INTERVIU

Justa măsură se află uneori la stânga, alteori se află la dreapta

(The fair measure is sometimes to the left and sometimes to the right)

Dialog cu Prof.univ.dr. Aurelian Crăiuțu

Indiana University, Bloomington, Department of Political Science

(A dialogue with Professor Aurelian Crăiuțu, PhD,

Indiana University, Bloomington, Department of Political Science)

Interviu realizat de Daniel Șandru

În acest an, chiar de ziua Statelor Unite ale Americii, cu ocazia conferinței pe care a susținut-o în Aula Magna a Universității „Petre Andrei” din Iași, am avut ocazia unui foarte interesant dialog cu profesorul Aurelian Crăiuțu. Plecat din România să-și desăvârșească gustul liberății, profesorul american a binevoit să discute, într-o manieră relaxată, dar fermă, despre rostul filosofiei politice în epoca noastră, despre postcomunismul românesc și despre viitorul educației.

This year, even on the Independence Day of the United States, at the conference that he supported in Aula Magna of the University „Petre Andrei” of Iași, I had the opportunity of a very interesting dialogue with Professor Aurelian Crăiuțu. Away from Romania to perfect his taste of freedom, the American professor deigned to talk in a relaxed but firm manner about the sense of political philosophy in our era, about the Romanian post-communism and the future of education.

A guverna înseamnă mai mult decât a fi ales

La ce mai e bună azi filosofia politică? Mai poate avea relevanță pentru practica politică, pentru problemele comune ale unei societăți care, deși e globalizată, se dispersează în același timp? A fost și va rămâne acest domeniu un proiect de putere asumat de un gânditor sau altul?

Să pornim de la o afirmație făcută de John Maynard Keynes, care spunea că suntem întotdeauna conduși de ideile unor oameni care au murit și în posteritatea lor continuă să domine viețile noastre. Să luăm câteva exemple. Spre exemplu, noțiunile de „piață” și de „schimb liber”. Felul în care noi colaborăm în societate este unul aproape miraculos, faptul că nu ne ucidem unii pe alții, că ne tolerăm opțiunile diverse, că avem interese economice și politice diferite și suntem împreună, într-un fel sau altul. Asta mi se pare remarcabil, cum ajungem să cooperăm. Iar acest lucru este explicat de noțiunea de „piață”, care a fost dezvoltată în mod clasic în Avuția națiunilor și în Teoria sentimentelor morale ale lui Adam Smith. Deci, câteva idei care ne explică de ce facem anumite lucruri împreună și de ce recurgem la un anumit tip de sentimente în raport cu altele. Să luăm, după aceea, ideea de „dreptate socială”. Există o legătură între libertatea individuală și binele comun. E o temă fundamentală în teoria republicanismului, care își are rădăcinile în opera lui Cicero, continuând în modernitate în discursurile lui Machiavelli și, după acea, în Contractul social al lui Rousseau. Deci există o anumită continuitate de reflecție asupra temei „binelui comun” și a legăturii între dreptate, bine comun și libertate, care mi se pare fundamentală. Și atunci, astăzi nu putem face abstracție de această tradiție de gândire. Sigur că aceste idei au fost aplicate unor alte contexte și a studia acele contexte este fundamental pentru a înțelege cum au apărut acele idei și care a fost relevanța lor în acele circumstanțe. Dar eu cred că, în continuare, ideile continuă să conducă lumea și în ce privește interesele materiale. Faptul că oamenii se îmbogățesc, faptul că oamenii doresc să circule, faptul că oamenii doresc să aibă proprietate privată, arată foarte clar că există niște sentimente înrădăcinate care sunt de fapt idei despre proprietate privată, despre libertate individuală și despre libertatea de a călători.

Așadar, filosofia politică nu e neapărat doar un proiect prezentat societății și împărtășit celorlalți?

