Timpul Europei

(The Time of Europe)

Fabrizio FIUME

În general, dezvoltarea partidelor pare legată de cea a democrației^[1]

Istoricul nu părăsește niciodată timpul istoriei:

timpul se lipește de gândurile sale precum pământul de sapa fermierului^[2]

Abstract

The process of European integration starts in the immediate postwar period, we have often focused on a narrative mainly aimed at reconstructing the stages it went through and the role of the political main characters who governed it – ideally or concretely – capturing its ideal and economic motivations. In fact, broadening the view, we find that this process is perfectly synchronous with the birth of perhaps the most advanced variant of democracy, which, not surprisingly, we can call precisely European democracy. The intertwined reading of the two events provides valuable insights into a reality that is too complex to be reduced to sector history, if not even celebration or mythopoiesis, allowing us to understand its successes as much as its crises. Today, more than ever, it is important to start here again, because there is no cure for the Union without a cure for European democracy and, quite simply, the loss of the patient is a damage we cannot afford, as Europeans, as democrats, as citizens of the world.

Keywords: European history, Western Democracy, European integration. History of social and political movements. Politology

Introducere

Ca în toate narațiunile istorice, timpul joacă un rol fundamental în povestea pe care urmează să o spunem. Conștienți că simpla legătură temporală nu poate constitui în sine una cauzală, și precauți de conștientizarea că relațiile dintre trecut, prezent și viitor pot ascunde adevărate capcane[3], trebuie totuși să ne întrebăm despre unele sincronisme care se regăsesc între construcția contemporană, sistemele democratice și procesul de integrare europeană, cu arhitecturile politico-instituționale rezultate. De fapt, dacă o relație logică și o teză istorică nu pot fi construite doar pe baza plasării evenimentelor individuale de-a lungul continuumului temporal, timpul rămâne totuși la baza definiției istoriei, care, așa cum spunea Marc Bloch, nu este nimic altceva decât „știința oamenilor în timp”[4].

Trebuie menționat că această contribuție nu se încadrează în analiza istoriei instituțiilor europene și, prin urmare, este de la sine înțeles că majoritatea pasajelor și perspectivelor referitoare la dezvoltarea și natura lor face referire la o extinsă literatură de specialitate. Domeniul în care ne vom deplasa este de natură istorico-politică, plecând de la presupunerea că nici măcar UE nu este scutită de problemele de legitimitate, cetățenie și „stabilitate democratică” care fac obiectul dezbaterii politice concentrate până acum asupra regimurilor politice naţionale. Toate, evident, trebuie să ia în considerare, în aceste vremuri ale renașterii suveranismelor, o realitate ce nu poate fi anulată: chiar și cea mai devastatoare criză care ar putea să se abată asupra Uniunii nu poate duce niciodată la o „dictatură europeană”. Uniunea nu este un stat, ci mai degrabă ar avea ca rezultat întreruperea procesului de integrare și, în cel mai rău caz, prăbușirea arhitecturii sale actuale. O eventualitate care, dacă nu ar fi evitată, ar avea consecințe devastatoare.

Prima sincronizare

Când a început procesul de integrare europeană? Problema nu este atât reconstituirea precedentelor avortate sau rădăcinile ideale care l-au inspirat, chiar dacă, oprindu-ne la un trecut recent și, deci, într-o relație cazuală mai evidentă, nu putem să nu subliniem că dezbaterile de la Liga Națiunilor și europenismul din perioada imediat următoare au produs cele mai fructuoase și de durată propuneri. Întrebarea este alta și constă în identificarea punctului concret de plecare al unui proces încă în desfășurare și astăzi, marcat de nașterea unei serii de tratate internaționale de absolută relevanță în termeni politico-economici și de impact asupra vieții a milioane de oameni, o cale care în 2001 a marcat ceea ce poate fi bine definit ca un adevărat salt de calitate odată cu începerea lucrărilor la Convenția pentru Constituția Europeană. Din acest punct de vedere, este greu de pus la îndoială că terminus a quo al istoriei noastre ar trebui plasat între mijlocul anilor 1940 și începutul deceniului următor al secolului trecut.

Scenariul este deci cel al perioadei imediat postbelice, chiar dacă, după cum vom vedea, o precondiție fundamentală este stabilită chiar cu un an înainte de încheierea conflictului în sine. De fapt, dacă contribuția exogenă americană și rolul jucat de Planul Marshall în construirea unei prime structuri de coordonare economică la scară continentală sunt neîndoielnice, tocmai în acordurile de la Bretton Woods din 1944 avem geneza marelui post-plan de renaștere a războiului care a atribuit de facto un rol atât de important Europei. Nu numai atât, dar construcția ulterioară, începută de personalități pur europene precum Adenauer, Schuman, De Gasperi și Spaak ar fi fost de neconceput fără cadrul mai general de liberalizare a pieței și, mai ales, de reglementare a schimburilor instituit la Bretton Woods, atât de mult că sfârșitul convertibilității dolarului a împins ceea ce era Comunitatea Economică Europeană din 1957 într-o situație foarte critică, din care a ieșit doar șapte/opt ani mai târziu, la începutul anului 1979, odată cu nașterea Sistemului Monetar European și ratificarea acestuia de către țările membre. Primii pași au avut loc, așadar, în intervalul dintre Planul Marshall și nașterea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, odată cu Tratatul de la Paris din 1951.

