VARIA

Elitele politice din Transilvania

în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918

(The political elites of Transylvania to the achivement

of the Great Union in December 1st 1918)

Florin GRECU

Abstract: This article analyzes retrospectively the steps taken by the main political actors on the road to the achivement of the Great Union in 1918. The proclamation of the Council of the Country of Alba Iulia on December 1st 1918, regards to the eternal union of Transylvania with the motherland Romania, is the democratic act of will of the Transylvanian delegates through which the Austro-Hungarian Empire was ruptured and the province joined the Kingdom of Romania. The retrospective analysis of the historical events and the role played by the Transylvanian political elites represents our gratitude in the year of the Centenary of the Great Union brought by the political actors who have put into place  the country project of the 1848 generation wich was, the creation of a unitary, sovereign and indivisible state in a constitutional monarchy and a democratic parliamentary regime, which represented all the citizens of the country, from all the provinces that have united with Romania.

Keywords: Centenary of the Great Union, December 1st 1918, Conductor Council, Transylvania, Country Counsel, Country project

Introducere

Prezentul articol reprezintă un modest omagiu adus făuritorilor Marii Unirii de la 1918, precum şi ostaşilor români care au luptat şi căzut pe front pentru reîntregirea naţională şi teritorială a României. Astfel, proiectul de ţară al generaţiei de la 1848 de reîntregire naţională s-a realizat după 70 de ani, când contextul european al războiului a permis înfăptuirea Marii Uniri, sub domnia Regelui Ferdinand I, Întregitorul. Regalitatea, în România, s-a instaurat după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, în urma alianţei dintre liberalii radicali şi conservatori numită şi Monstruoasa Coaliţie, care a pus în aplicare planul aducerii în ţară a unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa. După mai multe încercări, prinţul Fillip de Flandra al Belgiei a refuzat tronul României. În aceste condiţii, I.C. Brătianu a început negocierile politice cu Casa de Hohenzollern-Sigmaringen în persoana lui Carol I. În această perioadă, România a obţinut independenţa la Congresul de Pace de la Berlin, în urma războilui ruso-turc, 1877-1878, iar trasformarea României în Regat se produce în anul 1881, când Constituţia de la 1866 este modificată, iar prinţul Carol I este încoronat Rege al României. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, România şi-a proclamat neutralitatea. iar monarhul era de partea Puterilor Centrale. Două luni mai tarziu, pe 10 octombrie 1914, Regele Carol I încetează din viaţă. După doi ani, la 27 august 1916, Consiliul de Coroană a votat pentru intrarea României în Marele Război, în urma garanţiilor primite de Ionel Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii, de la puterile Antantei, că România va primi Transilvania la conferinţa de pace.

Analiza retrospectivă a evenimentelor istorice, despre rolul actorilor politici transilvăneni în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, pune în lumină faptul că marii oameni de stat ai viitoarei Românii reîntregite au urmat planul de ţară, cel de unire a provinciilor româneşti cu patria mamă. Proclamaţia de la Alba Iulia de la 1 decembrie a fost posibilă datorită faptului că „Marea Unire de la 1918 s-a înscris într-un proces general european. La sfârşitul războiului s-au constituit mai multe state independente, pe criterii naţionale…şi au dispărut imperiile multinaţionale Rus, Habsburgic, precum şi Imperiul German şi Imperiul Otoman”¹. Astfel, pe ruinele fostelor imperii, România şi-a construit statalitatea, care a durat  22 de ani, până în anul 1940. Datorită evenimentelor internaţionale din vara anului 1940, ultimatumul sovietic din 22 iunie 1940 şi a Diktatului de la Viena din 30 august 1940, teritoriul României întregite la 1918 a fost sfârtecat. Regele Carol al II-lea, prin regimul autoritar instaurat la 11 februarie şi prin Constituţia de la 27 februarie 1938, şi-a asumat întrega răspundere politică şi guvernamentală a ţării, în sensul în care miniştii depuneau jurământul faţă de monarh şi nu în Parlament². Astfel, Regele Carol al II-lea rămas fără sprijinul partidelor politice şi a fost nevoit să abdice la 6 septembrie 1940 şi a urmat calea exilului.

