Turnul Babel sau limbile încurcate ale națiunilor (The Tower of Babel and the Tangled Languages of Nations)

/în /de

EDITORIAL

Turnul Babel sau limbile încurcate ale națiunilor

(The Tower of Babel and the Tangled Languages of Nations)

Dan PAVEL

Abstract: In multinational states, the quality of democracy depends on how the majority protects the rights of minorities. In post-communist Romania, there is a controversy related with the demand to recognize the Hungarian language as an official language. The author insists that before a decision is taken, Romanian citizens and decision-makers should examine carefully the status of minority languages in different parts of Europe and around the world. However, there are relevant examples of multinational states (Russia, China) where minority languages are officially recognized, but democracy is far from away from consolidation. The protection of the minority rights is only a factor among others that contribute to the consolidation of democracy.
Keywords: ethnic minority; minority languages; human rights; quality of democracy; multinational state; constitutional politics;

Calitatea democrației depinde în statele multinaționale de modul în care majoritățile tolerează, încurajează și/sau protejează drepturile minorităților. Această REGULĂ DE AUR este valabilă nu doar pentru minoritățile etnice, rasiale ori lingvistice, ci și pentru minoritățile religioase, sexuale, sociale, culturale. Fără respectarea acestei reguli în privința statutului femeilor, majoritatea cu statut minoritar din aproape toate țările lumii, democrația este profund deficitară. Calitatea democrației depinde și de alți factori, care nu vor fi analizați aici. O democrație de calitate este o democrație solidă, consolidată, care rezistă la crize și presiunile  dedemocratizării (i.e., refluxul democratizării). Indiferent de tipul democrației, majoritară sau consensuală, calitatea democrației depinde nu doar de îndeplinirea condiției sine qua non a exercitării puterii de către majoritate[1], ci și de satisfacerea nevoilor și intereselor minorităților. Democrațiile consolidate autentice sunt acelea care fac eforturi pentru păstrarea echilibrului dintre interesele majorității, minorităților și individului/indivizilor. Nu există formule universale ale echilibrului, în fiecare caz și în fiecare epocă trebuie găsite noi soluții, pentru că echilibrul este instabil. Cînd nu se caută soluții, democrația stagnează, se sufocă, regresează sau încetează de a mai fi democrație. Un exemplu concret pentru evitarea soluțiilor este controversa privind solicitarea recunoașterii statutului de limbă oficială în România pentru limba maghiară. O variantă a solicitării este recunoașterea oficială a statutului de limbă regională în Transilvania pentru maghiară. Controversa este între reprezentanții formali și informali ai majorității lingvistice românești și cei ai minorității lingvistice maghiare.
Dincolo de partea teoretico-normativă a controversei privind statutul limbii maghiare sunt considerentele concrete de tip politic, geopolitic, istoric și cultural. După douăzeci de ani și mai bine de regim democratic, un regim aflat încă în tranziție, după unele opinii, ori deja în stagnare, dacă nu în regres, în conformitate cu alte opinii, reprezentanții majorității românești declară că au făcut nenumărate concesii sau că au fost extrem de toleranți față de solicitările reprezentanților minorității maghiare. În schimb, reprezentanții politici sau civici ai maghiarilor declară că mai au multe de făcut pentru comunitatea lor. UDMR dovedit că este o formațiune politică cu un ridicat ”potențial de coaliție”, dar și majoritatea partidelor mainstream au dovedit același lucru, pentru că pe rînd au făcut coaliție (executivă sau legislativă) cu organizația reprezentativă a magharilor atît partidele politice (PNȚCD, PDSR/PSD, PNL, PD/PD-L), cît și coalițiile electoral-politice mai largi (Convenția Democratică, Alianța DA). Cu toate că s-au afirmat de la bun început drept o formațiune politică în opoziție fățișă cu Frontul Salvării Naționale, UDMR s-a aflat de mai multe ori la guvernare, după 1996, astfel încît în mentalul colectiv își făcuse loc clișeul privind permanența ”ungurilor” la guvernare. Ceea ce contează însă este că după căderea de la putere a majorității formate în jurul guvernelor pedeliste, din care UDMR făcuse parte, cînd se pune problema revizuirii constituționale, formațiunea reprezentativă a maghiarilor este în opoziție, iar șansele de a obține noi concesii sunt reduse, deocamdată.
