Bucovina: de la idee la lieu de mémoire

Sorin ANTOHI

Abstract: Ceea ce avem astăzi în România cu privire la Bucovina este interiorizarea inconştientă a unei categorii coloniale până la iluzia autohtonităţii ei, transformarea diversităţii trecute într-un fetiş istoric naţionalist şi tribalizarea pseudo-folclorică a unor identităţi mai complexe, mai fluide, mai hibride şi mai eterogene. Acest din urmă proces este, fără ca artizanii şi pacienţii s-o înţeleagă, un demers de de- naţionalizare. În 2018 ar trebui să putem contempla şi istoria adevărată a Bucovinei, şi persistenţa ei ca lieu de mémoire. De fapt, ca sistem complex, dinamic şi interactiv de lieux de mémoire. Ale românilor, ale rutenilor/ucrainenilor, ale germanilor, ale evreilor ş.a.m.d. Avem nevoie, pentru a înţelege trecutul, a putea trăi în prezent şi a ne putea imagina viitorul, de o memorie socială inclusivă şi pacificată (în sensul lui Paul Ricoeur: mémoire apaisée).

Keywords: Bucovina, colonial, imperiu, naţionalism, postcolonial, România.

Succesul global al ideologiei post­coloniale, care a schimbat din temelii – şi nu doar în rău, cum cred (neo) conservatorii – domenii şi paradigme tradiţionale ale ştiinţelor sociale şi umaniste, a rezonat cu întârziere în România şi, cu excepţia unor exerciţii de sincronizare mimetică (şi opor­tunistă – accesul la fondurile şi re­ţelele academice occidentale e mai rapid când pozezi ca subaltern), nu a inspirat abordări substanţiale. Aceasta este soarta obişnuită a importurilor intelectuale, culturale, ideologice şi politice în România, deci nu ar trebui să ne surprindă. Dar vecinii bulgari au adoptat inteligent şi (auto)ironic – iar în unele cazuri inovator, (de)con- structiv şi subversiv – diverse perspec­tive şi strategii postcoloniale, cu bune rezultate savante, (auto)analitice, discursive şi emancipatoare. Fără a deveni un fel de indieni din Balcani (mă explic mai încolo), bulgarii şi ex- iugoslavii au reuşit să transforme Balcanii şi balcanismul într-un obiect complex de studiu intercultural şi într- o contribuţie la mai vasta discuţie despre orientalism generată de Edward Said (acesta a iniţiat-o tezist dar, într- un fel care-l apropie de Foucault, a dat de gândit şi celor care ştiu cât şi cum se înşală el factual şi ideologic). Indieni, spuneam. Da, indienii de diverse etnii şi confesiuni, din India şi mai ales din diaspora, provenind din elitele educate – cu ascendenţă în grupuri ori caste privilegiate -, profe­sori bine retribuiţi în universităţi occidentale, dar prezentându-se drept reprezentanţi ai celor „umiliţi şi obi­diţi”, au impus şi uneori au manipulat în interes propriu o întreagă agendă în studiile culturale, devenind referinţe obligatorii. Şi, pentru mulţi alţii din Sudul Global, cu excepţia islamiştilor, care au propriul răspuns, terorismul, modele de reacţie la hegemonia simbolică planetară a Occidentului.

Indieni din Balcani, mai spuneam. Din Bulgaria, pe lângă cei doi pionieri şi apoi clasici ai cândva înfloritoarei French Theory (Julia Kristeva şi Tzvetan Todorov), a plecat spre America şi spre faimă internaţională Maria Todorova, iar Diana Mishkova, Alexander Kiossev şi Roumen Daskalov (mă opresc la cei mai valoroşi membri ai unui grup aca­demic multigeneraţional mai mare), dintr-o promoţie cu câţiva ani mai tânără, au intrat în canonul studiilor despre Balcani, balcanism şi mezore- gionalism (Mishkova, Daskalov), transfer cultural şi autocolonialism (Kiossev¹, care a lansat în 1995 con- ceptul/metafora – de mare interes pentru români şi distinct/ă de noţiunea de colonialism intern – rafinând-o în repetate rânduri de atunci). Dintre ex- iugoslavi, care beneficiaseră desigur de marea deschidere cultural-ideolo- gică din vremea lui Tito, deci evo­luaseră cumva mai natural în raport cu Occidentul, le-aş cita ca exemple de reuşită autoscopică şi de distanţare reflexivă în domeniul studiilor cultu­rale despre Balcani pe Milica Bakic- Hayden şi Vesna Galsworthy, iar ca model de impact internaţional pe incomparabilul Slavoj Zizek, fără de care nicio bibliografie socio-umană internaţională din ultimii treizeci de ani nu e considerată completă.