Paşii actorilor politici din Transilvania spre realizarea actului de unire cu România de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia

Înfăptuirea Marii Unirii de la 1 decembrie 1918 s-a realizat datorită elitei politice din Transilvania, precum şi partidelor politice care au pus în operă idealul unirii. În acest sens, „în septembrie-octombrie 1918 s-au pus bazele colaborării între Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi conducătorii social-democraţi, în vederea constituirii unui Consiliu Naţional Român. La 29 septembrie/12 octombrie s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, cu participarea lui Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ion Ciordaş şi alţii. S-a adoptat Declaraţia de la Oradea prin care se afirma, pe temeiul ideii că fiecare naţiune poate dispune de soarta sa, că „naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură printre naţiunile libere”….. Conferinţa a ales un comitet de acţiune, cu sediul la Arad, din care făceau parte Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu (aflat la Viena), Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali. Declaraţia de la Oradea, care proclama dreptul naţiunii române la autodeterminare şi conţinea ideea extrem de importantă a convocării adunării naţionale, a reprezentat un document cu semnificaţie istorică deosebită, marcând intrarea mişcării de eliberare în faza sa decisivă³.

La 18/31 decembrie, la Budapesta, s-a alcătuit Consiliul Naţional Român General, compus din 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad) şi 6 oameni ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu)⁴. Activitatea Consiliului Naţional Român Central a fost susţinută de importante organe de presă ca Românul, Drapelul, Glasul Ardealului, Adevărul, Gazeta Poporului, Telegraful Român, Unirea, Ziarul „Românul” a reapărut la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 sub direcţia lui Vasile Goldiş, răspunzând cerinţelor imperioase de informare şi mobilizare a populaţiei româneşti. Ziarul a avut un rol deosebit în acest sens prin publicarea documentelor programatice ale Consiliului Naţional Român Central, prin relatarea şi comentarea evenimentelor, prin îndemnurile la împlinirea dorinţei supreme a neamului nostru⁵. Vasile Goldiş a fost membru al Partidului Naţional Român şi a solicitat autonomia politică în parlamentul de la Budapesta, prin care se cereau drepturi politice cu privire la autodeterminare, însă maghiarii au refuzat propunerile. Astfel, Vasile Goldiş publică în ziarul „Românul” Manifestul adresat naţiunii române în care se aminteşte de dorinţa românilor ardeleni de a se uni cu România.

Consiliul Naţional Român General a fost recunoscut de Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Senatul Militar Român, care a pus la dispoziţia Consiliului pe cei 50000 de militari aflaţi în capitala Austriei. Bisericile româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, au recunoscut Consiliul ca „un guvern provizoriu al naţiunii noastre, ca „cea mai înaltă autoritate a poporului român”⁶. La declanşarea Primul Război Mondial, Iuliu Maniu nu a semnat declaraţia guvernului de la Budapesta cu privire la intrarea României în război de partea Austro-Ungariei; fruntaşul ardelean a fost totuşi încorporat şi trimis pe front în Italia, începând cu anul 1915. În acest fel, Maniu a evitat să declanşeze un conflict cu guvernul de la Budapesta, dar a avut întâlniri cu membrii Partidului Naţional Român cu privire la acţiunile ce urmau să fie desfăşurate pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară. Iuliu Maniu a format pe 30 octombrie 1918 şi a condus Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena. Consiliul a lansat la 6 noiembrie un Manifest, prin care miliarii români erau chemaţi, fără întârziere, la biroul CNR”⁷. Astfel, luna noiembrie marchează preluarea guvernării acestor teritorii de către reprezentanţii autorizaţi ai naţiunii majoritare”.⁸ Braţul armat al Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena a fost reprezentat de Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români , care a pus la punct organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, care trebuiau să lupte pentru armata română. În acest sens, soldaţii români din armata austro-ungară au fost trimişi la luptă în Transilvania. „Consiliul Naţional Român Central şi-a înfiinţat Consiliul Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite şi legiuni. Gărzile militare erau formate din ofiţeri şi soldaţi întorşi de pe front. Prin grija Sfatului Ostaşilor Români din Viena, organizat de sublocotenentul în rezervă Iuliu Maniu, românii din fosta armată imperială erau îndreptaţi spre ţară”⁹.