Recunoașterea/nerecunoașterea statutului de limbă oficială a statului sau de limbă regională pentru limbile minorităților este o problemă cvasiuniversală. Simbolic, coexistența într-un spațiu statal a mai multor limbi seamănă cu blestemul biblic al ”încurcării limbilor”, după construirea Turnului Babel. Această problemă nu există însă – sau este eliminată, prin diferite mijloace – în statul-națiune pur, unde între unitatea administrativ-teritorială și comunitatea națională care o locuiește suprapunerea este perfectă. Sau cvasiperfectă, precum în Polonia postbelică, unde consecința neintenționată a exterminării evreilor de către naziști, în timpul Holocaustului[2], și a dizlocării germanilor de către puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial a fost transformarea unui stat multinațional în stat-națiune[3]. Formal, această problemă nu există nici acolo unde se pretinde că suprapunerea stat-națiune este perfectă, întrucît ”națiunea” este definită civic, iar minoritățile etnice sau rasiale nu au un statut aparte, fiind considerate parte din națiunea civică (de pildă, în Franța).
Acolo unde nu există suprapunerea stat-națiune, adică în cele mai multe dintre statele acestei lumi globalizate și multinaționale, intră în joc macrovariabila independentă stateness, cum au denumit-o Linz și Stepan[4]. În structura conceptuală de explicare a consolidării democrației, variabila dependentă este ”democrația consolidată”, care depinde de șapte variabile independete, dintre care macrovariabila stateness (termen intraductibil) se definește drept ”the complex relationship between state, nation(s), and democratization”. Dacă substantivul ”nation” este la plural, ecuația se complică, iar rezolvarea relației cunoaște o multitudine de soluții ori nonsoluții. După cum demonstrează autorii, care analizează o multitudine de cazuri reale, singura variantă democratică și care nu conduce către discriminare, violență, război civil și secesiune teritorială, este statul multinațional care pune în practică practici instituționale consensuale solide.
În plan politic, organisme internaționale responsabile au contribuit hotărîtor în ultimele decenii la prevenirea ori soluționarea unor conflicte interetnice, la protejarea minorităților etnice, prin fixarea unui cadru instituțional al regulilor și practicilor democratice. Astfel, Consiliul Europei a elaborat mai multe instrumente normativ-pragmatice, dintre care pentru această temă relevantă cu precădere este ”Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare”[5]. Între angajamentele asumate și practicile din fiecare țară sunt însă diferențe semnificative. Analiza practicilor particulare scoate în evidență că disponibilitatea de a recunoaște pentru limba unei sau unor minorități statutul de limbă oficială a statutului sau de limbă oficială regională se corelează semnificativ cu disponibilitatea politică față de negocierea/recunoașterea/acordarea autonomiei teritoriale. O altă dimensiune care ar trebui analizată și mai ales explicată este că raporturile dintre majoritatea etnică și minoritățile etnice devine paradigmatic pentru raporturile dintre majoritate și minoritățile religioase ori dintre majoritate și minoritățile sexuale. Trebuie însă să se țină seama de faptul că toleranța față de autonomia teritorială și recunoașterea statutului de limbă oficială sau regională pentru limbile minorităților nu se corelează neapărat în lumea reală cu regimurile democratice. Toleranța oficială și acordarea de drepturi sunt condiții necesare, dar nu sunt și condiții suficiente.
România este un stat multinațional care în mod simptomatic se autodefinește oficial drept ”stat național”[6]. Definirea civică sau etnică a statului (ca ”stat național”) nu este o joacă sau un simplu act de politică normală, ci un gest fundamental de politică constituțională, un fel de axiomă din care se deduc nenumărate consecințe teorematice[7]. Autodefinirea oficială nu este un simplu enunț identitar retoric, ci un act de strategie constituțional-statală din care decurg  o întreagă legislație, un set coerent de politici publice, o anumită practică a politicii internaționale, dar mai ales anumite tactici ale abordării relațiilor interetnice. Cu alte cuvinte, fațada ”statului național” devine suprema circumstanță atenuantă pentru modul deficitar de tratare a problemelor cu care se confruntă minoritățile ”naționale”. În statul național, prioritare sunt obiectivele națiunii predominante. Solicitările națiunilor ”secundare”, ”conlocuitoare”, minoritare, par uneori a fi satisfăcute mai mult pentru salvarea aparențelor pe plan internațional. Iar ”legea fundamentală a țării” este bătută în cuie. Chiar și după revizuirea constituțională din 2003, care marca o majoră flexibilizare instituțională, ce pregătea integrarea României în NATO și Uniunea Europeană, ambele structuri de tip multinațional și transnațional, tabuul ”statului național” a fost consfințit în articolul despre ”limitele revizuirii” constituției, alături de precizarea privind ”limba oficială” a țării[8]. La mai bine de un deceniu după prima revizuire, se pare că acest defect congenital va fi păstrat în proiectul noii constituții pe care îl clocesc actorii colectivi și individuali din cadrul Uniunii Social Liberale, ”cea mai puternică majoritate de coaliție” care a guvernat vreodată România.
