VARIA Persuasiune, frică și supunere: o comparație între trei state europene

 [Persuasion, fear and submission: A comparison between three European states]

Dragoș DRAGOMAN

Abstract: The recent developments in France, Italy and Romania during what has been labeled as „corona crisis” is much telling about the state of the democracy in three European states. By using a strict control over the available information, by focusing all the public attention towards an officially designated target and by using widespread fear in a scientific manner, the authoritarian bureaucratic state managed to manufacture an artificial legitimacy that allowed unprecedented civil and political rights restrictions. Although claiming to pursue the public interest, the bureaucratic state largely enhanced the previous social tendencies towards uniformity, mimetics, and obeyance. The difference between states is to be seen in the case of Romania, less inclined to submit to drastic authoritarian legislation. Romanian citizens might have reacted differently by re-activating long lasting strategies of avoidance, mistrust, and procrastination, that they have learned during the harsh ideological dark era of state socialism.

Keywords: social control; civil rights; political liberties; censorship; European Union.

Introducere

Critica istoricismului, fie cea făcută de Leo Strauss^[1], de Isaiah Berlin^[2], de Karl Popper^[3], se rezumă la felul său abrupt de a tranșa conflictul dintre dreptul pozitiv și libertățile negative, dintre ceea ce este peren în natura omului și ceea ce este contextual, încastrat în condițiile de dezvoltare ale statului, ca formă supremă de putere. Ceea ce spune istoricismul, în sprijinul sistemului de putere, este că libertățile sunt condiționale, că ele se adaptează spiritului epocii, contextului politic, circumstanțelor relațiilor de supunere și comandă. Absorbția dreptului privat de către dreptul public după instaurarea nazismului^[4], „inovația” drepturilor colective ce-și subordonează drepturile individuale în „situații de risc”, „situații de urgență”, în toate stările de excepție decretate de puterea publică strivitoare, toate spun aceeași poveste. De aceea, o comparație între felul în care trei state europene au „răspuns” la „amenințări vitale”, au purtat „războiul împotriva virusului” gripal (din familia coronavirusurilor, denumit Covid-19) în perioada 2020-2022, este revelator pentru argumentele utilizate în suspendarea și suprimarea drepturilor cetățenești.

Comparația pe care o realizăm aici vizează Franța, Italia și România. Deși toate cele trei țări sunt membre ale NATO și ale Uniunii Europene, toate fiind vorbitoare de limbi neo-latine, țări sudice, mai apropiate de cultura specifică bazinului mediteraneean, România este o fostă țară socialistă. Experiența încă recentă (sau cel puțin rememorabilă) a ororilor sistemului totalitar comunist ar putea să facă societatea românească mai puțin dispusă să se alinieze in corpore unor politici de restrângere flagrantă de drepturi și libertăți democratice. Ca răspuns, o parte semnificativă a societății ar putea fi tentată să repună în practică strategii, individuale și de grup, ce formau armătura rezistenței zilnice la opresiunea totalitară, anume strategii de eludare, amânare, deturnare a reglementărilor legale. Prin acestea, o mare parte a societății își exprimă lipsa de încredere în fața unor tentative ale autorităților publice de a forța consimțământul și de a confecționa un consens ce nu exista decât în reprezentările propagandei de stat organizate. Reutilizarea unei astfel de campanii de propagandă de stat organizată, de data aceasta prin mijloace media private, poate fi o explicație a reticenței multor cetățeni români de a urma liniile de conduită enunțate de birocrația de stat, ce se alinia ea însăși liniei directoare ce se aștepta de la un stat membru al NATO și al UE.

            Starea de excepție

De la început trebuie spus că suprimarea libertăților prin instituirea unei situații de excepție ce a fost îmbrățișată și cauționată de cei mai mulți dintre oameni nu trebuie privită ca o calamitate, ca un fapt neașteptat, contrar oricărei desfășurări normale de fapte. Asta pentru că terenul acceptării în mod permanent a unei situații de excepție a fost cultivat cu mult înainte. În primul rând, solul propice este cel al transformărilor sociale induse de masificare, de mimetism și de conformism. Masificarea, specifică modernității occidentale, cu netezirea oricăror asperități ale individualității, a fost întotdeauna terenul propice pentru sistemele totalitare, cele care au desăvârșit în mod brutal opera de uniformizare socială, culturală și politică până la obținerea unui „produs” uman perfect în caracterul său artificial^[5]. Deși au reușit să iasă din cleștii totalitarismului nazist în secolul XX, societățile occidentale nu au ieșit de pe drumul mimetismului și conformismului. Prin mecanismul omogenizării opiniei publice, apoi prin controlul ei și îndepărtarea acelor critici etichetați drept neconformi („conspiraționiști”, rău-voitori, retrograzi sau pur și simplu „înapoiați”) cu ajutorul unor noi mijloace de comunicare de masă precum televiziunea^[6], apoi internetul, deținătorii puterii s-au văzut eliberați de riscul criticii sociale, culturale și mai ales politice. Alienarea produsă prin utilizarea internetului și a rețelelor sociale i-a scutit de mecanisme fiabile de răspundere, atât timp cât utilizatorii acestor rețele s-au pierdut în hățișul realității virtuale, uitând de rolul lor de cetățeni; din contră, uniformizarea gândirii prin mecanismele psihologice ale intrării în „turma digitală” le-a ușurat efortul de monopolizare a puterii^[7]. Rezultatul final nu este decât o supunere cvasi-generalizată, în esența sa deloc diferită de cea anticipată cu deplin geniu de către Tocqueville^[8].

Pe acest sol propice al masificării, uniformizării și supunerii, noile semințe ale stării de excepție nu puteau întârzia să încolțească. Ele au încolțit în atmosfera propice a protejării cu orice cost a confortului, liniștii, bunăstării, sănătății și vieții foștilor cetățeni alienați, acum deveniți „consumatori”, „beneficiari”, „clienți”. Acesta este rolul pe care și l-a asumat omniprezenta birocrație de stat, ce reglementează orice aspect al vieții celor care și-au încredințat bunurile și destinul în mâinile pretins binevoitoare a mașinăriei de stat. Infantilizați, conduși și corectați ca de un părinte atotștiutor, incapabili de minimul efort personal, foștii cetățeni nu suportă nici o scădere a condițiilor de confort, chiar dacă prețul pe care sunt nevoiți să-l plătească este tot mai ridicat, anume o servitute tot mai întinsă și mai profundă. Nimic surprinzător, deci, în creșterea volumului și întinderii reglementărilor vieții lor din partea puterii publice, pe de-o parte, în adâncirea dependenței și supunerii față de un arbitrar tot mai prezent, pe de altă parte. Cum remarca Wolton, legiferarea a atins cote nemaiîntâlnite, statul birocratic reglementând acum și cele mai neînsemnate elemente ale traiului zilnic. Familia, educația, munca, sănătatea, petrecerea timpului liber, toate aceste domenii au devenit terenul legiferării din partea puterii de stat. În toate aspectele vieții de zi cu zi din Franța, normele se înmulțesc cu repeziciune^[9]. Volumul textelor legale a crescut cu 67% între 2002 și 2021; codul muncii a crescut cu 50% în douăzeci de ani; codul sănătății și-a dublat volumul; 120 de infracțiuni noi, pedepsite în ultimii cinci ani cu închisoarea, s-au adăugat celor care erau deja reglementate; noile reglementări din 2021 se întind pe nu mai puțin de 83.570 de pagini de Monitor Oficial^[10]. Însă enumerarea lui Wolton despre inflația normativă din Franța se poate aplica la fel de bine altor țări europene și Uniunii Europene însăși, devenită fără băgare de seamă un colos birocratic strivitor.

