Sergiu Mișcoiu: „Valul contestatar, tradus uneori în vot pentru mișcări populiste, este un semnal de alarmă care evidențiază hiatusul dintre cetățeni și elitele conducătoare”

Interviu realizat de Daniel ȘANDRU

Daniel Șandru: Domnule profesor, sunteți un pionier al cercetării fenomenului populist în comunitatea românească de științe politice și, nu mai puțin, un analist al acestuia recunoscut în spațiul internațional. Tocmai din acest motiv, vă propun ca dialogul nostru să plece de la următoarea întrebare: cum poate fi abordat, din punct de vedere metodologic, populismul?

Sergiu Mișcoiu: Mai întâi, cred că ar fi necesar să ne aplecăm asupra modului în care a fost definit populismul și aceasta mai ales fiindcă au existat dispute legate nu doar de ce este populismul, ci și de necesitatea, oportunitatea sau chiar posibilitatea de a defini acest concept. Până într-acolo încât Benjamin Arditi a folosit noțiunea de termen anexact pentru a caracteriza populismul. Această noțiune a fost inițial propusă de Deleuze și Guattari pentru a surprinde termenii „inexacți în mod esențial, și nu în mod accidental” și care scapă opozițiilor binare exact/inexact. Caracterul „obscur” al populismului ar consta în această capacitate a sa de a se sustrage oricărei definiții. Dată fiind această premisă privitoare la anexactitudinea populismului, numeroși cercetători, începând cu Pierre-André Taguieff, au considerat că, în loc să definim populismul, este mai nimerit să îi repertoriem empiric ipostazele, altfel spus, să studiem cazuistica ce ne va permite să dăm conținut categoriei semantice populiste. Ceilalți cercetători au încercat să definească populismul în trei maniere distincte. Unii, prin enumerarea și generalizarea înțelesurilor sale comune, așa cum o face Margaret Canovan, într-o lucrare de pionierat din 1981. Ea identifică numeroase sensuri ale conceptului de populism, de la cel de „ideologie a micilor țărani amenințați de abuzurile capitalismului financiar și industrial” la cel de „mișcare politică ce se bucură de susținerea clasei muncitoare urbane, dar care nu este rezultatul puterii organizate autonome a acestui sector”. Alții, prin identificarea și repertorierea caracteristicilor populismului, așa cum procedează Paul Taggart: de la „ostilitatea față de democrația reprezentativă” până la „cameleonismul său extrem, populismul având tendința de a lua forma cadrului în care se dezvoltă”. În fine, o serie de politologi, printre care mă număr și eu, consideră că, pentru înțelegerea populismului, este necesară definirea prealabilă a acestuia și explorarea sa în conformitate cu notele de conținut ale definiției propuse. Alegând această ultimă cale, putem remarca o diferențiere între două opțiuni: definirea populismului prin prisma conținutului său ideatic (populismul ca ideologie, opțiune căreia știu că îi subscrieți) sau definirea populismului prin prisma modului său de funcționare (populismul ca registru-discurs, opțiune pe care o îmbrățișez eu). Astfel, eu definesc populismul ca pe un registru discursiv cu vocație hegemonică, bazat pe exaltarea identificării populare operate pe baza articulării unor presupuse caracteristici ale unei colectivități („Poporul”) și excluderea „Celorlalți”, denunțați ca fiind vinovați pentru neîmplinirea identitară a „Poporului”. Conform acestui ultim sens, populismul este un discurs-cadru de reprezentare, flexibil și transideologic, al cărui avantaj strategic major constă tocmai în capacitatea sa de a se adapta mediului și contextului în care evoluează, amalgamând elemente specifice unei palete ideologice vaste, care acoperă întregul spectru politic. 

Care este explicația faptului că populismul a reușit, în anii din urmă, să aibă succes nu doar în sfera democrațiilor neconsolidate (precum Polonia sau Ungaria), ci și în cea a democrațiilor cu tradiție (SUA sau Marea Britanie)? În acest condiții, se poate spune că populismul și-a depășit statutul de „provocare la adresa democrației reprezentative”?