Acum a sosit momentul să ne punem o a doua întrebare. Când s-a născut democrația europeană modernă?

Dacă termenul de democrație este foarte vechi și, în fața unei distanțe atât de mii de ani, nimeni nu se îndoiește că regimul politic atenian nu este cu siguranță comparabil cu sistemele democratice actuale, pot apărea îndoieli cu privire la regimurile politice mult mai recente, cum ar fi cele ale prima jumătate a secolului al XX-lea, pentru care adesea termenul a fost aplicat de aceiași actori care au activat acolo. De exemplu, se pretinde adesea, și se pretindea la acea vreme, că fascismul a răsturnat democrația italiană, dar putem spune că aceasta este o afirmație substanțial corectă?

În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie negativ din mai multe motive. Să presupunem că conceptul de democrație este epuizat prin definiția instituțională: garanții moștenite din perioada liberală adăugate instituției votului universal. În afară de absența unei așa-zise constituții democratice propriu-zise – la apariția fascismului în Italia era încă în vigoare Statutul Albertin, care reprezintă în schimb un exemplu tipic de carte octroyée –, considerând legea electorală în vigoare în 1919 drept vot universal, vedem că afirmația ar fi nesustenabilă, având în vedere că jumătate din populație, femeile, a fost exclusă de la dreptul de vot. Faptul că o prejudecată a vremii a împiedicat recunoașterea chiar și a unei realități atât de evidente nu schimbă fondul faptelor. În Italia, votul universal va avea loc abia în 1946, dar este important de menționat că acest lucru, din păcate, nu este deloc o anomalie. De exemplu, în Franța, femeile vor putea să-și exercite dreptul de vot pentru prima dată abia în 1945, în Grecia în 1952, cazul Elveției este foarte bine cunoscut cu un 1971 șocant, ca să nu mai vorbim de cazurile în care dreptul a fost acordat, dar imediat după aceea revocat din cauza răsturnărilor de la entre-deux-guerres: cazul german este emblematic – femeile au beneficiat de el doar din 1918 până în 1933, iar apoi l-au recăpătat pe deplin după cel De-al Doilea Război Mondial –, însă discuţia vizează toate ţările care au capitulat sub o dictatură fascistă sau parafascistă începând cu anii ‘20.

Astfel, chiar limitându-ne la o definiție trunchiată, nu putem să nu observăm că democrația a devenit un regim politic preponderent în Europa de Vest abia la mijlocul anilor ’40. Cu toate acestea, un sistem democratic este ceva cu mult mai complex. Este de neconceput, de exemplu, o democrație fără libertatea substanțială a presei sau fără acces generalizat nu numai la drepturile politice și civile, ci și la toate noile tipuri de drepturi care au început să se afirme tocmai începând din acea perioadă, de la individ – drepturi ale primei generații – cele sociale – a doua generație –, apoi celor ecologice și astăzi față de cele generate de nevoia de protecție față de biotehnologii – pe care le-am putea considera aproximativ generația a treia și a patra. Apariția drepturilor de a doua generație este crucială în evoluția modelului de democrație europeană și datează de la mijlocul anilor ’40 – la nivel teoretic, cu Raportul Beveridge din 1944, care reprezintă arhetipul statului bunăstării – și continuă cu reformele lansate de guvernul laburist englez în urma victoriei electorale din 1946.

Revenind de la social la politic, marele protagonist al tranziției de la vechiul sistem liberal la cel democratic este partidul de masă. Primul său model este constituit de ceea ce în știința politică este definit ca un partid de integrare în masă[5]. Arhetipul este SPD-ul născut odată cu Congresul de la Gotha din 1875, iar până în noul secol partidele de integrare vor fi doar partidele social-democrate[6], organizate după imaginea și asemănarea partidului lor de conducere german. Dar corespondența dintre acest tip de organizare și nevoile politicii în noua societate de masă tinde să facă modelul să prolifereze în afara și împotriva taberei socialiste.

Să ne gândim la cazul italian. Deja în urma alegerilor din 1919, desfășurate cu vot „semi-universal” și într-un context instituțional încă foarte înapoiat, cele două principale partide de masă – cel socialist și nou-înființatul Partid Popular, care a primit votul catolic – au devenit majoritare în țară, cucerind aproximativ 53% din electorat. Este apariția unei democrații complete, care este însoțită de un monopol politic real din partea partidelor de masă: la alegerile pentru Adunarea Constituantă din 1946, cele trei partide de masă – DC, PSI și PCI – vor totaliza 75 %. Dintre aceste trei partide, două sunt practic noi: Creștin-Democrații, fondați în 1943, și Partidul Comunist Italian, a cărui schimbare de nume față de Partidul Comunist din Italia inițial, fondat în 1921, corespunde efectiv unei schimbări radicale a modelului organizatoric, odată cu transformarea dintr-un partid de avangardă într-un partid de masă. Momentul de cotitură, care a avut loc sub secretariatul lui Togliatti, datează din 1944, cu doar doi ani înainte de votul constitutiv. Încă o dată se cuvine să ne amintim că Italia nu este o excepție, într-adevăr, în acest caz este absolut norma: democrația creștină franceză, care acolo se va numi Mișcarea Populară Republicană, a fost fondată în 1944, în timp ce cea germană, Partidul Uniunea Creștină Democrată din Germania, s-a născut în 1945. Această ultimă precizare are o valoare deosebită în sensul raționamentului nostru, dat fiind că tocmai aceste trei partide au început efectiv procesul de integrare europeană, cucerind conducerea guvernelor naționale. Nașterea Uniunii Europene, ca Comunitate Economică Europeană, coincide cu nașterea democrației europene și, în special, cu Epoca de Aur a partidelor de masă[7].

