Coordonat de Sabin DRĂGULIN
Volum VI, Nr. 2 (20), Serie noua, martie – mai 2018
Primele acţiuni militare pe Frontul din Dobrogea.
Bătălia de la Turtucaia şi consecinţele acesteia asupra
evoluţiei militare de pe Frontul de Sud
(The first military actions on the Front of Dobrogea.
The battle from Turtucaia and its consequences on
military development on the South Front)
Leonida MOISE
Abstract: A The actions of the Romanian Army on the South Front were decisively influenced by the Turtucaia battles. Although there was a secondary front, there were enough forces and means, which through a judicious planning and cooperation could have stopped the German-Bulgarian offensive. Unfortunately, the lack of a realistic strategy and faulty coordination of the units and large units arranged in Dobrogea, Romanian army suffered the most resounding defeat, a situation that had affected the entire campaign in 1916 and at the same time had a negative impact on the morale of Romanian soldiers, but also on public opinion. One of the major consequences was stopping military operations on the main Northern Front and the deployment of seven divisions from this front to the south, allowing the Austro-Hungarian and German armies to recoil in Transylvania, thus being compromised the Romanian offensive, which had been successful on this front. Turtucaia remained a lesson of strategy and military art, which was widely debated in military historiography, with lessons and conclusions for the Romanian army’s operative military units.
Keywords: Strategy, Army, War, Front, Offensive, Campaign, Military Units
Amenajarea Capului de pod Turtucaia:
Marele Stat Major român a acordat începând cu anul 1914 o atenţie deosebită întăririi graniţei dobrogene, în special în partea de sud, elaborând în acest scop proiecte viabile, care să asigure îndeplinirea misiunilor armatei române, în eventualitatea unui conflict cu Bulgaria.
Capul de pod Turtucaia era organizat pe două linii de apărare. Prima linie de apărare, considerată linia principală de rezistenţă1, cunoscută şi sub denumirea de linia centrelor era dispusă la aproximativ 7 km de liziera oraşului şi era aşezată pe platoul şi lizierele de sud ale pădurilor de la sud-vest Turtucaia2. Ea era formată din 15 centre, având o dezvoltare frontală de 30 km. Un centru avea forma unei redute închise la gât şi nu era construit din beton, piatră sau cărămidă, ci din lucrări pasagere cu şanţuri adânci şi cu adăposturi pentru rezerve, blindate cu grinzi de fier sau lemn3. Distanţa între centre era de 1,8-2 km.
Constatându-se că între anumite centre erau distanţe prea mari, s-au amenajat mai multe subcentre, între centrele 2-3, 11-12, 14-15.
Majoritatea centrelor fiind aşezate pe creasta topografică, ofereau condiţii avantajoase pentru observarea câmpului de luptă şi acoperirea intervalelor asigurând, în acelaşi timp, o mascare corespunzătoare4.
Pentru completarea frontului defensiv şi corectarea câmpului de tragere al centrelor s-au construit în intervalele dintre centre şi în faţa acestora, şanţuri de trăgători, numite anexe. Anexele şi centrele trebuiau să fie legate între ele prin şanţuri de comunicaţie, care din păcate nu erau complete, în unele centre, cum era cazul centrelor 8-11, acestea lipseau cu desăvârşire5. Această situaţie a generat dificultăţi pe timpul ducerii luptei, deoarece subunităţile şi unităţile care apărau centrele nu au putut fi ajutate, mai mult, după distrugerea legăturilor telefonice de către artileria bulgară, nu s-a mai avut niciun fel de informaţie despre trupele noastre şi nici despre progresul atacului bulgar.
Precaritatea şanţurilor de comunicaţie a afectat şi retragerea militarilor de pe linia centrelor, atunci când s-a impus acest lucru.
