Tristețea unui centenar ratat

The sadness of a missed centenary

Petre IANCU

A scrie despre veacul scurs de la Unire înaintea târnosirii catedralei zise a „mântuirii neamului”, în prezența unor lideri și ierarhi reci, parcă, la orice catastrofă românească, în timp ce flăcările mistuie palatul episcopal unit din Oradea, nu-i oricum o sarcină ușoară.  Încă și mai greu, ba imposibil, etic, este s-o îndeplinești festivist în plin război româno-român ilustrat de barbarbaria de mineriadă a jandarmilor din Piața Victoriei și de impenitența vinovaților pentru punerea pe butuci a justiției, a democrației, a edificiului statului de drept românesc. Mă năpădeşte melancolia. Şi cât de bine începuse totul! Ce s-a defectat, oare, grav, în ultimul secol, pentru ca o construcție de piatră solidă și bine închegată să-și vadă sfărâmați pilonii de susținere, să se ruineze, să ajungă pe punctul de a fi complet demolată? Nu se îndurase oare bunul D-zeu de români, în ciuda amplei lor dezorientări din epocă arătându-le cum să fie de partea bună a istoriei? Nu-i răsplătise pentru bună înțelegere și respect mutual? Nu-i recompensase pentru concordia lingvistică și dragostea de neatârnare, de latinitate și de patrie a pașoptiștilor, lăsându-i să treacă sub steaua norocoasă urcată pe cerul Americii odată cu accesul la președinție al democratului Woodrow Wilson? Juristul, politologul și doctorul în filosofie de origine scoțiano-irlandeză intuise din vreme importanța despărțirii de inepția neutralității unei țări binecuvântate cu puterea de a face bine, de a  uni și oferi libertate, de a răspândi dreptate. Precum America Primului Război Mondial. A înțeles-o și, fapt istoric, a impus-o, spre fericirea popoarelor captive, pregătindu-și prin coeziune și cu arma în mână, ca românii, eliberarea și întregirea într-o Europă încă doldora de nelibertate și dezbinare, de reminiscențe feudale, de xenofobie, mentalități sclavagiste și prejudecăți liberticide. Ideea părintelui Ligii Națiunilor de a li se recunoaște popoarelor dreptul autodeterminării s-a dovedit, spre a împrumuta înaripatul termen al lui Stefan Zweig, care l-a criticat pe Wilson pentru nehotărârea sa postbelică, un „ceas astral al omenirii”.

Dar și un ceas, oricât de blagoslovit sau blestemat, vine și se duce. Rămân în urmă oamenii. Rămâne capacitatea lor de a se responsabiliza, de a se organiza și pune de acord, de a-și respecta, mutual, identitățile și drepturile naturale, luptând frățește pentru instaurarea și perpetuarea lor. La capitolul fraternității, ca și la cel al eficienței pe câmpul de luptă, românii rămăseseră corijenți. După Pacea de la Berlin, liderii Principatelor Unite și ai României de după 1881 își uitaseră, inclusiv sub liberali ca Brătienii,  promisiunile pașoptiste. „Amnezia” privind angajamentele de emancipare a israeliților se materializase între altele în refuzul obstinat al încetățenirii evreilor pământeni. Una din notele de plată pentru aceste discordii datorate unor vechi tradiții de intoleranță fusese, parcă, achitată în bătăliile Primului Război Mondial. În confruntările militare ale acestei conflagrații, trupele române fuseseră înfrânte în chip dezastruos. Și, totuși, un imens, un colosal noroc avea să-i răsfețe. Căci toate cele trei imperii care le determinaseră și le otrăviseră soarta veacuri la rând s-au dezintegrat după această confruntare, pierdută de Puterile Centrale și câștigate de Antanta. În condițiile degringoladei austro-ungare, ruse și otomane, favorizați și, totodată, forțați de împrejurări, de imperativul modernizării și al întregirii naționale, precum și de liderii occidentali, românii au pornit, de la un moment dat, cu dreptul spre destinul de popor unit.

