ROMÂNIA ÎN MARELE RĂZBOI

Familia regală a României pe frontul Marelui Război

şi al Marii Uniri (1916 – 1918)

(The Royal Family of Romania on the front of The Great War

and Great Union  (1916 – 1918))

Ştefania DINU

Abstract: The Great War meant an important and material effort for the Romanian Kingdom, the royal family and the political elite. Finally, this concentrated effort of the whole society brought to the Romanians the joy of achieving the unitary national state, when the three Romanian provinces Basarabia, Bucovina and Transilvania became part of it.The Greater Romania was a dream that came true starting with December 1st, 1918 and at this  achievement the royal family had its contribution.Queen Mary was the only one, as Nicoale Iorga and Constantin Argetoianu, said, who strongly believed in the final victory and who did her duty in all the fields: in the trenches among the soldiers, in the hospitals between wounded and sick people, but mostly raising the spirit of those who lived around her and had to decide, in the most dramatical moments, the fate of the country and nation.King Ferdinand stood by the Army announced the political and land reforms, didn’t ratify the separate peace with the Central Powers, kept close contact with the leaders of the Romanian emancipation movement of the Romanians from the three provences succedeing to achive  the unification  and receiving the titles „Ferdinand the Loyal“ and „The Unifier“. The Royal family returned to the capital together with the Romanian and allied armies victorious, amidst the enthusiasm of the liberated population from German occupation. The Union was recognised by the Paris Peace Conferrence and the royal couple confirmed it by visting Transilvania (1919), Chisinau and Cernauti (1920).

Keywords: The Great War, The Great Union, the Royal Family, Greater Romania, the Romanian army

 

 Introducere:

100 de ani de la Marele Război. Un război care a schimbat o lume şi mai ales a schimbat destine. Un război pentru care Europa nu era pregătită, cu atât mai puţin România, dar care, la sfârşit a împlinit un vis – visul numit România Mare.

Primul Război Mondial a fost şi rămâne un moment de cumpănă în istoria lumii, un moment despre care s-a scris şi care a fost analizat de-a lungul timpului din mai multe perspective: diplomatică, politică, militară. În cazul României vorbim despre Războiul de Reîntregire, care a fost pornit în 1916, după doi ani de neutralitate şi care a implicat întreaga societate românească.

Problema intrării în război în anul 1916 era una stringentă şi presiunile care se făceau asupra României din partea celor două tabere au dus la Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14/27 august 1916, care a hotărât intrarea în Marele Război, de partea Antantei.

Regele a ţinut să precizeze că, pentru a lua o asemenea decizie a trebuit să se învingă pe sine (aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut), fiind călăuzit numai de interesele superioare ale României.  „De la început – mărturisea regele – mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea, să nu exist decât pentru ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege“¹. Într-adevăr, regele Ferdinand a făcut abstracţie de toate, nu a avut în vedere decât România şi s-a convins de necesitatea imperioasă a războiului pentru întregirea ţării. Această hotărâre a regelui a făcut însă, ca familia de Hohenzollern să-l socotească trădător de neam, iar împăratul Wilhelm al II-lea să-i retragă gradele militare, onorurile şi decoraţiile. Fratele regelui, Wilhelm, în calitatea sa de şef al Casei de Hohenzollern – Sigmaringen, l-a şters din cartea membrilor acestei Case, interzicându-i să mai poarte numele de Hohenzollern. Regele Ferdinand a primit cu stoicism această veste, declarând: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română. Românii nu l-au adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la gurile Dunării, ci pentru a fonda o dinastie naţională. Cer pentru Casa mea onoarea de a fi îndeplinit misiunea pe care poporul român i-a încredinţat-o“².

În aceste momente grele, regina Maria a fost alături de regele Ferdinand, sprijinindu-l în decizia pe care o luase. Astfel, în amintirile sale, regina Maria scria: „vedeam de mult că ceasul se apropia şi că Nando nu putea fi scutit de îngrozitoarea jertfă ce trebuia neapărat să o facă; încercai cu toată dragostea mea să-l ajut să privească în faţă cea mai mare durere a vieţii lui, lupta împotriva ţării lui natale; în adevăr, a fost o jertfă covârşitoare, dar, a făcut-o pentru că înainte de orice, el era regele ţării, un bun român, şi ajunsese să creadă şi el că aşa e mai bine“³. Tot referitor la acest moment, principesa Ileana scria în amintirile sale: „ … nu înţelegeam mare lucru, ascultând pe mama vorbind de războiul care începuse, azi însă ştiu, ce rol a jucat în anii de neutralitate, pentru că ea putea să spună, ceea ce tata nu putea să spună. Foarte puţină lume a înţeles în ce fel minunat se completau tata şi mama în o mie şi unul de lucruri; ceea ce tata nu putea spune fiindcă era regele, şi ar fi căzut greu în viaţa politică, mama putea spune sus şi tare fără teamă; dacă lumea o critica nu compromitea politica ţării“⁴. Aşadar, cu toate prilejurile, regina Maria, declarase că nu iubeşte neutralitatea, iar hotărârile regelui de a scoate ţara din această stare, şi de a intra în război de partea Antantei, nu a făcut decât să îi umple inima de bucurie şi să declare la ieşirea regelui din sala de consiliu: „Domnilor, nimeni dintre dumneavoastră, nu îşi dă atât de bine seama ca mine, cât îl costă pe el aceasta. Sunt mândră de el, şi la fel trebuie să fie şi România“⁵.

În seara zilei de 14/27 august 1916, ministrul României la Viena a prezentat ministrului de externe al Austro-Ungariei, declaraţia de război a României, din care se degaja dreptul poporului român de a lupta pentru eliberarea provinciilor istorice din cadrul monarhiei habsburgice şi de a asigura unirea acestora cu Regatul României.

A doua zi dimineaţa a fost difuzată „Proclamaţia către ţară“ semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului şi în care se arăta: „ … războiul care de doi ani a închis tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat ca pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor“⁶.

Decizia regelui Ferdinand era potrivit numărului din octombrie 1916, al revistei lunare „Current History“ a cotidianului american New York Times – „ … principalul eveniment militar din august 1916. Intrând în război de partea Antantei, românii au adus mai mult cu ei decât armata lor; ei în fapt, serveau avizării lumii neutre că cea mai formidabilă naţiune neangajată din Europa, după doi ani de investigaţie, este sigură că este pierdută cauza Puterilor Centrale“⁷.

În noaptea de 14/15 august 1916, armata română a trecut Carpaţii, pentru eliberarea românilor din Transilvania. Numai că, ajutorul material, precum şi sprijinul militar indirect promise de Antantă nu au fost cele convenite prin convenţia militară din 4/17 august 1916; de asemenea, operaţiunile militare pe alte fronturi – mai ales în Bucovina şi zona Salonic – nu au fost desfăşurate pentru a susţine ofensiva românească, sprijinul trupelor ruseşti pe frontul din Dobrogea fiind insuficient. În aceste condiţii, îngrijorată cu privire la nereuşita Aliaţilor de a-şi ţine promisiunea – legată de sprijinirea unei ofensive sudice – regina Maria a trimis o scrisoare în Anglia, regelui George al V-lea, în care arăta: „poporul nostru este atât de entuziast în ce priveşte partea transilvăneană, încât el este înclinat să nu ia în seamă marele pericol pe care îl reprezintă bulgarii, care sunt soldaţi buni şi ne urăsc cu o ură de moarte. Sper doar că Rusia îşi va ţine promisiunea şi nu ne va lăsa. Ar fi dezastruos pentru noi, ca şi pentru Antantă, dacă bulgarii nu sunt bătuţi. Vreau să înţelegi că, în această clipă, am în vedere cauza generală; bulgarii trebuie să fie bătuţi. Aceasta înseamnă căderea Constantinopolului, Serbia salvată, armatele aliaţilor pe Dunăre. Lasă-mă să-ţi spun încă o dată cât sunt de bucuroasă că suntem împreună în aceste vremuri mari şi groaznice, şi lasă-mă să am sentimentul că ne vom putea îndrepta spre tine în caz de nevoie, întrucât este posibil să avem de înfruntat timpuri foarte grele. Nu mă tem, dar sunt îngrijorată“⁸.

Răspunsul regelui George al V-lea nu a venit mai devreme de o lună şi după terminarea campaniei din sud. Confirmând „sacrificiul lui Nando”, el oferea nişte sfaturi militare specifice, care deşi sensibile, nu aveau în vedere motivul esenţial al României de a intra în război: „Te îndemn – îi scria el, reginei Maria – să trimiţi mai multe trupe în Dobrogea, făcând din aceasta primul şi cel mai important obiectiv al vostru, iar problema Transilvaniei se poate trata când Bulgaria va fi înfrântă: am profundă simpatie pentru tine în îngrijorarea ta“⁹.

„Îngrijorarea reginei Maria“ s-a adeverit în scurt timp, în sensul că, deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română – copleşită de numărul şi mai ales de tehnica inamicului – a fost nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.

Înainte de părăsirea Bucureştiului de către familia regală, a avut loc o mare tragedie, moartea micului prinţ Mircea, care contactase virusul febrei tifoide. Mircea s-a stins din viaţă în ziua de 2 noiembrie 1916, la Buftea, fiind înmormântat în biserica de la Cotroceni, moartea sa producând reginei o durere incomensurabilă. „Sicriul mic pe care îl învelisem cu o bucată de brocart vechi roşu cu aur – scria regina – a fost coborât sub lespezile bisericii. Îngenunchiai alături de deschizătura căscată. În mine parcă murise tot, şi când păşii iarăşi în lumina zilei, mă simţeam ca o stafie şi toate chipurile ce mă priveau îmi păreau că sunt ale unor stafii. Lumea întreagă era moartă“¹⁰. Despre moartea lui Mircea, principesa Nadejde Ştirbei consemna: „Micul prinţ Mircea, bietul de el, a murit astă-seară la 10, mi-e aşa de milă de părinţi, să sperăm că veştile de pe front sunt bune, astfel încât, măcar grija asta să fie mai mică. Ceremonie tulburătoare în cea mai mare intimitate, biata regină şi regele sunt sfâşiaţi de durere. Înmormântare la Cotroceni în capelă, încă o zi îngrozitoare pentru bieţii părinţi“¹¹.

