare sau circumstanţiale, i se substituise ceea ce Dean Acheson numea „un spirit de competiţie pentru poziţii strategice şi pentru influenţă în lume, între Statele Unite şi Rusia”[5]. Tranziţia către pace şi, mai ales, găsirea unor actori guvernamentali din ţările Europei central-răsăritene dispuşi la amiciție cu Moscova, dar acceptaţi şi de anglo-americani, nu a fost uşoară pentru URSS şi nici nu s-a soldat cu rezultatele dorite. Crizele nu au încetat să apară, din Polonia în Ungaria, România şi Bulgaria, pe tot parcursul acestei perioade. Invers, capacitatea anglo-americanilor de a-şi face auzită şi ascultată părerea în aceeaşi regiune dispăruse în mod vizibil după 1946. În plus, remarcau atât Fejtö cât şi Byrnes, atenţi la un articol din New York Herald Tribune (din 10 octombrie 1945), bomba atomică era ferm prezentă în rândul participanţilor la conferinţe. „Americanii, în posesia acestei arme redutabile, considerau că echilibrul de forţe se modificase în favoarea lor, drept care sovieticii trebuiau să ţină cont şi să-şi modereze exigenţele. În spiritul lui Truman şi al consilierilor, concesiile acordate la Ialta nu mai corespundeau realităţii”[6]. Sovieticii nu ar fi acceptat acest punct de vedere: dacă cedau asupra unor chestiuni, erau gata să ceară compensaţii în alte domenii, cu înverşunare.

În ceea ce privea teatrul european al războiului, Tratatele de pace de la Paris au fost semnate pe 10 februarie 1947 în Salonul Orologiului de la Ministerul Afacerilor Externe, pe Quai d’Orsay – loc ce urma să devină, peste trei ani, cadrul excepţionalei Declaraţii Schuman cu privire la constituirea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Lucrările desfăşurate între 29 iulie şi 15 octombrie 1946 permiteau Puterilor aliate victorioase (Marea Britanie cu Imperiul şi Commonwealth-ul, Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Franţa) să încheie o pace cu cei înfrânţi: Regatul Italiei, statele foste aliate ale Germaniei naziste – România, Ungaria, Bulgaria – şi Finlanda. Pentru aceste cinci ţări tratatele însemnau totodată revenirea la o normalitate în termeni de drept internaţional, ca state suverane, deplin responsabile şi din acel moment apte să acceadă în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Clauzele politice ale tratatelor vădeau un spirit de generozitate care, cel puţin ca principiu, se dorea respectat pentru a exemplifica diferenţa radicală între Aliaţi şi atrocităţile naziste. (Procesele de la Nürnberg tocmai se încheiaseră.) Semnatarii se angajau să ia toate măsurile necesare pentru a proteja toate persoanele aflate sub jurisdicţia lor, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, cu asigurarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (inclusiv a libertăţii de expresie, a presei şi publicării, a religiei, a opiniei politice şi a întrunirilor publice). Cetăţenii statelor care se aliaseră cu Germania nu urmau să fie vizaţi de sancţiuni specifice, iar guvernele acestora trebuiau să vegheze la non-recrudescenţa organizaţiilor fasciste sau naziste şi, în general, a celor care ar fi avut ca scop privarea cetăţenilor de drepturile lor democratice. Pentru cei care s-au aflat la Est de linia Stettin-Trieste, aceste prevederi au rămas literă moartă: nimic din ceea ce însemna drepturile omului sau libertăţile fundamentale nu au mai fost respectate de regimurile care, în simbioză cu Kremlinul, impuneau marxism-leninismul în forma stalinistă de putere.