Obișnuiți ca ceea ce era privat să devină public, ca ceea ce era apanajul deciziei personale să devină domeniul reglementării stricte de stat, foștii cetățeni nu se mai revoltă azi că ceea ce era „extraordinar” în termeni legislativi a ajuns să fie complet „ordinar”. Paternalismul etatist, de fapt infantilizarea cetățenilor de către autoritățile publice, îi ține pe (foștii) cetățeni într-o stare apropiată de copilărie, ceea ce este o condiție excelentă pentru supunere^[11]. Ceea ce anticipează Tocqueville încă din secolul al XIX-lea este un sistem în care deținătorul puterii a coborât lângă fiecare individ „pentru a-l îndruma și a-l conduce”^[12], anume un despotism „mai extins și mai blând”, care „i-ar umili pe oameni fără să-i chinuie”^[13]. Deși se vor strecura în toate cercurile intereselor private ale oamenilor, reglementând fiecare aspect al vieții, deținătorii puterii totalitare nu vor fi văzuți ca niște tirani, „ci mai degrabă (ca) niște tutori”^[14]. Acum, în epoca maselor, a conformismului și supunerii, ceea ce Tocqueville anticipa se realizează. Deasupra cetățenilor transformați în masă omogenă, deasupra poporului redus la statutul de ficțiune politică „(…) se ridică o putere uriașă și tutelară care-și ia singură sarcină de a-i asigura bunăstarea și de a veghea asupra soartei lui. Ea este absolută, amănunțită, exactă, prevăzătoare și blândă. S-ar asemăna cu autoritatea paternă dacă, asemeni ei, ar avea drept scop pregătirea oamenilor pentru vârsta matură; dar ea nu caută, dimpotrivă, decât să-i fixeze iremediabil în copilărie (…) Lucrează cu dragă inimă pentru fericirea lor; dar vrea să fie unicul agent și singurul arbitru al acestei fericiri; le asigură securitatea, prevede și le garantează nevoile, le ușurează plăcerile, le conduce principalele treburi, le dirijează activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moștenirile; de ce nu poate oare să îi scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi?”, se întreba Tocqueville^[15].

Acesta este punctul terminus al întregului proces de uniformizare, constrângere și obediență ce a devenit esența democrației moderne occidentale. Această imensă putere birocratică de stat, fără limite și fără milă, bazată pe „o rețea de mici reguli complicate, minuțioase și uniforme, printre care spiritele cele mai originale și sufletele cele mai viguroase nu pot să se strecoare pentru a se ridica deasupra mulțimii” a reușit să reducă „fiecare națiune la o turmă de animale timide și muncitoare al căror păstor este guvernul”^[16]. De aceea, „recomandarea” guvernului francez din 2020 ca cei în vârstă, față de care guvernul folosește termenii infantilizanți de „tataia” și „mamaia”, să mănânce izolați masa de Crăciun, în bucătărie sau în camera alăturată, pentru a evita orice posibilă „infectare” de către propria familie, este semnul infantilizării generalizate a adulților și bătrânilor, precum și un semnal al creșterii anterior nebănuite a interferențelor guvernului în treburile personale^[17].

La această infantilizare se adaugă starea de excepție coborâtă la standardul politicii curente, banale, de zi cu zi^[18]. De fapt, „lupta împotriva terorismului” este cea care a adus în Occident această coborâre a excepției în viața cotidiană^[19]. „Patriot Act”, legea americană ce a urmat evenimentelor de la 11 septembrie 2001, a deschis calea unei excepții juridice ce s-a dovedit permanentă, așa cum, de altfel, anunța încă de pe atunci guvernul american. „Politica de securitate internă nu este un răspuns la o criză anume (…) o serie dintre măsurile pe care a trebuit să le luăm vor deveni permanente în viața americanilor”, anunța vicepreședintele american Dick Cheney^[20]. Deși proiectat să expire în 2005, „Patriot Act” a fost prelungit pe o perioadă nedeterminată, transformând excepția în „noua normalitate”^[21]. Deloc surprinzător că alte țări occidentale, precum Franța, s-au adaptat noii normalități, în fapt peste tot unde există o potențială „amenințare teroristă”, transformând radical relația dintre stat și (foștii săi) cetățeni. „Legea de securitate globală” adoptată în Franța în 2021 integrează legislației ordinare ceea ce înainte erau dispozitive „extraordinare”, făcând acum absolut banale arestul la domiciliu, perchezițiile la domiciliu, închiderea administrativă a lăcașurilor de cult, zonele de protecție și securitate^[22].

Cultivarea fricii, controlul și limitarea exprimării libere

Situația generată de combaterea acestui virus, „războiul împotriva dușmanului” ascuns, insidios, nu este o invenție a secolului XXI. Biopolitica, așa cum o definește Michel Foucault, este un sistem politic ce folosește pretexte, oportunități și strategii medical-biologice pentru a impune un sistem de control cât mai avansat. Transformarea sistemului de prevenire și tratare a bolii în sistem de putere cu atribuții extinse este opera societăților capitaliste occidentale, fie că este vorba de boli psihice, fie că este vorba de epidemii sau alte afecțiuni medicale^[23]. „Bioputerea”, în termenii lui Foucault, este cea care folosește, încă din secolul al XVII-lea supravegherea ca principiu de prevenție și de izolare, că este vorba de leprozerii, de carantine pentru ciumați sau azile de nebuni. Principiul care spune că toată lumea trebuie ascultată, respectiv izolată, este astăzi mult îmbunătățit prin mijloacele digitale de comunicare, prin geo-localizare, identificare facilă extinsă și controlul amănunțit al conținutului comunicării.

Eficiența politicilor restrictive puse în practică începând din 2022 a ținut, crede Wolton, de gradul lor de legitimitate. Pentru a crește gradul de acceptare a politicilor lor restrictive, deținătorii puterii au recurs la trei mijloace esențiale: controlul surselor de informare, orientarea întregii atenții către aceeași problemă, în fine, crearea fricii și gestionarea efectelor acesteia la scară largă^[24]. După ce au eliminat orice acces la surse alternative credibile (ignorând, ridiculizând, anatemizând, diabolizând orice deviere de la versiunea oficială), autoritățile guvernamentale au orientat toată atenția (prin comunicate publice zilnice, dar și prin cooptarea directă a ceea ce până mai înainte era catalogat drept „presă independentă”), apoi au folosit terenul propice al anxietății generalizate. Răspândirea fricii a fost facilitată în mod considerabil de nivelul de anxietate anterior, întreținut la cote înalte prin frecvente mesaje transmise automat telefoanelor mobile^[25]. Aceste mesaje FR Alert (RO Alert în România), cu tonuri de apel cu volum și intensitate sonoră ridicate, ce se suprapune peste orice aplicație ce rulează în acel moment pe telefonul mobil, imposibil de ignorat, au fost constant emise pentru situații ce anterior erau considerate obișnuite: căderi de grindină, vânt, caniculă, căderi de zăpadă, îngheț, prezența unor animale sălbatice, persoane date dispărute etc.