Între 13 şi 15 noiembrie, imediat după încheierea armistiţiului de la Belgrad, între Antantă şi guvernul maghiar, au avut loc la Arad tratativele între delegaţia Consiliului Naţional Român Central, compus din Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Iosif Jumanca, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Gheorghe Crişan, Aurel Vlad (cărora li s-au adăugat apoi Iuliu Maniu. Prin Vasile Goldiş, Consiliul Naţional Român Central a precizat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”¹⁰. În zilele tratativelor de la Arad, faţă de soluţia maghiară, s-a insistat asupra necesitaţii convocării Adunării Naţionale. La cererea unui grup de tineri de a se trece imediat la proclamarea unirii, Vasile Goldiş a insistat ca aceasta să se facă de o mare adunare reprezentativă, fie la Blaj unde, la 1848, a avut loc cea dintâi adunare naţională a românilor, fie la Sibiu, metropola culturală a românilor, fie la Alba Iulia, cetatea unirii sub Mihai Viteazul¹¹.

Sosit de la Viena, Iuliu Maniu a intervenit în dezbatere, precizând că naţiunea română vrea să-şi aibă propriul stat pe întreg teritoriul locuit de români, asigurând depline drepturi celorlalte popoare: „Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ştirbire a teritoriului românesc”¹².

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania a preluat guvernarea Ardealului, care a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României. „Comitetul Naţional Român Central a trecut la pregătirea adunării care să confirme, pe cale plebiscitară, voinţa românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. A fost întocmit un regulament pentru alegerea deputaţilor, iar la 5/18 noiembrie Marele Sfat Naţional a lansat cunoscutul manifest Către popoarele lumii, tipărit în română franceză şi engleză. Manifestul aducea la cunoştinţa opiniei publice internaţionale opinia românilor: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura oricărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti”.¹³

La 7/20 noiembrie Marele Sfat Naţional a lansat Convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului nostru”, pentru ziua de duminică, 18 noiembrie/1 decembrie¹⁴. Desemnarea delegaţiilor la Adunare s-a făcut pe principii democratice, în adunări deschise, fiind aleşi ţărani, învăţători, preoţi, avocaţi, studenţi, ofiţeri, soldaţi muncitori, meseriaşi¹⁵. În urma alegerilor au fost desemnaţi deputaţii care formau Marea Adunare Naţională. Iuliu Maniu a fost ales delegat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos. Membrii Marii Adunări Naţionale şi-au desemnat drept preşedinţi pe Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. La Marea Adunare de la Alba Iulia au sosit 1228 de delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi, din toate ţinuturile transilvane, peste 100.000 de români. În dimineaţa zilei de 18 noiembrie/1 decembrie, Preşedintele Consiliului Naţional Român Central, Ştefan Cicio-Pop, a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanţa istorică a momentului şi misiunea adunării. Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiş care sublinia caracterul actului ce trebuia înfăptuit:

„Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea clarviziunii ce duce spre desăvârşire…Libertatea naţiunii române înseamnă unirea cu ţara românească, iar această unire va fi garantată prin asigurarea „tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceloraşi drepturi şi aceloraşi îndatoriri”¹⁶.

Vasile Goldiş a supus aprobării Rezoluţia de unire, iar la punctul I se prevedea:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentaţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”¹⁷.

Iuliu Maniu în proiectul de rezoluţie întemeierea pe vecie a României unitare şi mari:

„Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”¹⁸.

Rezoluţia a fost adoptată cu unanimitate de voturi, iar Marea Adunare de la Alba Iulia a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania, pentru a reprezenta interesele românilor, până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia a luat naştere un organism executiv numit Consiliul Dirigent. Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, la 9 august 1919, l-a ales în funcţia de preşedinte pe Iuliu Maniu.