Sloganul prolificului trickster sloven, Enjoy your symptom!, pe care nu-l pot discuta aici aşa cum ar merita, poate fi citit şi ca îndemn la ieşirea psihologică, epistemologică şi meta­fizică din stigmat. Un îndemn pe care unii balcanici sud-slavi, după cum am văzut, l-au urmat. Şi grecii, într-un fel: ei se retroproiectează cu balcanism şi creştinism ortodox cu tot în Elada, izbăvindu-se (sau crezând că o fac) printr-un ridicol anacronism megalo­man (un fel de caricatură a vorbei celebre a lui Alexandru Paleologu, autoironică şi polemică:         Socrate,

Platon şi Aristotel erau balcanici). Iar noi, din păcate, poate fiindcă nici nu ne considerăm balcanici (cel puţin tactic, pentru a ne lepăda apoi de balcanism), nu. Sau nu prea: unii scriitori au luat-o cu mult înaintea istoricilor (cu excepţii notabile, tot emancipatoare, deşi nu în sensul discuţiei de mai sus: Iorga – care vedea în Balcani, şi în special în România, un „Bizanţ după Bizanţ” -, Victor Papacostea, Mihai Berza şi alţi câţiva) şi filosofilor, fiind urmaţi doar de câţiva geografi şi antropologi. Astfel, pe când mai toţi regăţenii se formau în cadrul a ceea ce eu am numit „bovarism geocultural” (igno- rându-şi/dispreţuindu-şi vecinii şi ima- ginându-se exclusiv în relaţie cu Franţa – multă vreme, coextensivă cu Occidentul -, Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu, fiecare în felul său, au asumat şi apoi au sublimat stigmatul balcanic, transformându-l în blazon dandy-decadent-ezoteric ori ermetic².

In acest context aş vrea să propun succint un mod de a gîndi(la) Bucovina.

Pe scurt, argumentul central: la un secol de la unirea Bucovinei cu România, ne găsim în situaţia para­doxală de a folosi, fără să ne gândim la ce spunem şi adesea rescriind istoria cu prea mult elan etno-naţional, o categorie colonială: Bucovina. Cred că a venit vremea să construim un metadiscurs critic pe baza acestei curioase – şi poate emblematice – transformări a unei idei/figuri artifi­ciale exogene într-o categorie perfect interiorizată, luată drept autohtonă, naturală, dată. De la istorici la interpreţii de muzică mai mult sau mai puţin folclorică, toţi vorbesc despre şi cântă Bucovina. De regulă, fără să înţeleagă, pentru a mă opri la un singur exemplu, despre ce anume e vorba când „cântă cucu-n Bucovina”. Asta fiindcă „folclorul nou” (care reciclează o melodie mai veche) şi pledoaria patriotică proto-naţională (versurile au fost scrise de cernău- ţeanul Constantin Mandicevschi, la sugestia lui Spiru Haret, tocmai pentru a contribui la difuziunea populară de sus în jos a unui sentiment patriotic panromânesc) fuzionează aici aproape perfect. Iar publicul larg, de atunci şi de acum, aflat în căutarea unei călduri comunitare autohtoniste care să-i aline durerile modernităţii, nu are discer­nământ. Lipsa de discernământ este normală pentru numărul mare, deci la acest nivel nu am nimic de adăugat. Trist este să vezi aceeaşi confuzie la nivelul elitelor.