În spiritul toleranței Europei centrale, îmbibându-i, spre finalul său lipsit de glorie, pe locuitorii proaspăt prăbușitului Imperiu Habsburgic, s-a adoptat într-un oraș transilvan o hotărâre epocală. Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia a proclamat, la 1 Decembrie 1918, „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare“. Documentul stipula dreptul tuturor popoarelor „de a se  instrui, administra și judeca în limba proprie“ și de a fi „reprezentați“  în „Corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.” Nu mi se pare întâmplătoare pregătirea istoricului moment al Unirii prin servicii divine, duminicale, simultane, derulate în biserici diferite. Slujbele, începute în zori, se derulaseră concomitent, atât în rit ortodox, cât și potrivit rânduielii greco-catolice, în spiritul ecumenismului, al unei consistente bune înțelegeri confesionale. Una care, propice de bună seamă proiectului, avusese darul să-i placă Providenței într-atât, încât să le confere românilor reunificați un triumfător succes cu Rezoluția de la Alba Iulia. La rândul ei, Constituția din martie 1923, probabil cea mai bună între cele de care s-au bucurat cetățenii, menționa că „toți românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice”. Dar păcatul originar n-a întârziat să fie comis.

Acest păcat primordial avea să vicieze printr-o interminabilă dihonie conviețuirea cetățenilor și grupurilor naționale ale unui stat alcătuit din oameni și grupuri judecându-se cu precădere pe bază de etnie, de confesiune, de rasă și apartenență religioasă. Iar nu, așa cum ar fi fost bine, în termeni de comuniune civică. Concepția eminamente germană, nu și americană sau franceză, a statului ca entitate etnică, iar nu cetățenească, a subîntins mare parte din trădările angajamentelor de la Alba Iulia. Promovate de o elită culturală relativ rapid și lesne de rinocerizat, aceste trădări și violări constituționale izvorând din înveninarea programatică, în siajul tradițiilor naționaliste, a raporturilor interetnice, interreligioase și interconfesionale, aveau să se răzbune crunt. Sub imperiul ideologiilor hrănite de utopia salvaționismului prin antisemitism, intoleranță etnică și ortodoxism fundamentalist, națiunea avea să se vadă implicată în zâzanii și dezbinări din ce în ce mai ample, din ce în ce mai sângeroase. Vrajba și neghiobiile unei elite talentate, dar rău pregătite, moral, să facă față marilor pariuri ale timpului, reprezentată de minți pe cât de strălucite, pe atât de ticăloase, ca a lui Nae Ionescu, ori ușor de contaminat ca a unor Cioran, Eliade și Vulcănescu, aveau să împingă poporul în proiectul nazist. Și spre căderea în prăpastia greșelii supreme a statului român. Care avea, pe cale de consecință, să participe activ la Holocaust, cea mai atroce crimă în masă din istorie. Dacă D-zeul poporului ales și al creștinilor n-a împiedicat această crimă, înseamnă oare că o putea lăsa mai puțin condamnată decât cumplit răzbunatul dans în jurul biblicului vițel de aur?

Pedeapsa, adecvată unei elite prea ușor de ademenit și convertit la credința în zeii străini ai unor ideologii totalitare, care păcătuise prin aderarea la antisemitism și recursul la xenofobie, avea să-i fie administrată națiunii de alogeni. Nemții lui Hitler și rușii lui Stalin aveau să se înțeleagă să le răpească românilor hălci ample din teritoriul național. Aveau să dăruiască ținuturi românești mai întâi ungurilor, apoi rușilor și ucrainenilor, fără ca națiunea să găsească în ea resursele și puterea să reziste cotropirilor așa cum le-au ținut piept sovieticilor finlandezii lui Mannerheim. Încât nu poziția geografică și comunismul, conceput adesea, reducționist și eronat, ca „adus de evrei pe tancurile sovietice” și ca principal nenoroc abătut asupra românilor, s-au dovedit sursa primordială a dezastrelor care aveau să cotropească România. Izvorul necazurilor românești s-a văzut adăpat de mentalitatea unui popor îndelung înrobit, balcanizat, prea puțin deprins cu libertatea și lupta pentru ea, hrănit de elite cu naționalism definit negativ. Altfel decât cel englez, de pildă, acest nationalism răsăritean se forjase nu în spiritul realizărilor naționale, în concordanță cu idealuri umaniste, europene, modernizatoare. Ci înglobând, paseist, disprețul față de celălalt, intoleranța xenofobă, iudeofobia și ura rasială.