În ciuda traumei războiului și a – momentan? – conștientizării ororilor în care poate fi cufundat de un patriotism degenerat în naționalism, chiar și în anii reconstrucției nu se poate subestima absolut persistența unui puternic sentiment naționalist în clasele de mijloc europene, paradoxal chiar indus de opoziția comunistă, care a condus la apariția unei convingeri că integrarea europeană este creația americanilor și a clericalilor. Acest ultim fenomen va căpăta evidență deosebită cu ocazia campaniei împotriva nașterii Comunității Europene de Apărare, a cărei înființare ar fi deschis o noua fază, canalizând procesul de integrare pe o cale politică, unde până atunci – și așa va continua, odată cu anul1954, când s-a închis proiectul unei armate comune – a trecut doar pe cel economic.

Să luăm Italia ca exemplu încă o dată, dar amintindu-ne că și cazul Franței nu a fost cu siguranță diferit. Propaganda comunistă s-a inspirat în mare măsură din stereotipurile mândriei naționale, de exemplu subliniind că soldații italieni buni ar fi fost obligați să primească ordine de la ofițerii străini și, mai mult, în engleză, sau că, în timp ce Togliatti luptase în armata națională în Marele Război, considerat al patrulea război de independență, De Gasperi fusese un parlamentar austro-ungar. Cu siguranță, aici ne aflăm în fața unei triple răsturnări propagandistice demne de un trapezist al Cirque du Soleil, în condițiile în care respingerea războiului a fost cauza primordială a nașterii Internaționalei a III-a și a Partidului Comunist însuși! Doar de dragul unei prezentări complete a tabloului istoric, trebuie amintit că această uniune ciudată dintre comunism și naționalism nu va fi exclusivă partidelor comuniste occidentale – în esență, celor italiene și cele franceze, având în vedere irelevanța sau inexistența altelor –, după cum a demonstrat cu deosebită eficacitate experiența română.

Revenind în Italia, un alt indicator al persistenței retoricii naționaliste este cel electoral în tururile în care nu se poate ridica gardul „votului util”, adică în cele administrative: în 1951/’52 principalele municipii din Sudul Italiei erau toate în mâinile extremei drepte, cu tracțiune monarhistă cu un neofascism aflat în evidentă renaștere, dar cu un rol minor. Alte semnale vin apoi din mișcările studențești, unde la începutul anilor 1950 prezența neofascistă era foarte marcată. Pe scurt, fără acea mașinărie complexă și eficientă de consens constituită de partidele de masă, dintre care primul a fost promotorul integrării, demararea procesului de construire a Uniunii Europene cu siguranță nu ar fi fost un fapt evident din punct de vedere politic. Abia mai târziu sentimentul proeuropean va începe să fie alimentat de rezultatele economice foarte bune, obținute datorită interacțiunilor dintre economiile europene, deoarece dovezile legăturii dintre miracolul economic – nu doar italian[8] – și procesul de integrare erau deja evidente în acea fază a Războiului Rece în care nu întâmplător istoricul englez Richard Vinen plasează „politica consensului”[9].

A doua sincronizare

După cum am văzut, odată cu înfrângerea politicii de integrare militară, integrarea europeană va relua mersul numai pe căi economice. Cu toate acestea, ceea ce până atunci se dovedise a fi o linie sigură, odată cu sosirea anilor ‘70 s-a dovedit a fi întortocheat și oarecum accidentat. Ceea ce contează cel mai mult nu este atât faptul că între prăbușirea sistemului Bretton Woods în 1971 și primul șoc petrolier din ’73 a fost declanșată o criză economică pernicioasă pe termen lung, care în orice caz subminează unul dintre cei doi piloni ai legitimității CEE – care sunt tocmai creșterea economică și pacea durabilă –, în condițiile în care celălalt încă rezistă bine și, în cazul italian, întreaga structură beneficiază și de un al treilea masiv punct de sprijin, despre care vom vorbi în curând. Problema este dată în schimb de primul dintre cei doi declanșatori din 1971. O structură economică europeană este nesustenabilă fără un regim de curs de schimb fix și, așa cum va demonstra eșecul așa-numitului „șarpe monetar european”[10], obiectivul cursului de schimb fix – care în realitate este  fluctuant, dar într-o măsură minimă – se va dovedi de neatins fără o monedă de referință, care joacă efectiv rolul pe care l-a jucat aurul în anii etalonului aur. De la Reconstrucție până atunci, în conformitate cu ceea ce a fost stabilit în 1944, acea monedă fusese dolarul, dar Nixon l-a declarat acum inconvertibil, inițiind și o primă devalorizare. Criza din ’73 copleșește prima încercare europeană de răspuns, amintitul „Șarpe monetar”, care practic tocmai fusese lansat[11]. Mecanismele de compensare sunt foarte importante, dar fără aur sau o monedă care să le ia locul, ele sunt la fel de insuficiente. Soluția va fi pregătită la sfârșitul anului 1978 și va fi Sistemul Monetar European (SME). Momentul nu este încă copt pentru introducerea unei monede unice, care este însă deja subiect de dezbatere, iar obstacolul este ocolit cu „baterea” unei monede virtuale, care acționează ca punct de referință permițându-ne să înțelegem cine și în ce direcție se mișcă în cazul unei modificări a cursului de schimb între două valute care participă la sistem. Această monedă se va numi ECU, unitate monetară europeană.