Mai puţin spectaculos, dar înrudit, e cazul noţiunii de Basarabia: infor­mal, românii (şi nu doar cei din gene­raţiile vârstnice), în special cei din dreapta Prutului, o folosesc pentru a se referi la Republica Moldova. Puţini ştiu însă că ruşii au reinventat Basarabia în 1812 ca etichetă pentru un întreg spaţiu colonial, în contextul unui proces îndelungat de negociere şi competiţie, tipic într-o periferie multiplă³. Deşi numai Bugeacul se numise în Evul Mediu Basarabia, Imperiul Rus a extins noţiunea la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru. Alt fapt interesant şi parcă absent din conştiinţa publică: deşi Bugeacul a petrecut mai mult timp într-un stat românesc decât restul regiunii – fiind atribuit Moldovei în 1856 şi unindu-se astfel cu Muntenia în 1859, trecând alături de noul stat ro­mânesc prin Războiul de Independenţă şi revenind la Rusia în 1878, când primeam Dobrogea -, el lipseşte aproape total din discursul nostru iredentist – sau măcar nostalgic – actual. Dacă „Basarabia e România”, Bucovina de Nord e obiect de spora­dice referinţe (mai ales când auto­rităţile ucrainene încalcă mai specta­culos drepturile populaţiei româneşti), în timp ce la Bugeac, aflat tot în Ucraina, nu se mai gândeşte nimeni.

Nu doar istoriile, ci şi geografiile (etno-naţionale, politice, economice, simbolice) sunt rescrise mereu…

Ideea

Noţiunea de Bucovina este o invenţie imperială habsburgică, nu una tradiţională românească. Ea nu este atestată documentar înainte de anul 1774-1775, când Austria, profi­tând de prima împărţire a Poloniei (1772) şi de deznodământul războiului ruso-turc (încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi), a revendicat, re­spectiv a obţinut şi ocupat zona. Spun zona, nu regiunea, fiindcă ea nu avea nume, tradiţie politico-administrativă, graniţe naturale, identitate colectivă specifică. Pur şi simplu, pentru a nu mai intra în detaliile istoriei medievale a acestui spaţiu de frontieră, era o parte din Ţara de Sus, regiune me­dievală a Principatului Moldovei. A fost o anexiune fortuită (cam aşa am luat noi Cadrilaterul), fiindcă depăşea limitele Galiţiei, o regiune în toată regula, posesiune a regilor maghiari în secolul XIII, preluată în secolul XVI printre titlurile Habsburgilor (care erau şi Regi de Galiţia şi Lodomeria) şi uitată acolo, până la Ausgleich, când a fost ataşată administrativ şi simbolic (cu graniţe schimbate, desigur, fiindcă Lodomeria fusese demult luată de ruşi, iar alte modificări ţineau de reorganizarea internă austro-ungară), în ciuda tuturor discontinuităţilor, de Cisleithania (adică de partea austriacă a Dublei Monarhii). In toate istoriile imperiale (inclusiv în cea a imperiului sovietic), asemenea mişcări ale gra­niţelor interne şi externe sunt uzuale. Mai mult, traseul Bucovinei despre care vorbesc aici – de la idee la lieu dememoire – este foarte asemănător cu cel al Galiţiei, reconstruit şi ana­lizat exemplar de Larry Wolff⁴. Şi alte regiuni au avut trasee comparabile, din imaginar (ca himeră, utopie, proiect), prin realitate, înapoi în imaginar (ca memorie comunicativă transgeneraţională, eventual ca obiect al identificării asociative retrospective – într-un sens apropiat de conceptul elaborat de Hans Robert Jauss pentru moda elitară inspirată de unele opere literare – şi ca mesaj de promovare turistică). Un alt bun exemplu din mezoregiunea noastră este Dalmaţia, studiată în acelaşi orizont teoretic de Larry Wolff⁵ (paradigma fusese introdusă de autor în cartea sa epocală din 1994, apărută la aceeaşi editură⁶). Observăm astfel cum imperiul adriatic al Veneţiei, Imperiul Habsburgic, Imperiul German şi Imperiul Rus (care a reconfigurat şi geografia sim­bolică a Eurasiei, nu doar configuraţia ei reală) rescriu hărţile mentale, civilizaţionale, (geo)politice, demo­grafice, economice, lingvistice, urbane etc. dintr-un impuls care trece de la definirea semi-orientalistă a Europei de Est şi Sud-Est la domesticirea, civilizarea, punerea în valoare (mise en valeur este chintesenţa discursului colonial francez), regenerarea, re­naşterea, redeşteptarea lor. Peste tot unde a fost posibil şi util, trecutul teritoriilor astfel recuperate pentru Europa (mai întâi pentru cea a Luminilor) a fost cumva inserat în proiectele imperial coloniale, cel puţin la nivelul genealogiilor şi caracte- rologiilor etno-naţionale emergente, fictive sau nu, endogene sau nu (a se vedea ilirismul lui Napoleon, sar- matismul polonezilor, daco-roma- nismul românilor etc.). La fel, oriunde a fost posibil şi util, elitele locale (aristocraţii, patriciate, ierarhii ecle­ziastice etc.) au fost salvate, cooptate şi instrumentalizate. Şi chiar create.