La scurt timp după moartea lui Mircea, la 12/25 noiembrie 1916, familia regală a fost nevoită să părăsească Palatul Cotroceni şi Bucureştiul, pentru a se retrage la Iaşi. „Chinul ce mă aştepta – nota regina Maria – era despărţirea de Cotroceni. Casa care fusese a mea 23 de ani; casa pe care o înfrumuseţasem şi o împodobisem, casa cu care mă mândrisem şi pe care o iubeam“¹².

Durerea cea mare a reginei era aceea că părăsea şi proaspătul mormânt al ultimului ei fiu: „ … te-am părăsit numai pe tine dintre toţi copiii; pe tine cel mai mic, te-am lăsat singur! Mititelule Mircea, poate că eşti mult mai puţin stingher decât biata ta mamă pribeagă, care nu îndrăzneşte să rămână de pază lângă mormântul tău“¹³.

La plecarea de la Cotroceni, regina Maria a lăsat intendentului Steinbach o mică scrisoare, care suna astfel: „Nu ştiu cine va locui în această casă pe care am iubit-o. Singura mea rugă este să nu se ia florile de pe noul mic mormânt din biserică“¹⁴.

Peste puţină vreme, în ziua de 23 noiembrie/6 decembrie 1916, feldmareşalul german August von Mackensen a intrat în fruntea trupelor germane în Bucureşti. Referitor la această situaţie, Alexandru Marghiloman nota: „Germanii devin grozav de aspri şi puţin discreţi. Ei invadează totul şi desigur că, curtenia este în mod voluntar dată la o parte. Pe hârtiile oficiale, titlul ministerial şi menţiunea «Regatul României» sunt şterse. Ei zic că oficial Regatul României nu mai există. Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele şi chiar să se pronunţe numele lui“¹⁵.

Odată cu ocuparea Bucureştiului şi evacuarea regelui, reginei şi a guvernului la Iaşi a început calvarul românilor. „Nu ştim unde ne ducem – scria regina Maria în amintirile sale – nimic nu este stabilit. Niciodată în viaţa mea nu am pornit în felul acesta în necunoscut“¹⁶. Fiind singura membră a familiei regale uşor accesibilă supuşilor săi, regina Maria a avut o perioadă grea, pentru că „toţi veneau la mine, şi ieşenii şi cei străini, şi toţi aveau un motiv de care să se plângă sau pentru care să protesteze. Tot ce puteam face era să nu-mi pierd capul. Şi eu însămi eram o refugiată, fără locuinţă proprie, cu majoritatea posesiunilor mele materiale lăsate la Cotroceni, iar ce aveam cu mine era încă împachetat în geamantane mari în tren. Eu, regina, nu aveam unde să mă duc, deci cum puteam eu da ajutor?“¹⁷.

Retragerea familiei regale la Iaşi a fost consemnată şi de către Ella Filitti în jurnalul său, la 13 noiembrie 1916, în timp ce ea şi familia sa s-au retras la Botoşani. Ella, care trăia o frumoasă poveste de dragoste cu principele Carol, era tristă şi îngrijorată pentru că principele nu-i scria, erau departe unul de altul, iar la Botoşani începuse să ningă, ceea ce a făcut-o pe Ella să noteze cu nostalgie: „Aici a nins formidabil. Vederea acestui alb frumos, în aceste clipe, m-a făcut să mă simt cumplit de tristă. Ce fericiţi eram altădată când aşteptam zăpada cu nerăbdare, ca să ne ducem la curse la Sinaia. Doamne ce deosebire! Aceeaşi zăpadă care ne distra atât, pe care o doream şi o iubeam, acum ne umple sufletul de grijă, căci ne gândim la toţi aceşti viteji dragi aflaţi acolo în frig, luptând şi dându-şi viaţa ca să-şi salveze ţara. Niciodată nu vom putea cinsti memoria acestor eroi, care au luptat şi luptă împotriva unui duşman ce le e superior. De ce nu pot fi printre ei? Ce război îngrozitor“¹⁸.

Cu toate acestea, imediat după ce colonelul Ernest Baliff, aghiotantul reginei, a reuşit să găsească o casă corespunzătoare, regina  şi-a început periplul prin spitalele din Iaşi, pe care le-a găsit dezorganizate, soldaţii murind nu din cauza rănilor, ci din cauza pneumoniei pe care o contactau, în frigul încăperilor neîncălzite. În aceste condiţii, regina Maria a convocat un grup de miniştrii şi pe generalul Prezan, care au promis că guvernul şi armata vor coopera pentru a grăbi transportul combustibilului. Pe de altă parte, mai rămânea problema igienei publice şi a pericolului de boli infecţioase, în special tifosul exantematic, care fusese răspândit de păduchii aduşi de săpătorii de tranşee mongoli, care veniseră împreună cu armata rusă¹⁹.

Lupta reginei Maria pentru punerea la punct a spitalelor şi a serviciului de ambulanţă a fost una aprigă, ea reuşind în cele din urmă să obţină numirea doctorului Ioan Cantacuzino ca şef al departamentului de organizare sanitară „organizare care se afla într-o stare haotică, în timp ce tifosul exantematic se răspândea în mod îngrozitor. Intrigile politice se înteţeau mereu şi cu toate că, la un moment dat, socotisem numirea lui ca un lucru câştigat, văzui deodată că mă înşelasem şi că trebuia să iau lupta de la început. Aceasta mă duse aproape la marginea deznădejdii. De ce să se amestece în toate politica şi duşmăniile personale?“²⁰.

Regina a organizat serviciul de ambulanţe „Regina Maria“, sub conducerea lui Jean Chrissoveloni, însă spre surprinderea ei, armata dorea să-i rechiziţioneze automobilele de ambulanţă şi să le amestece cu cele ale unităţilor militare, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul muncii de organizare a acestui serviciu. Ajunsă la capătul puterilor, reginei nu-i mai rămânea decât prezenţa copiilor şi petrecerea unor clipe liniştite alături de ei. Principesa Ileana, pe atunci în vârstă de opt ani încerca să-i aducă mângâiere, regina scriind că „ … este un copil drăgălaş, încântător, cu o inimă uimitor de iubitoare pentru vârsta ei“²¹.

De altfel, în însemnările sale Trăiesc din nou, principesa Ileana îşi amintea referitor la perioada Marelui Război că situaţia în Moldova era dramatică: erau la Iaşi mai mult de 300.000 de refugiaţi, se găsea foarte puţin combustibil, mâncarea nu era de ajuns, epidemiile de tifos şi febră tifoidă bântuiau, iar în spitale erau câte doi sau trei pacienţi într-un pat. „Ani de-a rândul – scria principesa Ileana – am revăzut în coşmar «procesiunea» funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil, în Iaşi: calul costeliv trăgând o căruţă obişnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. În partea din faţă a căruţei era aşezată o scândură grosolană, formând astfel o banchetă pe care stătea, alături de un preot în odăjdiile lui, şi un soldat trompetist. Într-o zi când căruţa a trecut prin dreptul geamului nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal slăbănog să tragă după el o încărcătura atât de grea. Dar deodată calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruţei, şi cadavrele goale s-au răspândit ţepene pe stradă. Îmi mai amintesc cum cavaleriştii din garda noastră s-au grăbit să dea ajutor, în timp ce mă îndepărtam de lângă fereastră, alergând să caut mângâiere lângă căluţul de lemn pe care îl adusesem de la Bucureşti; fusese jucăria favorită a frăţiorului meu Mircea, care murise cu o lună înainte ca noi să fim nevoiţi să plecăm de acasă“²².

Alte amintiri ale principesei, de această dată mai frumoase, erau legate de faptul că urmărea munca mamei şi a surorilor sale în spitale, prilej cu care s-a împrietenit cu colonelul Anderson, şeful Crucii Roşii americane în România, fiind foarte mândră să fie interpretă atunci când distribuia provizii şi organiza acţiuni de binefacere în oraşe şi sate. Ofiţerii americani şi englezi cu care tânăra principesă se împrietenise au fost, conform însemnărilor ei, principala cauză pentru care ea nu a mai crezut în Moş Crăciun. Iată cum relata principesa această amintire: „ca să nu fiu dezamăgită că nu voi primi cadouri, părinţii îmi spuseseră că Moş Crăciun nu va putea trece peste liniile germane ca să vină la Iaşi; aşa că am împrăştiat această veste printre prietenii mei, soldaţii englezi şi americani, cu ocazia unei petreceri de Crăciun la care fusesem invitată. Ei au fost cam şocaţi la auzul unei asemenea veşti şi mi-au spus că erau siguri că greşeam; erau siguri că Moş Crăciun va reuşi să treacă de nemţi. În noaptea aceea, în dormitorul nostru înghesuit, m-am trezit auzind nişte zgomote înăbuşite şi, privind pe furiş, printre gene, am văzut câţiva dintre prietenii mei ofiţeri umplând un ciorap cu cadouri pentru mine, în timp ce mama îi privea. Deodată mi-am dat seama că niciodată nu a existat un Moş Crăciun, că familia mea îmi umplea dinainte ciorapul cu cadouri; dar m-am gândit că şi acum trebuia să mă port ca şi cum nu aş fi ştiut de acest lucru. Aşa că am rămas cuminte în pat, prefăcându-mă că dorm, până când au plecat, şi apoi am adormit de-a binelea“²³.

A doua zi dimineaţa, principesa a găsit în ciorap pungi de tutun, o tabacheră din lemn, o monedă din aur, o ciocolată, steluţe englezeşti şi americane. „Mi-au plăcut toate – nota Ileana – în ciuda dezamăgirii pe care o simţeam pentru că nu mai puteam crede în Moş Crăciun, dar am avut grijă să le spun ofiţerilor mei că, într-adevăr Moş Crăciun a venit. Acum sunt sigură că ceea ce le-am spus era mai adevărat decât credeam atunci, pentru că efortul pe care aceşti oameni plini de tot felul de griji şi nelinişti l-au făcut pentru o fetiţă străină dintr-o ţară străină lor, se găsea cu siguranţă, adevăratul înţeles al Crăciunului“²⁴.

