DOSAR BASARABIA

Comisia bilaterală a istoricilor români şi sovietici, un nou început: octombrie 1990

(The bilateral commission of Romanian and Soviet historians, a new beginning: october 1990 )

Şerban PAPACOSTEA

Abstract. After being elected director of The “Nicolae Iorga” History Institute of The Romanian Academy, after the fall of the communist regime in December 1989, I had the initiative to set a new direction to the relations between Romanian and Russian historians, relations that have been seriously damaged in the last years, just like the relations between the two countries. During my brief stay in Moscow, in October 1990, I had the opportunity to observe the turmoil within the intellectual environment at the imminent dissolution of the Soviet Union.

Keywords: communist regime, historiography, intellectual environment, diplomacy, historical truth

Ales director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române în urma evenimentelor din decembrie 1989, am propus între obiectivele prioritare ale activităţii acestuia şi în general ale istoriografiei române în domeniul relaţiilor externe restabilirea legăturilor cu istoriografia sovietică, grav afectate de evoluţia generală a relaţiilor dintre cele două state în anii precedenţi. Am propus, în consecinţă, noii conduceri a Academiei Române să dea curs sugestiei de a se reactiva comisia bilaterală a istoricilor din România şi din URSS, intrată în impas în perioada precedentă. La baza acestei iniţiative s-a aflat convingerea că în noua situaţie creată de transformările în curs în lumea sovietică sub impulsul politicii novatoare iniţiate de Mihail Gorbaciov sub denumirea de Glasnost (transparenţă) şi Perestroika (restructurare), reluarea legăturilor cu istoriografia rusă va deschide istoricilor noştri accesul la arhivele şi bibliotecile ruse şi la imensul material documentar încă neexplorat privitor îndeosebi la cea mai recentă etapă a istoriei relaţiilor dintre cele două state şi în general la istoria României în deceniile hegemoniei sovietice în Europa Centrală şi Răsăriteană după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Academia Română a aprobat iniţiativa, partea sovietică şi-a dat agrementul – după cum se va vedea a manifestat chiar un interes deosebit faţă de sugestia reactivării relaţiilor istoriografice dintre cele două ţări –, astfel încât pe baza acordului dintre cele două Academii am programat deplasarea în URSS. În octombrie 1990, împreună cu Ioan Chiper, factor de continuitate între vechea comisie şi cea în curs de constituire, am plecat pe calea aerului spre Moscova în luna octombrie 1990, pentru a duce la îndeplinire iniţiativa asumată.

Am fost întâmpinaţi la aeroport de reprezentantul Institutului de Slavistică şi Balcanistică al Academiei de Ştiinţe a URSS – partenerul nostru de negocieri şi colaborare – şi de domnul Vasile Buga, consilier al Ambasadei Române din URSS, al cărui concurs avea să se dovedească esenţial în întregul răstimp al şederii noastre în capitala sovietică. Un automobil ne-a transportat la sediul Academiei de Ştiinţe Sociale a Comitetului Central al PCUS în al cărei hotel am fost găzduiţi în timpul scurtei noastre şederi – patru zile – la Moscova. Traversând dintr-un capăt în celălalt oraşul, în care mă aflam pentru prima oară, am avut senzaţia imensităţii teritoriului imperiului în centrul căruia mă aflam şi a cărui iminentă destrămare nu o bănuiam la acea dată. Încă în cursul acestei traversări în automobil a oraşului am aflat că pe lângă întâlnirile de rigoare cu omologul meu sovietic, directorul Institutului de Slavistică şi Balcanistică, mai fuseseră programate pentru delegaţia română întâlniri la Ministerul de Externe al URSS şi la sediul Comitetului Central al PCUS, şi că, în ultima zi a şederii la Moscova, urma să am o dezbatere pe teme istoriografice în însăşi instituţia unde eram găzduiţi; era un prim indiciu al interesului deosebit manifestat de partea sovietică pentru iniţiativa istoriografiei române, al intenţiei de a conferi iniţiativei părţii române de a restaura legăturile dintre istoricii celor două ţări şi un caracter politic, de apropiere în sens general. Localul şcolii de partid în care am fost găzduiţi era el însuşi un adevărat oraş, cu multiple aripi şi etaje şi anexele de rigoare, adevărată fabrică de cadre de partid pentru toate republicile Uniunii Sovietice.

În ziua următoare, am fost preluat împreună cu colegul meu de la hotelul unde am fost găzduiţi de directorul institutului cu care urma să negociem restabilirea relaţiilor de colaborare, domnul Dr. Vladimir Konstantinovici Volkov, persoană subtilă şi degajată de prejudecăţi ideologice, nu însă şi de sarcini politice. Am străbătut din nou, în sens invers, Moscova pe una dintre liniile care făceau legătura între poziţiile foarte îndepărtate ale oraşului pe lungul bulevard care purta numele fondatorului Uniunii Sovietice, anume Leninski  Prospekt. Glumeţ şi anticipator, directorul Volkov mi-a spus că viitorul nume al acestei însemnate artere a capitalei avea să fie Koneţ Soţializma. La sediul institutului am discutat liniile generale ale viitoarei colaborări şi am decis de comun acord reluarea întâlnirilor anuale ale comisiei. Întrucât domnul Volkov stăpânea limba germană, schimbul de opinii şi sugestii s-a desfăşurat fără dificultăţi. După discuţii lipsite de asperităţi s-au fixat obiectivele şi modalităţile viitoarei noastre colaborări, urmând ca textul protocolului acordului dintre cele două părţi să fie redactat şi semnat până la încheierea misiunii noastre în URSS.