Explicația cred că ține de bulversarea (în unele cazuri, chiar pulverizarea) partidelor tradiționale (mainstream), sub efectul conjugat a trei procese care au afectat substanțial percepția cetățenilor în legătură cu sfera politică: 1. acutizarea disparităților între câștigătorii și perdanții globalizării economice; 2. creșterea exponențială a temerilor legate de fenomene precum terorismul și migrațiile; 3. delegitimarea instituțiilor și structurilor reprezentative, tot mai puțin capabile să articuleze interesele indivizilor și colectivităților. Partidele clasice au avut două opțiuni: fie să încerce să se mențină, glisând ele însele înspre populism (așa cum s-a întâmplat în cele patru cazuri enumerate de dumneavoastră mai sus și în câteva altele), fie să își asume renunțarea la un rol central, criticând formațiunile populiste care au început să le ia locul (așa cum se întâmplă în Franța sau în Italia, spre exemplu). Putem conchide că, dată fiind coroborarea inconvenientelor democrației reprezentative cu un context mondial marcat de acutizarea conflictelor și amenințărilor identitare și de securitate, ascensiunea populismului a fost inevitabilă.

Cu privire la situația din spațiul politic românesc, care sunt și cum ați caracteriza manifestările populismului? Există, pe termen scurt și mediu, posibilitatea ca și România să intre în zodia „iliberalismului”?

În România, populismul naționalist și extremist, asumat de partide precum PUNR și PRM, a făcut loc, după aderarea la Uniunea Europeană, unui populism difuz, răspândit atât în rândul partidelor considerate de dreapta/centru-dreapta (PD-L, PNL, apoi și USR), cât și în rândul celor pretinse de stânga/centru-stânga (PSD, UNPR, apoi și ALDE), având două tendințe principale: pentru „dreapta”, un anti-elitism anti-corupție, îmbinat cu stigmatizarea neocomunismului și asistanatului, denunțând favorizarea angajaților din sectorul public și reificând în manieră neoliberală antreprenoriatul și a inițiativa privată; pentru „stânga”, un anti-modernism identitar social-conservator, asociat cu elemente de euroscepticism și ortodoxism, orientat împotriva corporatismului și ultra-individualismului. Dată fiind această integrare a elementelor retorice populiste în cele două blocuri politice principale, marja de manevră a mișcărilor populiste radicale s-a redus simțitor. Ultima tentativă de îmbrățișare cvasi-oficială a iliberalismului din partea unui mare partid a avut loc în cadrul PSD, sub conducerea lui Liviu Dragnea, dar s-a împotmolit odată cu eșecul Referendumului pentru Familia Tradițională din octombrie 2018. Este greu de crezut că în perioada următoare vom asista la o revenire în forță a iliberalismului și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: românii consideră că țara lor este atât de dependentă de Uniunea Europeană, încât orice formă de îndepărtare față de „Europa” ar pune în pericol bruma de bunăstare de care ne bucurăm astăzi.

Există, în acest moment, proceduri și instrumente de combatere a tendințelor populiste din statele membre la nivelul instituțiilor Uniunii Europene?