Preşedintele Consiliului Dirigent şi ministru de Interne a fost ales Iuliu Maniu. Şeful guvernului provizoriu a avut sarcina de a repune în drepturi noile autorităţi ale statului român în teritoriile eliberate de armata română. Prin urmare, „a doua zi s-a întrunit Marele Sfat Naţional, care l-a desemnat ca preşedinte pe Gheorghe Pop de Băseşti şi ca vicepreşedinţi pe episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, pe Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu, după care a aprobat componenţa unui guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, cuprinzând 15 membri: Iuliu Maniu la Interne, Vasile Goldiş la Culte şi Instrucţiune Publică, Alexandru Vaida-Voevod la Externe şi Presă, Ştefan Cicio-Pop la Război şi Siguranţă Publică, Aurel Vlad la Finanţe, Aurel Lazăr la Justiţie, Victor Bontescu la Agricultură şi Comerţ, Romul Boilă la Comunicaţii, Ion Flueraş la Sănătate şi Ocrotiri Sociale, Iosif Jumanca la Industrie, Emil Haţieganu la Codificare, Vasile Lucaciu –  fără portofoliu, cu misiuni în străinătate, Ioan Suciu  la organizarea şi pregătirea Siguranţei, Octavian Goga – fără portofoliu, Valeriu Branişte – fără portofoliu¹⁹.

Vasile Goldiş  a prezentat Regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. O delegaţie din care mai făceau parte Alexandru Vaida-Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu a sosit la Bucureşti pentru a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. În cuvântul rostit de primul ministru, Ion I. C. Brătianu, la prânzul dat în onoarea acestei delegaţii, în ziua de 14 decembrie 1918, se remarca printre altele:

„Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie²⁰.

La 17/30 decembrie 1918 au fost numiţi, ca miniştri de stat, în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio-Pop²¹.

Parlamentul reîntregit al României Mari a ratificat actul cu privire la Unirea Bucovinei cu România prin decretul-lege nr. 3744 din 18 decembrie 1918 şi publicat în Monitorul Oficial pe 19 decembrie 1918²², cel cu privire la Unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României, prin decretul-lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 şi publicat în Monitorul Oficial din 13 decembrie 1918²³ şi actul de unire al Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, prin decretul-lege nr. 842 din 18 aprilie 1918 şi publicat în Monitorul Oficial pe 10 aprilie 1918²⁴.

După Marea Unire, Ionel Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, a luptat pentru recunoaşterea unirii de către marile puteri, participând la Conferinţa de Pace de la Versailles, începând cu anul 1919²⁵. În acest sens, „delegaţia română, condusă de Ion I.C Brătianu a constatat că statele erau împărţite în state cu interese nelimitate şi state cu interese limitate, România făcând parte din cea de-a doua categorie. Astfel, articolul VI din Convenţia politică semnată cu Antanta la 4/17 august 1916²⁶ –  potrivit căruia România se va bucura de acelaşi drepturi ca şi aliaţi săi în ceea ce priveşte preliminariile, tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi suspuse hotărârii conferinţei de pace, rămânea o literă moartă.  La obiecţia lui Brătianu, preşedintele Georges Clemenceau, a declarat, înaintea Conferinţei, că fiecare semnifică atât cât semnifică puterea sa militară. Conferinţa păcii a recunoscut actele de unire votate de adunările reprezentative de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia²⁷.

Rolul lui Vasile Lucaciu

Vasile Lucaciu a trecut Carpaţii şi a militat în presă pentru intrarea României în război de partea Antantei cu scopul eliberării Ardealului de sub dualismul austro-ungar. Vasile Lucaciu a fost preşedintele Ligii Culturale, iar activitatea propagandistică în presă a fost încununată de succes în momentul în care România a intrat în Marele Război de partea Antantei. „Cu toate eforturile guvernului de a menţine manifestările opiniei publice în limite rezonabile, compatibile cu starea de neutralitate a ţări, presiunile opoziţiei împotriva politicii oficiale, pentru alăturarea deschisă la Antantă, au devenit tot mai puternice. În acest scop s-a intensificat activitatea desfăşurată de „Liga pentru unitatea Culturală a Românilor”, în rândul căreia se aflau mari personalităţi politice şi culturale. La 14/27 decembrie, Congresul extraordinar al „Ligii”” a ales în comitet pe Vasile Lucaciu (preşedinte), Barbu Ştefănescu-Delavrancea (vicepreşedinte), Nicolae Iorga (secretar), S. Mândrescu, T. Ionescu, N. Filipescu, Octavian Goga. Cu acest prilej, Asociaţia a primit o nouă denumire, în acord cu opţiunea naţională: „Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor”. În noul program se afirma că „singura politică externă pe care o poate îmbrăţişa şi servi cu devotament neamul românesc e aceea care tinde a grăbi eliberarea românilor siliţi a-şi da viaţa în marginile Monarhiei Austro-Ungare”²⁸.