Pentru conducerea operativă a acţiunilor de luptă linia principală de rezistenţă era împărţită în trei sectoare6: Sectorul I, Staroselo, la vest, între Dunăre şi şoseaua ce ducea la Turtucaia, format din centrele 1-5; Sectorul II, Daidir, la sud, cuprins între şoseaua ce ducea la Turtucaia prin pădurea Daidirşi şoseaua de la Turtucaia spre est pădurea Daidir, alcătuit din centrele 6-9; Sectorul III, Antimovo, la est, între şoseaua ce ducea de la Turtucaia, est pădurea Daidir şi Dunăre, cu centrele 10-15.
Înapoia liniei principale de rezistenţă, la 200-300 m, erau amenajate două linii de reculegere, pentru retragerea unităţilor respinse şi organizarea unei rezistenţe corespunzătoare, până la intervenţia rezervei de sector sau a rezervei generale. Deşi acestea erau formate din şanţuri simple de trăgători, fără adăposturi şi şanţuri de comunicaţie, datorită dispunerii lor – aveau câmpul de tragere într-o uşoară pantă spre inamic – în teren, s-au dovedit a fi mai puternice decât linia centrelor, neputând fi, nici reparate, nici bombardate de inamic. Unităţile care le-au ocupat au rezistat cu succes atacurilor frontale. Generalul Ştefan Toşev, Comandantul Armatei a 3-a bulgare, în prezentarea principalelor momente din lupta trupelor pe care le comanda, pentru cucerirea Turtucaiei, menţionează în memoriile sale: „trupele bulgare s-au oprit în faţa marginii pădurii, unde românii erau puternic fortificaţi”7. În realitate era vorba de linia de reculegere, în faţa căreia bulgarii au fost opriţi, după ce au cucerit linia centrelor. Apărătorii acestei linii erau militarii din unităţile respinse de pe linia centrelor, care organizaseră aici o nouă poziţie de rezistenţă. Linia a doua de rezistenţă era situată la 2-4 km sud de Turtucaia şi era constituită din şanţuri simple de trăgători, adăposturi pentru mitraliere şi, din loc în loc, amplasamente pentru materialul de artilerie8. La momentul intrării României în război mai erau în faza de construcţie, în câteva puncte, adăposturi blindate, legate prin şanţuri de comunicaţie cu şanţurile de trăgători. Din cauza faptului că lucrările nu au fost finalizate şi nu au fost prevăzute unităţi care să ocupe această poziţie, în timp amplasamentele s-au degradat, astupându-se mai mult de jumătate cu pământ, situaţie ce a condus la neutilitatea ei pe timpul luptelor.
Pentru a corecta perimetrul liniei principale de rezistenţă apreciindu-se că atacul principal se va da pe direcţia Sectorului I, s-a mai construit o linie fortificată în faţa liniei centrelor, în partea de sud-vest a capului de pod, cunoscându-se sub numele de Linia Înaintată de la Staroselo. În faţa acestei linii se găseau poziţiile fortificate ale avanposturilor, dintre care cele mai înaintate erau: poziţiile gărzilor mari de la sud de Denisler şi Mesi Mahle; poziţia rezervei avanposturilor de la Daidir şi poziţia fortificată a localităţii Antimovo9.
Din ansamblul fortificaţiilor de la Turtucaia făcea parte şi linia întărită de pe malul estic al Bălţii Staroselo, care era compusă dintr-o linie de şanţuri simple pentru trăgători, fără adăposturi şi fără şanţuri de comunicaţie10. Din punct de vedere tehnic fortificaţiile din Capul de pod Turtucaia, corespundeau în linii mari tehnologiei acestui gen de amenajări specifice perioadei primului război mondial, însă din cauza amplasării neinspirate a unor centre din linia principală de apărare, acestea au fost uşor depistate de inamic şi supuse tirului de artilerie şi atacului infanteriei, cedând doar în câteva zile de luptă. Aşa s-a întâmplat la centrele 4-11, care deşi aveau o poziţie avantajoasă la prima vedere, fiind dispuse pe linie dominantă, aveau însă şi multe unghiuri moarte, care le-au făcut deosebit de vulnerabile pe timpul luptelor. Studiind avantajele terenului o soluţie benefică ar fi fost ca linia acestor centre să fie amplasată dincolo de valea Daidir – Staroselo, deoarece suprafaţa întinsă a platoului de la sud de vale oferea un excelent câmp de tragere, iar valea însăşi constituia un foarte bun adăpost pentru rezerve11. O parte a istoricilor militari au criticat realizarea liniei înainte în faţa Sectorului I, deoarece a supraîncărcat apărarea în această zonă, în economia luptelor, aceste efective ar fi fost mult mai de folos în sectorul estic, care nu acoperea îndeajuns de bine flancul stâng12.