Statele multinaționale din Europa și din lume se deosebesc în mod fundamental prin modul în care recunosc sau nu statutul de limbă oficială pentru limbile minorităților etnice din respectivele state. În teoria democrației, există două planuri în care se discută aceste probleme: planul descriptiv, în care sunt analizate diferitele practici alese de diferite state pentru a răspunde nevoilor minorităților; planul normativ, în care sunt prescrise reguli, proceduri și recomandări pentru realizarea democratizării și a consolidării democrației. În următoarea parte a studiului, mă voi referi la practicile statelor multinaționale care au recunoscut sau nu pentru limbile minorităților statutul de limbă oficială a statului sau de limbă oficială regională. Un tur de orizont în țările vecine este un procedeu recomandabil oricînd în abordarea diferitelor probleme politice, economice, culturale, sociale ale României din perspectiva comparative politics, pentru a ști unde stăm în această parte a lumii.
În Serbia, după războiul civil interetnic care s-a soldat cu pierderea regiunii autonome Kosovo, mai există provincia autonomă Voivodina (suprafață 21.506 km², populație 1.931.809, la recensămîntul din 2011), unde trăiesc 26 de grupuri etnice și sunt 6 limbi oficiale – sîrba, croata, maghiara, româna, slovaca, ruteana[9].  În Bulgaria, nu există decît o singură limbă oficială, bulgara, în ciuda faptului că există minorități puternice precum turcii (oficial, 8,8%), romii (oficial, 4,9%) și alte 40 de minorități mai mici[10]. În Ucraina, unde multe decenii au fost îngrijorări privind soarta minorității românești, situația limbilor oficiale și regionale este complexă. Astfel, în republica autonomă Crimeea, trei limbi sunt recunoscute oficial – ucraineana, rusa, tătara crimeeană. Pe teritoriul întregii Ucraine au fost recunoscute oficial de curînd, prin lege, 18 limbi regionale – armeană, belarusă, bulgară, găgăuză, germană, greacă nouă, maghiară, karaim, krumchak, moldovenească, poloneză, română, romani, rusă, ruteană, slovacă, tătară crimeeană, yiddish[11]. În mod simptomatic pentru ceea ce se petrece la est de Prut, în Ucraina sunt socotite separat limba ”moldovenească” și limba română. În Ungaria, unde 83,7% din populație este alcătuită din maghiari, iar în conformitate cu statisticile oficiale principala minoritate o reprezintă romii (3,1%), iar 14,7% din populație ”nu își declară” etnicitatea, singura limbă oficială este maghiara. Despre Polonia am scris mai sus.
În discuția privind statutul limbilor minorităților din statele cu care România se învecinează, un loc special îi revine Moldovei, ”a doua Românie”. În această mică țară a Europei, cu ambiții de integrare în Uniunea Europeană, dar și cu speranța reunificării cu România, există două regiuni autonome, Găgăuzia și Transnistria. În regiunea autonomă Transnistria (4.163 km² și o populație de 518.000 locuitori), care este o autoproclamată ”republică” separatistă, sunt recunoscute trei limbi oficiale – rusă, ”moldovenească”, ucraineană. În regiunea autonomă Găgăuzia, care are 1.800 km² și o populație de 160.000, sunt trei limbi oficiale – găgăuza, ”moldoveneasca” și rusa. Nu îmi propun aici să discut în particular despre controversata problemă transnistreană. Trebuie însă precizat foarte clar că dacă se va pune vreodată serios problema reunificării ”celor două Românii”, pe modelul reunificării ”celor două Germanii”, acest lucru va fi posibil numai prin respectarea autonomiilor deja obținute în trecut. Reunificarea cu o Moldovă care să cuprindă Transnistria ar deveni un risc major de securitate pentru ”România Mare” și pentru întreaga zonă geopolitică. În schimb, de statutul de autonomie al Găgăuziei și de limbile oficial recunoscute acolo va fi obligatoriu să se țină seama. Or, chiar dacă majoritatea va avea probleme cu recunoașterea limbii și autonomiei pentru maghiari, dacă va fi integrată și Găgăuzia, deja va exista un precedent, atît privind limbile minorităților, cît și al autonomiei.