 Așa avea să se mutileze ceea ce începuse în Ardeal, în chip luminos, frumos și etic, în noiembrie și decembrie 1918.  Acest debut mirific avea, prea curând, să eșueze în cuzism, legionarism, în discriminările strigătoare la cer ale guvernului Goga-Cuza.
Era, nota bene, primul cabinet, după executivul hitleritst, care avea să introducă legislație antisemită în Europa. Nimic nu ilustrează mai persuasiv absurditatea acestui ev al autodestructivelor dușmănii româno-române, decât dezbinarea din cauza infectării cu antisemitism a prieteniei unor cărturari de valoare universală, precum Mihail Sebastian și un Mircea Eliade alunecat în bezna înregimentării legionare. Copt la focul vrajbei, continentul se arăta gata să cadă pradă febrei și psihozei totalitarismelor. Iar România, prostită de Căpitan și de hitlerismul unor Emil Cioran și Vintilă Horia, se grăbea să-i imite și să-i urmeze pe naziști. Sluţirea României, pe tiparul unui Dorian Gray național prigonit și urâțit de ură, tiranie și păcate liberticide, a continuat prin dictatura regală, sfârtecarea țării în urma grozăviei Dictatului de la Viena și dezmembrarea operată prin Pactul Ribbentrop–Molotov. Desfigurarea supremă avea să se producă însă prin crimele statului național-legionar, jandarmii și militarii săi. Căci exterminările de evrei și romi în cel de-al Doilea Război Mondial aveau să rămână o pată indelebilă pe blazonul României.

În aceste condiții și victoriile militare aliate, obținute după decenii de sinucigaș împăciuitorism occidental față de Hitler, și răsturnarea de la 23 august 44, efectuată sub imperiul lor, pot fi calificate, în ciuda mistificărilor ultranaționaliste, drept ceasuri astrale ale istoriografiei românești. Datorat în bună măsură înțelepciunii și concordiei unor oameni de stat români, democrați veritabili, ca Iuliu Maniu, precum și curajului tânărului rege Mihai, acest moment de luciditate și de reunificare, fie şi tardivă, a unei părți a elitei naționale le-a adus europenilor beneficii majore. Nu doar pentru că a scurtat decisiv, războiul. Ci și pentru că le-a furnizat românilor un argument puternic în vederea recuperării teritoriilor furate de tiranii. Dar ar fi fost nefiresc ca discordia şi deraierile din interbelic și din timpul războiului, epoci îndelung idealizate și falsificate de istorici trădând interesele românilor din generație în generație, să nu dea, cuplate cu crimele comuniste, de furcă și statelor apărute pe ruinele Românei Mari. Și pe ale imperiului sovietic. Nefăcutele anilor 20-30-40 s-au păstrat întipărite adânc în memoria Europei răsăritene și a variilor grupuri naționale. Ceea ce a atenuat perceptibil, după 1990, entuziasmul multora în reacție la propunerile de reunificare a Bucovinei de nord și Basarabiei cu patria mamă. În măsura în care au rămas înstrăinate și după prăbușirea imperiului communist, soarta acestor ținuturi tinde să eternizeze, fatal, validitatea pactului stalinisto-nazist.