Economia europeană s-a născut împovărată de multe defecte iar în Italia aprobarea sa va avea loc într-un climat dramatic – gândiți-vă doar la refuzul franco-german de a respecta pactele semnate anterior cu guvernul Andreotti și la presiunea „informală” exercitată de Paris și Berlin pentru a împinge oricum Italia să se alăture Sistemului, totul într-un climat devenit tragic de moartea foarte recentă a lui Aldo Moro. Tocmai ratificarea SME va fi cea care va marca sfârșitul solidarității naționale, odată cu expulzarea definitivă a PCI din zona guvernamentală. Aceste umbre, oricât de întunecate, sunt în afara raționamentului nostru, mai ales că „asimetriile” Sistemului nu vor afecta legitimarea populară încă în creștere a Comunității Europene atât în ​​Italia, cât și în celelalte țări din Sud, care va fi afectată și de aceste asimetrii. Asta pentru că în Italia și pe tot sudul continental aderarea la proiectul european se prezintă și ca „salvatoare” și compensatorie față de viciile considerate insurmontabile ale sistemelor politice respective. În cazul italian, pe lângă ineficiență și corupție, există percepția clară de a trăi într-o democrație incompletă, anormală față de standardele europene din cauza imposibilității de a proceda la alternanța guvern/opoziție. Opțiunea proeuropeană îți permite să te simți parte dintr-o lume pe care o admiri, dar în care percepi intim distanța. Este mânerul pentru a evita să te simți aspirat spre malul sudic al Mediteranei.

Dar să continuăm cu paralelismul nostru, pentru că faza istorică pe care o descriem va fi și ea plină de consecințe pentru evoluția sistemelor democratice. Partidele de masă, așa cum am văzut (protagoniști ai marii cotituri democratice postbelice), sunt printre primele afectate. Dezvoltarea ulterioară a societății de masă face ca partidele capabile să prezideze câmpul politic – intermediar între cel social tot mai complex și cel instituțional din ce în ce mai complex și mai indispensabil. Aceste partide necesită structuri foarte scumpe, capabile să guverneze mii de militanți, să ajungă la milioane de alegători, să conducă, așa cum am spus, teritoriile din ce în ce mai vaste ale societății de masă. Este clar că criza anilor ‘70 a adunat nori destul de amenințători deasupra capetelor lor. Cu toate acestea, suntem încă în plin Război Rece – în care, pe lângă legitimarea partidelor, activează și canale de finanțare intuibile – și, în plus, deși modelul de societate industrială este acum în declin, el încă nu a dispărut, supraviețuiește o clasă muncitoare importantă, așa cum există o clasă de mijloc care îmbină dimensiuni neajunse până acum cu persistența unor poziții avantajoase din punct de vedere al veniturilor și al patrimoniului – gândiți-vă doar la accesul la locuință. Mai presus de toate încă funcționează liftul social: așteptările taților sunt încă fundamental acelea de a oferi copiilor standarde de viață mai bune decât cele din generația lor, care fuseseră mai bune decât cele ale precedentei ș.a.m.d. Rolul așteptărilor și al mobilității sociale în procesele de identificare politică și de aderare la marile partide de masă ale secolului XX este un factor care nu trebuie subestimat: tocmai aceste așteptări îi fac pe militanți să accepte costurile militanței lor, uneori făcând sacrificii chiar și extreme. Dacă este clar că o viață militantă nu este ușoară, este la fel de clar că viața cuiva poate fi prelungită dacă aceasta aduce un beneficiu tangibil copiilor și nepoților[12]. Anii ‘80 sunt la mai puțin de un deceniu distanță, dar individualismul hedonist care-i va caracteriza pe aceștia pare foarte îndepărtat.

Cu toate acestea, în Europa, anii ‘80 au fost introduși tocmai de punctul de cotitură important dictat de introducerea SME. Parametrii de austeritate preconizati reduc semnificativ resursele alocate finanțării politicii, cel putin cele „evidente”[13], în timp ce imposibilitatea ulterioară de a devaloriza și de a manevra dobânzile, reducerea puterilor guvernelor naționale, cu siguranță nu contribuie la atenuarea primelor simptome ale unei crize de legitimitate destinată să culmineze în anii ‘90 cu dispariția partidelor tradiționale de masă și cu apariția unor noi subiecte de natură populistă. Încă o dată, merită subliniat că ne referim la o tendință continentală: specificul italienesc, adesea menționat, afectează doar momentul, dar valul populist, la doar câțiva ani de la apariția surprinzătoare a telecrației lui Berlusconi și ascensiunea populismului identitar – localist și/sau postfascist – și-a făcut simțită răsuflarea în toată Europa.