Astfel, Bucovina, temporar lipită administrativ de Galiţia (imperiile experimentează cel mai mult în peri­ferii), a fost rapid separată de aceasta, devenind Ducat cu (nouă) heraldică proprie, cu administraţie, cu proto- democraţie reprezentativă (tipică pentru tranziţiile de la Stănde/etats şi alte structuri/aranjamente premoderne la forme moderne de agregare socială şi arhitectură/reprezentare/legitimare politică), cu strategie de dezvoltare, trecut utilizabil, identitate colectivă (socio-culturală şi politică, nu etno- naţională – din motive evidente) etc. Pe scurt, Bucovina a devenit un Kronland tipic. Pe aceste baze s-a trecut de la un spaţiu liminar/orien- talist ca Ţara Fagilor (Buchenland, Bukowina, Bucovina) la un limes imperial în toată regula, avanpost al civilizaţiei habsburgice (şi, în cercuri tot mai largi, germane, respectiv germanfone) în Semi-Asia (voi reveni imediat la acest din urmă trop colo­nial). Timp de peste o jumătate de secol, participarea românilor şi rute­nilor la gândirea şi implementarea acestui complex plan de construcţie a fost minimă. Când implicarea lor, direct proporţională cu dezvoltarea conştiinţelor etno-naţionale concu­rente, a crescut şi a hrănit ambiţii tot mai mari, care aveau să ducă după 1900 la disoluţia oricărei forme viabile de multiculturalism şi plu­ralism etnic-confesional-civic-politic, Bucovina a trăit încă peste o jumătate de secol în interiorul paradigmei habsburgice, pentru a se desprinde apoi tot mai mult de ea şi, în final, pentru a o aboli în numele emancipării şi autodeterminării. De la un timp, numai germanofonii, apoi numai evreii au încercat să păstreze şi să aducă mereu la zi paradigma menţio­nată, vrând să propună o versiune modernă de Landespatriotismus. Românii şi rutenii, încleştaţi în jocul lor de sumă nulă (formă radicală a competiţiei mimetice), tot mai virulent după ce majoritatea populaţiei a devenit ruteană/ucraineană, reduceau toate formele de emancipare la emanciparea naţională, naţionalizând fără rest toate identităţile individuale şi colective. Pe scurt, etno-naţiona- lizau socialul. De fapt, omul, cu toate ale lui.

Figura

Toate aceste tribulaţii istorice nu au mai nimic de-a face cu atestarea documentară a substantivului comun „bucovină”, cuvânt de origine slavă cu sensul de „făget”, „pădure de fagi”. Şi nici cu stângaciul latinism „Arbo- roasa”, ales de sudenţii români patrioţi din Cernăuţi pentru a-şi denumi asociaţia în 1875-1877, înzestrat de unii cu o istorie medievală, dar în fond o variaţiune pe tema colonială forestieră. Ori cu numele aproape uitat (deşi persistă chiar în nume de familie actuale) de Cordun, provenit din cordon militam, spaţiu grăniceresc – nu doar de graniţă.

Un spaţiu virgin, aşadar, implicit lipsit de populaţie (utilizabilă în vreun proiect de dezvoltare), numai bun pentru colonizare. Cum spuneam mai sus, dacă unele segmente ale popu­laţiei autohtone sau colonizate/imi- grate în etape istorice anterioare se dovedeau utilizabile, atunci elitele lor erau absorbite în proiectul colonial, în vreme ce majorităţile erau simultan incluse treptat în munca de jos pentru proiect, bucurându-se de curiozitatea binevoitor orientalistă a agenţilor modernizatori.