În după-amiaza aceleiaşi zile, la ora fixată, am fost fost primit, conform programului anunţat, la Ministerul Afacerilor Externe de domnul Feliks Nikolaevici Kovaliov, director al Direcţiei Istorico-documentare a Ministerului Afacerilor Externe al URSS, personaj distins şi elegant, al cărui nume aveam să-l aud în repetate rânduri ulterior în legătură cu diverse misiuni ale diplomaţiei sovietice şi ruse; am făcut în sinea mea reflecţia că ar fi putut fi ministru şi în vremea ţarilor. Mesajul principal care ni s-a comunicat în cadrul acestei întâlniri a fost că şi ministerul din care făcea parte se conformează directivei de deschidere care venea de la Kremlin şi că, în consecinţă, istoricii români vor avea posibilitatea să cerceteze liber fondurile arhivistice aflate în posesia instituţiei din care făcea parte. La constatarea mea, avansată după mulţumirile de rigoare pentru bunăvoinţa manifestată, că iniţiativele importante privitoare la politica externă a URSS erau luate nu la Ministerul de Externe, ci la Kremlin, domnul Kovaliov, fără a mă contrazice, mi-a răspuns cu recomandarea să rezolv în locul amintit această chestiune. Am reţinut din desfăşurarea acestei audienţe dorinţa părţii sovietice de a dezvolta relaţiile cu România, în speţă cu istoricii români.

În dimineaţa următoare, s-a desfăşurat întâlnirea la Secţia Internaţională a Comitetului Central al PCUS, unde am fost primit de un grup de activişti ai instituţiei, în frunte cu Valerii Leonidovici Musatov, prim-adjunct al şefului Secţiei. În cursul întâlnirii, care a durat aproximativ două ore, s-au discutat probleme ale înnoirii istoriografice în cele două ţări în urma modificărilor survenite pe plan politic. Am fost întrebat ce măsuri aveam intenţia să adopt în institutul al cărui director devenisem în urma prăbuşirii regimului comunist. Am răspuns că principala măsură pe care dealtminteri şi începusem să o pun în aplicare în urma marilor schimbări survenite, era reînnoirea cadrelor de cercetători cu tineri selecţionaţi exclusiv pe baza vocaţiei şi a competenţei, contrar situaţiei anterioare când criteriile precumpănitoare erau adaptabilitatea la sistem şi recomandarea serviciilor politice, partid şi cadre; cu alte cuvinte, mi-am încheiat expunerea, aveam în vedere aplicarea criteriilor selecţiei normale, nu a celei denumite de Soljeniţin „selecţia inversă”; „kontraselekţia” a ţinut să răspundă principalul meu interlocutor, pentru a-mi arăta că îi era cunoscută opera marelui scriitor rus aflat încă în exil.

Întâlnirea la „nivel înalt” la sediul central al PCUS mi-a întărit impresia că sovieticii au folosit acest prilej pentru a comunica dorinţa lor de a consolida relaţiile dintre ţările noastre, nu exclusiv la nivel istoriografic. Între timp, ambasadorul României în URSS, domnul Vasile Şandru, mi-a transmis invitaţia de a face o vizită la Ambasadă. În cursul întrevederii noastre în aceiaşi zi, domnul ambasador mi-a comunicat surprinderea sa în legătură cu primirea neaşteptat de binevoitoare rezervată de partea sovietică reprezentanţei istoriografice române. „Cu nu mult timp mai devreme – mi-a spus ambasadorul – a fost la Moscova domnul ministru Andrei Pleşu; l-a primit omologul său, nimic mai mult”. Şi, în temeiul acestei constatări, mi-a cerut asentimentul să folosească această ocazie pentru a organiza o recepţie la Ambasada Română, prilej de a accelera ieşirea acesteia din izolarea în care o lăsase politica lui Nicolae Ceauşescu. Am fost, bineînţeles, de acord şi recepţia a fost fixată pentru dupăamiaza zilei următoare, penultima zi a şederii delegaţiei române în URSS.