Fără îndoială că un mare dezavantaj l-a constituit nefinalizarea tuturor lucrărilor de amenajare genistică a terenului, unităţile care au încadrat acest cap de pod nu şi-au îndeplinit misiunea de realizare până la detaliu a amplasamentelor ocupate. Deşi ar părea o problemă minoră, cultura de porumb care acoperea majoritatea fortificaţiilor a influenţat în mod categoric ducerea luptei, în unele cazuri, cum a fost retragerea spre linia a doua de rezistenţă, porumbul a constituit un obstacol nefast, trupa pierzându-se prin lanurile de porumb, în altele, cum a fost situaţia Divizionului 1 din Regimentul 5 obuziere, acesta a reprezentat un camuflaj foarte bun, bateriile divizionului executând foc două zile, fără să fie reperate de către inamic13. Aceste câteva neajunsuri, care puteau fi corectate, în situaţia în care se manifesta o mai mare responsabilitate din partea atât a forurilor conducătoare, cât şi a celor chemaţi să apere acest cap de pod, nu au fost fundamentale pentru a prefigura un eşec de proporţii cum s-a înregistrat în acele zile la Turtucaia, o cauză majoră fiind şi modul de concepere şi ducere a acţiunilor de luptă de care atât Comandantul Armatei a 3-a cât şi al capului de pod se fac astfel indubitabil vinovate.
Forţe şi mijloace dispuse în Capul de pod Turtucaia
În Instrucţiunile speciale pentru apărarea Capului de pod Turtucaia14, trimise de Marele Stat Major la 6/19 mai 1916 Corpului 5 Armată la capitolul I se preciza că zona fortificată Turtucaia constituie un cap de pod, al cărui comandament este similar cu cel al unei divizii şi îşi subordonează toate trupele aflate în Turtucaia şi împrejurimile acestei localităţi, până la linia frontierei bulgare, de la Dunăre, până la pichetul 44 inclusiv, din Olteniţa până în creasta terasei Dunărene, precum şi Divizia de Dunăre cu toate vasele şi unităţile din subordine15. Comandamentul Capului de pod Turtucaia era format din Comandantul capului de pod, generalul Teodorescu Constantin, un maior şef de stat major şi un stat major, alcătuit din 2 ofiţeri inferiori, un ofiţer de ordonanţă şi şeful serviciilor16.
Unităţile destinate să asigure apărarea Capului de pod Turtucaia erau17: Regimentul 36 Infanterie, cu 4 batalioane, dislocat la Turtucaia încă din anul 1914 care a participat nemijlocit la realizarea fortificaţiilor şi la manevrele executate în perioada 1914-1916, şi Regimentele 76 şi 79 Infanterie cu 4 batalioane fiecare, aduse la Turtucaia la sfârşitul anului 1915, ele participând la activităţile din capul de pod cu câte un batalion, schimbat periodic, până în vara anului 1916, când şi-au completat statutul de război. Începând cu primăvara anului 1916 au mai fost aduse la Turtucaia batalioanele 4 din Regimentele 40, 75 şi 80, care şi-au completat efectivele de mobilizare în luna iulie 1916. Din efectivele garnizoanei Turtucaia mai făceau parte 4 batalioane, miliţii, respectiv Batalionul 47 Miliţii „Prahova”, Batalionul 48 Miliţii „Buzău”, Batalionul 72 Miliţii „Mircea”, Batalionul 76 Miliţii „Vasile Lupu”.