Desigur, orientalismul nu este întotdeauna binevoitor. În special când (semi)orientalistul însuşi vine din spaţiul (semi)orient, iar interacţiunea cu metropola normativă inspiră şi radicalizează dorinţa (contrariată, împlinită, eşuată etc.) de a fi asimilat fără rest de ea, pentru a pune astfel capăt tuturor crizelor proprii de iden­titate şi de conştiinţă. Atunci, desigur, (semi)orientalistul se revoltă împotriva baştinei, ultimă piedică (autopercepută) a asimilării sale, angajându-se pe o slippery slope care duce la ura de sine⁷.

Legat de Galiţia şi Bucovina, dar şi de Regatul României şi Rusia de Sud, cel mai interesant şi mai notoriu autor care a scris în această cheie auto- orientalistă este desigur Karl Emil Franzos, evreu galiţian. Eminescu reacţiona deja (cu accente antisemite) pe 25 august 1876 (prin intermediar săsesc, dar citise la apariţie foiletoa­nele lui Franzos din Neue Freie Presse) la viziunea autorului, adunată apoi în Aus Halb-Asien. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien⁸.

Dar chestiunea e mult mai com­plexă, aşa cum Andrei Corbea-Hoişie ne spune de câteva decenii⁹. Nu pot intra aici în detalii, dar aş sugera o interpretare de ansamblu. Când am scris despre stigmatul etnic al româ­nilor, am evocat scena din Lettres Persanes în care Montesquieu ni-l arată pe nobilul persan Rica în saloa­nele pariziene; câtă vreme a rămas în hainele sale exotice, în ton cu statutul său exotic general, toată lumea era binevoitoare; când a trecut la portul parizian, exotismul său a devenit inac­ceptabil, iar întrebarea Comment peut- on être Persan? a exprimat acest scan­dal (ontologic, nu doar antropologic ori social). Aşa putem sintetiza şi stig­matul colectiv al românilor: Comment peut-on être Roumain? Cu diferenţa că noi ne punem singuri această întrebare până la obsesie autodistructivă, în aşteptarea anxioasă ca occidentalii s-o formuleze şi cu speranţa ca astfel să fim feriţi de stigmat, să fim excepţia de la regula (semi)orientalizării. Cam aşa procedează şi Franzos: îi stigmatizează el primul pe foştii săi concetăţeni din Galiţia.

O întreagă bibliotecă se poate alcătui din scrierile autorientaliste (şi autocolonialiste) ale bucovinenilor, o bibliotecă multilingvă, interculturală, cu multe texte valoroase şi nenumă­rate contribuţii mediocre, stereotipe – nu mai puţin relevante şi edificatoare.

Iată un vast şi promiţător subiect de cercetare, departe de a fi epuizat. Ca tot ce este bucovinean, începând cu diversitatea multiculturală şi terminînd cu homo bucovinensis, Omul Nou transnaţional care ar fi trebuit să-şi salveze baştina de la fragmentare şi violenţă autodistructivă, pentru a de­veni el însuşi un prototip al umanităţii viitoare, şi subiectul amintit mai sus este prin excelenţă transnaţional, pre- şi post-naţional, intercultural.

Poate cea mai sinceră şi empatică antropologie culturală a Bucovinei ne­a fost dată, după ce teritoriul intrase în România Mare, iar proiectul habsburgic supravieţuia numai ca nostalgie, de Gregor von Rezzori. Cartea acestuia din 1989, Blumen im Schnee^w, o autoficţiune structurată în cinci părţi având în centru câte un personaj real, este o panoramă socială şi umană în acelaşi timp tandră şi crudă, luminoasă şi elegiacă, (auto)ironică şi tolerantă a Bucovinei relicte, tărâm aproape mitic al graniţei dintre Europa şi Asia (până în Tibet…), pierdut pentru totdeauna. Cartea aceluiaşi autor din 1979, Denkwurdigkeiten eines Antisemiten¹¹, e într-un fel prima versiune a antropo­logiei culturale de care vorbeam, mai ales prin prima parte, „Skuşno” – un fel de spleen cu nume rusesc.

Istoria

E inutil să căutăm în istoriografiile naţionale, mai mult sau mai puţin naţionaliste, această istorie. Ea a fost înlocuită peste tot (aici e vorba mai ales de români şi de ucraineni) cu vulgate istoriografice şi memorii sociale confecţionate pe baza reducerii complexităţii şi diversităţii trecute la o metanaraţiune hegemonică teleolo­ gică şi reducţionistă.