Așadar, limba română este recunoscută ca ”limbă oficială” în Voivodina, Ucraina, Transnistria, Găgăuzia. Se adaugă Moldova, a cărei limbă oficială este așa-zisa limbă ”moldovenească”. Mai trebuie menționate anumite cazuri speciale. După cum arată politicianul moldovean Vlad Cucreacov, ”dialectul aromân (macedo-român) are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia, țară care îi recunoaște pe macedo-români, prin Constituție, drept etnie cofondatoare a statului, iar dialectul istro-român este recunoscut prin prevederile Statutului Regiunii Istria din Croația, cu toate că aceste prevederi nu sunt transpuse în practică. De asemenea, româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în Sfântul Munte Athos, singurul teritoriu cu statut autonom special din Grecia”[12]. Pentru mai multă rigoare, trebuie menționat aici că Republica Macedonia recunoaște oficial limbile a șase minorități naționale – albaneză, aromână, bosniacă, romani, sîrbă, turcă[13].
În Federația Rusă, care chiar și după prăbușirea URSS rămîne statul cu cea mai mare suprafață din lume (17.075.400 km², cu ceva mai puțin de 143 milioane locuitori), din cele peste 100 de limbi vorbite, 27 sunt recunoscute ca limbi oficiale în diferitele subdiviziuni administrative (între acestea tătară, cecenă, ingușă, bașkiră, ossetiană, nogai, udmurt ș.a.m.d.). Imediat după prăbușirea URSS, procentul rușilor din întreaga populație a Rusiei era de aproximativ 88%, similar cu procentul românilor din întreaga populație a României. Cu toate acestea, Rusia s-a autodefinit la momentul respectiv ca ”stat multinațional” (peste 160 de minorități și populații ”indigene”). Rusia a rămas stat multinațional, numai că între timp procentul rușilor a scăzut semnificativ (81% în 2010), după cum întreaga populație a scăzut substanțial (față de 1991, cînd erau ceva mai puțini de 149 milioane locuitori). Din punct de vedere administrativ, Rusia este subdivizată în 83 de entități autonome, de diferite grade (21 de republici[14]; 9 krai; 46 oblast; 4 okrugs autonome; două orașe federale; plus un oblast autonom[15]). Fără a intra în detaliile administrative ale autonomiei, mai ales că ele au fost create în perioada sovietică și păstrate ulterior pentru anumite minorități etnice, în aceste subdiviziuni există președinți sau guvernatori locali, parlamente, precum și dreptul suveran de a stabili limbile oficiale, pe lîngă limba oficială rusă.
Modelul sovietic/postsovietic al statului multinațional a fost creația lui Lenin. În plină revoluție și război civil, conducătorul bolșevic a combinat criteriile emancipării popoarelor și controlului social total. În doborîrea imperiului țarist, intrat în istorie ca ”închisoarea popoarelor”, un loc important îl juca emanciparea popoarelor, dacă nu în fapt, cel puțin la nivel formal, retoric, declarativ. Însă recunoașterea statutului oficial al limbilor minorităților și recunoașterea autonomiei teritoriale pe criterii etnice erau pentru Lenin ”instrumente ale sovietizării”[16]. Georgianul renegat Stalin se considera și a fost acceptat de Lenin drept un specialist în chestiunile minorităților. Încă din 1921, cînd a fost trimis în Transcaucazia să rezolve problemele ”naționale”, în calitate de comisar al naționalităților, Stalin a promovat modelul implantării unei enclave teritoriale autonome etnice în mijlocul unei alte republici autonome nou înființate. ”Stat în stat”, autonomie în autonomie. Astfel, în interiorul republicii Azerbaidjan, el a înființat oblast-ul autonom Nagorno-Karabagh, predominant armean. A fost o rețetă de succes pentru întreținerea tensiunilor rasiale, interetnice și interreligioase dintre armeni (indo-europeni, creștini) și azeri (turcici, islamici) vreme de decenii. Sunt și alte numeroase exemple de tip stalinist, care continuă să producă probleme inclusiv în zilele noastre.
