Daniel Humelnicu, Arbitrajul privat intern în reglementarea actualului Cod de procedură civilă al României, Editura Institutul European, 2024, 298 p.

Cartea lui Daniel Humelnicu, Arbitrajul  privat intern în reglementarea actualului Cod de procedură civilă al României, publicată în colecția Academica a Editurii Institutul European din Iași, în 2024, tratează o instituție juridică veche de peste două milenii în lumea europeană și cu o existență atestată documentar de cel puțin două secole în dreptul românesc modern: arbitrajul.

Parte a efortului doctrinar pe care îl fac civiliștii noștri, de peste trei de­cenii, pentru a construi sau reconstrui instituții juridice adecvate modelului liberal și democratic de societate, volumul scris de colegul nostru – cadrul didactic la Facultatea de Drept a Universității „Petre Andrei” din Iași –, este o monografie cu certe calități științifice și didactice, fără a neglija, totodată, aspectul substanțial și stilistic al accesibilității pentru un public mai larg decât casta juriștilor. În fapt, din această carte (care a fost mai întâi o teză de doctorat), un om cu pregătire medie și o cultură decentă poate afla că, atunci când nu vrea să piardă timp și bani în justiția de stat, poate folosi, în anumite situații clar delimitate, alternativa arbitrajului.

Daniel Humelnicu evocă lunga istorie a acestei instituții, de la Manualul lui Donici (1814) și Codul moldav al lui Scarlat Calimachi (1817) sau cel valah al lui Caragea (1818), până la Codul de procedură civilă din 1865, arătând cum s-a rafinat ea ca jurisdicție convențională voluntară, alternativă la justiția de stat, menită a soluționa litigii prepon­derent comercial-patrimoniale.

Pe acest traiect bi-secular, având o legătură esențială cu lumea liberală a proprietății private, arbitrajul a ajuns, la un moment dat, în situația de a fi marginalizat, în perioada comunistă. Fără a fi eliminat, totuși, în mod formal din legislația vremii, el a glisat spre o formă etatizată, aplicabilă litigiilor dintre titulari ai dreptului de proprietate de stat și ai celei co­operatiste. De asemenea, vrând-nevrând, statul socialist român a menținut arbitrajul în relațiile co­merciale pe care le avea cu lumea capitalistă, însă considera această instituție un atavism juridic, atunci când era vorba despre relațiile dintre cetățenii proprii.

Abia după căderea comunismului s-a reluat activitatea arbitrarială ad-hoc, prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind Camerele de comerț și industrie din România. De aici încolo, instituția în discuție va cunoaște și la noi o traiectorie specifică în materia comerțului internațional, dar și una proprie soluționării alternative a litigiilor dintre persoane particulare.

Urmând analitic această ultimă direcție, autorul cărții evidențiază modul în care arbitrajul a trebuit să-și câștige „dreptul de cetate” prin dife­rențierea sa de alte proceduri alter­native, precum: tranzacția (prevenirea unui litigiu sau stingerea procesului civil prin acordul părților – conform art. 438 din Codul de procedură civilă; respectiv art. 2267 din Codul civil), concilierea (specifică dialogului social în sfera muncii, conform Legii 62/2011, ulterior conform Legii 367/2022), precum și medierea (regle­mentată prin Legea 192/2006 și promovată destul de puternic în deceniul trecut).

Deși este un subiect juridic tehnic, arbitrajul nu sperie prin jargonul de specialitate; dimpotrivă, am putea observa cum poate să fie contaminat de limbajul comun și de cunoașterea comună, de aici rezultând și un soi de „familiaritate”, dar și un risc de disoluție a rigurozității semantice.