Parisul nu a marcat un progres real în reglementarea păcii faţă de conferinţele anterioare (Teheran, Moscova, Ialta, Potsdam). Proiectele nu au fost niciodată depline pentru că, pe o serie întreagă de domenii, Cei Patru Mari nu cădeau de acord. Fractura dintre Kremlin şi anglo-americani lăsa să se întrevadă, în fond, radicalizarea care avea să urmeze, iar divergenţele dintre participanţi au dus la violente schimburi în timpul dezbaterilor. Unul dintre observatori, Maurice Merleau-Ponty, nota: „s-ar părea că unii dintre Aliaţi n-au făcut decât să-şi găsească dușmani în grupul învingătorilor, reconciliindu-se cu învinşii”^[7]. Ruptura regrupa, pe de-o parte, URSS-ul, două state nominale (Ucraina şi Belarus), Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, împotriva Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei şi a altor învingători. Problemele cele mai spinoase ţineau de frontiera greco-bulgară, de cea a Albaniei, cea italo-iugoslavă (cu regimul aparte pentru Trieste), de navigaţia pe Dunăre (unde două comisii internaţionale trebuiau deposedate de drepturi), de reparaţiile italiene datorate Iugoslaviei şi Greciei, alături de compensaţiile pentru bunurile naţiunilor aliate din teritoriile statelor ex-inamice. Italia pierdea Libia şi Africa de Est (însemnând Etiopia, Eritrea şi Somalia italiană), recunoştea independenţa Albaniei (aflată în uniune personală după invazia din aprilie 1939), pierdea concesiunea chineză din Tianjin şi ceda Greciei Dodecanezul (arhipelag minuscul sub coastele Turciei, dar strategic). Iugoslaviei îi erau cedate insulele din Marea Adriatică şi peninsula Istria aproape în totalitate, cu provinciile Fiume, Zara, majoritatea Goriziei şi Pola – un total de 7.763 km². Din aceasta din urmă se va desprinde hinterlandul unui semi-stat suveran, creat ca şi Tangerul în Maroc, sau Danzigul în Baltica: Teritoriul liber Trieste, plasat sub conducerea Consiliului de securitate al ONU. Cu excepţia unei reajustări minore în favoarea Franţei într-un areal puţin populat, frontiera Italiei rămânea cea din anii 1860, în ciuda solicitărilor pro-franceze din Aosta (pe de-o parte) şi a celor din Tirolul de sud în relaţia cu Austria. Italia evita ocupaţia militară (probabil quadripartită şi ea), dar pierdea teritorii dobândite dinainte de accederea la puterea fasciştilor: Libia, care data din 1911-1912, şi regiunile din estul adriatic (din 1919).

Finlanda era readusă la frontierele din 1 ianuarie 1941, consacrând pierderile de după Războiul de iarnă (şi inutilitatea a ceea ce fusese Războiul de continuare), cu excepţia provinciei Petsamo, încorporată în Rusia sovietică. Cazul finlandez, în termeni de reparaţii şi de ajustări, teritoriale a fost un semnal de avertisment pentru Occident legat de modalitatea în care Moscova înţelegea să-şi regleze conturile, deşi ea iniţiase războiul din 1939-1940, iar rezistenţa dârză a finlandezilor atrăsese toate simpatiile Apusului, care s-au diminuat din cauza colaborării foarte pragmatice a Finlandei cu Germania nazistă^[8].

Ungaria revenea la limitele din 1938 prin anularea celor două Tratate de la Viena. Teritoriile preluate de la Cehoslovacia şi de la România au fost returnate, cu o rectificare de 62 km² în favoarea Cehoslovaciei^[9]. Aceasta pierdea totuşi Rutenia subcarpatică de 12.000 km² pe care o primise la Versailles şi care era acum integrată URSS-ului, unificându-se astfel aproape total naţiunea ucrainenă.