Pentru a intra cum se cuvine în discuţie, cititorul românofon şi fran­cofon are la dispoziţie mai multe căi de acces. Nu voi menţiona aici decât două lucrări ale aceluiaşi eminent savant, Andrei Corbea-Hoişie¹²: Paul Celan şi „meridianul” său. Repere vechi şi noi pe un atlas central- european, respectiv La Bucovine. Éléments d’histoire politique et culturelle. Studiul citat mai sus aduce şi germanofonilor un complement de perspective şi informaţii mai recente.

Cred că, odată aniversat Centenarul Marii Uniri, e cazul să rescriem istoria Bucovinei pe aceste baze teoretice şi metodologice. Repetarea la infinit a poncifelor istoriografiei naţionaliste nu ne poate ajuta cu nimic să înţelegem ce înseamnă cu adevărat Bucovina. Pentru noi, pentru ceilalţi, pentru toţi dimpreună.

Lieu de mémoire

Din tot ce-am scris până aici se desprinde ideea simplă, dar greu de acceptat de cei mai mulţi, că în 2018 ar trebui să putem contempla şi istoria adevărată a Bucovinei, şi persistenţa ei ca lieu de mémoire. De fapt, ca sistem complex, dinamic şi interactiv de lieux de mémoire. Ale românilor, ale rutenilor/ucrainenilor, ale germa­nilor, ale evreilor ş.a.m.d. În genere reciproc excluse ori cel puţin valo­rizate diferit până la opoziţie (triumful unora e înfrângerea altora etc.), aceste locuri ale memoriei (în sensul abstract şi simbolic definit de Pierre Nora cu decenii în urmă) nu pot fi reduse la o memorie socială instrumentalizabilă, factice, festivistă, exclusivistă, în care uitarea voluntară e mai puternică decât amintirea, iar comunităţile ale căror vectori de memorie au dispărut (natu­ral – adică mai mult sau mai puţin inevitabil – ori prin violenţă) sunt şterse din fotografie şi din poveste. Avem nevoie, pentru a înţelege trecutul, a putea trăi în prezent şi a ne putea imagina viitorul, de o memorie socială inclusivă şi pacificată (în sensul lui Paul Ricoeur: mémoire apaisée).

Ceea ce avem astăzi în România cu privire la Bucovina (şi numai la ea) este cu totul altceva: interiorizarea inconştientă a unei categorii coloniale până la iluzia autohtonităţii ei, trans­formarea diversităţii trecute într-un fetiş istoric naţionalist şi tribalizarea pseudo-folclorică a unor identităţi mai complexe, mai fluide, mai hibride şi mai eterogene. Acest din urmă proces este, fără ca artizanii şi pacienţii s-o înţeleagă, un demers de de-naţiona- lizare. E paradoxul suprem al tuturor naţionalismelor esenţialiste: afirmând şi propagând o identitate atemporală şi imuabilă, cu sau fără sprijinul unei ontologii entice explicite (majoritatea populaţiei nu le-ar înţelege, oricum), naţionaliştii ies din istorie, o neagă. Deci, şi atunci când sărbătoresc Marea Unire – cum este normal, legitim şi frumos s-o facă -, ei nu celebrează un trecut real, aşa cum a fost, nici nu-i omagiază pe eroii Cetăţii, ci prea­măresc idolii tribului.

Trecutul merită mai mult. Şi noi.

Bucureşti, 21-22 şi 26 noiembrie 2018

Note

• Alexander Kiossev, „The Self- Colonizing Metaphof’, în Atlas of Transformation, http://monumenttotransformation.org/ atlas-of-transformation/html/s/sef- colonization/the-sef-colonizing- metaphor-alexander-kiossev.html, accesat la 25.11.2018.

• , pentru toate ramificaţiile raportului dintre România şi Balcani, textul meu pe această temă, „Romania and the Balkans”, în Transit – Europäische Revue Nr. 21/2002, http://www.iwm.at/transit/transit- online/romania-and-the-balkans/.
• , începând cu modul inovator de a pune problema, excepţionala mono­grafie a lui Andrei Cuşco, A Contested Borderland: Competing Russian and Romanian Visions of Bessarabia in the Late Nineteenth and Early Twentieth Century, CEU Press, 2017.
• Larry Wolff, The Idea of Galicia: History and Fantasy in Habsburg Political Culture, Stanford University Press, 2010.