În afara infantilizării evidente a posesorilor de telefoane mobile, ce sunt „avertizați” de „potențiale pericole” fără a fi lăsați să-și planifice și adapteze singuri acțiunile în funcție de context, mesajele alarmiste FR Alert / RO Alert au consolidat un climat de anxietate ridicat, propice acceptării de noi restricții de drepturi și libertăți. Astfel, frica răspândită și întreținută generează un efect de uniformizare în reacții („efect de turmă”), de paralizie, de supunere, cu alte cuvinte un efect de ordine care vine prin îndobitocire în masă^[26]. Peste mintea oamenilor stăpânește acum o „Bioputere” prin controlul informației, scrie Wolton. Cu sursele alternative de informare împinse în derizoriu sau anonimat^[27], supuși fricii, pradă unui imens aparat de propagandă ce emană frică în fiecare secundă, majoritatea covârșitoare a oamenilor a acceptat în 2020 suprimarea libertății, pentru că acesta era mesajul puterii birocratice de stat, anume că prin acest mod li se ocrotea bunul lor cel mai de preț, adică viața^[28]. Oamenii se supuneau orbește „pentru că nu se putea altfel”. Așa se explică succesul strategiei guvernamentale împotriva Covid și supunerea oamenilor față de o forță birocratică ce le-a răpit libertățile^[29].

Privind retrospectiv, amintește Wolton, statul modern birocratic trebuia să fie o eliberare de sub jugul Bisericii, al regelui, al nobilului local. În ciuda speranțelor, el a devenit o putere constrângătoare ce reglementează totul. Ceea ce am câștigat de-a lungul secolelor, dublându-ne durata de viață, nu ne-a îngăduit să ne sporim și înțelepciunea pentru a cere mai multă autonomie față de puterile statului^[30]. Statul birocratic al bunăstării a accentuat preferința oamenilor pentru siguranță, în detrimentul libertății; aceasta din urmă abia dacă mai subzistă sub controlul tot mai împovărător al statului^[31]. Nimic din libertățile mult visate nu mai supraviețuiește. Foarte evidentă este acum lipsirea de libertate în ceea ce privește exprimarea. Nu doar cenzura (și autocenzura) culturală este aici în cauză, cu toate listele de interdicții ale gândirii conforme (political correctness) ce a inundat campusurile universitare americane, școlile publice, administrația și afacerile din Occident. Ea este cea care dărâmă statui, schimbă numele străzilor, pune la Index autorii de altădată (Rudyard Kipling, Mark Twain, Adam Smith și foarte mulți alții), încercând să se răzbune pe un trecut neconform cu aspirațiile lor actuale (cancel culture).

În cauză se află chiar mecanismul comunicării atent controlate și epurate ce rezultă din alianța, înainte nebănuită, între instituțiile de stat și giganții tehnologiei: ultimii supraveghează, primele gestionează controlul^[32]. Greu de anticipat cu decenii în urmă, dar marele capital bancar, tehnologic și mass-media, ce și-a atras de partea sa și mediul universitar și academic, a fuzionat acum cu cea mai extinsă și mai amănunțită birocrație de stat, suprimând libertatea de exprimare. Prin natura controlului social strict pe care-l exercită, birocrația de stat nu face decât să invoce cererile utilizatorilor de a fi protejați de efectele comunicării libere, cum ar fi știrile false sau inducerile în eroare, anume o frică de libertate pe care nu o putem gestiona^[33]. Birocrația din statele occidentale invocă drept argument promovarea unei economii mai echitabile și mai competitive. Așa s-a întâmplat recent cu Digital Markets Act (DMA) și cu Digital Service Act (DSA) ale Uniunii Europene, ce atacă pilonii tradiționali ai unei societăți libere, anume funcționarea piețelor, anume libertatea schimburilor comerciale, pe de-o parte, și libertatea de exprimare, pe de altă parte^[34]. Reglementarea rețelelor de socializare, sub pretextul combaterii abuzurilor^[35], nu este decât o tentativă de a limita influența acestora, de a extinde controlul politic^[36]. Așa cum amintea Foucault^[37], libertatea de exprimare a fost de la începutul modernității un obiect de control legal din partea statului, începând cu tiparul (ce a fost inițial interzis pe teritoriul regatului francez)^[38]. Mai apoi, s-a pus problema disciplinării libertății de opinie începând cu secolul al XVIII-lea, pentru ca în anii ’70 (ai secolului XX) să fie invocată securitatea pentru limitarea acesteia, în speranța de a ține sub control diversele contestări ce se făceau simțite; în prezent, dezvoltarea mijloacelor de comunicare electronice, cu potențiala lor libertate de utilizare, a dat naștere la supravegherea în masă. Rezumând, scrie Wolton, libertatea de exprimare a fost mai întâi reglementată, apoi disciplinată, apoi reprimată, pentru a ajunge azi strict monitorizată și controlată^[39].

Suspendarea coordonată a drepturilor și libertăților

Acesta este climatul cultural, social și politic în care controlul statului poate fuziona cu supravegherea operatorilor privați de telecomunicații (telefonie mobilă, internet, cablu TV etc.), dar și cu deținătorii platformelor de social media. La această fuziune se adaugă cooptarea totală a mijloacelor tradiționale de comunicare, precum televiziunile și radiourile private, la fel ca și presa scrisă. Într-o mișcare de uniformizare și mimetism nemaivăzută, universitățile, actorii culturali, instituțiile de spectacole, au accentuat enorma presiunea socială spre conformare.

Strict tehnic, alianța dintre capitalul privat sub formă de inovații în tehnică de telecomunicații și statul birocratic a funcționat coordonat în sensul suspendării, apoi reprimării drepturilor cetățenilor. În Franța, contact tracing, aplicație de telefon mobil, a devenit un mijloc folosit de autoritățile publice, alături de informările voluntare StopCovid, pentru a-i monitoriza și a-i urmări pe cei declarați „infectați”^[40]. Printr-o setare implicită folosită la geo-localizare^[41], operatorii de telefonie mobilă au pus la dispoziția birocrației de stat datele tehnice cu privire la deplasarea abonaților^[42]. Google a făcut publică prezența în spațiile publice a utilizatorilor săi (prin geo-localizare)^[43]. Drone au fost folosite de autoritățile publice franceze pentru a-i urmări pe cei care încălcau regulile carantinei^[44]. În Germania, cei care și-au instalat pe telefoanele mobile aplicația Corona-Warn-App au fost recompensați de autoritățile publice printr-un tratament preferențial pentru a ieși din izolare, de-a lungul carantinei, pentru a face scurte cumpărături^[45]. În Quebec, poliția a primit dreptul de a percheziționa casa oricui era suspectat (doar suspectat) că încalcă regulile sanitare instituite birocratic^[46]. În Israel, operatorii de telecomunicații au pus la dispoziția statului datele clienților (liste de convorbiri, date de internet etc.) pentru a fi corelate cu fișele lor medicale, iar serviciilor secrete le-a fost oferit acces la datele medicale, în numele securității naționale^[47].