Un alt mare pericol l-a reprezentat izbucnirea revoluţiei bolşevice în Rusia, în februarie 1917, ostaşii ruşi aflaţi pe frontul din Moldova fiind cuprinşi de spiritul revoluţionar. În aceste condiţii, regele Ferdinand a luat hotărârea de a pleca pe front, unde la 23 martie/5 aprilie 1917, s-a adresat ostaşilor Armatei a II-a, cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totdeodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul în a da pilda. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului“²⁵. Regele nu făcea decât să se adreseze direct ostaşilor, după ce, în decembrie 1916, în Mesajul de deschidere a Corpurilor Legiuitoare, ceruse deputaţilor şi senatorilor să ia în dezbatere reforma agrară şi electorală²⁶.

Primăvara anului 1917 a început sub auspicii nu foarte bune, în sensul că, la 15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a fost nevoit să abdice în numele său şi al fiului său. Regele Ferdinand şi regina Maria i-au trimis o telegramă de compasiune, la care au primit următorul răspuns: „Vă mulţumesc amândurora din inimă pentru mesajul vostru emoţionant. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi şi poporul român, să vă acorde victoria finală şi realizarea tuturor aspiraţiilor voastre“²⁷. În acest context, pentru a-şi putea alunga îngrijorarea, regina Maria şi-a intensificat activitatea organizatorică de încurajare a bolnavilor şi răniţilor din spitale. „Cred – scria regina Maria în amintirile sale – că sunt puţine regine care au văzut asemenea privelişti şi care au călcat în locuri pline de atâta înfiorătoare şi neînchipuită mizerie. Nu mă las uşor înspăimântată de nimic, dar a fost un răstimp de fantastică nenorocire, când toţi vedeau în mine ultima lor nădejde şi când încrederea lor, îmi întărea puterile“²⁸. Aşadar, însăşi regina Maria vorbea despre infernul şi scenele oribile la care asista: „ajutam oriunde puteam, şi mulţi alţii ne-au venit în ajutor şi au muncit cu inimă, dar cu toate silinţele noastre au fost clipe grozave când ni s-a părut că vom rămâne fără oaste. Nu voi putea niciodată să uit căruţele care aduceau bolnavii şi muribunzii în oraş. Era ceva sinistru şi totdeauna trebuia să mă opresc şi să le dau o băutură sau să le spun un cuvânt de alinare“²⁹.

Regina Maria era într-adevăr omniprezentă, ea fiind aceea care a făcut ordine în triajul din gara Iaşului, unde erau un fel de barăci de adăpost, unde se aduceau răniţii până li se făcea loc în câte un spital. Potrivit unui memoriu alcătuit la 20 martie 1917 de către maiorul Ţenescu, spitalul de triaj din gara Iaşului avea ca scop acordarea unei îngrijiri sumare bolnavilor şi răniţilor până în momentul transferării lor în spitalele din Iaşi. Numai că, datorită numărului mare de trupe din jurul Iaşului şi mai ales necunoaşterii în bună parte a funcţiunilor acestui punct de triaj de către autorităţi, acest loc a devenit un centru de infecţie şi propagare de boli pentru populaţia Iaşului³⁰.

Referindu-se la acest spital, regina Maria scria: „treceam printr-un şir de barăci întunecoase, în care zăceau pe jos, înghesuiţi unul lângă altul, bolnavii şi muribunzii. Uneori eram nevoită să trec peste un cadavru ca să ajung la cei care întindeau mâinile spre mine. Nu exagerez când spun că erau de sus până jos plini de păduchi. La început nu înţelegeam ce era acel nisip sau praf alb ce se găsea în toate cutele hainelor lor şi aproape nu-mi venea să cred când mi s-a spus că nu era nici nisip, nici praf, ci păduchi şi aceşti păduchi, după cât se spunea, duceau pretutindeni molima tifosului“³¹.

În aceste groaznice condiţii, regina îmbrăcată în uniforma albă de infirmieră, cu crucea albă de email la gât, atârnată pe o panglică portocalie, trecea printre rândurile soldaţilor, oprindu-se la fiecare pentru a oferi un pachet de ţigări, o carte de rugăciuni sau o bucată de pâine pe care o tăia ea însăşi³². Încetul cu încetul, regina a reuşit să pună ordine în acest loc, a reuşit să adune depozite de alimente, îmbrăcăminte, medicamente şi tot ce era mai de trebuinţă pentru spitale. Ajutată şi de colonelul Ernest Baliff, de dr. Mamulea precum şi de unele dintre doamnele de onoare, regina Maria a organizat transporturi regulate cu provizii, fapt care a ameliorat situaţia dezastruoasă ce exista în spitalele din Iaşi şi împrejurimi. De exemplu, în primăvara anului 1917, cu ocazia zilei de Paşti, regina Maria a vizitat o serie de sate din jurul Iaşului – Voineşti şi Horneşti. Aici, câţiva doctori se luptau cu tifosul exantematic, în condiţiile în care majoritatea ofiţerilor şi soldaţilor din regimentele staţionate acolo, erau răpuşi de această boală. Regina a împărţit soldaţilor ţigări și ceai, iar ca semn de îmbărbătare, le-a dăruit câte o cruciuliţă. „Îmi părea rău să îi las – scria regina – ochii mi se umpleau de lacrimi şi simţeam atunci, cum am simţit adesea, că trecea de la inima mea la a lor şi de la inima lor la a mea, ceva temeinic şi aproape sfânt, ceva puternic ca soarta“³³.

Cu prilejul acestor vizite prin spitalele de bolnavi de tifos, doctorii au încercat să o convingă să poarte mănuşi de cauciuc pentru a putea fi protejată, însă regina a refuzat afirmând: „cum aş putea să le cer să sărute cauciuc din India“³⁴. Despre efortul neprecupeţit al reginei Maria de a fi mereu alături de soldaţii în suferinţă, scria şi principesa Ileana în amintirile sale: „mama era necontenit pe front, mergând dintr-un spital în altul. Când se întorcea seara târziu, acasă la Iaşi, după o zi întreagă de mers prin spitale, partea de jos a rochiei era de culoare gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf; dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii. Dar mama protesta spunând: «eu nu am timp să fiu bolnavă şi atât timp cât are România nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine». În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o“³⁵.

De altfel, întreaga familie regală era implicată în ducerea efortului de război, pentru că regina Maria nu şi-a menajat nici un moment copiii, ci dimpotrivă,  i-au fost alături în toate vizitele pe care aceasta le făcea în spitale, orfelinate, cantine, sate de pe linia sau din spatele frontului. Cele două fiice, principesele Elisabeta şi Marioara o însoţeau întotdeauna pe mama lor, atunci când mergea să împartă provizii soldaţilor flămânzi care se aflau în oraş şi care hoinăreau fără să aibă un adăpost şi posibilitatea de a locui undeva. După venirea primăverii şi topirea zăpezilor, regina însoţită de copiii săi, a reuşit să iasă din oraş şi să meargă să împartă ajutoare regimentelor încartiruite în diverse sate, unde situaţia era tragică: colibe dărăpănate, soldaţi bolnavi şi zdrenţuiţi, frig, foamete şi boală. Regina, cu maşina plină de provizii, donaţie a Crucii Roşii Engleze, le împărţea ceai, pesmeţi, zahăr, săpun, tutun. Ofiţerii primeau un ceai de o calitate mai specială, ciocolată, ţigări, iar cei mai grav bolnavi primeau rom, cognac şi medicamente. Regina nota în Povestea vieţii mele că principesa Mignon, într-una din aceste deplasări a fost îndurerată de tot ceea ce a văzut, însă „copiii mei mă însoţesc fără a se tângui. Au început să se obişnuiască cu această grozavă stare de lucruri şi învaţă să-şi stăpânească firea, să nu se înfioare în faţa acestor privelişti care îţi sfâşie inima. Dar văd uneori cum un val de spaimă trece prin ochii albaştri, blajini ai Mignonei. Ea are însă o inimă vitează şi bună şi este gata să facă pentru nenorociţi tot ce-i stă în putinţă“³⁶.

În ceea ce îl privea pe principele Carol, în vârstă de 23 de ani, acesta se afla împreună cu regele Ferdinand la Cartierul General de la Zorleni, însă acolo spunea regina Maria „viaţa era prea uniformă şi el are prea puţine de făcut şi doreşte aprig să aibă de lucru. Trebuie să chibzuim astfel încât Carol să fie mereu într-un alt loc pentru ca inspectând, cercetând, să poată vedea totul de aproape. De asemenea, să-i dau să ducă rufărie şi provizii pe la diferitele regimente. E mare şi e bine să vadă cum stau lucrurile“³⁷.

Regina Maria a făcut vizite nu numai în spitalele din Iaşi, ci şi în spitalele din Bacău, Oneşti şi Roman. Pentru a ilustra acest lucru, mărturie stă scrisoarea adresată reginei Maria, la 25 februarie 1917, din satul Vorniceni (judeţul Bacău) de către locotenent colonelul Radu Rosetti din Regimentul de Infanterie 55/67, prin care îi mulţumea respectuos pentru darurile trimise, aducându-i astfel la cunoştinţă, că gestul său i-a impresionat pe soldaţii trupei, ridicându-le moralul pe câmpul de luptă³⁸.