Nu, dar există o viziune asupra societății bune, care este subiacentă tuturor filosofilor politici, de la Platon la Aristotel și până în zilele noastre, la John Rawls. Și sigur că acest concept, de „putere”, este fundamental în teoria politică. Eu prefer conceptul de „guvernabilitate”. E un concept mai complex, pentru că noțiunea de „putere” mi se pare prea simplistă. Ce înseamnă „a guverna” mă interesează mai mult decât ce înseamnă „a avea puterea”. Ele sunt legate, firește, dar, oricum, noțiunea de „putere”, adică cine trebuie să aibă puterea și cum trebuie să o folosească sunt două teme fundamentale în istoria gândirii politice. Și, din acest punct de vedere, filosofia politică este mai relevantă ca niciodată. Pentru că, iată, sunt oameni care se trezesc cu puterea în brațe și nu știu să exercite puterea. O exercită fie haotic, fie despotic, fie ineficient. Or, „a guverna” înseamnă mai mult decât a fi ales sau a avea un fotoliu.

Pledați, ca filosof politic, nu doar pentru libertate, ci și pentru moderație. Poate deloc întâmplător, în măsura în care aș spune că nu v-ați regăsit în maniheismul politic și intelectual din spațiul românesc. Cât de dificil este să încerci să nu vezi mereu lucrurile doar în „alb, negru, roșu, brun”, așa cum scrieți în Elogiul moderației, atunci când definiți acest concept?

Nu m-am regăsit în discursul maniheist din spațiul românesc și nu mă regăsesc nici în discursul maniheist din spațiul nord-american, în clipa de față. Ultima mea carte se numește, de altfel, A virtue for courageous minds, și vizează moderația în Franța anilor 1748-1830. Aici mă inspir dintr-un citat ce-i aparține lui Edmund Burke, care spunea că „moderația este o virtute dificilă pentru spiritele nobile”. Este cel mai ușor să mergi către extreme, cel mai greu este să găsești drumul din mijloc. Drumul din mijloc nu înseamnă oportunism, nu înseamnă compromis rușinos, ci înseamnă găsirea justei măsuri. Or, știm de la Aristotel că a găsi justa măsură este definiția înțelepciunii politice. Justa măsură se află uneori la stânga, alteori se află la dreapta, uneori se află în centru. Nu există o rețetă, nu există un algoritm pentru a găsi moderația politică în orice moment. Este vorba de un simț politic, care e legat de conceptul de moderație, dar există în același timp și o arhitectură instituțională a moderației. Și asta vreau să subliniez în textele pe care le-am scris, că moderația nu este doar o virtute etică, ci este, de asemenea, un ansamblu de alegeri instituționale. De exemplu, când alegi bicameralismul ca structură a Parlamentului, faci opțiunea pentru moderație. Când alegi monocameralismul, faci, de cele mai multe ori, o opțiune în direcția opusă. Nu neapărat întotdeauna, dar de cele mai multe ori. Dacă alegi conceptul de „balanță a puterilor” și nu de „separare strictă a puterilor”, faci o opțiune pentru moderație. Balanța puterilor nu este separarea strictă a puterilor. Puterea legislativă și puterea executivă se întrepătrund. Această întrepătrundere se face printr-un mecanism de controale și contraponderi. Deci, acest mecanism de checks and balances poate duce la blocaj instituțional. Și a dus, și în România, și în Statele Unite. Dar, cum să ungi aceste roți ale mecanismului instituțional astfel încât ele să fie lăsate suficient de puțin ca să funcționeze, este fundamental.

Avem nevoie, practic, de un reglaj fin.

Reglajul fin, fine tuning. Și cred că tema apare chiar în Spiritul legilor a lui Montesquieu, pentru că Montesquieu scrie acolo despre doctrina balanței puterilor.

România sau „democrația ca bazar”

Care sunt, din perspectiva identității politice pe care o aveți, cărțile de filosofie politică relevante pentru epoca noastră?

Este o temă care mă preocupă în mod concret în clipa de față și, într-un fel, atunci când predau cursurile de Istorie Politică. Întotdeauna încerc să mă pun în locul studenților de astăzi, studenții mei din America, colegii mei de aici, să văd lumea prin ochii lor. Deci, eu cred că toate cărțile pot fi actuale sau inactuale. De exemplu, o carte precum Istoria războiului peloponesiac, a lui Tucidide, e o carte actuală. Pentru că e vorba de război și e vorba de două puteri care sunt conduse de un anumit hybris. Atena are hybrisul ei, Sparta are hybrisul ei.

Lipsa de măsură. Lipsa moderației.

Într-adevăr, lipsa de măsură, lipsa moderației. E o temă fundamentală, cu care ne confruntăm și noi astăzi.