De fapt, punctul de cotitură al anului 1979 deschide cronologia anilor ‘80, care reprezintă deceniul de incubație a ceea ce, parafrazându-l pe Gramsci, am putea defini drept politică post-fordistă. Desigur, ar fi greșit să identificăm o singură forță motrice din spatele acestei transformări profunde a scenariului economic și a problemelor de finanțare.

Am avut ocazia să subliniem că democrația nu este comparabilă cu o sumă aritmetică, ci mai degrabă cu o ecuație complexă, în care informația reprezintă cu siguranță o variabilă de o importanță deosebită. În domeniul media asistăm la o proliferare marcată a radiodifuzorilor și televiziunii, care nu este doar rezultatul unui cadru de reglementare schimbat sau al posibilității de eludare a legilor în vigoare[14] – prin concentrarea asupra cărora am cădea într-o narațiune autoreferențială, incapabili să oferim explicații valide în exteriorul cazului specific italian –, dar și a marii dezvoltări a sectorului electronic și a reducerii semnificative a costurilor de acces la sectorul televiziunii care a rezultat din aceasta. Se schimbă mijloacele și se schimbă și limbajul, televiziunea își pierde definitiv orice vocație pedagogică reziduală și se desprinde definitiv de limbajul filmului sau teatrului. În Italia, punctul de cotitură este marcat de transmisiunea de televiziune în direct care a urmat agonia și moartea micuțului Alfredino Rampi, dar și în acest caz vorbim de un proces generalizat, care de fapt și-a găsit poate cea mai plastică fază la începutul anii ’90, reprezentată în filmul Kika al regizorului spaniol Pablo Almodóvar, cu creația personajului grotesc al Andreei.

Concomitent cu declinul partidelor de masă, apare o posibilitate alternativă de a lega politica și societatea cu costuri mult mai mici, dar schimbarea de mediu schimbă și limba: nu se poate vorbi la televizor așa cum s-ar face la un miting și nici nu poate avea suficient timp pentru a clarifica cu adevărat o linie politică în plus. După cum am văzut, televiziunea nu mai este mediul pedagogic și esențial ca-n trecut, care a planificat și reglementat spații de comunicare politică bine delimitate, ci un nou mediu care se exprimă din ce în ce mai rapid din punct de vedere emoțional, cu partidele de masă încă în viață – deși acum, în ultimul deceniu al existenței lor seculare, începe acel proces de personalizare a politicii, care este funcțional pentru noua căsătorie între conducere și electronică. Pe lângă capacitatea de a comunica sloganuri cu eficiență și carismă, liderul partidului începe să se arate în diferite activități, chiar cântând la pian în timpul unui talk show, cu intenția evidentă de a trezi empatie într-o arenă politică din ce în ce mai puțin dominată de competiție între diferite propuneri și tot mai dominată de carismă sau subordonată doar simpatiei liderilor.

Pe scurt, Europa s-a născut în epoca democrației de partid, dar a depășit punctul de cotitură al anilor ‘70 și și-a extins granițele sudice pentru a include Grecia, Spania și Portugalia, așa cum partidele, aflate în criză, căutau o modalitate de a supraviețui.

A treia sincronizare

La 18 iunie 1989, în Italia a avut loc un referendum semnificativ și anormal, de un tip neprevăzut de sistemul constituțional întrucât a fost un vot consultativ[15]. A fost, deci, necesar să se activeze un proces complex de modificare a constituției, care, totuși, s-a încheiat cu acel act unic: și în acest caz, legiuitorul italian a dat dovada imaginației sale proverbiale, construind o regulă de facto după imaginea și asemănarea lui, ca un fel de cd-uri care conțin directivele Comandamentului în Misiune imposibilă, capabile să se autodistrugă după utilizare. Obiectul consultării a fost delegarea unui mandat constitutiv către Parlamentul European. Acțiunea nu a avut urmări, dar valoarea simbolică a fost enormă, iar rezultatul absolut plebiscitar[16]: dat fiind un procent mare de alegători, voturile favorabile au ajuns până la 88%. Cu acea ocazie, Italia s-a dovedit a fi cea mai pro-europeană țară de pe continent. Cu toate acestea, scenariul era pe cale să se schimbe într-un mod surprinzător.

În 1988, partidele politice erau încă cele ale fazei constitutive, cu adăugarea Mișcării Sociale Italiene, care, înființată în decembrie 1946, nu a avut ocazia să participe la consultarea desfășurată cu șapte luni mai devreme. Niciunul dintre acești actori nu știa că se află practic la sfârșitul existenței și schimbările descrise în paragraful precedent păreau destinate să se termine în cadrul vechilor partide, reînnoindu-le, și nu să pregătească un scenariu cu totul nou.

Dar cea mai radicală transformare ar fi fost de natură internațională, chiar dacă probabil a constituit cauza principală a încă neașteptatului cutremur care, între 1992 și 1994, ar fi demolat întregul sistem de partide italian. Trecuseră doar trei ani de la sfârșitul Războiului Rece și la doar cinci luni de la cel mai senzațional semnal de avertizare: prăbușirea Zidului Berlinului. Războiul Rece „înghețase” sistemul politic italian și, după ce a blocat acest mecanism fundamental – al alternanței guvern/opoziție –, l-a salvat și de lipsa de legitimitate. Cu alte cuvinte, datorită Războiului Rece, regimul italian a putut fi considerat, deși „anormal”, o democrație.