Venirea primăverii a însemnat şi refacerea armatei române, care a primit un ajutor preţios din partea Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henry Berthelot. Astfel, refăcută, armata română a reuşit să câştige în august 1917, o serie de victorii împotriva armatei germane la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ceea ce părea să ofere României un răgaz, dar evenimentele din Rusia au creat un nou cadru militar şi politic cu totul defavorabil ţării noastre. Îndată după preluarea puterii, V.I. Lenin a anunţat intenţia noii puteri bolşevice de a încheia pacea. Dispozitivul mixt ruso-român pe front, dar mai ales poziţia Moldovei prinsă între Rusia, Austro-Ungaria şi teritoriile româneşti ocupate de Puterile Centrale şi aliaţii lor, făceau practic imposibilă continuarea războiului. În tot acest timp însă, regina Maria şi-a continuat periplul prin spitalele din Iaşi şi împrejurimi. Deşi înlăturată epidemia de tifos, regina nu a încetat să fie alături de soldaţii săi, uneori chiar în spitalele din apropierea frontului. De exemplu, atunci când a vizitat localitatea Ghidigeni – unde exista un spital aflat sub patronajul său – pe drumul de întoarcere, regina Maria, însoţită fiind de generalul Eremia Grigorescu, s-a apropiat de câmpul de luptă, ajungând chiar în mijlocul tranşeelor. Cu acest prilej, regina îşi amintea: „privind în ochii reginei lor, soldaţii juraseră să stea dârji ca un zid, să apere ultimul petic de pământ românesc care mai era al nostru. Mulţi soldaţi în clipa morţii mi-au şoptit cu ultima suflare că luptaseră pentru mine. Nu eram eu pentru ei căminul lor, credinţa şi nădejdea lor? Ştiam în adâncul inimii mele că mă pot bizui pe soldaţii noştri şi că deşi aveam o armată atât de mică, în cele din urmă tot a noastră va fi izbânda“³⁹. Pe front, soldaţii o aşteptau cu mare bucurie şi nădejde, dovadă fiind scrisoarea adresată reginei Maria de către sergentul Pelmuş Florea din Regimentul 5 Vlaşca, Batalionul I, la începutul anului 1918:

        „Majestate,

Noi fiind aici mai mulţi bolnavi, răniţi şi cea mai mare parte dintre noi fiind din teritoriul ocupat, departe mult de mamele noastre, totodată aflându-ne în atâtea chinuri şi aşa suferinţi ne-a făcut azi, când am auzit că avem să fim vizitaţi de Majestatea Voastră, să uităm toate durerile de bucurie. Majestatea Voastră nu ne-aţi uitat niciodată şi aţi avut întotdeauna grijă de soarta noastră, tot astfel şi Dumnezeu să Vă aibă în paza sa, ca să ne puteţi duce ţara la ziua cea frumoasă, când trebuie să înflorească iarăşi în mijlocul Europei. Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi“⁴⁰.

O altă localitate vizitată de regina Maria a fost Coţofăneşti, unde se afla unul din cele mai mari spitale, purtând numele ei, organizat de generalul Arthur Văitoianu. Referitor la această vizită, regina nota: „În ciuda oboselii şi a nemaipomenitei călduri am făcut tot ce se aştepta de la mine cu o statornicie eroică, cercetând foecare colţ, uitându-mă la fiecare lucru, vorbind cu fiecare şi dând mici daruri tuturor răniţilor⁴¹.

De asemenea, după înlăturarea epidemiei de tifos a vizitat din nou spitalele din Bacău şi Oneşti – însoţită fiind de această dată de generalul Alexandru Averescu şi de colonelul Ernest Baliff. „Haina mea de infirmieră – scria regina – a ajuns pentru soldaţi un simbol; pe când treceam albă de tot, de la unul la altul, reflectoarele mă luminau în noapte şi ştiam că în ochii ostaşilor, eu înfăţişez steaua nădejdii. Eram raza care le lumina calea, ceva viu, ceva aievea pentru care ei erau gata să trăiască, să lupte şi să moară“⁴². În aceste condiţii, neobosita activitate de infirmieră a reginei Maria, i-a impresionat pe francezi, care i-au oferit în toamna anului 1917 – prin intermediul ministrului Franţei în România, contele de Saint Aulaire – „La Medaille des Epidemies“ (Medalia Epidemiilor), bătută în aur, special pentru regina Maria, cu numele ei gravat pe verso⁴³. Această recunoaştere a meritelor sale a bucurat-o nespus pe regină, care a continuat să se deplaseze în diferite localităţi, în care se aflau spitale – majoritatea purtând numele ei, în mijlocul trupelor, împărţind şi într-o parte şi în cealaltă, încredere şi curaj. Curajul reginei Maria era neîntrecut şi avea să se dovedească în curând, cu ocazia armistiţiului cerut de ruşi în noiembrie 1917. Relatând episodul unei discuţii cu un general englez, regina scria: „înverşunată, m-am întors către el şi l-am întrebat, cum îndrăznea el, englez, să vină la o englezoaică, şi mai ales la o regină, şi să îi spună că trebuie să se dea învinsă. Dacă ne este scris să murim, să ştie cel puţin Aliaţii noştri, că nu murim ca nişte neghiobi legaţi la ochi, ci ca eroi conştienţi, care-şi dau seama că au fost vânduţi şi trădaţi“⁴⁴.

Cu prilejul Zilei Naţionale de 10 Mai 1917, regina Maria nota în însemnările sale: „Aici ziua de 10 mai 1917 a fost o zi înduioşătoare, plină de adâncă zguduire sufletească. La ora 10.00 am plecat pe câmpul de aviaţie, unde s-a oficiat întâi o slujbă religioasă. Noi stăm în mijlocul câmpului înconjuraţi de toate trupele. Nando decoră mai mulţi ofiţeri şi câteva steaguri…[….]. După dejun a fost o reprezentaţie la teatru cu nemaipomenit entuziasm şi manifestări de dragoste pentru noi. Sala era plină de soldaţi şi ofiţeri. În sfârşit, au cântat toţi în cor imnul naţional. Suntem fericiţi şi înduioşaţi când vedem cât e de mare popularitatea dobândită de Nando. În ciuda neizbânzii războiului, el e acum iubit şi preţuit de poporul său. Au înţeles în sfârşit, cât e regele lor de cinstit şi de leal. Chipul în care a împărtăşit cu ei toate nenorocirile fără tânguire i-a câştigat dragostea inimii lor. Eu eram iubită de popor şi înainte, aşa încât deosebirea nu era prea vădită, dar în ceea ce-l priveşte pe Nando, simţămintele poporului faţă de el s-au schimbat cu desăvârşire“⁴⁵.

Anul 1917 a adus marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, prilej cu care, în Ordinul de zi către soldaţi, regele Ferdinand le-a spus: „Cu piepturile voastre aţi ridicat un zid mai tare decât granitul […]. Cu mândrie mă uit la voi şi aduc mulțumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei, care v-aţi purtat atât de bravi. Onoare acelora care şi-au lăsat viaţa pentru apărarea patriei lor“⁴⁶.

După victorioasele bătălii, regele Ferdinand a oferit decoraţii de război ofiţerilor superiori, inferiori şi soldaţilor care au făcut acte de eroism pe câmpul de luptă. Răsfoind „Monitorul Oficial“ din acea perioadă pot fi citite numele acestor oameni obişnuiţi care şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă, până la sacrificiul suprem. De exemplu, a fost oferit Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III-a, căpitanului Ioan Sadoveanu din Regimentul 81 Infanterie pentru „vitejia şi avântul cu care a condus un detaşament de tăietori de sârmă în noaptea de 28 spre 29 august 1917. Ajunşi la reţelele de sârmă ale puternicei poziţiuni de pe Cireşoaia (Oituz) a condus tăierea sârmelor făcând buşele prin care a străbătut a doua zi Regimentul, iar în momentul asaltului s-a pus în fruntea vitejilor ce atacau şi a luat parte la furioasa luptă ce s-a dat în adăposturile inamicului“⁴⁷. Locotenent-colonelul Pompiliu Capeleanu – comandantul Regimentului 30 Infanterie primea Ordinul „Steaua României“ cu spade în grad de Ofiţer, pentru „bravura şi destoinicia cu care a comandat regimentul în aprigile lupte de la Mărăşeşti, din iulie 1917“⁴⁸, iar locotenent-colonelul Nicolae Botez, din Regimentul 18 Obuziere primea Ordinul „Coroana României“ cu spade în gradul de Ofiţer, pentru „bravura şi destoinicia cu care a condus focul bateriilor sale în luptele de la Mărăşeşti din 28 şi 29 iulie 1917“⁴⁹. Cu Ordinul „Steaua României“ cu spade în grad de Cavaler a fost decorat medicul De Forrest pentru „zelul şi destoinicia cu care a adus în mod voluntar servicii medicale în 1917 la triajul gării Iaşi. S-a distins prin devotamentul cu care a separat bolnavii de tifos exantematic şi prin trenul baie ce a organizat cu care a realizat însemnate servicii“⁵⁰.

Şi lista continua, cu nume de bravi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care au ţinut piept atacurilor trupelor inamice, cărora li se adăugau lungi liste de morţi şi dispăruţi în cadrul aceloraşi bătălii, oameni obişnuiţi, chemaţi să apere hotarele ţării şi care nu s-au mai întors niciodată acasă, alături de familiile lor, dar care au intrat în istorie şi în amintirea veşnică a românilor.

În toamna anului 1917, regina Maria a primit vizita lui William T. Ellis, om politic, scriitor şi critic american, despre care spunea că este plăcut, vioi, care a călătorit mult în diverse zone şi mai ales în Rusia. Impresiile pe care i le-a făcut România şi regina ei, au fost încredinţate de omul politic american William T. Ellis, celebrei reviste The Century Magazine, sub titlul „Rumania’s Soldier Queen /„Regina Soldat” a României. Așadar, W.T. Ellis consemna următoarele: ”Ajungând la Iaşi, la ora unu dimineaţa, am fost primit în seara aceleiaşi zile pentru un interviu de patruzeci de minute, chiar înainte de vizita Majestăţii Sale pe front timp de o săptămână, unde, la cererea ei, am urmat-o mai târziu. La poarta exterioară a palatului se aflau doi soldaţi în uniformele lor gri-albastre simple, oameni care s-ar putea să fi venit direct din tranşee. La intrare servanţi în livrea mi-au luat haina şi pălăria, în timp ce un altul mi-a arătat calea în sus pe scări, spre ceea ce, fără îndoială, pe timp de pace s-ar fi numit sala de bal. Aici am avut prima surpriză. Camera era plină cu cutii, baloturi şi grămezi de produse. «Mutare» am presupus din instinct. Dacă aş fi dat peste pregătirile pentru zborul care, de asemenea, atârnă ca un nor negru peste toată România? În persoană, am inspectat palatul care a fost pregătit în mod provizoriu pentru Maiestatea Sa, doar într-o astfel de eventualitate. O a doua privire asupra apartamentului a fost liniştitoare. Nu urma nicio mutare din palat. Aparenta dezordine a fost cauzată de simplul motiv că sala de bal a fost transformată în atelier de lucru, pentru realizarea de articole de îmbrăcăminte şi bunuri pentru spitale, în folosul soldaţilor şi orfanilor. Grămezile de pânză urmau să fie transformate în aşternuturi, pături şi îmbrăcăminte pentru spitale. Cutii mari, şepci groase de lână, şosete, mănuşi şi altele de acest fel am văzut în palat, aşezate chiar lângă marele pian. Interesul pentru soldaţi nu este numai un simplu sentiment. De altfel, de-a lungul conversaţiei noastre, degetele reginei au tricotat de zor o şapcă maro.