Aria geografică a răspândirii metodelor anti-democratice este foarte mare, mult țări practicând același tip de restrângeri de drepturi și libertăți cetățenești, însă ceea ce trezește interesul este coordonarea excepțională a țărilor membre NATO și UE, precum și a celor asociate celor două organizații (Argentina, Australia, Noua Zeelandă, Elveția, Coreea de Sud, Japonia, Israel și altele). În tabelul de mai jos realizăm o comparație între Franța, Italia și România în perioada declarării epidemiei^[48], adică februarie/martie 2020 – februarie/martie 2022.

Tabelul 1. Suprimarea libertăților cetățenilor în trei state membre ale NATO și UE

(Sursa: Date compilate de către autor)

Cum remarca Wolton, în perioada pandemiei declarate birocratic, ca în orice situație de urgență cu motivație bazată pe securitate sau pe sănătate, statul de drept tinde să se confunde cu dreptul statului^[49]. În perioada stării de excepție dintre 2020 și 2022, statului birocratic i se cuvine, crede el însuși, să gestioneze criza de sănătate în stil militar, anulând separația puterilor în stat. Astfel, în Franța, gestiunea politicii curente a fost pusă sub autoritatea unui consiliu de securitate secret, lista membrilor săi nefiind făcută publică^[50]. În Franța, conținutul deliberărilor a fost ținut secret, deciziile cu caracter imediat fiind transmise guvernului, care le punea în practică, considerând avizul Parlamentului ca de la sine înțeles^[51]. Consiliul legislativ, Consiliul de stat și alți garanți ai legii au fost consultați formal și întotdeauna post-factum, aceștia modificând foarte rar și nesemnificativ deciziile luate de către consiliul secret^[52]. Din contră, garanții legii au sprijinit, în cele mai multe cazuri, deciziile administrative: Curtea de Justiție a Republicii Franceze a respins cererile cetățenilor împotriva Guvernului, menținând în special interdicția oamenilor de a-și înmormânta rudele; Consiliul Constituțional a validat măsurile punitive luate împotriva celor care au încălcat regulile carantinei^[53]. Instanțele de judecată franceze au urmărit mai mult eficacitatea statului și deplina sa imunitate, decât drepturile și libertățile cetățenilor, păzitorii legii devenind și garanții puterii^[54].

În Italia, distanțarea socială isterică și panica administrată științific au produs, la fel ca în alte țări europene, un important efect de masificare, anume o accentuare a tendinței de mimetism și supunere, căci masa socială este definită de uniformitatea și pasivitatea ei^[55]. Frica picurată zilnic în urechile indivizilor, paralizați de perspectiva neagră a pierderii vieții ca singur bun de preț, a făcut ca (foștii) cetățeni să accepte ceea ce, în alte condiții, nu ar fi acceptat. Cum s-a putut întâmpla ca o întreagă țară să se prăbușească, fără nici măcar să-și dea seama, etic și politic în fața unei boli, se întreabă Agamben^[56]. Asta pentru că Italia a urmat modelul francez al izolării persoanelor în vârstă, dintre care multe au murit în singurătate, trupurile lor fiind arse fără slujbă de înmormântare^[57]. La fel ca în cazul european mai larg, Italia a acceptat, fără să-și pună probleme, în numele unui pericol ce nu putea fi cuantificat, să limiteze la un nivel inimaginabil libertatea de mișcare, folosind carantine extinse, restricții de circulație, interdicții de părăsire a locuinței. Acceptarea generală, mimetismul și tendința spre conformism exacerbat, au fost accentuate și de acțiunile (sau pasivitatea) unor actori ce și-au ratat misiunea de a veghea asupra demnității oamenilor. Agamben se referă în special la preoți și la juriști.

Biserica Catolică, punându-se în slujba științei (devenită adevărata religie a timpului nostru), și-a renegat principiile esențiale, uitând că una din acțiunile de caritate este vizitarea bolnavilor. Sub un papă ce și-a luat numele de Francisc, Biserica a uitat că Sfântul Francisc îmbrățișa leproșii^[58]. Ea a uitat de învățătura martirilor creștini, aceea de a fi dispuși să ne sacrificăm mai degrabă viața decât credința, aceea că renunțarea la aproapele tău înseamnă a renunța la credință^[59]. Acceptând acest lucru, creștinismul organizat a cedat spațiul public, fără luptă, noii religii a științei și medicinei. Spre deosebire de religia lui Hristos, religia banului (a treia mare religie a Occidentului) a acceptat, deși cu unele proteste, pierderi de productivitate pe care nu și le-ar fi putut imagina vreodată, probabil sperând să găsească mai târziu un acord cu noua religie, care în această privință pare dispusă la concesii^[60]. Desigur, scrie Agamben, nimic nu este nou în alianța dintre religie și putere. Diferența se află în relația cu totul specială dintre știință (acum în cazul medicinei) și puterea de stat. Dacă înainte, în reprimarea ereziilor (și apoi în combaterea vrăjitorilor), ceea ce putere de stat impunea era o ortodoxie a dogmei, acum statul modern birocratic impune prin puterea sa celebrarea cultului; acum, practica cultuală nu mai este liberă și voluntară, ea devine obligatorie din punct de vedere normativ^[61]. Puterea profană trebuie să vegheze ca liturghia religiei medicale, ce coincide acum cu viața întreagă, să fie respectată în totalitate în fapte. De aici derivă atitudinea religioasă, misterul divin al izoletelor purtate ritual, al ambulanțelor care merg doar cu girofar și sirenă (indiferent de situație), al mașinilor armatei din intersecții; de aici derivă întreaga signaletică a săgeților verzi și roșii de intrare și ieșire, culoarele desenate pe podeaua magazinelor, semnelor de atenționare de pe geamuri și pereții imobilelor.

Confruntată cu un creștinism muribund în Occident, religia sanitară a preluat escatologia pe care primul a lăsat-o de izbeliște. Deja capitalismul devalorizase și secularizase această imagine teologică a mântuirii de la sfârșitul veacurilor^[62], înlocuind sfârșitul timpului cu ideea unei crize permanente, fără mântuire sau sfârșit^[63]. Folosind o perpetuă stare de excepție, noua religie medicală reunește acum criza permanentă a capitalismului cu ideea creștină a timpului din urmă, a unui eskaton în care decizia extremă este mereu în curs, un sfârșit întotdeauna amânat, în încercarea de a-l putea guverna fără a-l soluționa o dată pentru totdeauna^[64]. Acest lucru derivă din chiar natura religiei medicale, care nu oferă perspective de salvare și mântuire. Vindecarea nu poate fi niciodată decât provizorie, din moment ce demiurgul cel rău (virusul, bacteria, boala) nu poate fi eliminat, ci se schimbă permanent. De aceea, epidemia (un concept politic ce derivă din chiar etimologia sa) devine acum noul teren al politicii mondiale^[65].