Nefăcute similare au alimentat din belșug şi național-comunismul. Monstrul protocronist ivit din sămânța acestui regim cu voie de la Moscova împerecheat orgiastic cu securismul și cu legionarismul avea să expună ridicolului, să reducă la absurd și să ucidă lent, prin demonetizare, patriotismul veritabil. După distrugerea elitelor româneşti de către comunişti, ulterioara modernizare cu biciul şi concomitenta amputare a oraşelor deformate dezgustător prin aşa-zisa „sistematizare”, aveau să degradeze cultural decisiv neamul şi ţara românească.
Supusă celor mai felurite represiuni, națiunea avea să fie industrializată cu de-a sila, obligată să supraviețuiască prin delincvență și forțată să se lase depeizată. Poporul, disprețuit şi durabil fărâmiţat, prigonit, supravegheat, partial exilat în mahalale, schingiuit, scindat şi dezbinat, avea să-și piardă, treptat, minoritățile vândute. Dar și segmente tot mai ample din propriul corp etnic, aveau să-i fie extirpate și alungate de mizerie și nelibertate. În răstimp, practicile nefaste ale ceaușismului aveau să-i asasineze prin frig, foame și frică pe românii neînregimentați. Pe ceilalți avea să-i fanatizeze, învrăjbindu-i, fără excepție, pe toți laolaltă. Pe ortodocși împotriva neoprotestanților și uniților. Pe români contra evreilor, ungurilor, romilor şi ruşilor. Pe delatori şi securişti împotriva românilor turnaţi, reprimaţi, întemniţaţi şi torturaţi. Pe muncitori împotriva intelectualilor, pe tineri contra bătrânilor. Pe ţărani contra tuturor celorlalţi. Milioane de români aveau să-și ia lumea în cap, preferând exilul unei patrii vitregindu-i parcă mai rău decât ar fi putut-o face cotropitorii străini. Erau între ei oameni dintre cei mai educați, întrepizi și compatibili cu libertatea. Oameni care se simțeau sufocați de totalitarism. Exilul lor a ajutat, într-o primă fază, țara, să se informeze și să ridice astfel din coșmarul comunist. Dar, îngroșată de plecările în masă de după 1990, exsanguinarea prin exod de creiere a continuat. Şi a început să împuțineze șansele neamului de a rezista confiscării revoluției din 1989, manipulărilor sistematice, discordiei iscate de ele și consecutivei restaurații național-comuniste pe care această nouă diviziune a condiționat-o.

 Așa se explică faptul că demolarea României mari și urmările Pactului Ribbentrop-Molotov nu și-au epuizat potențialul destructiv nici odată cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, nici în epilogul catastrofei comuniste și nici în postfața unei tranziții care n-a apucat să se încheie. Fiindcă, minţiţi, prea mulţi s-au arătat prea iertători şi îngăduitori cu duşmanii reali, cu torţionarii şi turnătorii lor, prea  nerăbdători să profite, prea invidioşi, mutual, prea gata să se certe, să nu se ierte pentru vini neglijabile, să-şi refuze reciproc accesul la putere. S-au găsit prea mulți să-și bată joc direct sau indirect de integrarea țării în structurile euroatlantice. Una obţinută, din nou, extrem de norocos şi, în fond, nemeritat, pe bază de consens national. Încât construcția democratică edificată pe structura integrării euro-atlantice a început să se fisureze serios. Sub impactul unei prese în mare măsură cumpărate, al unor televiziuni aservite, manipulând la comandă, visul modernizării a prins să se destrame și să se verse în restauraționism oligarhic, cleptocratic, antidemocratic, securist și național-comunist. Finanțat prin furt și susținut de mancurtizări brutale, bazate pe reeditarea vechilor ranchiuni rasiste, sociale, xenofobe și antisemite, acest restauraționism sfidează și perturbă ampla schimbare în bine a românilor. Din care nu puțini s-au adaptat perceptibil valorilor occidentale în deceniile postcomuniste. Grație societății informațonale globale, mulțumită expaților, mobilității și rețelelor de socializare, mulţi s-au aclimatizat rapid, civic și politic, celor mai avansate exigențe,  s-au adecvat modernității și integrării occidentale,  imperativelor libertății și principiilor statului de drept.