Modelul stalinist a fost „implementat” și în România comunistă, unde în 1952 a fost creată ”Regiunea autonomă maghiară” (cu centrul la Târgu Mureș), care a primit și garanții constituționale[17]. RAM cuprindea cele două actuale județe predominant maghiare/secuiești, Harghita și Covasna, partea predominant maghiară din județul Mureș, precum și cîteva sate de ”ceangăi” din județul Bacău. Limbile oficiale erau româna și maghiara.  Înființarea acestei regiuni autonome venea după ce Stalin arbitrase în favoarea României în conflictul privind revendicarea Transilvaniei de către partidele proletare din România și Ungaria. Comisarul sovietic adjunct pentru relații externe, Vîșinski, îl șantajase pe Regele Mihai în 1945 privind nominalizarea guvernului Petru Groza, agreat de Stalin: dacă regele nu accepta, statutul României de stat independent era pus sub semnul întrebării; dacă regele accepta, România primea înapoi nord-vestul Transilvaniei, pierdut în urma Dictatului de la Viena[18]. În ciuda influenței enorme pe care comuniștii unguri au avut-o vreme de decenii în administrația sovietică, Comintern, serviciile secrete, Armata Roșie, în organizarea Gulagului, Stalin a decis în favoarea comuniștilor români. Cu toate acestea, presiunea făcută de comuniștii maghiari a dat pînă la urmă roade, iar Regiunea autonomă maghiară a fost înființată, chiar dacă solicitările erau pentru un protectorat sovietic al Transilvaniei de Nord[19]. RAM a fost desființată în 1968, la cincisprezece ani după moartea lui Stalin, dar cea mai grea moștenire a respectivului model se leagă de faptul că reprezintă un obstacol greu de trecut în discuția postcomunistă despre rezolvarea rațională și democratică a unei chestiuni tipice pentru democrațiile consensuale. Dificultățile din partea majorității etnice românești de a răspunde pozitiv la solicitările recunoașterii statutului de limbă minoritară pentru maghiară și de autonomie a ”Ținutului Secuiesc” țin atît de moștenirea simbolică a secolelor de tensiuni și conflicte interetnice, cît și de impunerea cu forța a modelului stalinist al relațiilor interetnice.
Modelul stalinist de autonomie merită studiat și comparat cu altele, mai ales pentru că a fost copiat și a rămas în vigoare în China comunistă, cea mai numeroasă țară din lume[20]. Autonomia teritorială (chiar și pe criterii etnice) și recunoașterea limbilor minorităților ca limbi oficiale regionale nu rezolvă automat problemele minorităților. Depinde și de natura regimului politic unde sunt adoptate asemenea măsuri. Exemplul cel mai cunoscut cel al republicii Cecenia. Fostă parte a republicii autonome ingușo-cecene, o altă creația a stalinismului, care s-a divizat ulterior în două republici, republica autonomă Cecenia (iar într-un sens mai larg întreaga regiune multinațională și multiconfesională a Caucazului) a reprezentat una dintre cele mai importante surse de instabilitate geopolitică regională și mondială, fiind unul dintre principalii furnizori de resurse umane pentru rețelele terorismului fundamentalist islamic.
Este dificil de anticipat ce se va întîmpla cu problema autonomiei etnice a maghiarilor și în legătură cu revendicarea recunoașterii statutului de limbă oficială pentru maghiară în următoarea perioadă. Ele se vor realiza sau nu în funcție de disponibilitatea majorității românești de a le recunoaște drept revendicări legitime/ilegitime. Există și alte soluții ori tradiții pentru aceste chestiuni în afară de modelele europene democratice ori staliniste/poststaliniste[21]. Unele soluții au fost consecința unor experiențe de raționalitate politică, altele au fost găsite abia după consumarea unor tragedii de proporții. Mitul biblic al Turnului Babel a fost tragic resemnificat în lumea modernă. Blestemul ”încurcării limbilor” a produs vreme de mii de ani tensiuni, conflicte și războaie, pentru a culmina cu genocidul armean comis de către turci, Holocaustul nazist, persecutarea și strămutarea națiunilor de către Stalin, crimele în masă comise în Africa postcolonială între populațiile autohtone, epurările etnice din fosta Iugoslavie. Democrațiile moderne consolidate sunt acele tentative reușite de inginerie politică și constituțională prin care sunt serios diminuate și aproape eliminate riscurile ”încurcării limbilor” pe teritoriul unui singur stat sau al unor construcții suprastatale (cum este Uniunea Europeană).