În cazul juriștilor, aceștia au trecut rapid cu vederea nerespectarea separației puterilor în stat, ca fundament al democrației, disprețuită prin utilizarea excesivă (dacă nu chiar exclusivă) a decretelor de urgență guvernamentale. Mai mult, mai periculoasă, mai anti-democratică, este atmosfera psihologică întreținută, impresia care face ca simplele cuvinte ale primului-ministru și ale șefului protecției civile să dobândească imediat^[66], așa cum era cazul cu cele rostite de Führer, valoare de lege^[67]. Juriștii sunt primii care au acceptat, pe termen indefinit, starea de excepție, refuzând să examineze dacă regulile constituției sunt respectate. Juriștii au tăcut^[68]. De aceea, după ce în întreg Occidentul, politica a fost înlocuită de economie, iar cea din urmă a fost integrată, ca să poată guverna, în noua paradigmă a bio-securității, este legitim să ne întrebăm dacă o astfel de societate sa va mai putea numi umană și liberă^[69]. Umană, pentru că separarea și izolarea (foștilor) cetățeni prin carantină, recluziune în spațiul privat acoperirea identității umane sub masca chirurgicală, toate distrug ceea ce era omenesc, relațiile de prietenie, iubirea, traiul împreună; liberă, pentru că raportul de putere se inversează. Dacă în democrațiile burgheze fiecare cetățean avea un drept la sănătate (drept individual), ordinea de drept se răstoarnă azi, fără ca lumea să pară să înțeleagă, prin clamarea unei obligații juridice la sănătate, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească cu orice preț^[70].

Și în Italia, precum în Franța și în România, „comunicarea strategică” prevedea inocularea fricii prin prezentarea ad nauseam a ratei infectării, fără a lămuri însă contextul acestor raportări. Fără repere față de care să fie judecate, valorile absolute comunicate de birocrația autoritară erau impresionante. Atât mortalitatea generală anuală, cât și mortalitatea lunară și zilnică, au fost în Italia mai mici (sau comparabil egale) în 2020 decât în anii anteriori. În martie 2019, de exemplu, scrie Agamben citând un raport al Institutului Național de Statistică din Italia^[71], decesele cauzate de maladii respiratorii au fost în număr de 15.189, raportate la cele 16.220 din martie 2018. Comparativ, decesele declarate ca fiind provocate de Covid au fost în martie 2020 în număr de 12.352. Precum în Italia, raportările din România, citite la fiecare buletin de știri radio și TV, foloseau strict valori absolute, fără nici o contextualizare.

La aceasta se adaugă modificarea definiției bolii și confecționarea unei noi categorii, atât în Italia cât și în România, anume „morți cu Covid”, pentru a putea raporta un număr automat mai mare de cazuri, din moment ce sunt numărate ca decese cauzate de Covid inclusiv cazuri de pacienți infectați, dar care au murit de infarct sau din vreo altă cauză (dintre multe altele posibile)^[72]. Apare astfel îndoiala legitimă că răspândirea panicii și plasarea oamenilor (ca într-un arest) la domiciliu urmăresc ținte științifice și că nu încearcă să justifice un context politic, anume transformarea raporturilor juridice dintre stat și cetățean și golirea de conținut a ceea ce înainte însemna „democrație”. Această tendință este întărită, în Italia, de numirea în fruntea „comitetului de acțiune” (task-force) a directorului unei mari rețele de comunicații digitale. Acesta a declarat că trecerea la transmisia datelor mobile în sistem de operare 5G va contribui la evitarea oricărui pericol de contaminare, din moment ce ființele umane nu vor mai avea nevoie de interacțiune^[73], oamenii recunoscându-se reciproc nu după chipul lor, ci prin dispozitivele digitale care vor recunoaște datele biologice stocate dinainte^[74].

La rândul ei, România s-a aliniat în bună măsură practicilor comune ale țărilor NATO și UE, mai ales în primele luni ale perioadei gestionării situației considerate de risc. Astfel, și în România, consiliul ce s-a ocupat de luarea deciziilor administrativ-birocratice a fost unul secret. Componența Consiliul Național pentru Situații de Urgență (CNSU) și a Grupului de Comunicare Strategică (GCS), cele ce au emis hotărârile privind gestionarea politicilor publice sanitare și suspendarea drepturilor cetățenilor, a fost dezvăluită mai târziu de jurnaliști, din surse necunoscute. Publicul avea să afle abia în noiembrie 2021 faptul că mulți membri erau ofițeri ce aparțineau diferitelor structuri militarizate și servicii secrete (Ministerul de Interne, Departamentul de Situații de Urgență, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Ministerul Apărării Naționale, Inspectoratul General al Poliției, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră).

Ca și în Italia și Franța, armata a fost implicată în România în gestionarea crizei, la nivel efectiv și la nivel simbolic. Mașinile militare blindate ale Batalionului 265 Poliție Militară „Tudor Vladimirescu” au mărșăluit pe străzile din București în zilele interdicțiilor de deplasare instituite prin starea de urgență în perioada martie-mai 2020^[75]. Restrângerea de drepturi și libertăți a avut loc prin ordonanțe militare emise de Ministerul de Interne. Ordonanța 1 (17.03.2020) a interzis activitățile culturale, artistice, sportive, religioase în spații închise și orice eveniment în spații deschise cu mai mult de 100 de participanți. Ordonanța 2 (19.03.2020) restricționa libera circulație în afara locuinței în intervalul orar 22.00-06.00, interdicția participării publicului la slujbele religioase (inclusiv a celor de Paști), însă cu permisiunea transmiterii lor prin mass-media sau on-line. Ordonanța 3 (24.03.2020) interzicea persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani să părăsească locuințele în afara intervalului 11.00-13.00. Ordonanța 4 (29.03.2020) interzicea circulația persoanelor în grupuri mai mari de trei. Nu mai puțin de 12 ordonanțe militare au fost emise de Ministerul de Interne, înainte ca CNSU să preia rolul de a emite hotărâri, adică acte administrative cu putere și mai redusă. Mai mult, Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea (CNCAV) a fost condus de un colonel de armată.

Ca și în celelalte țări analizate, cetățenii care refuzau vaccinarea erau lipsiți de „privilegiile” acordate celor care se conformau, precum circulația pe timp de noapte sau accesul în diferite spații publice^[76]. Cei care deciseseră să se conformeze puteau participa la viața publică, se puteau deplasa pe timp de noapte, puteau merge la cinema sau la ghișeele primăriilor prezentând permisul de liberă trecere, numit „certificat”^[77]. Vaccinarea a fost folosită drept „ghiont” pentru conformare, într-o versiune mai „blândă” a coerciției^[78]. Împrumutat din tehnicile economice^[79], „ghiontul” (nudge) este cel chemat să reamintească, să canalizeze și să obțină reacția dorită la cerințele propagandei de stat. El joacă un rol major în reducerea autonomiei individuale și în creșterea paternalismului, așa cum recunosc chiar unii dintre autorii teoriei^[80]. Cu toate acestea, vaccinarea nu a devenit obligatorie prin lege, așa cum s-a întâmplat în Statele Unite, Canada, Austria și alte țări europene^[81]. Proiectul de lege (PL-x 545/02.11.2021) privind vaccinarea obligatorie a personalului medical, a celui din învățământ, administrație și interne (Poliție, Jandarmerie etc.) a fost retras de pe ordinea de zi chiar înaintea supunerii sale la vot în Camera Deputaților, pe 21 decembrie 2021, la presiunea manifestanților ce defilau pe bulevardele Bucureștiului^[82].