România rămânea redusă la frontierele din 1 ianuarie 1941, cu excepţia reluării Transilvaniei de Nord în formula restitutio in integrum. Basarabia, ţinutul Herţa şi Nordul Bucovinei erau pierdute în favoarea URSS. Dar, asemenea Italiei deposedate inclusiv de teritorii obţinute înaintea celor două războaie, Cadrilaterul de 7.556 km² dobândit de la Bulgaria în 1913 era pierdut încă o dată în favoarea acesteia din urmă, confirmându-se validitatea cesiunii prin tratatul de la Craiova în 1940. În schimb, faţă de solicitările emise la Cairo de sovietici şi înmânate atunci prinţului Ştirbey, România scăpa uşor[10].

Aceleaşi frontiere, de la 1 ianuarie 1941, deveneau obligatorii pentru Bulgaria prin retrocedearea Macedoniei de pe Vardar Iugoslaviei, Macedoniei de Est şi Tracia meridională Greciei, însă cu beneficiul Cadrilaterului românesc urcat la rang de excepţie în dreptul internaţional: singurul teritoriu câștigat de una din puterile Axei în timpul războiului şi păstrat după încheierea păcii.

Reparaţiile de război s-au dovedit a fi însă subiectul cel mai dificil[11]. Este şi astăzi puţin tratat în istoriografia internaţională, pentru că, spre deosebire de Planul Marshall şi de procesul de reconstrucţie europeană din Vest, reparaţiile au privit în primul rând URSS-ul^[12]. Acesta se estima ţara cea mai devastată în termeni materiali şi demografici, simţindu-se în drept de a solicita sume considerabile de la foştii aliaţi ai Germaniei. Bulgaria, ţară fraternă, slavă, care nu a declarat (singura!) război URSS, a primit solicitări mici raportate la capacitatea ei economică, sau la valoarea comerţului extern. România şi Ungaria (iniţial şi Finlanda) au fost obligate la plata unor sume suficient de mari raportat la economia lor pentru ca acestea să îmbrace forma răzbunarii^[13].

Astfel, Italia (la un PNB de 8,7 miliarde $ 1938) trebuia să plătească 360 milioane $ la valoarea din 1938 (din care 125 Iugoslaviei, 105 Greciei, 100 URSS, 25 Etiopiei şi 5 milioane Albaniei); Finlanda (cu un PNB de 1,48 miliarde $ 1938) datora 300 de milioane URSS; Ungaria (dintr-un PNB de 1,45 miliarde $ 1938) 300 de milioane din care 200 către URSS, iar 100 Cehoslovaciei şi Iugoslaviei; România avea ca obligaţie aceeaşi sumă, exclusiv către URSS (la un PNB de 1,67 miliarde $ 1938); Bulgaria era obligată la plata a 70 milioane (din care 45 către Grecia şi 25 către Iugoslavia).

Tratatele, desemnate a intra în vigoare pe 15 septembrie 1947, prevedeau şi retragerea trupelor de ocupaţie într-un termen de 90 de zile, cu excepţia României şi a Ungariei, unde sovieticii erau autorizaţi să păstreze trupe pentru a menţine liniile de comunicare cu Austria. „Perspectiva unei evacuări – scrie Fejtö – fie şi incomplete, aprindeau speranţele elementelor necomuniste de a se debarasa de un partener impus de ocupant. Dar în acelaşi timp, conştienţi de acest pericol, comuniştii s-au grăbit să profite de trupele de ocupaţie pentru a crea sau a pregăti un fait accompli politic”^[14].