Vechii greci chiar vorbeau despre o „știință” în acest sens, o „știință a măsurii”, metretica. Cea care trebuia, cumva, să asigure tocmai acel „reglaj fin” despre care vorbeam mai înainte.

Tema moderației își are rădăcinile, într-adevăr, în gândirea clasică antică. Republica lui Platon este o carte actuală, paradoxal, nu pentru ideea că filosofii ar trebui să fie regi și regii filosofi sau conducătorii filosofi. Nu mai cred prea mult în implicarea intelectualilor în politică, așa cum credeam în urmă cu două decenii, dar e actuală prin descrierea democrației, anume că „democrația este un bazar”. Este foarte bună pentru a descrie o democrație haotică, așa cum este cea din România în clipa de față, „democrația ca bazar”. Este și strălucitoare, uneori, pentru că în bazar găsești multe lucruri frumoase, dar nu este o democrație ordonată, nu este o democrație educată. „Democrația ca bazar” este o temă în Cartea a 8-a a Republicii lui Platon. Principele lui Machiavelli, iată o carte mai actuală ca niciodată, pentru că e vorba despre cum trebuie folosită puterea. E vorba de a fi, în același timp, vulpe și leu. E vorba despre a fi prudent și despre a fi flexibil, este lecția penultimului capitol din Principele, capitolul 25, unde el face o foarte frumoasă analogie între fortuna și politică. Există mult noroc în politică și trebuie să știi când să stai cuminte și când să fii îndrăzneț. Despre spiritul legilor a lui Montesquieu este o carte foarte actuală tocmai prin faptul că explică arhitectura sistemului constituțional care protejează libertatea.

Avem și astăzi un capital social firav și un model politic excesiv de centralizat

Deși în primii ani de după 1990 ați fost direct implicat în apariția societății civile, ca tânăr intelectual, publicând texte în revistele 22, Sfera Politicii și Polis, din 1993, când ați plecat din România, ați urmărit de departe evoluția tranziției noastre. Ați reușit să vă detașați vreo clipă de ceea ce se întâmpla aici în anii de început ai democratizării?

Îmi amintesc cu plăcere de acei primi ani ai tranziției, mai ales datorită energiei intelectuale și a romantismului de care au dat dovadă congenerii mei de atunci. Când am predat împreună cu prietenul meu Cristian Preda primul curs de filosofie politică în limba franceză la Universitatea din București am avut o experiență fascinantă și un grup de studenți excepționali (cu unii, precum Petre Guran, am rămas prieten). Ceea ce îmi amintesc este fervoarea cu care descopeream și traduceam atunci din clasicii gândirii politice universale, mai ales ai celei liberale. Îmi făceam iluzii că aș putea colabora la renașterea liberalismului în România. Dar toate aceste descoperiri erau făcute, să fim sinceri, de un neofit, de unde și lipsa de profesionalism care a caracterizat acea etapă a carierei mele intelectuale. Rigoarea a venit abia mai târziu. Un timp, după ce am început doctoratul în filosofie politică la Princeton, am continuat să public mai ales în revista 22, în special recenzii pe marginea cărților care mi se păreau demne de a fi cunoscute în România, de la Robert Putnam la Christopher Lasch. Apoi am coordonat o vreme colecția „Societatea civilă” a Editurii Humanitas, în care au apărut la vremea aceea cărți importante, precum Dreapta și stânga a lui Norberto Bobbio și am scris câteva studii introductive la câteva cărți fundamentale, pentru Alasdair MacIntyre (După virtute) sau François Guizot (Istoria civilizației europene). Dar, încet, încet, am scăzut ritmul colaborărilor și am învățat să mă raportez altfel la realitatea politică românească, mai ales din momentul în care am știut că nu-mi doresc o carieră politică, ci una universitară. Am scăpat treptat de tentația implicării în politică, pe care o aveam într-o anumită măsură la începutul anilor 90. A fost o alegere fericită, îndrăznesc să spun acum, cel puțin pentru mine, căci am fost vindecat la timp de iluzia că, dacă am citit cărți de filosofie politică și am făcut un doctorat în domeniu la o universitate de elită, aș putea fi în același timp un bun om politic. Am rămas însă până astăzi interesat de întrebarea următoare: care sunt trăsăturile esențiale ale unui bun om politic? Și am încercat să creionez un răspuns în  două cărți pe care le-am publicat în 2006 (Elogiul moderației) și în 2012 (A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830).