Bibliografie:

ANDREESCU Andreea, Lucian Năstasă, Andrea Varga (editori), Minorități etnoculturale, mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955), Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală , Cluj, 2002.
HILBERG Raul, Exterminarea evreilor din Europa, vol. II, traducere de Alexandru și Magdalena Boiangiu, Editura Hasefer , București, 1997
HITCHINS Keith, România, 1866-1949, ediția a doua, traducere de George Potra și Delia Războescu Ed. Humanitas, București, 1998
LIJPHART Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, traducere de Cătălin Constantinescu, Polirom, Iași, 2000
LINZ Juan and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore and London, John Hopkins University Press, 1996
PAVEL Dan, ”Preliminarii la statul multinațional”, Sfera Politicii, Nr. 58, Anul VI, 1998.
Ralf Dahrendorf, Reflecții asupra revoluției din Europa. Într-o scrisoare ce ar fi urmat să fie trimisă unui domn din Varșovia, 1990, traducere de Marina Sandu, Ed. Humanitas, București, 1993.
SCURTU Ioan (coordonator), Arhivele Statului din România, România, viața politică în documente, 1945 , Arhivele Statului din România , București, 1994.
TUCKER C. Robert, Stalin as Revolutionary, 1879-1929. A Study in History and Personality , New York, London: W. W. Norton & Company, 1974.

Resurse electronice:

”CIA World Facts”, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ri.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgaria.
http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2012/09/limba-romana-devenit-limba-regionala-in.html.
http://cubreacov.wordpress.com/2012/12/22/romana-a-fost-recunoscuta-ca-limba-regionala-in-maramuresul-istoric-regiunea-transcarpatica-din-ucraina/
http://en.wikipedia.org/wiki/Languages_in_the_Republic_of_Macedonia.
”Constituția Republicii Populare Române”, din iulie 1952,  http://www.lege-online.ro/lr-CONSTITUTIE-din-1952-(14933).html.
Kamusella Thomasz, ”The Expulsion of the Population Categorized as  ‘Germans’ from the Post-1945 Poland”, in Steffen Prauser and Arfon Reese, The Expulsion of the “German’ Communities from Eastern Europe at the End of the Second World War, EUI Working  Paper HEC 2004/1, European University Institute Firenze, accesibil la http://cadmus.eui.eu/bitstream/handle/1814/2599/HEC04-01.pdf;jsessionid=47E03CF3BD9A38F9670ECFC1523DB62E?sequence=1
http://www.dri.gov.ro/documents/carta_elrm_2009.pdf

Note
[1] Pentru analiza celor zece dimensiuni instituționale ale distincției democrație majoritară – democrație consensuală, vezi Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, traducere de Cătălin Constantinescu, Polirom, Iași, 2000. Democrația consensuală are mai multe mecanisme pentru asigurarea drepturilor minorităților. Fără a insista acum, trebuie spus că democrația trece pe plan mondial printr-o asemenea criză încît nici măcar respectarea drepturilor minorităților nu o poate salva, în formele existente. Marea problemă actuală a oricărei democrații este lipsa de putere a majorității. În SUA, considerată de mulți drept cea mai puternică democrație, mișcarea ”We Are the 99%!” a pus accentul asupra inegalității tot mai exagerate între minoritatea superbogată, oligarhică, care reprezintă 1%, și restul societății. Oligarhizarea democrațiilor este procesul global dramatic datorită căruia nici majoritatea, nici minoritățile, nu mai au putere reală, chiar dacă formal drepturile sunt respectate sau garantate, ba chiar multiplicate.
[2] Înaintea celui de-al doilea război mondial, în Polonia trăiau 3.351.000 de evrei. Peste 3 milioane de evrei au fost exterminați; au supraviețuit aproximativ 300.000 de evrei; dintre aceștia, în următoarele decenii cei mai mulți au emigrat în SUA, Israel și alte părți ale lumii. Vezi Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. II, traducere de Alexandru și Magdalena Boiangiu, Editura Hasefer , București, 1997, pp. 295-300.