Trupele de ocupaţie şi conlucrarea guvernelor (tot mai) comuniste au mers mână în mână cu asigurarea că de la România se obţin despăgubirile de război impuse prin armistiţiu. României i se imputau peste 1 miliard $ distrugeri pe teritoriul sovietic. Astfel, cu titlul de restitutiri ale bunurilor acaparate, a trebuit să livreze imediat 100.000 vagoane de cereale (echivalent), 261.000 de capete bovine, 550 vagoane de zahăr, 286 locomotive, 5.000 vagoane, 2.600 tractoare, ş.a. Costurile ocupaţiei militare sovietice se ridicau, până la 1 iunie 1948, la 1,785 miliarde $, însemnând 84% din veniturile naţionale în perioada 1944-1948[15]. Cât despre livrările cu titlu de reparaţii propriu-zise, România a trebuit să cedeze 50% din produsele petrolifere, 32% din flota maritimă şi fluvială şi din materialul feroviar sau utilajele industriale, 18% din lemn şi cereale. Orice întârziere de livrare era amendată cu 5% pe lună[16]. Alături de exproprieri, naţionalizări şi devalorizări, operaţiunile impuse de sovietici – amplu relatate şi documentate în „Viaţa economică a României, 1918-1948”[17] – au condus rapid la vulnerabilizarea ţării, justificând apoi aplicarea „reformelor” de redresare care au transformat sistemul economic românesc într-unul comunist.

Pe acest fundal vast, plin de mutaţii geopolitice şi ideologice, studiul de față este doar un semnal istoriografic apelat cu titlul România – de la un Tratat la altul. Mai exact, aceste prolegomene prefațează ampla lucrare Dincolo de Europa. Conferința de pace de la Paris, 1946 pe care am publicat-o recent la Presa Universitară Clujeană.  Lucrarea, prin cele 700 de pagini este, credem, o necesară contribuție istoriografică, în contextul în care numeroase fonduri arhivistice, din țară sau străinătate, prin deschiderea lor, se oferă cercetării. Sursele primare, în marea lor parte, țes cu minuțiozitate procese istorico-diplomatice, geopolitice sau din sfera juridică, în special a dreptului internațional, cât și în cea economică. Acestea din urmă mai puțin frecventate în analiza istorică ne-au permis o interesantă cheie de înțelegere juridico-economică a ceea ce Istoria a făcut să fie, imediat după război, o disjuncţie între intenţia şi discursul Puterilor, între justeţe şi realitate, între promisiune şi fapt. Comparaţiile sunt bogate, în special privitor la clauzele tratatelor de pace, la rechiziţii (ca definiţie şi modalitate de aplicare), la prevederile teritoriale şi politice (sensibile pentru că invocau drepturile omului, arestarea şi predarea criminalilor de război, tratamentul simpatizanţilor Naţiunilor Unite, dizolvarea organizaţiilor de tip fascist, punând totodată capăt lumii interbelice prin lichidarea simbolică a Societăţii Naţiunilor). Comparând cele două tratate – din 1919 și 1947 –, vom observa că acestea din urmă, chiar dacă nu vizează marele învins, Germania, ci doar sateliții acestuia, sunt construite, cu o mai mare precizie, toate acele multiple perspective – niciodată suficient de comune între Moscova, Londra şi Washington – care vizau clauzele militare trebuind a fundamenta pacea şi a reconstrui o nouă lume politică: durata lor, limitări impuse capabilităţilor de înarmare, procesul de limitare în sine, calitatea armelor, prevenirea reînarmării şi, nu în ultimul rând, gestionarea conflictelor sub aspect etic.

Consecinţele economice ale păcii, atât după Marele Război (1919) cât și după a doua Conflagrație ocupă un loc preeminent, pentru că despăgubirile – dincolo de valoarea materială propriu-zisă – impun o structură juridică de legitimare, de evaluare şi aplicare a clauzelor prevăzute prin reparaţii de război. Ele privesc restituirea bunurilor ridicate de pe teritoriul Naţiunilor Unite, bunurile, drepturile şi interesele Naţiunilor Unite aflate pe teritoriul statelor învinse (şi invers), bunurile învinşilor aflate pe teritoriul Naţiunilor Unite, dar şi renunţarea la pretenţii împotriva Naţiunilor Unite, sau achitarea datoriilor. Indiferent de faţeta pe care o îmbracă, ele se dovedesc a fi, întâi şi întâi, un extraordinar efort financiar.