Această diferență, cea legată de obligativitate și acoperirea vaccinării, este una semnificativă față de Italia și Franța, dar și față de alte țări europene, precum Austria, unde vaccinarea a devenit obligatorie pentru toți cetățenii, indiferent de domeniul de activitate și de acțiunile individuale pe care aceștia doreau să le realizeze în spațiul public. Însă diferența dintre România și cele două țări occidentale analizate apare doar în cea de-a doua fază. Într-o primă fază, România este perfect integrată mecanismelor mimetice de adaptare ca răspuns la „amenințările” ridicate de răspândirea virusului. Legea 55/2020 votată în Parlament a permis Guvernului să folosească acte administrative de rang inferior ca răspuns la situații de urgență, inclusiv să declare și să prelungească o stare excepțională denumită „stare de alertă”, diferită de starea de urgență, de necesitate sau de război, care erau deja reglementate legal. Odată înzestrat cu aceste puteri, Guvernul a prelungit succesiv această „stare de alertă”, împuternicind la rândul său CNSU să opereze modificările necesare în practică prin acte de rang inferior, cu sunt hotărârile proprii. În completare, Guvernul a reglementat unele măsuri prin Ordine de Ministru, uneori prin Hotărâri de Guvern, foarte rar prin supunerea unor texte de lege pentru aprobarea Parlamentului. Prin aceasta, România a consolidat nota generală de abuz de putere executivă, făcând ceea ce făceau aproape toate guvernele statelor membre ale NATO, UE sau asociate: a instituit restricții de circulație generale și locale (carantină a localităților), a limitat funcționarea sectorului hotelier și de alimentație publică, a suspendat procesul educațional in personam, a instituit restricții pentru serviciul religios, slujbe de înmormântare și pelerinaje, a obligat la păstrarea unei distanțe fizice de 1,5 metri între persoane (fără să spună vreodată pe ce considerent științific se baza), a obligat la purtarea unei măști chirurgicale în toate spațiile publice (inclusiv parcuri, păduri, plaje, grădini botanice) etc. Prin aceasta, România a fost în acord cu politica generală regională europeană, de la care s-a abătut în mod vizibil o singură țară, care nu era membru NATO, anume Suedia. Această țară a considerat că infecția cu virusul în cauză poate fi asimilată unei epidemii gripale sezoniere, tratând-o ca atare, deci dând indivizilor autonomia necesară pentru a adopta propriile strategii de protecție, fără a impune prin lege carantina, distanțarea fizică, restricții de circulație pe timp de noapte etc. Termenul folosit pentru autonomia deciziilor personale a fost „folkvett”^[83], un bun-simț, acel „common sense” din engleză, anume o experiență, o practică a vechilor generații, un adevăr descoperit de cei dinainte, ce poate fi de folos celor de acum.

În cea de-a doua fază, România s-a diferențiat de cele două țări analizate în ceea ce privește rata vaccinării. Deși a început cu un ritm susținut, ce plasa țara pe primele locuri în ceea ce privea viteza de vaccinare, România s-a distanțat treptat de tendința din țările UE. Euforia de început a lăsat loc unei reticențe dominante, neînvinsă de campaniile publice de persuasiune, ce au inundat spațiile de emisie ale televiziunilor, enormele panouri de reclamă stradală. Ea nu a putut fi învinsă nici de tratamentul preferențial acordat vaccinaților de a se deplasa în spațiul public, de a-și rezolva problemele la ghișeele instituțiilor administrației publice sau de a merge la film sau teatru. Ea nu a putut fi învinsă nici de umilirea verbală a celor care nu s-au vaccinat, de culoarele despărțitoare cu garduri de metal din supermarketuri, de disprețul afișat de „învingătorii” campaniei de vaccinare față de cei pe care-i considerau „înapoiați”, „pupători de moaște”, „ne-educați”, „fricoși”, „idioți” sau chiar „criminali”. Cei care au căutat salvarea și alinarea în altă parte, nu în vaccinul „sigur și eficient” promovat strident de autorități, aveau să devină acel „lumpen electorat” , „pleava” care a votat „greșit” la alegerile prezidențiale din noiembrie/decembrie 2024, din cauza căror autoritățile politico-judiciare au fost nevoite să anuleze scrutinul în totalitatea sa, în aplauzele celor care se consideră întotdeauna mai competenți, mai educați și mai avizați.

Dincolo de atitudinea paternalistă, specifică statului modern birocratic, ce se extinde azi la domeniul electoral, după ce a cucerit definitiv domeniul sanitar, educațional și cultural, ceea ce diferențiază România de cele două țări occidentale, în care vaccinarea a fost mult mai răspândită, deși nu cvasi-completă, precum în Israel sau Australia, este neîncrederea în stilul abrupt al „recomandărilor” transformate în obligații, pe care autoritățile române actuale l-au moștenit din funcționarea sistemului totalitar comunist. Atunci, în anii socialismului real existent ce ducea România „pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație”, forța brută a aparatului de stat era deseori camuflată în tendința de a smulge un minim consimțământ din partea celor oprimați. Așa cum apartenența la Partidul Comunist nu era „obligatorie”, dar fără ea toate ușile sistemului (promovare în carieră, repartiții de locuințe sau de locuri de muncă etc.) se deschideau mult mai greu sau rămâneau închise, la fel vaccinarea era „voluntară”, însă ea însemna „dor de libertate”, așa cum se exprima Florin Cîțu, președintele Partidului Național Liberal și  primul-ministru în funcție. Confruntați cu mecanisme de mare presiune, dar și de rezistență pasivă pe care le învățaseră dinainte de 1989, unii dintre cetățeni au folosit aceleași tactici: „spunem ca ei, dar facem ca noi”; „noi știm că ei mint, ei știu că noi știm că ei mint și ei totuși mint”; „să nu ne grăbim, că poate mâine nu mai e necesar”. Această strategie a favorizat o amânare a deciziei, precum și tentative (unele reușite) de a obține certificate de vaccinare în fals, până când nu a mai fost nevoie de ele. Pe 24 februarie 2022, mii, zeci de mii și apoi sute de mii de cetățeni ucraineni au intrat în România, pentru a tranzita sau pentru a rămâne, fără nici un „certificat verde european” care să ateste vaccinarea, testarea sau trecerea prin boală. Pentru a rezolva disonanța flagrantă dintre suspendarea drepturilor cetățenilor români și libera intrare a cetățenilor ucraineni pe teritoriul național, birocrația de stat a suspendat utilizarea „certificatelor”, de fapt permise de liberă circulație. La fel s-a întâmplat și în Italia, unde starea de urgență decretată pe 31 ianuarie 2020 a fost anulată pe 31 martie 2022, suspendând „certificarea verde Covid-19” pentru intrarea pe teritoriul italian.

            Concluzii

Episodul limitării și suspendării libertăților cetățenești din perioada 2020-2022, practicată pe scară largă în chiar țările europene, membre ale NATO și UE, care se pretind promotoare și garante ale drepturilor cetățenești, este revelator pentru declinul democratic accelerat prin creșterea nebănuită a puterii birocrației de stat. Folosind terenul propice al conformismului social, pe care l-au cultivat și modelat prin frică, autoritățile publice au dus la extrem tendințele care deja se întrezăreau în cursul dezvoltării societăților occidentale, anume paternalismul și autoritarismul de tip militar. Cele două fenomene sunt legate prin atitudinea față de (foștii) cetățeni, cei de la care deținătorii puterii din democrațiile occidentale își trăgeau anterior legitimitatea. Confruntați cu pierderea a ceea ce le era mai drag, viața simplă, nudă, biologică, (foștii) cetățeni au devenit supuși unui imens sistem birocratic autoritar. Erijată în rol de salvator, birocrația autoritară a purtat „războiul” împotriva unei infecții respiratorii din care 98,8 % s-au însănătoșit, defilând cu mașini blindate pe marile bulevarde, instituind carantine, interzicând slujbele religioase, anulând spectacole și îngenunchind economia liberă.