De menţionat că aceste unităţi erau încadrate cu oameni în vârstă, dotaţi cu armament vechi, model 1879 şi aveau un singur ofiţer de rezervă, care era comandantul companiei, situaţie ce recomanda folosirea lor în misiuni auxiliare, nu în acţiuni de luptă18.
Din totalul de 19 batalioane existente în Turtucaia la declanşarea agresiunii bulgare trei batalioane făceau parte din categoria I-III, respectiv batalioanele active din Regimentul 36 infanterie, şase batalioane din categoria I-III, din regimentele de rezervă, respectiv batalioanele 1-3 din regimentele 76 şi 79 Infanterie, două batalioane din categoria IV, a regimentelor active, şi anume batalioanele 4 din regimentele 36 şi 40 Infanterie, patru batalioane din categoria IV, a regimentelor de rezervă, respectiv batalioanele 4, din regimentele 75, 76, 79 şi 80 Infanterie şi patru batalioane miliţii şi anume batalioanele 47, 48, 72 şi 76 miliţii.
Analizând raportul de forţe pe frontul de la Turtucaia se constată o superioritate a inamicului, în special în cavalerie şi artilerie19, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Referitor la valoarea trupelor care apărau Turtucaia se poate constata că din 19 batalioane, numai trei proveneau de la un regiment activ restul fiind înfiinţate la mobilizare, aveau capacitatea de luptă afectată de nivelul modest de instruire a efectivelor, precum şi de o dotare cu tehnică de luptă şi armament de infanterie sub înzestrarea unităţilor active. La decretarea mobilizării, unităţile care compuneau garnizoana Turtucaia au format următoarea structură operativă: Brigada 18 Infanterie, comandată de colonel Mărăşescu Nicolae, cu Regimentul 36 Infanterie alcătuit din 4 batalioane şi Regimentul 76 Infanterie tot cu 4 batalioane, şi Brigada 39 Infanterie, comandată de general Drăgotescu Constantin, alcătuită din Regimentul 79 Infanterie alcătuit din patru batalioane şi batalioanele 4 din regimentele 40, 75 şi 80 Infanterie20.
Artileria, care trebuia să aibă un rol important în apărarea Capului de pod Turtucaia, era asemeni unui muzeu, deoarece aici erau reprezentate aproape toate piesele aflate la acea dată în dotarea armatei române21. Din artileria grea fixă făceau parte: o baterie turnuri de 150 mm Krupp cu 4 piese; o baterie tunuri 120 mm, cu 4 piese; trei baterii a câte 2 tunuri fiecare, calibrul 120 mm, aduse de pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi; o baterie obuziere 120 mm cu 4 piese, scoasă de pe monitoare; trei baterii de mortiere calibrul 120 mm, a câte 2 mortiere de fiecare baterie.
Artileria mobilă era formată din: un divizion din Regimentul 3 artilerie cu 8 tunuri de 75 mm; două baterii, cu 6 tunuri de 53 mm aşezate pe afet; un divizion obuziere 120 mm, cu 4 piese; un divizion obuziere 105 mm, cu 4 piese, din Regimentul 5 obuziere.
Artileria grea semimobilă era alcătuită din: două baterii de tunuri 105 mm, cu 8 piese; o baterie obuziere de 210 mm, cu 4 piese; o baterie obuziere 120 mm, cu şase piese. Artileria uşoară semimobilă dispunea de două baterii tunuri de 87 mm, cu câte opt piese, trei baterii tunuri 75 mm, cu 12 piese. La acestea dacă mai adăugăm artileria marinei şi turelele de 53 mm şi 37 mm, rezultă un total de 157 piese22.
Repartiţia artileriei pe sectoare s-a făcut în funcţie de direcţia probabilă de atac, astfel că numărul cel mai mare de piese a fost repartizat Sectorului I.