Acelaşi suport juridic atrage atenţia asupra modului în care au fost interpretate textele legale, aplicate soluţionările diferendelor, modul în care s-a putut accede la tratate, cum puteau fi acestea revizuite, ratificate şi cum intrau în vigoare – exerciţiu cu atât mai important cu cât prevederile lor au schimbat nu o dată statutul naţiunilor învinse şi au înrădăcinat o divizare a Europei care nu era decât începutul unei epuizant Război Rece.

[1] Va mai exista războiul de după război, seria de conflicte militare care vor opune până în 1921-1923 câteva state: Polonia şi URSS, România şi Ungaria, Grecia şi Turcia, Rusia sovietică şi naţiunile din Caucaz.

^[2] A cărui conchidere era lăsată pe viitor, conform declaraţiilor comune din 14 noiembrie 2004 ale preşedintelui Federaţiei ruse (stat succesor URSS) şi ale ministrului afacerilor externe rus, în decursul unei vizite la Tokyo.

^[3] F. Fejtő, Histoire des démocraties populaires, Seuil, Paris, 1992, vol. 1 (L’ère de Staline), p. 92.

[4] Aceasta s-a văzut cel mai bine în timpul Conferinţei de la Londra din septembrie 1945, când sovieticii au redus din spiritul de cooperare privind România şi Bulgaria pentru că s-au simţit neglijaţi de anglo-americani cu privire la deciziile legate de Japonia (cf. James F. Byrnes, Speaking Frankly, Harper and Brothers Publishers, New-York, 1947, sau ediţia franceză, Cartes sur table, Morgan, Paris, 1947).

[5] D. Acheson, Introducere la John Campbell, The United States in World Affairs, 1947-1948, Harper & Brothers for the Council on Foreign Relations, New-York,1948.

[6] F. Fejtő, op. cit., p. 106.

^[7] „Bilan de la conférence de Paris”, în Informations et Documentation, 19 octombrie 1946, citat de F. Fejtő, op. cit., p. 108.

^[8] Este vorba de mai-sus-menţionata continuare a războiului în teritoriul sovietic, dincolo de vechile frontiere. Mişcarea a atras imediat declaraţia de război a Marii Britanii. Recunoaştem aici acelaşi tip de conduită ca şi în cazul României. În schimb, anexiunile sovietice s-au bazat pe acordul de armistiţiu semnat la Moscova pe 19 septembrie 1944.

^[9] Cu satele Horvátjárfalu, Oroszvár şi Dunacsún, plasate pe un teritoriu de care Cehoslovacia considera că are nevoie în protecţia strategică a podului de la Bratislava care urma să fie ridicat peste Dunăre.

[10] Frontierele urmau să fie cele din 1940, cu preluarea de către URSS a gurilor Dunării. Transilvania de Nord era restituită României. Toate porturile româneşti de la Marea Neagră treceau sub control sovietic. Regele abdica. Oficialii ţării urmau să fie deferiţi instanţelor de judecată: miniştrii din Guvern – Tribunalului internaţional pentru crime de război, iar Mareşalul Antonescu – Tribunalului sovietic de război. Partidul comunist trebuia organizat şi oficial susţinut. Pe 22 martie, legaţia americană din Cairo era informată că României i se emiseseră noi condiţii pentru armistiţiul cu sovieticii: formă de guvernământ republicană; Regele Mihai urma să ia titlul „Prinţ de Transilvania” şi să părăsească ţara; flotila sovietică prelua controlul gurilor Dunării, unde urma să staţioneze odată ce Delta trecea sub control sovietic; control sovietic timp de doi ani al porturilor Brăila şi Galaţi; Constanţa, port liber (fără a putea şti dacă aceasta însemna un regim de tip Danzig, Tanger sau Trieste); naţionalizarea către sovietici a companiilor petroliere şi a câmpurilor petrolifere româneşti, aceştia urmând să supravegheze procesul; recunoaşterea Partiduluicomunist. Cf. Neal H. Petersen, Fron Hitler’s Doorstep: The Wartime Intelligence Reports of Allen Dulles, 1942-1945, Pennsylvania State Press, 2010, p. 282. Se regăsesc aici elemente din propunerea-test lansată pe 6 decembrie 1939 într-un articol al oficiosului Comintern „Comunismul internaţional” ca România să accepte încheierea unui pact de asistenţă mutuală după modelul celor semnate cu Ţările Baltice, oferind sovieticilor baze navale, militare şi aeriene pe propriul teritoriu. În plus, Partidul Comunist din România trebuia consolidat şi făcut să participe la lupta internaţională a proletariatului împotriva conflictelor armate şi a reacţiunii. Iritarea provocată de articol mai ales la Berlin, la câteva luni după pactul Ribbentrop-Molotov, a dus la dezavuarea textului de către Radio Moscova (cf. Stephen Gorove, Law and Politics of the Danube: An Interdisciplinary Study, Springer, 2012, p. 55).