În cea de a treia zi a vizitei delegaţiei române, la sediul Institutului de Slavistică şi Balcanistică a avut loc semnarea acordului dintre cele două delegaţii pentru reactivarea relaţiilor dintre istoriografia română şi cea sovietică şi pentru reluarea întâlnirilor periodice ale reprezentanţilor celor două părţi. Cu acest prilej, domnul Volkov m-a rugat să accept o întâlnire cu istoricii din institutul pe care îl conducea, în după-amiaza aceleiaşi zile, înainte de ora fixată pentru recepţia de la Ambasada Română. Am acceptat şi întâlnirea a avut loc. În cadrul întâlnirii s-a produs evenimentul cel mai semnificativ al scurtului meu prim stagiu petrecut în Uniunea Sovietică. Sala de conferinţe a institutului era plină cu cercetători autentici sau simulaţi care mi-au adresat diverse întrebări, unele provocatoare, ca de pildă cea care reamintea falsa alternativă Transilvania-Moldova (Republica Moldova) în opţiunile româneşti, introdusă în arsenalul diplomatic sovietic de I.V. Stalin încă din 1945. Am răspuns că în etapa istorică în care am intrat deciziile în asemenea probleme sunt determinate democratic, prin voinţa liber exprimată a popoarelor. Dar adevărata surpriză a venit din partea a însuşi directorului institutului, domnul Volkov, care coprezida cu mine şedinţa. Întorcându-se spre mine mi-a adresat neaşteptat întrebarea: „Domnule profesor, există în istoria relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice pagini albe, probleme nerezolvate?”. În cele câteva secunde de care am dispus pentru a reflecta asupra întrebării deosebit de insidioase, bine pregătită şi abil pusă, pentru a-mi detecta gândul şi eventual mandatul, mi-am spus că, aflându-mă acolo în calitate de istoric, nu de om politic, nu aveam altă soluţie decât de a spune adevărul, astfel cum îl cunoşteam. Reducând răspunsul la esenţial, i-am spus: „Da, domnule director, există două mari probleme deschise în relaţiile dintre ţările noastre: cea dintâi a fost creată de ţarul Alexandru I, care a rupt Moldova în două şi care a dat naştere unei răni astăzi încă deschise în relaţiile noastre; cea de a doua a fost opera lui I.V. Stalin, care a impus României un regim străin de tradiţiile şi aspiraţiile sale, cu urmări grave pentru poporul român”. Domnul Volkov a luat act fără reacţie de acest răspuns şi a închis şedinţa. Ioan Chiper, vizibil emoţionat, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Ţi-a întins o cursă”. I-am replicat: „Puteam oare să-i răspund altminteri?”

La recepţia de la Ambasadă, unde au venit mulţi dintre reprezentanţii instituţiilor pe care le vizitasem, am avut parte de o nouă surpriză. La solicitarea mea, fusese invitat şi istoricul Serghei Karpov, medievist reputat, cunoscut mie din bibliografii şi cu care mă aflasem în relaţii pe calea poştei prin schimbul de extrase dintr-un domeniu de cercetare comun, istoria Mării Negre în vremea hegemoniei veneţiene şi genoveze. Ne-am cunoscut cu acest prilej şi personal şi ne-am întreţinut într-o lungă conversaţie, agreabilă pentru mine şi pentru că aveam prilejul să discut pe teme de interes istoric comun într-o limbă mie cunoscută şi foarte îndrăgită, italiana. Cum conversaţia noastră se prelungea, unul dintre participanţii la dezbaterea de la Comitetul Central al Partidului Comunist, Ceslav Ciobanu, un transnistrean, instructor la Secţia Internaţională a Comitetului Central al PCUS, m-a desprins, cu scuzele de rigoare, din conversaţia cu Serghei Karpov, şi m-a întrebat în limba română: „Domnule profesor, cum vedeţi problema Basarabiei?” I-am răspuns în acelaşi spirit în care îi răspunsesem anterior lui Volkov. A urmat din partea lui observaţia interogativă uluitoare: „Vă daţi seama ce se va întâmpla dacă se destramă Uniunea Sovietică?” Şi a urmat o viziune apocaliptică cu milioane de oameni care ar fi urmat să se reverse spre Occident. Nu puteam bănui la acea dată, că la mai puţin de un an după această conversaţie, imperiul lui Lenin şi al lui Stalin avea efectiv să se destrame. Recepţia s-a încheiat într-o atmosferă cordială, iar ambasadorul mi-a mulţumit pentru prilejul oferit.

În ultima zi a şederii la Moscova, am participat la o dezbatere referitoare la totalitarism şi scrierea istoriei la sediul Şcolii Superioare de Partid al CC al PCUS, în sala în care conferenţiaseră în trecut ideologii de frunte ai regimului. Am sintetizat răspunsul spunând interlocutorilor mei că regimul sovietic e cel care a oferit modelul adaptării trecutului la imperativele puterii politice şi că celelalte ţări comuniste nu au făcut altceva decât să urmeze şi să adapteze acest sistem de a scrie istoria.

Astfel s-a încheiat vizita delegaţiei române care, în octombrie 1990, a pus bazele reluării contactului între istoricii români şi sovietici, respectiv ruşi, pe temeiul respectării adevărului istoric. Comisia comună româno-rusă a istoricilor şi-a desfăşurat în continuare activitatea şi o desfăşoară astăzi încă. E de dorit, în interesul ambelor istoriografii, ca aceste rezultate să fie consolidate în acelaşi spirit.