În timp ce observam sala de bal, cu acest amestec bizar de stat şi industrie, un funcţionar a deschis uşile larg spre stânga, anunţând «Majestatea Sa Regina». În uşă era o doamnă în gri, care după ce m-a salutat, m-a informat încet, că sărutul mâinii reginei părea mai puţin o uzanţă de curte, cât mai ales un obicei natural al oamenilor. Mai târziu, după ce am ajuns să o cunosc mai bine pe Majestatea Sa, am văzut că îi sărutau mâna oameni de toate condiţiile de la guri lipicioase de copii de ţărani, la o mulţime de generali curajoşi, şi am îndrăznit să sugerez că, dacă toate sărutările care au fost plasate ar fi fost un singur sărut,  ce zgomot ar fi putut fi acolo!

Am fost îndrumat să merg către un colţ al camerei, unde se afla un divan oriental, pe care Majestatea Sa stătea aşezată între perne şi în timp ce ea a vorbit, a fost posibil să-i evaluez aspectul. Regina era toată îmbrăcată în gri, o rochie destul de largă, moale, cu un design simplu şi clar, în timp ce pe cap avea o tocă gri, cu o bandă de flori gri în jurul ei. Purta un şirag de perle, cercei de perle, care făceau pereche cu o alta perlă de pe degetul ei. Ţinuta de culoare gri se armoniza cu ochii ei albastru-gri”⁵¹. Și omul politic american continua: „Regina României este o femeie de o frumuseţe remarcabilă, dăruită cu talent, strălucire şi graţie în maniere şi spirit. Nici o imagine nu redă frumuseţea ei unică. Când vorbeşte nu o face numai cu buzele, dar şi cu mimica întregii feţe, cu lumina ochilor, cu mişcările mâinilor şi ale capului. Un gând mi s-a dus instinctiv către regina Victoria, care ar fi fost foarte încântată să vadă frumoasa înflorire a nepoatei sale. Regina Maria este mama unui fiu de douăzeci şi trei ani, deşi ea este de numai patruzeci şi doi de ani, căsătorindu-se la şaptesprezece ani. Trei laturi ale Majestăţii Sale mi s-au arătat încă din prima seară: femeia literat, foarte interesată de scris; regina cu partea sa de rol în orele cele mai tragice ale naţiunii sale şi cu spiritul celei care a spus «poporul meu» cu tandreţe şi responsabilitate; şi ca mamă cu un sărut de noapte bună şi cu un pasionat interes pentru copii săi“⁵².

W.T. Ellis a însoțit-o pe regina Maria și într-una dintre vizitele sale pe front, prilej cu care a consemnat următoarele: „A doua întâlnire cu Majestatea Sa regina Maria a venit câteva zile mai târziu, când m-am dus pe front, oprindu-mă întâi la Spitalul „Regina Maria“, o clădire împărţită pe mai multe secţii, cu sute de soldaţi răniţi. Acesta este doar unul din cele patru spitale de campanie şi trei spitale mobile care poartă numele Majestăţii Sale şi sub supravegherea sa directă. Sute de ambulanţe se agitau în apropierea frontului şi fiecare poartă coroana şi iniţiala M, care le marca, ca întreprindere proprie reginei. Înainte de a pleca de la automobile, am aflat că regina vizita saloanele şi a dorit să mă alătur ei îndată. În uniforma de soră de caritate, purtând Crucea Regina Maria în jurul gâtului, legată de o panglică portocalie, Majestatea Sa mergea printre paturi, dând cu mâna ei câte o amintire pentru fiecare pacient, adesea vorbind de la o anumită distanţă cu soldaţii răniţi. Unii oameni au cerut cruci sau icoane, şi acestea au venit din buzunarul încăpător al şorţului reginei. De obicei, darul era un pachet de ţigări şi o selecţie de psalmi şi rugăciuni, sau un portret carte poştală cu ea. În cazuri speciale regina oferea pâine albă sau biscuiţi şi gem, cărate într-un coş de un însoţitor“⁵³.

 La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 s-a încheiat la Focşani, armistiţiul dintre România şi Puterile Centrale, ca urmare a condiţiilor militare noi, intervenite în urma armistiţiului ruso-german de la Brest-Litovsk din 22 noiembrie/5 decembrie 1917. Cu toate acestea, regina Maria a continuat să-şi desfăşoare activitatea de ajutorare, şi astfel, în ziua de 7/20 decembrie 1917 a prezidat o întrunire cu toţi miniştri Aliaţilor dar şi români, în vederea organizării de ajutoare pentru populaţia din spatele frontului. Au fost prezenţi şi generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu şi Arthur Văitoianu care au apreciat ideea reginei de a organiza un adăpost de noapte pentru soldaţii care treceau prin oraşul Iaşi şi nu aveau unde să fie găzduiţi. De asemenea, regina continua să inspecteze spitalele din Iaşi şi împrejurimi, orfelinatele militare – cum era acela de la Bârlad – aducând cu ea speranţă şi bucurie. Activitatea sa neobosită a determinat din nou Franţa, să o aleagă de această dată pe regina Maria, membră corespondentă a Academiei Franceze de Arte Frumoase. Referindu-se la acest moment, principesa Ileana relata următoarele: „este interesant să amintesc faptul că, tocmai în acea epocă de mare înfrigurare, când eram înconjuraţi de inamici şi părăsiţi de aliatul din răsărit, a venit o telegramă din Franţa, anunţând că mama fusese aleasă membră corespondentă la Institutul Franţei – Academia de Arte Frumoase. Era prima dată de la fundarea Institutului Franţei, când o femeie a fost onorată cu această distincţie“⁵⁴.

Regina Maria – referitor la acest moment – îşi amintea că vestea alegerii sale ca membră corespondentă a Institutului Franţei – Academia de Arte Frumoase, i-a fost adusă prin telegrama trimisă de Victor Antonescu, ministrul României la Paris şi suna astfel: „…mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că, Institutul Franţei – Academia de Arte Frumoase – a ales pe Majestatea Voastră,  membră corespondentă. De când Napoleon a înfiinţat institutul, pentru întâia oară, a fost chemată o femeie la o asemenea demnitate. Institutul, primind cu căldură această numire, a ţinut să aducă Majestăţii Voastre un omagiu demn de Ea şi de nobila ţară pe care o reprezintă cu atâta strălucire. Institutul se închină cu respect în faţa artei şi în faţa suferinţei întruchipate în ochii lumii de Majestatea Voastră“⁵⁵.

Curajul reginei Maria a continuat şi în momentele dramatice când, în primăvara anului 1918, Puterile Centrale au impus prin forţă, la Bucureşti, condiţii grele de armistiţiu. Cu acest prilej, regina Maria a luat atitudine afirmând: „dacă ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mânjim sufletul iscălind cu numele nostru osândirea la moarte. Să murim rămânând dârji, strigând lumii întregi indignarea noastră, faţă de nemernicia ce se aşteaptă de la noi“⁵⁶. Aşadar, regina Maria era hotărâtă să rămână neclintită în faţa primejdiei şi să nu părăsească nimic, nu numai din sentimentele şi credinţele sale, dar nici din atitudinea sa, care era o încurajare pentru un popor tuburat în adâncul fiinţei sale. „Eu nu mai sunt o regină – scria Maria – ci o învinsă, o roabă a ţării. Îmi rămâne însă ceva: voi fi sluga acelor ce suferă“⁵⁷.

Tot din însemnările lui W.T.Ellis aflăm că în perioada tratativelor preliminare de pace, regina Maria a trimis o scrisoare Departamentului de Stat american, pentru a-i fi remisă:

„Secretar de Stat, Washington, D.C. Al XIX-lea.

 De la Iaşi: Al XVIII-lea pentru Departamentul 58, 18 martie 1918, 13 P.M.

La cererea Reginei României vă rugăm să transmiteţi Doctorului Ellis, Swarthmore, Pennsylvania: «Soarta ne-a lovit cu cruzime, suntem forţaţi să încheiem o pace îngrozitoare şi inacceptabilă. Fiind fără apărare, suntem strangulaţi şi nimeni nu poate să vină în ajutorul nostru. Ar putea fi ultima dată când voi fi capabilă de a comunica liber cu tine. Vreau să ştii că eu contez pe tine ca pe un prieten care nu va renunţa la munca pe care a promis să o facă pentru mine şi ţara mea, chiar dacă o lungă tăcere de moarte este impusă asupra mea.

Maria, Regina României“⁵⁸.

Pacea de la Bucureşti părea sfârşitul eforturilor de război ale românilor, toţi oamenii politici ai momentului, în frunte cu regele Ferdinand fiind cumva depăşiţi de situaţia creată. Într-un ultim Consiliu de Miniştri desfăşurat sub preşedinţia regelui Ferdinand, după o serie de discuţii în care nu s-a ajuns la o soluţie salvatoare, Take Ionescu a propus regelui să de ordin armatei să lupte iar el şi familia regală să părăsească ţara. Regele, vizibil emoţionat, a răspuns că respinge o asemenea propunere şi dacă ţara crede că trebui luptat până la ultimul om, este gata să o facă, dar cu el în mijlocul trupelor. „Hotărârea mea în această privinţă este irevocabilă. Cât timp va rămâne liber un petec al teritoriului naţional, eu voi rămâne acolo, cât timp va rămâne un soldat şi un drapel român, eu voi rămâne alături de ei, oricare ar trebui să-mi fie soarta“⁵⁹.

Guvernul Marghiloman a fost cel care la 24 aprilie/7 mai 1918 a semnat la Palatul Cotroceni pacea separată cu Puterile Centrale prin care armata română era demobilizată; România trebuia să cedeze Dobrogea Bulgariei; Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor şi trecătorilor Carpaţilor (România  pierzând o suprafața care însuma 5. 600 km  în favoarea  Austro-Ungariei); se stabilea controlul german asupra economiei României, prin instituirea unui  monopol asupra petrolului românesc pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, Căilor Ferate române, de  către Germania. Tratatul de pace impus României a fost criticat de Aliaţi, în timp ce în presa franceză au apărut articole prin care această pace era caracterizată drept o mare trădare şi nedreptate făcută României. De exemplu, Le Matin afirma că: „Acestea sunt condiţiile grele pe care o naţiune trădată de diferite Guverne ruse e pe punctul de a le primi cu cuţitul la gât. Legăturile de simpatie tradiţională care ne leagă de România nu s-au rupt cu aceasta“⁶⁰, iar ziarul L’Echo de Paris nota: „Păstrăm României, care a dovedit în iulie trecut energia şi fidelitatea sa, toată dragostea noastră. Ea astăzi e în puterea inamicului, dar ştie că libertatea ei este solidară cu libertatea noastră şi că nu va fi cu putinţă o pace onorabilă pentru noi, dacă nu va fi totdeodată onorabilă pentru ea “⁶¹.