La neajunsurile provocate de lipsa de organizare sau de motive de ordin tehnic, s-au mai adăugat şi cele care au aparţinut de dispunerea neinspirată a unor subunităţi de artilerie în teren, fapt ce a redus simţitor capacitatea de ripostă, făcându-le vulnerabile încă de la începutul luptelor. Astfel, dispunerea majorităţii pieselor în apropierea centrelor23 nu a fost în toate situaţiile o soluţie bună, deoarece în dinamica luptei observatorii care erau de regulă pe poziţia înaintată nu au mai putut coopera cu bateriile după ce această poziţie a fost atacată de bulgari.
Dispunerea unor baterii pe platouri dominante sau pe dealuri a fost un mare dezavantaj care a dat posibilitatea inamicului să le repereze cu uşurinţă şi să le scoată din luptă.
Luptele din perioada 21-22 august/3-4 septembrie
În sectorul I Staroselo în dimineaţa zilei de 21 august/3 septembrie artileria inamică amplasată la nord-vest de Turksmil şi pe dealurile nord Senovo şi Siahlar, a declanşat o puternică pregătire de artilerie asupra lucrărilor de apărare din acest Sector24. Bateriile de coastă de 150 mm şi 120 mm precum şi artileria de pe monitoare a executat imediat foc concentrat asupra artileriei inamice, reuşind să scoată din luptă câteva piese. La ora 10.00 Detaşamentul Hammerstein a pornit la atac asupra liniei înaintate de la Staroselo. După câteva ore de lupte nedecise, în jurul orei 13.00 inamicul este obligat să se retragă spre Senovo.
Un rol important în sprijinul apărării l-a avut artileria capului de pod, respectiv divizioanele de 75 mm, bateria de tunuri bulgare şi bateria de 105 mm, care au executat trageri precise asupra infanteriei inamice care ataca din direcţia Turksmil-Senevo spre Staroselo, precum şi asupra satelor Mesimahle, Senovo şi Siahlar, unde se semnalase concentrări de trupe bulgare. În după-amiaza zilei, Detaşamentul Hammerstein a reluat atacul între vest Turksmil şi colţul sud-vest pădurea Neagră, îndreptând efortul principal asupra subsectorului sud-vest, apărat de Batalionul 3 din Regimentul 36. Inamicul a reuşit să se apropie până la 400-600m de reţelele de sârmă, însă la ora 16.00 a fost respins şi obligat să se retragă spre Senovo25. În seara acestei zile, comandantul Sectorului I a hotărât retragerea batalioanelor care rezistaseră pe linia înaintată de pe acest aliniament, pe linia principală de rezistenţă. Se întâmplă însă un lucru de neînţeles, Batalionul 2 din Regimentul 36 părăseşte, la ordinul comandantului de regiment, centrele 4 şi 5 şi se retrage spre pădure26. Şi mai ciudat este faptul că generalul Teodorescu acceptă această retragere şi ordonă ca două companii din Regimentul 79 infanterie să ocupe aceste centre, lăsând descoperit un sector care avea să fie ţinta atacului bulgar.
În aceeaşi zi de 21 august/3 septembrie în Sectorul II Daidir a fost în general linişte. Au fost iniţiate câteva atacuri din direcţia satelor Siahlar, Mesimahle, Daidir şi Beliţa, principala activitate a inamicului din faţa Sectorului II fiind de amenajare a terenului şi pregătirea pentru atac. S-a înregistrat în această perioadă concentrarea Brigăzii 1-a şi a 3-a din Divizia a 4-a bulgară la est şi respectiv vest de Daidir27.