Vasile Lucaciu a adus o intensă activitate propagandistică pentru ieşirea României din starea de neutralitate şi de intrare în război de partea Antantei. La 15/28 februarie 1915, în sala „Dacia” s-a desfăşurat o mare întrunire a „Ligii pentru unitatea Politică a Tuturor Românilor”, sub preşedinţia lui Vasile Lucaciu. Au luat cuvântul, pronunţându-se în favoarea eliberării românilor din Transilvania, Octavian Goga, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Iorga. Cu această ocazie, Nicolae Filipescu a adresat regelui un îndemn, devenit celebru prin încărcătura simbolică: „Mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: „să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda !”. La aceasta, s-au adăugat manifestaţiile dirijate de „Acţiunea naţională”, precum şi adunări organizate de „Federaţia Unionistă, în cursul lunii octombrie 1915, în numeroase oraşe ale ţării. Regele Ferdinand însuşi, sub influenţa şi a reginei Maria, a manifestat o mai mare înţelegere faţă de această orientare. Practic, el nu s-a putut opune acestui puternic curent de opinie. Nu a cedat insistenţelor depuse de reprezentanţii Puterilor Centrale de a schimba guvernul şi, în cele din urmă, a consimţit intrarea României în război²⁹.

Vasile Lucaciu, iniţiatorul Comitetului Naţional al Românilor Emigraţi din Austro-Ungaria, a mobilizat voluntarii ardeleni veniţi la Iaşi, capitala Renaşterii Naţionale, să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. „La 7/20 ianuarie 1917, transilvănenii şi bucovinenii sosiţi la Iaşi au înfiinţat Comitetul Naţional al Românilor Emigraţi din Austro-Ungaria. Octavian Goga alături de Vasile Lucaciu, iniţiator al Adunării, a ţinut să declare:

„Dezrobirea Ardealului se obţine numai prin sacrificiu din partea tuturor, deci şi a ardelenilor…Noi declarăm război monarhiei austro-ungare, pentru a alipi Ardealul la patria-mamă, la România”.

Comitetul din care făceau parte Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Ion Nistor, Sever Bocu… a semnat în prezenta a trei membri ai guvernului român declaraţia de război împotriva Austro-Ungariei, declaraţie trimisă Vienei de către primul ministru, Ion I.C. Brătianu”³⁰.

Ulterior, Vasile Lucaciu a fost trimis la Paris să coordoneze acţiunile emigraţiei în calitate de vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Române. La începutul toamnei, se simţea nevoia unui organism care să coordoneze acţiunile emigraţiei. La 6 septembrie a avut loc la Paris o întrunire a coloniei româneşti, în care s-a pus problema organizării unui comitet naţional român capabil de a primi sarcina de „a apăra pe lângă guvernele aliate şi în faţa opiniei publice mondiale interesele româneşti. Adunarea a împuternicit pe Vasile Lucaciu şi I. Cantacuzino să reprezinte interesele emigraţiei şi să pregătească lucrările pentru constituirea acelui organism. Sosirea la Paris a lui Octavian Goga şi Sever Bocu a accelerat acţiunile în această direcţie”³¹. „La 3 octombrie, s-a înfiinţat la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, prin reorganizarea Consiliului Naţional. Noul Consiliu, cu o largă reprezentare a românilor avea ca preşedinte pe Take Ionescu, iar ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. C Angelescu şi Jean Th. Florescu. Recunoaşterea oficială a Consiliului de către guvernul francez şi britanic s-a realizat în octombrie şi noiembrie 1918. Consiliul a combătut încercările de federalizare a Imperiului Austro-Ungar sau de menţinere a „Ungariei Mari”³².