Nici o libertate de conștiință, nici o autonomie de decizie nu le-a fost acordată indivizilor, ce ar fi putut ei înșiși să-și poarte de grijă și să-și trăiască viața, simpla depășire a vârstei de 65 de ani declasându-i pe oameni și făcându-i suspecți de incapacitate de gândire. De fapt, miezul întregii campanii de persuasiune, răspândire științifică a fricii și obținerea supunerii generalizate a fost chiar „gândirea corectă”. De aceea, (foștii) cetățeni au fost monitorizați permanent, comunicațiile au fost urmărite și filtrate, cenzura a cuprins rețelele sociale și propaganda organizată de stat a invadat mijloacele de comunicare în masă. Pentru a obține conformarea oamenilor la „gândirea corectă”, birocrația de stat a folosit toate mijloacele derivate din psihologia socială. Prin această acțiune, statul birocratic (devenit) autoritar a pregătit terenul pentru toată supunerea ce va să vină, atunci când (foștii) cetățeni vor trebui să se conformeze „gândirii corecte” în orice domeniu desemnat de sistemul de putere, că este vorba de a „înțelege corect” geostrategia războiului din Ucraina, situația din Orientul Mijlociu sau „comportamentul adecvat” în susținerea unui candidat la alegerile prezidențiale din România sau din Franța.

De aceea, în fața schimbării categoriilor politice petrecute abrupt în ultimii cinci ani, poate ar trebuie să ne întrebăm în mod serios, crede Agamben, dacă nu cumva anumite cuvinte pe care continuăm să le folosim (precum democrație, putere legislativă, alegeri, constituție) nu și-au pierdut demult semnificația lor originară^[84]. Odată cu noua paradigmă bio-politică ce s-a instituit, noțiunea de cetățenie s-a schimbat cu totul, cetățeanul devenit obiectul pasiv al unei îngrijiri, al unei suspiciuni, al nenumărate controale, experiența recentă dovedind că el a fost redus la simpla sa existență biologică^[85].

Bibliografie

***, „Armata a ieșit pe străzi. Imagini din Piața Unirii din București”, Digi24.ro, 25.03.2020.

***, „Iohannis a anunțat restricțiile: De luni, doar vaccinații mai pot circula noaptea, certificat verde pentru majoritatea activităților, mască obligatorie peste tot, vacanță de 2 săptămâni pentru toate școlile și liceele”, G4Media.ro, 21.10.2021.

AGAMBEN, Giorgio, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, Suceava, Alexandria Publishing House, 2020.

AGAMBEN, Giorgio, Starea de excepție (Homo sacer II, 1), Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2008.

ANDERSON, Benedict, Imagined Communities, Londra, Verso, 1983.

B., M., „Document. Incidența peste 6 la mie: Masca obligatorie, școli deschise, acces doar pentru vaccinați și cei care au avut COVID”, Digi24, 30.09.2021.

BERLIN, Isaiah, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, București, Humanitas, 2021.

CBS News, „Austrian Parliament votes to make COVID-19 vaccines mandatory for most adults”, CBS, 21.01.2021.

FOUCAULT, Michel, Histoire de la folie à l’âge classique, Paris, Gallimard, 1972.

FOUCAULT, Michel, Surveiller et punir, Paris, Gallimard, 1975.

LOEWENSTEIN, Karl, „Militant democracy and fundamental rights, I”, Political Science Review, vol. 31, nr. 3, 1937, pp. 417-432.

POPPER, Karl R., Mizeria istoricismului, București, All, 1996.

PRO LEX, „Comunicat: Pro Lex protestează împotriva vaccinării obligatorii”, 09.11.2021.

RAYNER, Gordon, „Use of fear to control behavior in Covid crisis was „totalitarian”, admit scientists”, The Telegraph, 14.05.2021.

SARTORI, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, București, Humanitas, 2006.

SCHUMPETER, Joseph A., Poate supraviețui capitalismul? Distrugerea creatoare și viitorul economiei globale, București, Publica, 2011.

STRAUSS, Leo, Droit naturel et histoire, Paris, Flammarion, 1986.

SUNSTEIN, Cass R., Why Nudge? The Politics of Libertarian Paternalism, New Haven CT, Yale University Press, 2014.

THALER, Richard H. și Cass R. SUNSTEIN, Nudge: Improving Decisons Abouth Health, Welath, and Happiness, New Haven CT, Yale University Press, 2008.

TOCQUEVILLE, Alexis de, Despre democrație în America, vol. 2, București, Humanitas, 1995.

VASILACHE, Adrian, „Ce caută SRI în cloud-ul guvernamental și de ce MAI sau MApN nu își vor migra sistemele IT în centrele de date ale STS – Explicațiile ministrului Burduja”, HotNews.ro, 31.01.2023.

WOLTON, Thierry, Noile drumuri ale servituții noastre. Alienare, uniformizare, supunere, București, Humanitas, 2021.

[1] Leo Strauss, Droit naturel et histoire, trad. fr. Monique Nathan și Eric de Dampierre, Paris, Flammarion, 1986.

[2] Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, trad. rom. Andrei Costea, București, Humanitas, 2021.

[3] Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, trad. rom. Dan Suciu și Adela Zamfir, București, All, 1996.

[4] Karl Loewenstein, „Militant democracy and fundamental rights, I”, Political Science Review, vol. 31, nr. 3, 1937, pp. 417-432.

[5] Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii.

[6] Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, trad. rom. Mihai Elin, București, Humanitas, 2006.

[7] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre. Alienare, uniformizare, supunere, trad. rom. Adina Cobuz, București, Humanitas, 2021.

[8] Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. 2, trad. rom. Claudia Dimitriu, București, Humanitas, 1995.

[9] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 108.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 109

[12] Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, p. 342.

[13] Ibidem, p. 343.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 344.

[16] Ibidem, p. 345.

[17] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 108.

[18] Giorgio Agamben, Starea de excepție (Homo sacer II, 1), trad. rom. Alex. Cistelecan, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2008.

[19] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 96.

[20] Ibidem, p. 97.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Michel Foucault, Histoire de la folie à l’âge classique, Paris, Gallimard, 1972.

[24] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 104.

[25] Ibidem, p. 105.

[26] Ibidem, p. 106.

[27] Nu doar vocile dizidente din domeniul medicinei au fost sistematic eliminate, ci orice deviere de la versiunea oficială de pe rețelele sociale și din mass-media clasică. În acest fel, dominația propagandei de stat organizate a fost deplină.

[28] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 107.

[29] Gordon Rayner, „Use of fear to control behavior in Covid crisis was „totalitarian”, admit scientists”, The Telegraph, 14.05.2021, https://www.msn.com/en-gb/entertainment/music/use-of-fear-to-control-behaviour-in-covid-pandemic-was-totalitarian-admit-scientists/ar-BB1gKceh (consultat la 16.09.2022).