Afirmarea extraordinară a primei forțe populiste moderne a sistemului de partide italian, Liga, cu alegerile din 1992, și apoi nașterea și triumful Forza Italia, în 1994, odată cu începutul unei hegemonii berlusconiene de douăzeci de ani asupra politicii italiene, au remediat această anomalie demarând un ciclu de alternanță între părți opuse, care este încă în desfășurare. Desigur, prețul a fost acela al trecerii de la o anomalie la alta, dar asta depășește scopul acestei lucrări. Trebuie remarcat în schimb modul în care aparenta normalizare italiană a erodat acel al treilea pilon pe care s-a întemeiat pro-europenismul de masă, dat de recunoașterea unei alte identități decât cea a unei țări percepută drept incompletă, coruptă și ineficientă din punct de vedere democratic.

Narațiunea politică de la Tangentopoli, din care s-a născut „A Doua Republică”, s-a bazat în întregime pe înfrângerea salvatoare a balaurului corupției și ineficienței, iar pentru o vreme italienii au crezut că se modernizează, se „europenizează”. Perioada care a urmat va fi în schimb caracterizată de un sistem de valori atât de diferit, încât corupția – acum atât de evidentă încât nu se mai poate susține că a fost învinsă – va înceta să genereze sentimente colective de vinovăție. Construcția unui bipolarism imaginar a concentrat atenția italienilor asupra actorilor politici, provocând o scădere a nivelului discursului public, care s-a apropiat din ce în ce mai mult la nivel de scandal, ca mijloc de a înfrânge adversarul politic. Cu alte cuvinte, cu o politică care făcuse să expire legalitatea ca simplu instrument de delegitimare a adversarului, în speranța poate că „miracolul” de la Tangentopoli va avea loc din nou – a avut loc anihilarea partidelor și înlocuirea acestora cu grupuri conducătoare înrudite –, italienii înșiși a ajuns să o considere o valoare „relativă” și nu „absolută”, ca mijloc și nu scop.

Consecințele asupra anatomiei politice nu ar putea fi mai profunde, implicând trecerea de la partidele de masă la noul partid de companie și afirmarea unui populism modern în două variante – cel postfascist și cel de inspirație secesionistă –, în timp ce Principalul moștenitor al PCI[17] a urmat calea personalizării până la includerea alegerilor primare, instituție care se ciocnește de mecanismele democrației delegate tipice partidelor tradiționale de masă, privilegiind alegerea conducerii față de cea a programului. Nu întâmplător, primarele au fost importate din America – chiar dacă într-un mod fals, dată fiind absența legislației care le reglementează în acea țară –, iar din punct de vedere istoric modelul american de democrație este foarte diferit de cel european.

Este interesant, dar și instructiv, să remarcăm că la momentul de cotitură legat de introducerea monedei unice, pregătit prin Tratatul de la Maastricht – deci vorbim despre tranziția de la Comunitate Economică la Uniune –, primul și, într-un fel (pentru o lungă perioadă de timp), principalul partid „suveranist” italian, Liga, nici nu s-a opus, nici nu s-a abținut, pretinzându-se în schimb un susținător convins al acesteia. După cum spuneam, acest lucru este instructiv pentru că ne face să înțelegem, încă o dată, modul în care Europa – fie că ne uităm la meritele sau la limitele ei – este substanțial străină de alegerile politice dezvoltate în pereții claustrofobi ai contextului național, dacă nu chiar regional.

Ca toate populismele, și cel suveranist se bazează pe construirea unei entități numită „popor” delimitat și în virtutea desemnării dușmanilor săi, adică a elitelor. Europa nu este, așadar, construcția imperfectă pe care o cunoaștem, ci un loc simbolic, un fel de conac în care locuiesc noii lorzi și rudele care-i slujesc. În 1992, Liga, acum o forță națională, intenționa să-și întărească identitatea și acest lucru a fost determinat de contrastul „antropologic” Nord vs Sud, în timp ce Castelul Lorzilor stătea pe dealurile Romei și, prin urmare, Europa nu era un inamic, dar un aliat… Evident, vorbim mereu despre Europa simbolică, nu despre Europa adevărată construită, așa cum am văzut, de la mijlocul anilor 1940.

Și iată că ajungem la mișcarea sincronă, pentru că Uniunea însăși s-a născut într-un moment de criză politică profundă, cu problema – să spunem eufemistic! – trecerea de la democrația de partid la un nou model care se luptă nu doar să decoleze, ci chiar să prindă contur. În golul tot mai mare lăsat de o „veche” democrație care se retrage și una „nouă” care întârzie să o înlocuiască, va găsi spațiu și geneza unui populism european modern. În Italia, imediat; în restul continentului, în deceniul următor, dar cu o escaladare menită să-l ducă de la ultimul născut la rangul de protagonist în decurs de câteva decenii.

Uniunea s-a născut și într-un moment de criză economică și financiară profundă, memorabilă fiind furtuna speculativă din ’92 care a împins Italia și Marea Britanie afară din SME[18], iar acest element, în perspectivă, va fi menit să influențeze nu numai natura sa, dar și capacitatea de a comunica cu baza; pentru că, dacă este adevărat, așa cum am scris la începutul acestei contribuții, că Europa nu este un stat, este totuși adevărat că ea trebuie să se ocupe în continuare de problema consensului și legitimării în rândul bazei sale sociale, adică în rândul tuturor cetățenilor țărilor membre[19].