Regele Ferdinand nu a ratificat, în ciuda presiunilor exercitate asupra sa, pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918, deşi Parlamentul făcuse acest lucru, decretând mobilizarea Armatei Române: „Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916-1917 aţi luptat cu atâta vitejie. […] Fraţii noştri din Bucovina şi Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să le aduceţi liberarea din jugul străin“⁶².

În Povestea vieţii mele, regina Maria supranumită şi „regina soldat“ nota la 25 octombrie/7 noiembrie 1918 că Germania era îngenunchiată şi părăsită de toată lumea, Austria capitulase, în timp ce armatele aliate înaintau pe frontul apusean. O parte din trupele române fuseseră chemate în Bucovina să readucă ordinea şi că „toţi românii de dincolo de fostele noastre graniţe s-au declarat liberi să se unească într-un singur mare neam. Visul unei Românii Mari se pare că se îndeplineşte. Toate sunt atât de nemaiauzite încât nu le pot crede“⁶³.  Regina mai nota în jurnalul că: „Eu am crezut totdeauna în izbânda finală a Aliaţilor. Am fost dintre cei care nu s-au îndoit niciodată chiar în ceasurile cele mai negre, dar niciodată nu mi-am făurit iluzia că voi fi înfăptuitoarea visului României Mari. Totdeauna am fost părtaşă la durerile şi necazurile poporului meu, însă niciodată nu-mi zugrăvisem în minte cum voi fi în ceasul izbânzii finale, deşi într-un rând rostisem acest cuvânt primejdios: «Eu sunt din cei ce câştigă partida». Mi s-a spus atunci că a vorbi astfel înseamnă a întărâta soarta. Mi-e scris să fiu cea care câştigă? Gândul acesta aproape mă înspăimântă“⁶⁴.

Cu prilejul zilei sale de naştere, la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, regina Maria a fost decorată de către contele de Saint Aulaire, din partea Franţei, cu Crucea de Război (Crois de Guerre), „pentru că fusesem o regină vitează şi o prietenă neclintită, leală şi credincioasă, tot atât de statornică în ceasurile de nenorocire ca şi în cele de izbândă“⁶⁵.

Despre regele Ferdinand, în acelaşi jurnal din 1918, regina Maria scria că suveranul a anunţat reformele agrară şi electorală şi că dacă va mai putea înfăptui şi unirea tuturor românilor atunci într-adevăr îşi va fi primit răsplata pentru marea jertfă ce-a făcut-o când a pornit războiul. Regele Ferdinand a reuşit să înfăptuiască şi unirea tuturor românilor primind din partea contemporanilor săi numele de „Ferdinand cel Loial“ şi „Ferdinand Întregitorul“.

Întrunit la Chişinău la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu România. Referitor la unirea Basarabiei, la 28 martie/10 aprilie 1918, o delegație oficială a Sfatului Țării a adus Declarația de unire a Basarabiei la Iași, pentru a o înmâna regelui Ferdinand, prilej cu care s-a oficiat un Te Deum, s-a organizat o recepție la Palatul Mitropolitan și un dejun la reședința regală din strada Lăpușneanu. În toastul său regele Ferdinand a spus: „Vă salut azi pe voi, frați de dincolo de Prut. Voi sunteți aceia care ați înțeles sentimentul ce de mult domnea în inima fraților noștri moldoveni ai Basarabiei: l-ați înțeles așa de bine că azi putem vorbi unii cu alții ca frați, ca prieteni. Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului. Din graniţă aţi făcut punte unindu-vă cu ţara mumă şi de aceia vă zic: bine aţi venit între noi“⁶⁶.

După proclamarea unirii, regele Ferdinand a adresat o scrisoare preşedintelui Sfatului Ţării – Ion Inculeţ şi în care sublinia: „Cu adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile Moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria – Mumă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes⁶⁷“.

La rândul său, omul politic Vasile Cancicov, în memoriile sale, nota a doua zi după proclamarea unirii Basarabiei cu România, că primul ministru Alexandru Marghiloman s-a deplasat la Chişinău pentru a lua act de proclamarea unirii, trimiţând ministrului de externe Constantin Arion următoarea telegramă: „Sfatul Ţării, după două zile de deliberaţiuni, a votat în seara de 9 aprilie, la orele 7.00, cu 86 de voturi contra 3, în mod solemn: Unirea Basarabiei cu România, una şi indivizibilă. În numele poporului român şi al Regelui, am luat act de acest vot şi în mijlocul unui entuziasm indescriptibil, am proclamat Unirea. La orele 8 seara s-a celebrat un Te Deum la Catedrală. Mulţime imensă şi aclamaţiuni fără sfârşit. Sunt fericit!“⁶⁸.

La 14/27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă a Bucovinei a decis unirea acestei provincii istorice cu România, hotărâre întărită de Congresul General al Bucovinei, întrunit la 15/28 noiembrie 1918. A doua zi, 16/29 noiembrie 1918, delegația bucovineană s-a deplasat la Iași pentru a preda actul de unire regelui Ferdinand, ceremonia desfășurându-se în Palatul Corpului de Armată, chiar în ziua plecării regelui și a reginei spre București.

În memoriile sale, I.G.Duca notează faptul că fruntaşii bucovineni erau în strânsă legătură cu guvernul de la Iaşi şi în contextul prăbuşirii monarhiei habsburgice şi a terorii instaurate de rămăşiţele armatei austriece unite cu legiunile ucrainieene s-a cerut intervenţia armatei române. Aşadar, sub comanda generalului Zadic, trupele române au intrat în Bucovina, la Cernăuţi şi au restabilit liniştea şi ordinea, dezarmând bandele bolşevice şi ucraineene. Consiliul Naţional Român şi-a putut relua activitatea stabilind de comun acord cu Brătianu şi cu regele Ferdinand procedura de urmat, în vederea declarării în mod legal şi solemn a unirii Bucovinei⁶⁹.

După proclamarea unirii Bucovinei cu Regatul României, ca şi în cazul unirii Basarabiei, regele Ferdinand a adresat o scrisoare lui Iancu Flondor – preşedintele Congresului General al Bucovinei: „Salut cu o nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinţei poporului întreg al acestui vechi pământ românesc a hotărât unirea complectă a Bucovinei cu Regatul României. Din adâncul sufletului meu mulţumesc proniei cereşti că mi-a îngăduit ca sub domnia Mea, ca fiica răpită acum 144 de ani să se întoarcă la sânul ţării mume, aducând noi forţe pentru propăşirea neamului. În această clipă înălţătoare gândul Meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel fără şovăire şi însufleţiţi de un cald patriotism, ziua binecuvântată de azi. Cu adâncă recunoştinţă primesc dar, în numele poporului meu alipirea Bucovinei la Regatul României, asigurând populaţiunea Bucovinei că în Mine va găsi mereu un sprijin tare şi o dragoste părintească“⁷⁰.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 suveranii României au sosit la București, regina Maria notând în memoriile sale următoarele: „ Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toți, mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înfricoșătoare“⁷¹.

Familia regală a României se întorcea în capitala ţării învingătoare, alături de armata sa şi în entuziasmul populaţiei eliberate de sub ocupaţia germană. În cuvântarea rostită la revenirea în Bucureşti, suveranul a ţinut să afirme că: „Ceea ce strămoşii au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt împlinit. Azi mama Românie poate strânge pe toţi copiii iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor româneşti a votat azi la Alba Iulia unirea cu regatul român“⁷².

Aşadar, o fericită coincidenţă a făcut ca la data de 1 decembrie 1918, când Bucureştiul redevenea Capitala ţării, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia să voteze unirea cu Regatul României. Peste puţin timp, la 1/14 decembrie 1918, delegaţia Marelui Sfat Naţional ales de Adunarea de la Alba Iulia a prezentat guvernului şi regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei cu România. Şi în discursul rostit cu acest prilej, suveranul a ţinut să sublinieze: „Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor, şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume ce bate în acelaşi ritm cu al vostru. […] După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră dintre cele mai scumpe: Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de Români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire“⁷³.

Ca şi în cazul celorlalte două provincii româneşti – Basarabia şi Bucovina – guvernul şi regele Ferdinand sprijineau lupta pentru unire, prin sfaturile şi susţinerea în faţa a Aliaţilor. Dacă aceştia din urmă au interzis Armatei Române să treacă, Carpaţii, guvernul condus de generalul Coandă, în urma discuţiilor cu Brătianu şi regele Ferdinand au luat hotărârea de a trece în Transilvania, în fruntea armatei aflându-se generalul Traian Moşoiu. Din partea lui Ionel Brătianu au participat la Adunarea de la Alba Iulia Solomon Haliţa – profesor la Iaşi şi I. Bordea – medic primar la Vaslui, ambii ardeleni şi prieteni politici⁷⁴.

   Ajunsă la Palatul Cotroceni, regina Maria nota în Povestea vieţii mele: „Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători“⁷⁵.

Suveranii au ajuns cu trenul regal în gara Mogoşoaia unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot şi de generali români, englezi şi francezi. Regina era îmbrăcată cu o tunică în stil militar încinsă cu o cingătoare de piele. Pe cap purta o căciulă de astrahan cenuşiu prinsă cu o cureluşă sub bărbie, costum completat cu o lungă manta cenuşie cu guler de blană. Principele Carol a intrat în oraş în fruntea regimentului său de vânători, iar principesele într-o trăsură trasă de patru cai. Regele Ferdinand, regina Maria, principele Nicolae însoţiţi de generalul Henri Berthelot au mers călare de-a lungul şoselei Kiseleff, urmaţi de generali şi adjutanţi. Pe şosea erau adunate trupele franceze, britanice şi române în frunte cu Regimentul IV Roşiori, al cărui comandant onorific era regina Maria. La mijlocul drumului, suveranii au fost întâmpinaţi de un sobor de preoţi primind din partea acestora binecuvântarea pentru revenirea acasă.