• Larry Wolff, Venice and the Slavs: TheDiscovery of Dalmatia in the Age of Enlightenment, Stanford University Press, 2002.
• Larry Wolff, Inventing Eastern Europe: The Map of Civilization on the Mind of the Enlightenment; cf. Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, rom. de Bianca Rizzoli, Humanitas, 2000.
• Am analizat ura de sine, pornind de la Cioran dar ajungând şi la alte forme de stigmat colectiv, inclusiv la ura de sine evreiască, în cartea mea din 1994, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română. Ediţia a doua, dată de Polirom, se găseşte online în multe locuri, iar versiunea franceză a apărut în 1999 la Paris.)
• Karl Emil Franzos, Aus Halb-Asien. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien (Duncker & Humblot, Leipzig, 1876.

• Mai recent, Andrei Corbea-Hoişie, „Halb-Asien”, în Habsburg neu denken. Vielfalt und Ambivalenz in Zentraleuropa. 30 kulturwissenschaf­tliche Stichworte, hrsg. von Johannes Feichtinger und Heidemarie Uhl. Böhlau, Wien/Köln/Weimar 2016, pp. 73-81

• Gregor von Rezzori, Blumen im Schnee (cf. Zăpezile de altădată. Portrete pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată, rom. de Sanda Munteanu, Humanitas, 2012).
• Gregor von Rezzori, Denkwurdigkeiten eines Antisemiten (cf. Memoriile unui antisemit, rom. de Catrinel Pleşu, Humanitas, 2008, 2015).
• Andrei Corbea-Hoişie, Paul Celan şi „meridianul” său. Repere vechi şi noi pe un atlas central-european, Polirom, 1998; La Bucovine. Éléments d’histoire politique et culturelle Présentation de Jacques Le Rider, traduit du roumain par Magda Jeanrenaud, Paris, Institut d’Études Slaves, 2004.

Bibliografie

ANTOHI, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Polirom, 1999.

ANTOHI, Sorin, „Romania and the Balkans”, în Transit – Europäische Revue Nr. 21/2002.

CORBEA-HOIŞIE, Andrei, „Halb­Asien”, în Habsburg neu denken. Vielfalt und Ambivalenz in Zentral­europa. 30 kulturwissenschaftliche Stichworte, hrsg. von Johannes Feichtinger und Heidemarie Uhl. Böhlau, Wien/Köln/Weimar 2016, pp. 73-81.

CORBEA-HOIŞIE, Andrei, La Bucovine. Éléments d’histoire politique et culturelle Présentation de Jacques Le Rider, traduit du roumain par Magda Jeanrenaud, Paris, Institut d’Études Slaves, 2004.

CORBEA-HOIŞIE, Andrei, Paul Celan şi „meridianul” său. Repere vechi şi noi pe un atlas central-european, Polirom, 1998.

CUŞCO Andrei, A Contested Borderland: Competing Russian and Romanian Visions of Bessarabia in the Late Nineteenth and Early Twentieth Century, CEU Press, 2017.

FRANZOS, Karl Emil, Aus Halb-Asien. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien Duncker & Humblot, Leipzig, 1876.

KIOSSEV, Alexander, „The Self- Colonizing Metaphor”, în Atlas of Transformation, 2011.

REZZORI, Gregor von, Zăpezile de altădată. Portrete pentru o auto­biografie pe care nu o voi scrie niciodată, trad. rom. de Sanda Munteanu, Humanitas, 2012.

REZZORI, Gregor von, Memoriile unui antisemit, trad. rom. de Catrinel Pleşu, Humanitas, 2008, 2015.

WOLFF, Larry, Inventing Eastern Europe: The Map of Civilization on the Mind of the Enlightenment; cf. Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, trad.

rom. de Bianca Rizzoli, Humanitas, 2000.

WOLFF, Larry, The Idea of Galicia: History and Fantasy in Habsburg Political Culture, Stanford University Press, 2010.

WOLFF, Larry, Venice and the Slavs: TheDiscovery of Dalmatia in the Age of Enlightenment, Stanford University