Regele Ferdinand I Întregitorul a condus Regatul României în Primul Răzoi Monidal împotriva Puterilor Centrale, adică chiar împotriva propriei dinastii de Hohenzollern-Sigmaringen din care făcea parte, realizând statul naţional unitar român, prin unirea provinciilor româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania la Patria Mamă România. Prin urmare, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, după recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, la Tratatele de Pace de la Versailles de către Marile Puteri câştigătoare ale Primului Război Mondial, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi suverani ai României Mari.

În loc de concluzii

Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 a reprezentant proiectul de ţară al generaţiilor de oameni de stat, începând cu 1848. Pentru realizarea idealului întregirii naţionale, actorii politici ai timpului şi-au dat mâna şi au trecut peste orice fel de interese egoiste, înguste, partizane sau de grup şi au reuşit să refacă România în graniţele ei istorice. Succesul politic şi istoric al generaţiei de la 1918 îl sărbătorim şi cinstim astăzi ca reprezentând cea mai mare realizare a actorilor politici care au fost implicaţi în procesul unităţii naţionale. Anul Centenarului Marii Uniri, 1918-2018, poate reprezenta şi pentru actualii actori politici începutul unui nou proiect de ţară prin care să se mobilizeze energiile constructive, ţinând însă seamă de cadrul formatului european. Proiectul de ţară al generaţiei paşoptiste a fost fructificat de generaţia războiului şi de lideri loiali ideii făuririi statului naţional unitar român. În noua arhitectură europeană, în următorii ani, UE va avea o nouă dimensiune, un fel de guvern economic unic, iar proiectul de ţară al României ar putea fi stabilit pentru următorii 100 de ani, în împreună cu noua viziune europeană, alături de toţi actorii legitimi, care populează instituţiile democratice ale statului român unitar, construit de înaintaşii noştri şi desăvârşit la 1918.

Note

1       Ioan Scurtu, Regele Ferdinand I, Personalităţile Marii Uniri din 1918, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016, p. 180

²       Florin Grecu, Construcţia unui partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012

³       Gheorghe Platon (coordonator), Istoria Românilor, volumul VII, Tom II, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 507-508

⁴       Ibidem, p. 510

⁵       Ibidem, p. 513.

⁶       Ibidem, p. 510.

⁷       Ibidem

⁸       Ibidem

⁹       Ibidem

¹⁰     Ibidem, p. 514

¹¹     Ibidem, p. 515

¹²     Ibidem, p. 514

¹³     Ibidem, p. 516

¹⁴     Ibidem

¹⁵     Ibidem, p. 516

¹⁶     Ibidem, p. 520

¹⁷     Ibidem

¹⁸     Ibidem, p. 521

¹⁹     Ibidem, pp.523-524

²⁰     Ibidem, p. 525

²¹     Ibidem, p. 526

²²     Ioan Scurtu, op.cit., p.188.

²³     Ibidem,  pp. 187-188

²⁴     Ibidem, p.190

²⁵     Ibidem, p.192

²⁶     Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001. Astfel, articolul al VI-lea din Tratatul de Alianță de la București semnat între România Rusia, Franța, Marea Britanie și Italia menţiona faptul că „România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace”

²⁷     Ioan Scurtu, op.cit., p.192

²⁸     Gheorghe Platon (coordonator), Istoria Românilor, volumul VII, Tom II, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 413, apud., în Vasile Netea, C. Gh. Marinescu, Liga culturală şi Unirea Transilvaniei cu Romănia, Iaşi, 1978, pp. 252-253

²⁹     Ibidem, pp. 414-415

³⁰     Gheorghe Platon (coordonator), Istoria Românilor, volumul VII, Tom II, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 470

³¹     Ibidem, p.479

³²     Ibidem, p.479.

Bibliografie

BUCUR, Bogdan, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, Editura RAO, Bucureşti, 2017.

GRECU, Florin, Construcţia unui partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012.

MURGESCU, Bogdan, Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

PLATON, Gheorghe (coordonator), Istoria Românilor, volumul VII, Tom II, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

SCURTU, Ioan, Regele Ferdinand I, Personalităţile Marii Uniri din 1918, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016.