O altă oprire au făcut în Piaţa Victoriei unde suveranii au fost primiţi cu pâine şi sare de către primarul ad-interim al Capitalei – C. Hălăceanu, alături de membrii guvernului, foşti miniştri, corpul diplomatic şi o parte din populaţia Bucureştilor. Primarul Capitalei i-a întâmpinat pe suverani cu un discurs emoţionant de bun venit: „Cu emoţiune sfântă, poporul Capitalei salută pe iubiţii săi suverani. El vede astăzi împlinite toate nădejdile ce l-au însufleţit în timpul grelelor sale suferinţe şi visurile – pe atunci atât de îndrăzneţe – cu care şi-a alinat amarul zilelor de robie. Dumnezeu a dăruit Majestăţilor Voastre şi bucuria de a fi strâns laolaltă pe toţi fiii neamului, îndeplinindu-i astfel speranţele, cu care s-a hrănit în cursul veacurilor“⁷⁶.

În continuarea discursului său, primarul Capitalei a omagiat pe ostaşii Armatei Române care „au făcut din piepturile lor pavăză la hotare“⁷⁷ dar şi armatele aliate „care de patru ani se luptau pe toată întinderea globului împotriva celei mai îndrăzneţe încercări de a sugruma libertatea lumii, poporul român le aduce omagiile şi dragostea sa. Capitala României este mândră de a adăposti astăzi frumoasele şi victorioasele armate ale civilizaţiei“⁷⁸.

Ultima oprire a suveranilor a fost la statuia lui Mihai Viteazul, unde, de obicei, aveau loc defilările de 10 mai. Intrarea în Capitală a fost astfel descrisă de către regina Maria: „Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întorseserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţei, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi că se îmbată de gloria întoarcerii“⁷⁹.

Parada s-a încheiat cu un Te-Deum la Mitropolie, unde suveranii au asistat la o slujbă „scurtă şi impunătoare“, iar la ieşirea din biserică generalul Eremia Grigorescu a înmânat regelui Ferdinand bastonul de mareşal. Regina Maria a fost cea care dăduse ideea, iar regele a fost surprins plăcut de gestul generalilor săi. În documentul care însoţea bastonul de mareşal, realizat după proiectul pictorului Costin Petrescu, se spunea: „Armata Ta prin mine, smerit sfetnic al Măriei Tale, Te roagă pe Tine, cel dintâi domn şi stăpânitor de veci al tuturor pământurilor româneşti să primeşti ridicarea la cea mai înaltă treaptă ostăşească, care în graiul marilor popoare, nouă prietene şi sprijinitoare, se cheamă: Rang de Mareşal“⁸⁰.

De la Mitropolie familia regală a plecat spre Palatul Cotroceni, unde, cu mare emoţie, regina Maria a intrat în vechea biserică îngenunchind la mormântul ultimului său copil, principele Mircea, pe care trebuise să-l părăsească în noiembrie 1916.

Seara, de la ora 20.30 a avut loc la Palatul Regal un dineu de gală pentru 150 de invitaţi, la care au participat familia regală, generalul Berthelot, ataşaţii militari aliaţi, ofiţeri superiori, Ion I. C. Brătianu, Iancu Flondor, delegaţi din Bucovina şi Basarabia.

Iată cum îşi aminteşte în memoriile sale I.G. Duca acel moment: „Seara a avut loc în Sala Tronului un mare banchet. În prezenţa tuturor oficialităţilor civile şi militare, a miniştrilor aliaţi, a misiunilor militare aliate şi a bucovinenilor care veniseră să remită regelui actul unirii. Ştiam ca la Alba Iulia, în acelaşi ceas, trebuia să se proclame şi unirea Ardealului şi aşteptam dintr-un minut în altul telegrama din partea fraţilor noştri ardeleni. Înainte de a se aşeza la masă, Regele s-a apropiat de noi, miniştrii războiului, şi ne-a comunicat că ne conferise Marele Ofiţer al Coroanei României. Parcă văd încă delegaţia bucovineană: bătrânul mitropolit Vladimir de Repta tremurând şi cu mintea pe jumătate întunecată, Iancu Flondor vioi şi fericit, Nistor măsurat în bucuria-i concentrată şi câţiva ţărani în frumoasele lor costume naţionale plini de mândrie, dar oarecum miraţi de a se găsi în mijlocul acestor solemnităţi“⁸¹

La 30 noiembrie/12 decembrie 1918 delegaţii transilvăneni au sosit în Capitală pentru a notifica actul unirii Ardealului cu România, prilej cu care a avut loc un serviciu religios la Mitropolie, la care au asistat regele Ferdinand şi principele Carol, membrii guvernului, corpul diplomatic. Delegaţia era formată din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu, Mihai Popovici.

După serviciul religios, delegaţia a fost primită la Palatul Regal în sala Tronului, de către regele Ferdinand, principele Carol, unde Vasile Goldiş a prezentat regelui documentul cuprinzând actul unirii. În discursul său în faţa suveranului, Vasile Goldiş a subliniat faptul că: „românii din Transilvania, Banat şi ţara ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul României. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului: Unirea într-un singur stat a tuturor Românilor. […] Fericiţi suntem noi Românii de astăzi, că istoria săvârseşte actul măreţ al unirii tuturor Românilor într-un singur stat şi prea fericiţi suntem că norocul tocmai acum a destinat statului român domnirea unui Rege Mare, care a înţeles chemarea sfântă a istoriei şi s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc“⁸².

Regele Ferdinand emoţionat de solemnitatea momentului a răspuns printr-o cuvântare caldă potrivită firii ale: „În numele Românilor din vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi Unitatea Naţională a tuturor Românilor şi declar pe veci unite în Regatul României toate ţinuturile locuite de Români de la Tisa până la Nistru”⁸³.

La 19 decembrie 1918, regele Ferdinand a primit, tot la Palatul Regal, delegaţia basarabeană, în frunte cu Pantelimon Halippa, preşedintele Sfatului Ţării, care a prezentat suveranului actul unirii „fără condiţiuni“ a Basarabiei cu România.

Anul 1919 a adus continuarea procesului de consolidare a Marii Uniri şi recunoaşterea ei pe plan internaţional, la aceasta contribuind şi vizita neoficială pe care regina Maria a făcut-o la Paris şi la Londra în februarie – aprilie 1919, ca şi participarea Armatei Române la războiul de eliberare a Budapestei de sub ocupaţia comunistă a lui Bella Kuhn. Trupele române, în prezenţa regelui Ferdinand, au trecut Tisza la 4 august 1919, iar a doua zi, 5 august 1919, a sosit la frontiera cu Ungaria şi regina Maria. Suveranii României au trecut Tisza la Szolnok şi Kiszkoe, la înapoiere vizitând spitalele din Cluj.

În primăvara anului 1919, ca un gest simbolic de consfinţire a unei realităţi existente, regele Ferdinand şi regina Maria au efectuat o călătorie în Transilvania, vizitând mai multe oraşe: Oradea, Carei, Baia Mare, Jibou, Bistriţa, Cluj, Turda, Alba Iulia, Blaj, Sibiu, Făgăraş. În toate aceste oraşe, suveranii au fost întâmpinaţi cu un mare entuziasm de către populaţie, al cărei vis de a se uni cu patria mamă se împlinise.

Celelalte provincii româneşti Basarabia şi Bucovina au fost vizitate de suverani în perioada 16 – 25 mai 1920. Oraşele în care s-au oprit au fost Suceava, Putna, Rădăuţi, Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă, Basarabeasca, Bolgrad, Reni, fiind din nou primiţi cu mare entuziasm de către populaţie.

Consfinţirea Marii Uniri a fost definitivată odată cu încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia la 15 octombrie 1922. O asemenea semnificaţie i-a fost dată şi de regele Ferdinand I la 28 noiembrie 1922, în mesajul de deschidere a sesiunii Adunării Naţionale Constituante, unde referitor la actul încoronării spunea: „Sunt fericit că mă găsesc, după marele act al încoronării, în mijlocul Adunărilor Naţionale, chemate să desăvârşească aşezământul constituţional al României întregite. Acest act săvârşit în sfântă împărtăşire cu întregul popor şi sub prezenţa înalţilor soli şi ai reprezentanţilor aliaţilor şi celorlalte state, a consfinţit odată mai mult, unirea românilor, închegată din sforţările şi sacrificiile necurmate ale generaţiilor apuse şi a celei de astăzi“⁸⁴.

Familia regală a României a avut fără îndoială o contribuţie hotărâtoare la ducerea efortului de război, alături de întreaga societate românească şi la constituirea României Mari. Regele Ferdinand a înţeles că era imperios necesar ca România să intre în război alături de Antantă, pentru că interesul României era acela de realizare statului naţional unitar. Trecând peste originea germană, sentimentele legate de familie, prieteni, ţara natală, regele Ferdinand a ales să lupte împotriva Germaniei, semnând tratatul cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia şi apoi ordinul de mobilizare a Armatei Române.

Marele Război nu s-a purtat doar pe front, cu arma în mână. Cei rămași acasă, în spatele frontului au avut de purtat propriile lupte, împotriva greutăților, a fricii constante și a durerii cauzate de război. Regina Maria s-a luptat cu armele pe care le avea la dispoziție, organizând serviciul de ambulanță, pentru care s-a străduit să strângă bani, s-a ocupat de organizarea spitalelor, mai întâi la București, apoi la Iași, mergea zilnic în vizite la spitale, a vorbit cu sute, chiar mii de soldați răniți, cărora le oferea cadouri, un zâmbet și o fărâmă de speranță. Credința puternică a reginei în victorie sau, în momentele de cumpănă, chiar și numai în nevoia de a da totul, de a lupta până la capăt, până la ultimele forțe a jucat fără doar și poate un rol esențial pe tot parcursul războiului. Regina Maria a insuflat această credință și speranță tuturor persoanelor cu care s-a întâlnit, și mai ales soldaților.

În ciuda oricărei propagande, familia regală a României a fost pe tot parcursul războiului alături de armată, de ofiţeri şi soldaţi, i-a încurajat, le-a recunoscut meritele şi eroismul pe front, le-a susţinut moralul şi au crezut în victoria finală.