Iată, spre exemplu, în limbajul cotidian, termenul de arbitraj este frecvent folosit: de la jocurile copiilor de pe ulițe sau de la scara blocului, până la meciurile de pe stadioane, arbitrul și funcția sa convențională de a decide a cui este dreptatea, într-o situație specifică, sunt uzitate ca atare fără nicio dificultate de înțelegere. Ba chiar se pliază cu mare flexibilitate pe sinusoidele ethosului societății, care înclină (după cum sunt vremurile) uneori spre rigorismul etic – adică spre o hiperbolizare a corectitudinii –, iar alteori spre o relaxare a normativității, până în miezul acelui fenomen pe care noua limbă de lemn a zilelor noastre îl definește drept corpuție. Așa ajungem să vorbim despre arbitri și arbitraje corecte, dar și de unii / unele de o calitate îndoilenică sau vizibil părtinitoare.

În cartea de față, există destule referințe la ethosul social și la moralitatea publică ce întemeiază un proces de arbitraj, preponderent în capitolul I. De exemplu, aici găsim definiri sau maxime filosofico-juridice atribuite lui Aristotel („arbitrajul vi­zează echitatea, iar justiţia statală le­gea”) și lui Cicero (,,arbitrajul este mijlocul prin care nu poţi câştiga complet un proces bun, dar nici pierde complet un proces slab”).

Dar substanța analizelor lui Daniel Humelnicu se găsește în zona juridicului propriu-zis, cu trimitere specifică la dreptul intern, respectiv la Codul de procedură civilă (Legea nr. 134 din 1 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare). Mai precis, fondul problematic al acestui volum se circumscrie Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă (C. pr. Civ.), articolele 541-621. În respectivul cod vom găsi definirea arbitrajului ca o jurisdicție alternativă cu caracter privat, la care pot să recurgă persoane care au capacitatea deplină de exercițiu, dar și statul și autoritățile publice, în situații bine delimitate.

De ce ar dori cineva să apeleze la arbitraj? Răspunsul formulat de autor este convingător: „Având în vedere faptul că justiţia statală este o instituţie costisitoare, cu un grad ridicat de imobilism şi sofisticare, arbitrajul, prin beneficiile care îi sunt aduse de câteva dintre punctele sale forte, re­prezintă opţiunea favorită a mediilor de afaceri internaţionale. Printre aces­tea, una din caracteristicile menţionate (…) este libertatea părţilor de a-şi ale­ge arbitrul (judecătorul). De aseme­nea, părţile, care optează pentru arbi­traj au întotdeauna în vedere caracte­rul privat, nepublic, asigurat de aceas­tă alternativă la justiţia statală. Arbi­trajul reprezintă, de asemenea, un mod rapid de soluţionare a unei dispute între părți, spre deosebire de procedu­ra greoaie şi costisitoare a justiţiei sta­tale. Părţile îşi pot stabili singure o procedură suplă, eficientă, care să le satisfacă necesităţile, putând, în ace­laşi timp, reduce şi costurile implicate de o acţiune la instanţa de judecată”. Mai adaugă apoi autorul alte două motive pro-arbitraj: caracterul său contractual (exprimat prin voința păr­ților) și libera alegere a sistemului de drept care va guverna contractul și procedura arbitrală.

Dacă din punct de vedere al celerității, discreției și costurilor este mai convenabil să apelăm la arbitraj (ca procedură derogatorie de la dreptul comun), trebuie să ținem seama că unele litigii civile nu pot fi tranșate printr-o astfel de procedură: este vorba, în esență, despre cele care privesc „starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună” (art. 542, alin. (1). În rest, se poate apela fie la un arbitraj organizat de părțile litigante (ad-hoc), fie la unul instituționalizat.

Diferența dintre ele este prezentată în cartea de față în felul următor: „ar­bitrajul instituţionalizat se constituie şi funcţionează în mod permanent. Deci, spre deosebire de arbitrajul organizat de părţi, care este un arbitraj in con­creto (ad-hoc), menit să soluţioneze doar litigiile dintre două sau mai mul­te persoane aflate în diverse raporturi contractuale, arbitrajul instituţionalizat este un arbitraj in abstracto, având rolul de a soluţiona diverse litigii din­tre diverse persoane fizice sau juridi­ce”.

Pe tema impostazei instituționale a arbitrajului, vom găsi în acest volum numeroase critici ale unor formulări­lor din câteva articole ale Codului de procedură civilă, în raport cu care autorul face propuneri de lege ferenda menite să elimine neclaritățile, lacune­le și posibilele reglementări contradic­torii.