În ceea ce privește combaterea populismului și extremismului, putem nota o dezbatere între două curente opuse. Pe de o parte, adepții unei viziuni culturale libertariene susțin că toate formele de manifestare a ideilor politice ar trebui tolerate, fiindcă nu există nici un principiu în virtutea căruia anumite grupuri ar putea fi private de libertatea de expresie și de asociere. În conformitate cu această poziție, grupurile extremiste vor progresa în condițiile în care vor fi împiedicate să se exprime, victimizându-se și câștigând astfel audiență. Pe de altă parte, majoritatea liderilor politici și de opinie europeni au considerat că interzicerea manifestărilor populiste cu caracter extremist, xenofob și/sau rasist reprezintă o măsură necesară pentru edificarea unor societăți democratice și tolerante, singurele care ar putea permite dezvoltarea proiectului european. Măsurile prin intermediul cărora ar trebui aplicate aceste interdicții au variat de la țară la țară, atât în privința severității lor, cât și în privința efectivității și eficienței acestora. Țările nordice au fost printre primele care au aplicat măsuri represive împotriva extremismului și xenofobiei, chiar înainte de aderarea la Comunitățile Europene, bilanțul acestora fiind unul mai degrabă neconvingător (de exemplu, cazul Danemarcei). În general, măsurile punitive au antrenat strategii adaptative ale „adversarilor”, care și-au cosmetizat identitățile, evitând astfel cu succes aplicarea unor noi interdicții. Cazul cel mai cunoscut este cel al partidului belgian de extremă dreaptă Vlaams Blok, care și-a schimbat denumirea în Vlaams Belang în 2004, continuând să prezinte atitudini xenofobe similare cu cele pentru care a fost inițial interzis. În plus, măsurile de interdicție au putut fi aplicate acelor grupuri ce au un statut propriu-zis (partide, asociații, instituții media etc.) și mai puțin grupărilor informale. Acest inconvenient este cu atât mai greu de surmontat cu cât dezvoltarea mijloacelor de comunicare în mediile virtuale le-a permis grupurilor populiste radicale, xenofobe și extremiste să fie prezente în viețile publice naționale din țările europene, chiar și în condițiile în care erau izolate prin „cordoane sanitare”. Pe lângă măsurile punitive, instituțiile europene și guvernele statelor membre au perfectat și aplicat măsuri de combatere a populismului și extremismului, în general, și, în mod particular, a ideilor xenofobe prin intermediul unor campanii publice de sensibilizare și prin intermediul educației civice. Campaniile publice s-au desfășurat, în general, prin programe cu finanțare europeană accesabile de către actori publici și privați care se angajau să informeze, să impulsioneze, să motiveze și să convingă cetățenii europeni în implicarea lor în favoarea conviețuirii armonioase, a soluționării pașnice a conflictelor, a toleranței, a multiculturalismului. Aceste campanii au avut ca numitor comun sloganul „Unitate în diversitate”, prin care se dorea inducerea ideii că procesul de integrare nu este de natură să pericliteze manifestarea identităților naționale, dar că această manifestare ar trebui să aibă loc cu respectarea și acceptarea identităților celorlalți. În ciuda faptului că aceste campanii au beneficiat de bugete importante și s-au bucurat de concursul larg al autorităților publice și a numeroase entități private, Uniunea Europeană nu a reușit să obțină rezultate satisfăcătoare. Cea mai bună dovadă în sprijinul acestei constatări este gradul de intoleranță manifestat de către cetățenii europeni și rezultatele electorale ale partidelor populiste radicale, xenofobe și extremiste, care, cu ocazia a cel puțin patru „valuri” ale crizelor recente (mijlocul anilor ’80, mijlocul anilor ’90, începuturile anilor 2000, respectiv 2010), au progresat, atingând, aproape de fiecare dată, cote „istorice”.

Care ar fi diferențele și asemănările între modul de manifestare a populismului în lumea occidentală, în America Latină și în Orient?

Ca fenomen politic manifestat la scară continentală, populismul a fost asociat cu America Latină și acest lucru din cel puțin două motive: unul structural, altul mai degrabă intelectual-academic. Mai întâi, fiindcă modernizarea tardivă a structurilor sociale ale Americii Latine, urmată de o industrializare și de o urbanizare accelerate, a determinat apariția polarizărilor sociale bazate pe excluderea totală pe care Europa și America de Nord nu le cunoscuseră. Or, cvasi-unanimitatea liderilor populiști din regiune au reușit să obțină sprijinul claselor populare tocmai marșând pe specularea politică a unor asemenea polarizări. Apoi, fiindcă o bună parte a cercetătorilor din America Latină, care s-au simțit inferiori față de cercetarea „adevărată”, organizată exclusiv în Europa și în SUA, au găsit în populism o specificitate regională și s-au considerat cel mai bine plasați pentru a studia profund acest fenomen. De aceea, am asistat la dezvoltarea a două mari școli de gândire a populismului (cea argentiniană și cea braziliană) și mai multe centre de cercetare (în Mexic, în Peru sau în Columbia) care au tratat acest fenomen într-un mod consistent și interdisciplinar. Absența democrației, de multe ori fie ea și doar electorală, a făcut ca populismul din lumea arabă, Orientul Apropiat și Mijlociu sau Asia Centrală să fie dificil de abordat sub alte aspecte decât cel al mobilizării de către regimuri (semi)autoritare a diferitelor grupuri etnice, tribale sau religioase împotriva altora și, deseori, împotriva unor structuri elitare incomode, așa cum se întâmplă în mod curent în Iran, Pakistan, Siria, Egipt, Turkmenistan sau Kazahstan. Este evident că în lumea occidentală, în virtutea existenței unor mecanisme democratice consolidate, tipul de discurs populist nu poate fi unul anti-constituțional, radical-refondator sau vădit secesionist, deși nu putem să nu remarcăm în ultima vreme puseuri tot mai evidente în direcția depășirii acestor (poate ultime) tabuuri, așa cum am observat în cazul conflictului legat de proclamata independență a Cataloniei, dar și în cazul dezbaterilor legate de Brexit. Sintetizând, nu putem avea populism fără o minimă democrație electorală și fără (măcar o relativă) libertate de exprimare. De aceea, cred că nu putem califica drept populiste o bună parte dintre regimurile autoritariste care se bazează pe mobilizare populară pentru a se legitima, dar care nu sunt supuse în mod real condiționărilor impuse de competiția pluralistă pentru putere.

