Eugen Denize, Propaganda comunistă în România 1948-1953

Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2011

Perioada 1948-1953 va rămâne multă vreme un subiect de cercetare pentru istoricii români. Într-o perioadă scurtă de timp regimul de guvernare din România va fi înlocuit cu un crunt sistem totalitar comunist ce camufla ocupația militară a României de către URSS.

Lucrarea regretatului istoric Eugen Denize (1954-2007), oferă un valoros studiu asupra structurii, mijloacelor și metodelor de propagandă folosite de regimul comunist de la București pentru a deforma realitatea cotidiană, în perioada preluării și consolidării puterii. O variantă mai scurtă a acestui studiu a fost publicată în lucrarea România comunistă statul și propaganda, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005, volum la care a contribuit și istoricul Cezar Mâță, acesta analizând comunizarea instituțiilor statului, iar o primă ediție a volumului de față a fost publicată la aceeași editură în anul 2009.

Cartea este structurată în cinci capitole, ce abordează pe rând, contextul istoric al impunerii regimului comunist, principalele obiective propagandistice ale regimului, structura organizatorică a aparatului de propagandă, iar ultimele două capitole, ce constituie cea mai întinsă parte a lucrării, descriu detaliat mijloacele și metodele de propagandă și conținutul acesteia.

În această perioadă de debut a comunismului românesc metodele folosite s-au îndepărtat foarte puțin de modelul original sovietic, anume introducerea cenzurii și desființarea presei independente de voința comuniștilor, iar, poate cel mai important aspect: crearea unei vaste rețele de propagandiști pe tot cuprinsul țării, „chiar în condiții economice foarte grele, partidul era gata să cheltuiască sume uriașe cu scopul de a întreține o armată de 250000 de îndrumători propagandiști a căror principală sarcină era aceea de a convinge societatea de justețea politicii sale”(p. 34).

Secția Propagandă și Agitație a Comitetului Central organiza acest vast sistem de mesaje, acțiuni și oameni ce aveau ca scop crearea unei realități paralele, iar pentru acest obiectiv, secția avea la dispoziție fonduri practic nelimitate. Cinematografia, literatura, presa, sportul, absolut orice manifestare care implica gândirea și conștiința umană trebuia ideologizată. Fabricile confecționau materialele de propagandă „în timpul orelor de producție, iar cheltuielile de pavoazare se acopereau din fondul directorial, încălcându-se astfel legea. La fel ca întotdeauna vinovații erau găsiți pe treptele inferioare ale ierarhiei de partid, nici unul dintre liderii acestuia nefiind criticat nici măcar în treacăt”(p. 64).

Impactul acestui asalt propagandistic asupra societății românești este greu de evaluat deoarece populația României în 1947 era în proporție de 70% analfabetă. Din cauza acestui fapt,  „agitația” a fost extrem de importantă și a fost folosită intens în zonele rurale, unde la sărbătorile de partid propagandiștii „demascau dușmanii de clasă și strigau lozincile fixate dinainte de conducerea superioară a partidului”(p. 60) în fața mulțimii sătenilor adunați, dar existau și agitatori infiltrați în mulțime cu rolul de a crea discuții în grupuri mici pentru a „lămuri” pe cei ce nu înțelegeau perfect lozincile strigate de la tribună.

Agitația vizuală a fost și ea intens folosită, mai ales în lumea rurală, unde gardurile și zidurile erau pline de fraze scurte și concrete, ce chemau la lupta de clasă. Caricatura a avut de asemenea un rol important în acest proces oferind imaginea idilică a țăranului îndrumat de activistul de partid luptând împotriva burghezului odios ce își vindea țara pe dolari.

Nu putem expune în această recenzie toate subiectele analizate de autor, astfel încât ne vom rezuma la două cazuri reprezentative pentru minciuna ajunsă adevăr de stat și de partid. Constantin Brâncuși, personalitate artistică cunoscută în toată lumea devenea acum un simplu „exponent al decăderii artei burgheze”(p. 160) în comparație cu sovieticul Muhina, iar în publicația Lupta de clasă un anume S. Fărcășan teoretiza asupra subiectelor artei de tip comunist: „Dintre marile teme ale artei zilelor noastre, o deosebită însemnătate are redarea marilor genii ale omenirii muncitoare, Lenin și Stalin. Pe chipul lor se reflectă cele mai înaintate trăsături morale ale poporului, cele mai înalte aspirații ale sale, se reflectă forța de neînvins a ideilor comunismului”(p. 161). Frază demnă de o antologie, nu a rușinii, ci mai degrabă a absurdului, arta în sens european înseamnă libertate de creație, iar glorificarea unor „genii” născuți din puterea militară a unei formațiuni statale amintește de marii hani mongoli și nu de Erasmus din Rotterdam.

Propaganda referitoare la problema Basarabiei în această perioadă dură, în care compromisurile cu puterea politică au fost de un servilism rușinos, ilustrează cel mai bine mizeria morală a spațiului public românesc și „caracterul trădător al intereselor naționale de care a dat dovadă conducerea comunistă română, dependența și slugărnicia ei strictă față de Moscova”(p. 136).

Conferința radiofonică intitulată A 8-a aniversare a creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești difuzată la 2 august 1948 ne lasă fără comentarii asupra modului stalinist de rescriere a istoriei recente: „Acum 8 ani, la 2 august 1940 a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Moldova sovietică este una dintre cele mai tinere republici sovietice unionale. În 1940, după eliberarea Basarabiei, poporul moldovenesc s-a reunit într-un singur tot, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, realizându-și astfel visurile și speranțele seculare. Regimul sovietic a adus poporului moldovenesc nu numai libertatea politică, dar a creat și baza materială trainică pentru un rapid progres economic și cultural. Până la 28 iunie 1940 cea mai mare parte din moldoveni se afla sub ocupația imperialiștilor români de tipul lui Averescu, Maniu și Brătianu. În cadrul Republicii Sovietice Ucrainene exista Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească. Spre deosebire de moldovenii din Basarabia, care timp de 22 de ani au gemut sub călcâiul jandarmilor reacțiunii române regresând în toate domeniile, moldovenii de dincolo de Nistru, ajutați de poporul rus, ucrainean și celelalte popoare sovietice, și-au clădit o viață nouă, socialistă, trăind în fericire și belșug”(pp. 266-267). După cum remarcă autorul lucrării de față „mai mare înjosire pentru România decât aceste cuvinte rostite de un crainic român, în limba română și la microfonul Radiodifuziunii Române, este adevărat că dominată de comuniști, nu credem că putea exista. Dar ele nu erau decât începutul”(p. 267).

Lucrarea lui Eugen Denize nu este completă, autorul mărturisește că nu a avut acces la arhiva Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central (p. 11), aceasta devenind accesibilă cercetătorilor abia în anul 2015. Autorul suplinește lipsa accesului la aceste arhive printr-o acribie excepțională, acesta reconstituind din surse precum presa de partid, discursuri, broșuri și manuale de propagandă și agitație, colecții de documente, arhiva Societății Române de Radio, Arhivele Militare Române etc. întregul efort propagandistic din această perioadă dus de regimul comunist.

Lectura este antrenantă și pornește de la o privire generală asupra sistemului de propagandă și termină cu prezentarea unor cazuri concrete, reprezentative pentru a ilustra modul practic în care se aplicau directivele conducerii.

Rămâne ca pe viitor, tinerii istorici să completeze istoria propagandei comuniste pentru a despărți adevărul de minciună, prin cercetarea arhivelor ce sunt în acest moment disponibile pentru studiu.

Petre Florian Drăghici