O amplă analiză este rezervată procedurii arbitrariale, inclusiv chesti­unii intervenției instanței de judecată în această procedură, o intervenție extinsă față de prevederile vechiului Cod: „Spre deosebire de art. 342 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civi­lă, care dădea în competenţa instanţei de judecată numai «înlăturarea piedi­cilor ce se puteau ivi în arganizarea şi desfăşurarea arbitrajului», art. 547 alin. (1) C. pr. civ. adaugă şi «îndepli­nirea altor atribuţii ce revin instanţelor judecătoreşti în arbitraj» (…): soluţio­narea cererilor de recuzare a arbitrilor [art. 563 alin. (2)]; încuviinţarea mă­surilor asiguratorii şi a măsurilor pro­vizorii (art. 985); dispunerea unor mă­suri de constrângere şi aplicarea de sancţiuni martorilor şi experţilor [art. 589 alin. (3)]; obligarea autorităţilor publice de a pune la dispoziţia tribu­nalului arbitral a informaţiilor scrise cu privire la actele şi acţiunile acestora care au legătură cu litigiul supus arbi­trajului [art. 590 alin. (2)]; păstrarea dosarelor arbitrale şi a dovezilor de comunicare a hotărârilor arbitrale (art. 607)” (p. 71).

Al treilea capitol al cărții prezintă in extenso tema convenției arbitrale, sub aspectul clauzei compromisorii (care dă naştere la drepturi și obligaţii reciproce şi interdependente pentru ambele părţi), al compromisului (refe­ritor la un litigiu concret), al desemnă­rii arbitrilor și al cerințelor pentru validitatea convenției arbitrale, pre­cum și sub aspectul efectelor pe care le are convenția arbitrală.

În același capitol, sunt reiterate li­tigiile care pot fi supuse unei soluțio­nări arbitrale și cele care nu pot fi so­luționate în acest fel. Cu acest prilej, autorul administrează o critică perti­nentă substituției de termeni între arbi­traj și tranzacție, operată în art. 542 alin. (1) din C. pr. civ., ca și altor ex­presii și prevederi incomplete (mai ales în chestiunea „drepturilor”). Pen­tru clarificarea, sunt amplu prezentate litigiile ce nu pot fi rezolvate prin arbi­traj (parte din ele deja amintite mai sus): litigiile privind drepturi asupra cărora părţile nu pot să dispună, cele de stare civilă, cele privind capacitatea persoanei, dezbaterea succesorală, raporturile juridice de familie, litigiile pentru care există o procedură legală specială, litigiile de natură penală, litigiile din materia contenciosului administrativ, răspunderea administra­tiv-contravențională, litigiile fiscale, litigiile privind drepturile de autor și drepturile conexe, precum și din mate­ria brevetelor de invenții.

Capitolele IV și V prezintă toată canavaua organizării tribunalului arbi­tral și a judecății arbitrale, sub aspec­tul conținutului și procedurii, pentru ca în al VI-lea capitol să fie examinată hotărârea arbitrală (sub aspectul natu­rii, formei, conținutului și obiectului, dar și al efectelor sale). Toate acestea sunt realizate în detaliu, cu menținerea constantă a rigorii semantice și a criti­cilor cu care autorul ne-a obișnuit pe parcursul celor aproape 300 de pagini de text.

Desigur, pentru un demers de o asemenea complexitate, a fost utilizată o impresionantă literatură de speciali­tate și o relevantă jurisprudență, ce denotă capacitatea lui Daniel Humelnicu de a găsi calea unui rațio­nament juridic de maximă claritate, printre întortocheatele cărări ale legis­lației noastre mai vechi sau mai noi.

O mostră de astfel de raționament este însăși fraza de final a cărții: „«,proliferarea arbitrajului privat» în România nu ține atât de ,«cadrul legislativ» care, oricum, este generos, cât mai ales de un anumit nivel al «cul­turii civice și juridice» a justițiabilului roman”.

Cristian BOCANCEA