[3] Se estimează că numai dincolo de aliniamentul Oder-Neisse au fost expulzați peste 7 milioane de germani imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial. Vezi Thomasz Kamusella, ”The Expulsion of the Population Categorized as  ‘Germans’ from the Post-1945 Poland”, in Steffen Prauser and Arfon Reese, The Expulsion of the “German’ Communities from Eastern Europe at the End of the Second World War, EUI Working  Paper HEC 2004/1, European University Institute Firenze, accesibil la http://cadmus.eui.eu/bitstream/handle/1814/2599/HEC04-01.pdf;jsessionid=47E03CF3BD9A38F9670ECFC1523DB62E?sequence=1
[4] Vezi Juan Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore and London, John Hopkins University Press, 1996), xiv, precum și capitolul ”<<Stateness>>, Nationalism, and Democratization”, pp. 16-37, de unde provin citatele și referințele care urmează.
[5] Consiliul Europei este o organizație regională și internațională creată după cel de-al doilea război mondial, pe 4 mai 1949, care promovează cooperarea între toate țările Europei, în domeniile standardelor legale, drepturilor omului, dezvoltării democratice, domniei legii și culturii. Consiliul Europei cuprinde 47 de state membre – statele Uniunii Europene, Andorra, Elveția, Islanda, Lichtenstein, Monaco, Norvegia, San Marino, Albania, Turcia, precum și statele succesoare ale Iugoslaviei (Serbia, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia) și URSS (zona europeană  – Federația Rusă, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Tocmai datorită faptului că nu respectă drepturile omului, nu fac parte din Consiliul Europei țări precum Belarus și Kazahstan, dar nici Vaticanul, care este un ”stat teocratic”. ”Carta europeană pentru limbile regionale și minoritare” a fost adoptată pe 5 noiembrie 1992, la Strassbourg și a intrat în vigoare la 1 martie 1998, fiind semnată de România pe 17 iulie 1995. Pentru textul convenției, vezi  http://www.dri.gov.ro/documents/carta_elrm_2009.pdf
[6] Vezi  în acest sens Articolul 1(1) din Constituția României, ”România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Pentru o abordare a raportului național-multinațional în definirea statului român, vezi Dan Pavel, ”Preliminarii la statul multinațional”, Sfera Politicii, Nr. 58, Anul VI, 1998.
[7] Pentru distincția dintre ”politica normală” și ”politica constituțională”, vezi Ralf Dahrendorf, Reflecții asupra revoluției din Europa. Într-o scrisoare ce ar fi urmat să fie trimisă unui domn din Varșovia, 1990, traducere de Marina Sandu, Ed. Humanitas, București, 1993, pp.31-33: ”Politica constituțională reprezintă cadrul ordinii sociale, ca să spun așa și formele sale instituționale; politica normală se referă la direcțiile dictate de interese și alte preferințe în cadrul respectiv. Organizarea alegerilor libere și corecte este o problemă de constituțională, campania pentru privatizarea industriei oțelului o problemă de politică normală. …..În probleme de politică constituțională nu există două căi, sau mai bine zis nu există decît două căi, societaea închisă și societatea deschisă, în vreme ce în politica normală pot fi oferite o sută de opțiuni și, de regulă, chiar sunt oferite trei sau patru….Revoluția din 1989 a fost, ca toate revoluțiile, o perioadă de politică constituțională.”
[8] Vezi articolul 153 (1) din Constituția României: ”Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”. În mod simptomatic, între tabuurile constituționale postcomuniste a fost înscrisă și axioma caracterului ”republican” al formei de guvernământ, care este o inovație stalinistă impusă – regele Mihai a fost silit să abdice de către odiosul comisar sovietic (și procuror al ”proceselor spectacol” înscenate din anii 30) Vîșinski. Faptul că în societatea noastră și în media se discută tot mai mult despre necesitatea redeschiderii discuției privind forma de guvernămînt ne arată că domeniul constituțional modern este departe de a fi tranșat vechea dispută dintre Platon și sofiști privind caracterul natural ori convențional al legii.
[9] Vezi ”CIA World Facts”, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ri.html
[10] Datele provin din recensămîntul oficial făcut în 2011, vezi articolul ”Bulgaria” pe Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgaria .
[11] Ucraina a ținut cont de normele Cartei europene a limbilor regionale și minoritare, iar Rada Supremă a Ucrainei a adoptat pe 3 iulie 2012 Legea cu privire la politica lingvistică, care autorizează cele 18 limbi regionale. Vezi http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2012/09/limba-romana-devenit-limba-regionala-in.html .