Pe acest fond s-a produs remarcabila reunificare a românilor în istoricul protest anticleptocratic de la 10 august 2018. Ca veritablă Adunare Națională amintind insuportabil profesioniștilor zâzaniei, polarizării şi refeudalizării că sunt puțini şi vulnerabili, dar în niciun caz veşnici, acest miting amintindu-mi de anvergura celei de acum un veac, de la Alba Iulia, nu putea să nu fie atacat şi discreditat. Heralzii tiraniei, ai urii, ai iliberalismului de tip erdoganist i-au opus, deci, uriaşei reunificări, lanţuri de masive provocări, instigări, manipulări şi violenţe româno-române. Celor maltrataţi şi gazaţi, dar uniţi în ciuda potentaţilor, în acea memorabilă zi, ar trebui să le aparțină, spre binele neamului, ultimul cuvânt al devenirii naționale românești. Și reconstrucția statului român. Dar ieșirea dintr-un cataclism condiţionat şi de o nefavorabilă conjunctură internațională, marcată de galopanta dedemocratizare a Occidentului, în siajul reacțiilor preponderent identitare la neajunsurile globalizării, la provocări teroriste și putiniste, riscă să fie, prin forța lucrurilor, anevoioasă. Mai anevoioasă, poate, decât urcușul dificil care a precedat Adunarea de la Alba Iulia din 1918. Căci tehnica timpurilor actuale îngustează sensibil perspectivele de libertate ale neamurilor mici și mijlocii încăpute sub controlul unor dictatori. Tiraniile informaționale, dictatoriale sau totalitare, de tipul celor create de comuniștii chinezi, de putiniștii ruși, precum și de ayatolahii iranieni s-ar putea pricepe de minune, pe viitor, să suprime năzuințele democratice firești ale unor popoare eficient sugrumate.

Își vor putea recuceri românii, în aceste dificile condiții, revoluția confiscată? Libertatea furată? Demnitatea asasinată? Dreptatea îngropată? Își vor putea reconstrui democrația liberală? O vor apăra pe viitor? Multe vor atârna, desigur, de evoluția relațiilor transatlantice. De viitorul Europei. De reunificarea unui continent mutilat de regretabila despărțire de britanici, de rivalităţi economice şi de neînţelegerile nu doar comerciale, ci şi politice şi spirituale cu americanii. Ca şi de ierarhii și liderii politici pe care-i va produce, sau tolera, pe viitor, poporul român.
Nu puține vor depinde de capacitatea elitelor intelectuale româneşti de a se reinventa în spiritual concordiei. Îşi vor depăși ele superbia, poltroneria, arghirofilia și prejudecățile, nu în ultimul rând naționale și religioase? Vor înţelege oare că libertatea vine din dragoste de libertate, iar unirea prin unire? Că fapta demnă, iar nu credinţa individuală sau colectivă primează? Își vor combate cu succes retractilitatea, idiosincraziile și fatalismul, ca să-și conducă poporul, ca pașoptiștii, de la împilare spre solidaritate și democrație? Misiunea lor uriaşă rezidă  în a-i învăţa pe români, în următoarea sută de ani, să se aşeze invariabil, ca englezii şi americanii, ori olandezii, iar nu ca turcii, arabii, iranienii ori nemţii, de partea bună, de partea libertofilă şi eliberatoare a istoriei. Nu şi-o vor putea îndeplini decât dacă, delimitându-se net de manipulatori şi vânzători de neam, vor face curat şi dreptate în cartea de istorie şi în propriile credințe şi convingeri. La noi ceasuri astrale vor accede românii dacă-şi vor asuma trecutul, cu toate păcatele şi crimele lui, cu inconfortul şi inconvenientele conştiinţei comiterii lor, eliminându-şi astfel, din istoriografie, veninul unor prea persistente minciuni. Pentru ca apoi să poată milita credibil şi eficient pentru consens national, aşteptându-şi în deplină concordie meritata, nicicând refuzata răsplată a unirii.