Mai întâi studiile de teorie politică, ulterior analizele empirice, au evidențiat dificultățile tranziției de la regimuri totalitare la cele democratice. Care credeți că au fost, sunt sau rămân principalele obstacole în calea evoluției României spre o democrație consolidată? Cum regăsiți România, de la o vizită la alta făcută acasă, din punct de vedere social, mental, economic, politic?

Nu doresc (și nici nu pot) să dau verdicte în această privință, pentru că nu sunt un cunoscător profund al realității politice românești. Informațiile care ajung la mine sunt, în mare parte, superficiale, urmăresc regulat știrile pe hotnews.ro, dar mă uit și la televiziunea română, pe internet. Simt însă că procesul maturizării partidelor politice nu s-a împlinit nici în clipa de față; dimpotrivă, partidele s-au profesionalizat în mod perverse, în sensul că au devenit structuri oligarhice, rețele clientelare. Cred că se acordă în continuare o atenție excesivă liderilor politici și manevrelor de culise la vârf, în dauna a ceea ce se întâmplă la firul ierbii, acolo unde oamenii iau decizii concrete și concep proiecte pe termen lung. Partidele au rămas, de aceea, niște construcții cu picioare de lut și, în plus, nu ele sunt esența democratiei. După cum nici guvernul nu e centrul puterii. Într-o democrație funcțională, spunea Tocqueville, ceea ce e cu adevărat important e ceea ce se face în afara guvernului de la centru, ceea ce oamenii concep împreună în sfera societății civile. S-au făcut progrese în această privință în ultimele decenii, dar se poate vedea în continuare apatie politică, se poate simți în continuare lipsa spiritului asocierii. Avem și astăzi un capital social firav și un model politic excesiv de centralizat. Nu există, nici până în clipa de față, o descentralizare adminsitrativă autentică. Ce s-a făcut în această direcție a dus la o evoluție perverse, care a dat naștere baronilor locali, un fenomen regretabil, în fond.

Departamente întregi din universități cunoscute la noi sunt profund divizate

Sunteți profesor de filosofie politică la o importantă universitate americană. Ce unește și ce separă, din punctul dumneavoastră de vedere, studenții americani și pe cei români din generația actuală? Dar pe profesorii lor?

Îi unește mai presus de toate faptul de a fi studenți într-o nouă epocă, cea a digitalizării și a globalizării, în care nu mai există zidurile fizice de pe vremea războiului rece. Dar îi despart destul de multe lucruri. De exemplu, studenții mei lucrează de la 10 la 20 de ore pe săptămână ca să-și plătească studiile, ceea ce îi face mai pragmatici și mai responsabili în alegerea și frecventarea cursurilor. Există apoi conștiința că, fără o diplomă universitară obținută în mod onest, nu mai poți avansa în societatea de azi sau ești condamnat să rămâi în spatele altora. În același timp, puțini își mai pot permite astăzi luxul unei autentice educații „liberale” în sensul adevărat al cuvântului, adică al unei educații non-utilitariste. Despre studenții români de azi nu pot vorbi în cunoștință de cauză, căci nu am predat decât ca professor invitat la SNSPA în 2004 și 2005, unde am avut o experiență mixtă și limitată.

Cum explicați faptul că universitățile românești sunt lipsite de vizibilitate internațională, prin raportare la topurile academice? E o problemă de resurse umane, una de resurse economice sau este vorba despre modelul educațional ca atare?

Când ai peste zece miniștri ai educației în mai puțin de un deceniu, care schimbă legea educației în mod arbitrar și desfac peste noapte, fără ezitare, ce s-a făcut înaintea lor, nu poți avea un sistem universitar competitiv. Departamente întregi din universități cunoscute la noi sunt profund divizate și personalizate în mod excesiv. Mulți dintre universitarii români nu sunt prezenți la marile conferințe internaționale și nici nu publică în reviste competitive. Obsesia ISI a dat naștere și ea unor efecte perverse, pe care nu le mai detaliez aici. Dar aici, România nu e o excepție în Europa, căci un mare număr de  universități europene, mai ales în sudul Europei, sunt modeste. Excepțiile pot fi numărate pe degerele a două mâini: Sabanci (la Istanbul), European Institute University (la Florența), Pompeu Fabra (la Barcelona) și cam atât.