Concluzii

Europa nu este elită vs oameni, dar rezolvarea crizei europene acuzându-i dușmanii de tentativă de omor este pur și simplu imposibilă. Făcând acest lucru, efectele sunt confundate cu cauzele, ar fi ca și cum ai încerca să lupți împotriva unei carii cu un antibiotic. Exemplul Ligii ne-a arătat că populismele nu sunt antieuropene din punct de vedere fiziologic, ci ele devin așa din motive de oportunitate și criza le oferă acea oportunitate. Odată cu criza statului național avem populisme secesioniste sau neofascisme care cer înlocuirea statului aflat în criză cu un alt stat, la fel de inoxidabil ca oțelul pentru că este întemeiat pe oțel. Odată cu criza instituțiilor europene, avem populisme antieuropene și neofascisme care cer revenirea la un stat național inatacabil de ruginile timpului pentru că este inoxidabil, la fel ca oțelul baionetelor și al cătușelor pe care se află – restul este oxidabil.

Europa s-a născut datorită impulsului marilor partide de masă în Epoca de Aur a democrației, partide care în trecut – dar în cazul țărilor profund divizate precum Italia, chiar și după ultimul război – au depășit simpla politică, jucând un rol important în procesul de naționalizare a maselor. Provocarea eșuată a fost transformarea acelor partide în agenți ai unui nou proces de „europenizare a maselor”.

Criza politică de după sfârșitul celor „Trei decenii Glorioase” a declanșat o adevărată bombă cu ceas, menită să submineze acele structuri aparent puternice care deveniseră partidele de masă. Structuri care, însă, au stat și la baza construcției edificiului european, nu doar inspirându-i direcția politică, ci garantându-i cimentul necesar de legitimitate, adică acționând în așa fel încât cetățenii Europei, deși împărțiți în multe națiuni, s-au recunoscut reciproc în instituțiile în curs de dezvoltare și, într-adevăr, așa cum am văzut când am vorbit despre referendumul din 1988, au sperat la finalizarea lui deplină, cu trecerea de la sfera pur economică la cea politică.

Parafrazând știința politică liberală a anilor 1980[20], am putea spune că atâta timp cât Europa s-a dovedit a fi eficace și eficientă – adică capabilă să identifice, împreună cu principalele probleme de rezolvat, și politici coerente, adică eficiente, pentru a realiza acest lucru –, a fost posibil să se compenseze decalajul de legitimitate. Odată cu criza din 2008 și cu războiul de la granițele sale de est, Uniunea a dezvăluit că se confruntă și cu dificultăți tot mai mari în ceea ce privește eficacitatea și eficiența.

Până acum, principala armă a partidelor proeuropene împotriva asaltului populist a fost un fel de verificare a faptelor cu privire la rolurile și mecanismele reale ale instituțiilor europene: o armă importantă, dar complet inutilă, având în vedere că nu blochează eficient efectul de sabie al suveranismului, dar îi face pe cei care îl mânuiesc să fie distrași de o simulare. Suveranismul este agnostic față de mecanismele reale ale arhitecturii europene, este un redde rationem în raport cu democrația. Nu există nicio îndoială că instituțiile europene au nevoie de corecții, dar adevărata problemă este că ele au nevoie înainte de toate de un nou europenism, adică de o identitate democratică reconstruită capabilă să răspundă crizei de acum străvechi a partidelor, propunând un nou tip, cu adevărat european și non-național, conform societății secolului XXI – care pune condiții grele, precum abordarea problemelor ridicate de lumea cloud-ului –, fără să urmărească modurile personaliste sau modele atât de vechi precum cele pe care ar trebui să le înlocuiască sau, chiar mai rău, derivate tehnocratice – pentru că Mitul tehnocratic este la fel de antipolitic ca și cel populist!

În acest sens trebuie să revenim la perioada de început: construcția, care este și apărarea, a Europei, de fapt, nu poate pleca decât de la construcția europenismului.

Bibliografie

Lucrările cu caracter general și special

BLOCH, Marc, Apologia della Storia o Mestiere di storico, Einaudi, Torino, 1998.

BRAUDEL, Fernand, Scritti sulla Storia, Bompiani, Milano, 2003.

DUVERGER, Maurice, I partiti politici, Edizioni di Comunità, Milano, 1961.

Linz, Juan, La caduta dei regimi democratici, Bologna, il Mulino, 1981 e Paolo Farneti, Il sistema dei partiti in Italia : 1946-1979, il Mulino, Bologna, 1983.

NEUMANN, S. (ed.), Modern political parties. Approaches to comparative politics, Chicago, University Press, 1956.

VINEN, Richard, L’Europa nel Novecento: Una storia sociale, Carocci, Roma, 2004.

Studii și articole

https://single-market-economy.ec.europa.eu/smes/sme-definition_en.

FIUME, Fabrizio, Il pendolo bloccato, in 2008, lo spartiacque, numero monografico di “Iconocrazia: Potere delle immagini/Immagini del potere. Rivista semestrale di scienze sociali e simbolica politica”, n. 14, VII, 2018: https://ricerca.uniba.it.