[12] Vlad Cubreacov, ”Româna a fost recunoscută ca limbă regională în  Maramureșul istoric, regiunea transcarpatică din Ucraina”, http://cubreacov.wordpress.com/2012/12/22/romana-a-fost-recunoscuta-ca-limba-regionala-in-maramuresul-istoric-regiunea-transcarpatica-din-ucraina/
[13]Vezi articolul din Wikipedia http://en.wikipedia.org/wiki/Languages_in_the_Republic_of_Macedonia.
[14] Un singur exemplu: dintre cele 21 de republici autonome ale Rusiei,  cea mai mare este Yakutia sau Republica Sakha, cu un teritoriu de peste 3 milioane de km², mai mare decît Argentina și ceva mai mică decît ”subcontinentul” India, dar cu o populație de mai puțin de un milion de locuitori. Limba oficială este sakha, din familia limbilor turcice
[15] Este vorba despre oblastul autonom evreiesc, cu capitala la Birobidjan, la granița cu China. Acest oblast evreiesc a fost o creație artificială a lui Stalin, din 193 , care a transferat în Extremul Orient al Uniunii Sovietice o parte a populației evreiești, încercînd să ofere propria sa soluție pentru rezolvarea ”problemei evreiești” – crearea unui stat pentru poporul evreiesc. Suprafața acestui teritoriu evreiesc autonom este de 36.000 km² (aproape dublu față de suprafața Israelului, de 22.072 km²).
[16] Vezi în acest sens Rober C. Tucker, Stalin as Revolutionary, 1879-1929. A Study in History and Personality , New York, London: W. W. Norton & Company, 1974, pp. 150-157, 185, 254-261.
[17] Vezi ”Constituția Republicii Populare Române”, din iulie 1952, în particular Articolele 18-19, accesibilă on-line la http://www.lege-online.ro/lr-CONSTITUTIE-din-1952-(14933).html.
[18] Vezi în acest sens Keith Hitchins, România, 1866-1949, ediția a doua, traducere de George Potra și Delia Războescu Ed. Humanitas, București, 1998, pp. 507-508. Pentru interesul cu care conducerea sovietică urmărea acest șantaj la cel mai înalt nivel, vezi ”Telefonogramă a lui A. I. Vîșinski, adresată lui V. M. Molotov (dar și tovarășilor Stalin, Mikoian, Beria, Malenkov, Dekazonov, Secția a IV-a Europa/a NKVD-ului), privind cererea exprimată regelui Mihai I pentru numirea ca prim-ministru a lui Petru Groza”, din 1 martie 1945, în Arhivele Statului din România (coordonator Ioan Scurtu), România, viața politică în documente, 1945 , Arhivele Statului din România , București, 1994, pp. 165-166.
[19] Un exemplu de activism civic, de jos în sus, este ”Nota informativă privind întocmirea de către organizația U.T.C. a județului Trei Scaune a unei liste de semnături prin care se solicită trecerea Transilvaniei de Nord sub protectorat sovietic”, notă informativă nr 1061 din 30 iulie 1945, din Arhiva Inspectoratului General al Jandarmeriei, dos. 20/1945, f. 38, în Andreea Andreescu, Lucian Năstasă, Andrea Varga (editori), Minorități etnoculturale, mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955), Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală , Cluj, 2002, pp. 151.
[20] În China (suprafață 9.706.961 km², locuitori 1.353.821.000, estimați în 2012, conform articolului ”China” din Wikipedia, din care am extras și datele care urmează), sunt 56 de grupuri etnice distincte, dintre care 55 sunt minoritare (8,49% din populație). În plan administrativ, există 155 diviziuni autonome din punct de vedere etnic, la diferite nivele administrative. În aceste teritorii cu autonomie etnică, guvernarea este autonomă și aleasă la nivel local, iar limbile minoritare au un statut oficial, de limbi regionale.
[21] Pentru a nu intra prea mult în detalii, iată cîteva exemple (din continente diferite): în America de Sud, exemplul cel mai uimitor este cel al Boliviei, unde Constituția recunoaște caracterul oficial al 37 de limbi (castiliana/spaniola, precum și limbile indigene precum ); în Africa, un exemplu citat în literatura de specialitate este cel al Africi de Sud (cu 11 limbi recunoscute oficial prin constituție, dintre care două sunt de origine europeană – engleza și afrikaans, o variantă a olandezei), dar pot fi invocate și alte exemple, cum ar fi Niger și Nigeria; în Asia, un exemplu mult citat este cel al Indiei (23 de limbi recunoscute oficial, dintre care cele mai importante sunt hindu și engleza), dar pot fi invocate și exemplele Indonezia sau Filipine.