[11] Vezi pe larg lucrarea N. Păun, R. Bădilă, Dincolo de Europa, Conferința de Pace de la Paris, 1946, Cluj-Napoca, PUC, 2018, pp. 153-225, 378-444.

^[12] Pentru beligeranţii din Europa occidentală, a se vedea „Les dommages de guerre : étude comparée en France, Grande-Bretagne, Belgique et Pays-Bas”, in Etudes et conjoncture – Economie mondiale, IIe année, n°12, 1947, pp. 69-100 (DOI: 10.3406/estat.1947.9378, în versiune electronică la www.persee.fr/doc/estat_1149-3755_1947_num_2_12_9378, accesat 3.II.2018). Studii de caz şi analize suplimentare în Pierre D’Argent, Les réparations de guerre en droit international public: la responsabilité internationale des États à l’épreuve de la guerre, Emile Bruylant, Bruxelles, 2002; Andrea Gattini, Le riparazioni di guerra nel diritto internazionale, CEDAM, Padova, 2003.

^[13] Cifrele provin din Mark Harrison, The Economics of World War II: Six Great Powers in International Comparison (Studies in Macroeconomic History), Cambridge University Press, 2000.

^[14] F. Fejtő, op. cit., p. 113.

[15] Eric D. Tappe (1910-1992, membru al Comisiei interaliate de control la Bucureşti, mai târziu profesor al lui Dennis Deletant): „Romania”, în R. Betts (editor), Central and South East Europe, 1945–1948, Royal Institute of International Affairs, London-New York, 1950, pp. 3-26. – Cele 1,785 miliarde $ la valoarea din 1948 înseamnă 18,626 miliarde $ la valoarea din 2018 (ţinând cont de influaţia din ultimii 70 de ani).

[16] Un delegat american la conferinţa de la Paris atrăgea atenţia, la 23 septembrie 1946, că România plătise din septembrie 1944 şi până în acel moment mai mult de 1 miliard $ cu titlu de reparaţii, rămânându-i încă 950 milioane de plătit (cf. Tappe, op. cit., cifrele înseamnă aproape 20 miliarde $ în 2018, raportat la un PNB echivalent de 29.731 miliarde $ 2018). Bugetul din 1949 al României pentru reparaţii de război a fost fixat la 14 miliarde lei.

[17] Apărută la Presa Universitară Clujeană, 2009, și distinsă cu Premiul „Xenopol” al Academiei Române. A se vedea pp. 329-395 pentru perioada 1944-1948, cu anexele corespunzătoare. Până la 30 iunie 1946, fuseseră predate despăgubiri materiale şi financiare în valoare de 1,05 miliarde $. Diplomaţia americană era aşadar bine informată. În iunie 1947, livrările româneşti atinseseră 1,352 miliarde $ (cf. N. Păun, op. cit., pp. 441-442).

Apasă aici pentru a adăuga propriul text