[1] Maurice Duverger, I partiti politici, Edizioni di Comunità, Milano, 1961, p.17.

[2] Fernand Braudel, Scritti sulla Storia, Bompiani, Milano, 2003, p. 98.

[3] Gândiți-vă doar la cel mai cunoscut caz de eroare logică a cauzei false: Post hoc, ergo propter hoc, care apare atunci când existența unei relații cauză-efect între două evenimente este dedusă exclusiv din proximitatea lor temporală.

[4] Marc Bloch, Apologia della Storia o Mestiere di storico, Einaudi, Torino, 1998, p. 23.

[5] Definiția aparține lui Sigmund Neumann, în S. Neumann, (ed.), Modern political parties. Approaches to comparative politics, Chicago, University Press, 1956.

[6] În realitate, găsim și diverse afinități în ideea lui Mazzini de partid, care anticipează în multe privințe caracterul său extrem de structurat și prezența diferitelor roluri, rezultat al unei organizări marcate a muncii.

[7] Partidului inițial de integrare în masă i se va alătura apoi un al doilea tip de partid de masă, în raport cu scenariul acum radical schimbat al societăților capitaliste avansate; în 1966, acest partid va fi analizat și definit de Otto Kirchheimer ca un partid catch all.

[8] Trebuie considerat că politicile economice „europeniste” și efectele lor preced însăși nașterea MEC. De exemplu, încă din perioada imediat postbelică, direcția guvernului italian – ale cărui departamente economice erau liberale – a fost să favorizeze în primul rând și cu orice preț industria de export și este clar că debușeul fiziologic pentru produsele sale cu siguranță nu ar fi fost peste mări.

[9] Richard Vinen, L’Europa nel Novecento: Una storia sociale, Carocci, Roma, 2004, p. 361 et. sq.

[10] Cunoscut și sub denumirea de „Șarpele din tunel”, mecanismul presupunea fixarea unor marje foarte înguste de fluctuație a monedelor europene – în metaforă, „șarpele” – în cadrul unor marje hotărât mai largi fixate în schimb nu între ele, ci în comun față de dolar. Furtunile monetare ulterioare au demonstrat ineficacitatea modelului și au declanșat o adevărată dezertare în masă, până la punctul în care până la urmă a rămas doar marca, monedele Benelux și coroana daneză.

[11] Nașterea, în 1972, a fost în mod clar un prim răspuns „fierbinte” la măsura lui Nixon din anul precedent.

[12] Cfr. Fabrizio Fiume, „Il pendolo bloccato, in 2008, lo spartiacque”, numero monografico di Iconocrazia: Potere delle immagini / Immagini del potere. Rivista semestrale di scienze sociali e simbolica politica, n. 14, a. VII, 2018:
https://ricerca.uniba.it/retrieve/dd9e0c65-eba1-1e9c-e053-3a05fe0a45ef/iconocrazia.it-Il%20pendolo%20bloccato.pdf.

[13] Nu întâmplător, anii ‘80 au fost marcați de un crescendo de scandaluri legate de finanțarea ascunsă a partidelor. Trebuie subliniat că, în ceea ce privește Italia, motivul principal al acestei escaladări este altul, legat de ultimele încercări de a scăpa de natura statică impusă de Războiul Rece prin modificarea raportului de putere între părți și în special prin marginalizarea PCI. Dar o operațiune ambițioasă precum cea de „depășire spre stânga” necesită resurse enorme, a căror căutare nu poate decât să activeze un fel de efect de domino destinat să implice toate forțele politice, inclusiv cele moderate.

[14] Primul caz este cel al sectorului radio, cu două hotărâri ale Curții Constituționale care au liberalizat efectiv accesul la unde. Al doilea este cel din televiziune, în care interdicțiile au fost inițial ocolite prin recurgerea la emisiuni prin cablu, iar ulterior au fost ocolite prin difuzarea de „transmisiuni în direct false” care, în realitate, erau înregistrări difuzate simultan de o multitudine de radiodifuzori locali, achiziționate de o rețea națională unică.

[15] Constituția Italiei prevede doar referendumul de abrogare, cel constituțional (pentru ratificarea oricăror reforme ale Cartei) și cel teritorial (referitor la cererea unui anumit municipiu de a fi transferat dintr-o regiune în alta).

[16] Pentru a vorbi concret despre o Constituție europeană va trebui să așteptăm până în 2001 și proiectul va fi oricum respins de Franța în urma răspunsului negativ la referendumul convocat în mod special în 2005.

[17] Partidul Democrat este principalul moștenitor al PCI, după pasul intermediar al PDS și al DS.

[18] https://single-market-economy.ec.europa.eu/smes/sme-definition_en.

[19] În cazul italian, deci, Uniunea s-a născut și într-un moment de profundă criză morală și de legitimitate, marcat de tragica ofensivă mafiotă și dezlănțuirea operațiunii Tangentopoli, ceea ce explică probabil apariția timpurie a simptomelor tulburătoare comune acum întregii Europe.

[20] Cu precădere Juan Linz, La caduta dei regimi democratici, Bologna, il Mulino, 1981 e Paolo Farneti, Il sistema dei partiti in Italia : 1946-1979, il Mulino, Bologna, 1983.