Există vreun exemplu din care să rezulte că o guvernare populistă a generat politici de succes pe termen mediu și lung?

Nu cred că putem extinde termenul de populism pentru a califica modul de exercitare a mandatului guvernamental. Guvernarea obligă, prin natura sa, la administrarea statului prin politici publice, care pot cel mult să reflecte viziuni diferite asupra lumii și a societății (și aceasta într-o tot mai mică măsură). Odată ajunși la guvernare, politicienii populiști trebuie să devină gestionari ai bugetului public și deci marja lor de manevră în ceea ce privește politicile socio-economice se reduce simțitor. Drept consecință, dimensiunile asupra cărora mai pot acționa în raport cu promisiunile electorale care i-au adus la putere sunt cea identitară și cea culturală. De aceea, Viktor Orbán, Jarosław Kaczyński, Donald Trump, Jair Bolsonaro ș.a.m.d. hipertrofiază dimensiunea cultural-identitară a acțiunii guvernamentale tocmai pentru a masca mai bine incapacitatea reală de a determina politicile din sferele socială și economică, marcate de hazardul piețelor financiare globale. 

Considerați că, în fața avansului populismului, democrația reprezentativă va fi obligată să se reinventeze? Ce anume ar presupune un astfel de proces?

Evoluția spectaculoasă a populismului din ultimii ani impune schimbări substanțiale ale formulei de articulare a relației dintre cetățeni și guvernanți. Se impune diversificarea și generalizarea formelor de democrație participativă, dincolo de experimentele legate de bugetarea locală: cele mai însemnate decizii privind politicile publice ar trebui supuse unor dezbateri reale, cu o largă participare nu doar a actorilor teoretic vizați de subiect, ci și a cetățenilor ordinari, selectați în mod aleatoriu și stimulați să reflecteze critic asupra respectivelor propuneri. Un model recent în acest sens este Adunarea Cetățenească a Scoției, probabil cea mai amplă formă organizată de democrație participativă, prin intermediul căreia cetățenii sunt împuterniciți să dezbată și să decidă asupra viitorului acestei provincii britanice. Apoi, este necesară responsabilizarea parlamentarilor și asigurarea unor mecanisme de feedback activ al cetățenilor față de activitatea reprezentanților lor. Valul contestatar, tradus uneori în vot pentru mișcări populiste, este un semnal de alarmă care evidențiază hiatusul dintre cetățeni și elitele conducătoare. Acolo unde au fost aplicate, mecanismele remediale, precum forumurile consultative organizate în circumscripții electorale de către parlamentari, invitarea constantă a cetățenilor la lucrările comisiilor parlamentare sau instituționalizarea sesiunilor intense de dialog online între cetățeni și aleși, și-au dovedit cu prisosință utilitatea, reconstruind un micro-climat de încredere și coeziune. Sunt convins că de consolidarea și generalizarea unor asemenea practici civic-participative depinde viitorul democrației. Altfel, ascensiunea populismului iliberal va antrena o schimbare radicală a sistemelor politice, îndepărtându-le și mai mult de idealul democratic.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text