[30] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 149.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 95.

[33] Ibidem, p. 154.

[34] Ibidem.

[35] Așa își justifică birocrația statală de vârf, anume Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Curtea Constituțională, Președintele României, Guvernul cu Ministerul său de Interne, numeroasele servicii secrete, decizia unanimă de a anula alegerile prezidențiale, deși turul 1 din 24 noiembrie 2024 fusese validat de către Curtea Constituțională. Deși probele materiale sunt relativ sumare și puțin convingătoare, argumentul central se referă la incapacitatea alegătorilor (cei care au votat un candidat neconform standardelor politice ale birocrației de stat) de a se opune mecanismelor de influență ale terților pe rețele de socializare. Preventiv, birocrația de stat i-a ferit pe cetățeni de ocazia nefastă de a greși din nou cu ocazia turului 2 al alegerilor prezidențiale, cel din 8 decembrie 2024, anulând întregul proces electoral, deși turul al doilea era în plină desfășurare în momentul deciziei politico-administrative.

[36] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 154.

[37] Michel Foucault, Surveiller et punir, Paris, Gallimard, 1975.

[38] Benedict Anderson, Imagined Communities, Londra, Verso, 1983.

[39] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 158.

[40] Ibidem, p. 98.

[41] În România, Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) declara în 2020 că este aproape de momentul în care să înceapă localizarea și supravegherea tuturor utilizatorilor de telefonie mobilă din baza de date a Ministerului Sănătății, „depistați ca infectați” sau plasați în carantină, în vederea stabilirii tuturor mișcărilor acestora pe teritoriul național. Deși nu există declarații oficiale despre intrarea în vigoare a capabilității STS, nu știm dacă ea nu a fost folosită, așa cum au făcut alte state europene.

[42] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 98.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] În România, Ministerul Sănătății nu a declarat epidemie cu virusul numit Covid-19 înainte ca Președintele României să declare stare de urgență, în data de 16 martie 2020, numărul și distribuția cazurilor neîndeplinind condițiile necesare declarării epidemiei.

[49] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 100.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, trad. rom. Alex Cistelecan, Suceava, Alexandria Publishing House, 2020, p. 39.

[56] Ibidem, p. 41.

[57] Ibidem, p. 42.

[58] Ibidem, p. 44.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem, p. 67.

[61] Ibidem, p. 66.

[62] Pentru o imagine a capitalismului aflat în permanentă mișcare ciclică de distrugere creatoare, a se vedea Joseph A. Schumpeter, Poate supraviețui capitalismul? Distrugerea creatoare și viitorul economiei globale, trad. rom. Monica Sibinescu, București, Publica, 2011.

[63] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică, p. 67.

[64] Ibidem, p. 68.

[65] Ibidem.

[66] La fel ca în Italia, în România, opinia șefului operațiunii („comandantul acțiunii”) era considerată obligatorie și fără putință de eroare, aproape un decret semi-divin. Frica paralizantă, inoculată sistematic prin mijloace de comunicare în masă, este cea care face ca opinia și acțiunea unui individ ce pozează în salvator să fie pe deplin crezută și respectată. În Statele Unite ale Americii, la întrebările din cadrul investigației Senatului, directorul Center for Disease Control (CDC), Antony Fauci, echivalentul american al „comandantului acțiunii”, nu a putut să indice temeiul științific nici pentru distanța de 1,5 metri considerată „sigură”, nici pentru purtarea permanentă a măștii chirurgicale, considerată obligatorie. Panica întreținută științific este cea care a făcut ca cele două opinii personale să capete anvergura și statutul unei legi științifice, precum legea gazelor sau legea căderii corpurilor.

[67] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică, p. 44.

[68] Ibidem, p. 45.

[69] Ibidem, p. 74.

[70] Ibidem, p. 77.

[71] Ibidem, p. 55.

[72] Ibidem, p. 60.

[73] Ibidem, p. 78.

[74] Ca atare, ideea stocării datelor biometrice și de sănătate, celor financiar-bancare, de identitate (certificare de naștere, căsătorie etc.) și de proprietate în serverele guvernului (Cloud guvernamental), gestionate de serviciile secrete, este încununarea acestei noi politici. Pentru România și impunerea stocării datelor personale, vezi Adrian Vasilache, „Ce caută SRI în cloud-ul guvernamental și de ce MAI sau MApN nu își vor migra sistemele IT în centrele de date ale STS – Explicațiile ministrului Burduja”, HotNews.ro, 31.01.2023, https://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-26055471-cauta-sri-cloud-guvernamental-mai-sau-mapn-nu-isi-vor-migra-sistemele-centrele-date-ale-sts-explicatiile-ministrului-burduja.htm (consultat la 15.06.2023).

[75] ***, „Armata a ieșit pe străzi. Imagini din Piața Unirii din București”, Digi24.ro, 25.03.2020, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/video-armata-a-iesit-pe-strazi-imagini-din-piata-unirii-din-bucuresti-1280973 (consultat la 21.09.2022).

[76] ***, „Iohannis a anunțat restricțiile: De luni, doar vaccinații mai pot circula noaptea, certificat verde pentru majoritatea activităților, mască obligatorie peste tot, vacanță de 2 săptămâni pentru toate școlile și liceele”, G4Media.ro, 21.10.2021, https://www.g4media.ro/breaking-iohannis-a-anuntat-restrictiile-de-luni-doar-vaccinatii-mai-pot-circula-noaptea-certificat-verde-pentru-majoritatea-activitatilor-masca-obligatorie-peste-tot-vacanta-de-2-saptamani-pentr.html (consultat la 31.08.2022).

[77] Guvernul României, Ministerul Sănătății, „Certificat Digital COVID-19”, https://www.ms.ro/certificat-digital-covid-19/ (consultat la 06.09.2022).

[78] M.B., „Document. Incidența peste 6 la mie: Masca obligatorie, școli deschise, acces doar pentru vaccinați și cei care au avut COVID”, Digi24, 30.09.2021, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/document-incidenta-peste-6-la-mie-masca-obligatorie-scoli-deschise-acces-doar-pentru-vaccinati-si-cei-care-au-avut-covid-1686053 (consultat la 06.09.2022).

[79] Richard H. Thaler, Cass R. Sunstein, Nudge: Improving Decisons Abouth Health, Welath, and Happiness, New Haven CT, Yale University Press, 2008.

[80] Cass R. Sunstein, Why Nudge? The Politics of Libertarian Paternalism, New Haven CT, Yale University Press, 2014.

[81] CBS News, „Austrian Parliament votes to make COVID-19 vaccines mandatory for most adults”, CBS, 21.01.2021, https://www.cbsnews.com/news/covid-19-vaccine-austria-parliament-mandate-adults/ (consultat la 16.09.2021).

[82] Pro Lex, „Comunicat: Pro Lex protestează împotriva vaccinării obligatorii”, 09.11.2021, https://www.prolex.ro/2021/12/18/comunicat-pro-lex-protesteaza-impotriva-vaccinarii-obligatorii-si-neaplicarii-legii-salarizarii/ (consultat la 16.09.2022).

[83] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică, p. 50.

[84] Ibidem, p. 82.

[85] Ibidem, p. 84.