Foarte emoţionant a fost discursul regelui Ferdinand cu prilejul Anului Nou 1918, care i-a impresionat pe cei prezenţi: „Să ne urăm un an bun, trebuie să vină un an bun, sunt sigur că va fi şi ne va aduce împlinirea visurilor pentru care am luptat şi am suferit“⁸⁵. Şi ca un gest simbolic, la sfârşitul acestui an, la data de 8 noiembrie, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în catedrala mitropolitană de la Iaşi, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, mitropolitul Pimen a oficiat o slujbă religioasă în amintirea lui Mihai Viteazul, simbolul unităţii naţionale. „Am înălţat un catafalc – nota I.G. Duca – în mijlocul Mitropoliei, pe care regina l-a împodobit cu mâinile ei, am aşezat pe el capul eroului luat cu noi în pribegie şi pe care îl puteam de acum readuce la mânăstirea Dealu, într-o Românie de-a pururea întregită“⁸⁶.

Note

1       Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Edit. Gesa, București, 1991, p. 12.

2     Guy Gauthier, Missy, Regina României, Traducere din franceză de Andreea Popescu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2000, p. 188.

3     Maria Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, Traducere din limba engleză de Margareta Miller Verghi, Ediţie îngrijită şi note de Ioana Cracă, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1991, p. 65.

4     Maica Alexandra, Amintiri despre părinţii mei, în „Magazin Istoric“, mai, 1996, p. 45.

5       Cf. Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa reginei Maria a României, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Bucureşti, Edit. Lider şi Cartea pentru toţi, 2003,  p. 338.

6       S.A.N.I.C., Fond Casa Regală-Regele Ferdinand, dos. 19/1916, f. 1, 2

⁷       Hannah Pakula, op.cit., p. 338.

⁸       Ibidem, p. 341.

9     Ibidem, p. 342.

¹⁰  Maria Regina României, op.cit., p. 90.

¹¹     Nadeja Ştirbey, Jurnal de prinţesă (1916 – 1919), Edit. Istoria Artei, Bucureşti, 2014, p. 26 v.

¹²     Maria Regina României, op.cit., p. 106.

¹³     Ibidem, p. 107.

¹⁴     Ibidem.

¹⁵     Cf. Ioan Scurtu, Monarhia în România (1866-1947), Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 141.

¹⁶     Hannah Pakula, op. cit., p. 361.

¹⁷     Ibidem, p. 366.

¹⁸     Povestea unei iubiri. Jurnalul Ellei Filitti adnotat de principele Carol, Traducere din franceză Georgeta Filitti, Edit. Corint, 2015, p. 60.

¹⁹     Hannah Pakula, op. cit., p. 368.

²⁰     Ibidem, p. 155.

²¹     Maria Regina României, op.cit., p. 158.

²²     Ileana, Principesă de România, Arhiducesa de Austria Trăiesc din nou, Traducere de Agra Baroti Gheorghe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1999, p.36, 37.

²³     Ibidem, p. 37, 38.

²⁴     Ibidem, p. 38.

²⁵     Cuvântări de Ferdinand I Regele României, 1889-1922, Din publicaţiile „Fundaţiile Culturale – Principele Carol“, Bucureşti, 1922, p. 103.

²⁶     Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. II, Ferdinand I, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2001, p. 37.

²⁷     Hannah Pakula, op.cit., p. 380.

²⁸     Maria Regina României, op. cit., p. 173.

²⁹   Nicolae Iorga, Regina Maria, Iaşi, Edit. Porţile Orientului, 1996, p. 95.

30     S.A.N.I.C., Fond Regina Maria, dos. 97/1917, f. 2.

³¹     Maria Regina României, op. cit., p. 179.

3²     Hannah Pakula, op. cit., p. 382.

³³     Maria Regina României, op. cit., p. 198.

³⁴     Hannah Pakula, op. cit., p. 383.

³⁵     Maica Alexandra, op. cit., p. 46.

³⁶     Maria Regina României,  op.cit., p. 163

³⁷     Ibidem, p. 172

³⁸     S.A.N.I.C., Fond Regina Maria, dos. 93/1917, f. 1, 2

³⁹     Maria Regina României, op. cit., p. 251.

⁴⁰     S.A.N.I.C., Fond Regina Maria, dos. 87/1918, f. 1.

⁴¹     Maria Regina României, op. cit., p. 254.

⁴²     Ibidem, p. 267.

⁴³     Maica Alexandra, op. cit., 46.

⁴⁴     Maria Regina României, op. cit., p. 329.

⁴⁵     Ibidem, p. 178.

⁴⁶     Cuvântări de Ferdinand I Regele României, 1889-1922, p. 112 – 113.

⁴⁷     „Monitorul Oficial“, nr. 200, 22 noiembrie/5 decembrie 1917, p. 2123.

⁴⁸     Ibidem.

⁴⁹     Ibidem, p. 2124.

⁵⁰     Ibidem, p. 2125.

⁵¹     William T. Ellis, Regina Soldat a României, în „The Century Magazine“,  1918.

⁵²     Ibidem.

⁵³     Ibidem.

⁵⁴     Maica Alexandra, op. cit., p. 56.

⁵⁵     Maria Regina României, op. cit., p. 367.

⁵⁶     Ibidem, p. 374.

⁵⁷     Nicolae Iorga, op. cit., p. 114.

⁵⁸     William T. Ellis, „Regina Soldat a României”, în The Century Magazine,  1918.

⁵⁹     I.G.Duca, Memorii, vol. IV, Războiul, partea a II-a (1917 – 1919), Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Edit. Machiavelli, 1994, p. 77.

⁶⁰     Ibidem, p. 92.

⁶¹     Ibidem.

⁶²     Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922), pp. 117-118.

⁶³     Maria Regina României, op. cit., p.474.

⁶⁴     Ibidem.

⁶⁵   Ibidem, p. 478.

⁶⁶     Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922), p.170.

⁶⁷     Ibidem, p. 169.

⁶⁸     Vasile Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, 31 august 1916-31 decembrie 1918, vol. II, Atelierele Societăţii „Universul“, 1921, p. 384.

⁶⁹     I.G.Duca, op. cit., p. 174.

⁷⁰     Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922),pp. 171-172.

⁷¹     Maria Regina României, op.cit., p. 430.

⁷²     Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922),p.125.

⁷³     Ibidem, pp.177-178.

⁷⁴     I.G.Duca, op. cit., p.175.

⁷⁵     Maria Regina României, op.cit., p.431.

⁷⁶     „Universul“, anul XXXVI, nr. 21, 20 noiembrie/3 decembrie 1918, p. 1.

⁷⁷     Ibidem.

⁷⁸   Ibidem.

⁷⁹     Ibidem, p. 454.

⁸⁰    Cristina Constantin, Luminiţa Iordache, Ferdinand I – ipostaze în cadrul ceremoniilor de la Curtea Regală a României, în „Muzeul Naţional Cotroceni, Colocviul Naţional de Istorie, Istoria Artei Decorative, Conservare-Restaurare şi Relaţii Publice“, ediţiile a XII-a şi a XIII-a 2007-2008, volumul II, Bucureşti, 2009, p.93.

⁸¹     I.G.Duca, op.cit., p. 178-179.

⁸²     „Universul“, anul XXXVI, nr.34, 3/16 decembrie 1918, p.1.

⁸³     Ibidem.

⁸⁴     Ioan Scurtu, op.cit., p.164.

⁸⁵     I. G. Duca, op. cit., p. 73.

⁸⁶     Ibidem, p. 175.

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și special:

CONSTANTIN, Cristina, Iordache, Luminiţa, Ferdinand I – ipostaze în cadrul ceremoniilor de la Curtea Regală a României, în „Muzeul Naţional Cotroceni, Colocviul Naţional de Istorie, Istoria Artei Decorative, Conservare-Restaurare şi Relaţii Publice“, ediţiile a XII-a şi a XIII-a 2007-2008, volumul II, Bucureşti, 2009, p.93.

DIAMANDI, Sterie, Galeria oamenilor politici, Edit. Gesa, București, 1991;

GAUTHIER, Guy, Missy, Regina României, Traducere din franceză de Andreea Popescu, Edit. Humanitas, Bucureşti,  2000;

ILEANA, Principesă de România, Arhiducesa de Austria Trăiesc din nou, Traducere de Agra Baroti Gheorghe, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1999 ;

IORGA, Nicolae,  Regina Maria, Iaşi, Edit. Porţile Orientului, 1996.

Pakula, Hannah,  Ultima romantică. Viaţa reginei Maria a României, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Edit. Lider şi Cartea pentru toţi, Bucureşti, 2003;

SCURTU, Ioan, Monarhia în România (1866-1947), Editura Danubius, Bucureşti, 1991;

IDEM, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. II, Ferdinand I, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2001.

Memorii:

CANCICOV, Vasile, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, 31 august 1916-31 decembrie 1918, vol. II, Atelierele Societăţii „Universul“, 1921;

Cuvântări de Ferdinand I Regele României, 1889-1922, Din publicaţiile „Fundaţiile Culturale – Principele Carol“, Bucureşti, 1922;

DUCA, G.I, Memorii, vol. IV, Războiul, partea a II-a (1917 – 1919), Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Edit. Machiavelli, 1994;

MAICA Alexandra, „Amintiri despre părinţii mei”, în Magazin Istoric, mai, 1996;

MARIA Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, Traducere din limba engleză de Margareta MILLER Verghi, Ediţie îngrijită şi note de Ioana Cracă, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1991;

Ştirbey, Nadeja,  Jurnal de prinţesă (1916 – 1919), Edit. Istoria Artei, Bucureşti, 2014;

***, Povestea unei iubiri. Jurnalul Ellei Filitti adnotat de principele Carol, Traducere din franceză Georgeta Filitti, Edit. Corint, 2015.

Arhive:

S.A.N.I.C., Fond Casa Regală-Regele Ferdinand, dos. 19/1916;

Idem, Fond Regina Maria, dos. 97, dos. 93/1917, dos. 87/1918.

Presă:

ELLIS,T. William,  „Regina Soldat a României”, în The Century Magazine,  1918;

„Universul“, anul XXXVI, nr. 21, 20 noiembrie/3 decembrie 1918.