În sectorul III Antimovo, inamicul a avut o slabă încercare de a ataca din direcţia Antimovo, care a fost respinsă de trupele noastre. S-a constatat şi în acest sector înaintarea şi regruparea trupelor bulgare spre aliniamente, care să le asigure baza de plecare la ofensivă. Astfel, Brigada 1 din Divizia 1-a bulgară a ajuns în seara acestei zile pe aliniamentul Beliţa – Endjekioi – Karadânlar, apoi a înaintat la dreapta Diviziei a 4-a bulgare la vest şi sud-vest Antimovo. Deşi comandamentul capului de pod a trimis în sprijinul acestui sector două companii din Batalionul de miliţii Prahova şi o baterie de artilerie, nu s-a întreprins practic nicio acţiune importantă din partea trupelor române, care apărau acest sector, cu excepţia unei misiuni de recunoaştere la est de Saraigal executată de un pluton de puşcaşi din Regimentul 76 infanterie28. Artileria acestui sector a executat câteva trageri asupra inamicului care se deplasa de la Beliţa spre Viskioi şi asupra satului Antimovo, neprovocându-i însă pierderi semnificative. Caracteristica principală a acestei zile a constituit-o lipsa de acţiune a trupelor române, care cu excepţia celor din Sectorul I, nu au intervenit pentru întârzierea înaintării inamicului; acesta şi-a ocupat în linişte poziţiile pentru atac, a instalat observatoarele, iar artileria a ocupat cele mai bune poziţii, fără ca artileria noastră să intervină eficient. La data de 21 august/3 septembrie, Comandamentul Armatei a 3-a române cere Marelui Cartier General aprobarea să execute a doua zi o acţiune ofensivă cu Divizia a 19-a română şi Divizia de cavalerie rusă, în direcţia Kurtbunar – Akadânlar, iar cu Divizia a 9-a pe direcţia Akadânlar – Tatar Atmagea, solicitând în acelaşi timp ajutoare pentru întărirea capului de pod29. Primind aprobarea, Armata a 3-a dă ordin Grupului operativ de est şi Diviziei a 9-a să execute ofensiva pe direcţiile aprobate. Primind informaţii de la Turtucaia că situaţia este deosebit de gravă, comandantul armatei insistă la Grupul de Est pentru declanşarea ofensivei la 22 august/4 septembrie spre Kurtbunar – Akadânlar30. În seara zilei 21 august/3 septembrie comandantul Armatei a 3-a române, constatând că trupele ruse nu se găseau în raionul ordonat, hotărăşte să vină în ajutorul capului de pod doar cu cele două divizii române. Cu toate că între timp corpul rus reuşise să se concentreze în raionul acţiunilor de luptă, generalul Zaioncikovski, nesocotind ordinele exprese ale comandantului Armatei a 3-a, a hotărât ca atacul să se dea la sud-est de Kurtbunar, nu în direcţia Kurtbunar – Akadânlar, aşa cum prevedea ordinul comandantului armatei, care de fapt corespundea nevoilor operative ale frontului.
În acest timp, comandantul Armatei a 3-a bulgare dă ordinul de atac31 Nr. 17, prin care precizează misiunile trupelor bulgare, care urmau să atace Capul de pod Turtucaia, la 22 august/4 septembrie astfel: conform ordinului de atac, Detaşamentul Hammerstein urma să atace şi să ocupe centrul 3, Divizia a 4-a, centrele 7,8,9, iar Brigada 1 din Divizia 1-a, centrul 11.
Deoarece Divizia a 4-a bulgară nu stabilise legătura cu Detaşamentul Hammerstein, artileria grea nu-şi ocupase poziţiile din cauza drumurilor desfundate, iar legătura dintre infanterie şi artilerie nu fusese realizată, cu aprobarea comandantului Armatei a 3-a bulgare, atacul a fost amânat pentru ziua de 23 august/5 septembrie.
Acţiunile de luptă din ziua de 22 august / 4 septembrie
În Sectorul I Staroselo, deoarece nu se semnalase nici o mişcare a inamicului în dimineaţa acelei zile, comandantul capului de pod a hotărât executarea unui contraatac pentru recucerirea poziţiei înaintate de la Staroselo. La pregătirea de artilerie executată asupra trupelor bulgaro-germane de pe dealul Staroselo a participat alături de artileria sectorului şi artileria de pe monitoare32. Batalionul 2 din Regimentul 36 infanterie a reocupat, fără să întâmpine o rezistenţă deosebită subsectorul Siahlar, iar Batalionul 1 din Regimentul 36 şi Batalionul 4 din Regimentul 75 aliniamentul dinapoia bălţii Staroselo, dar nu a ocupat şi satul Staroselo, care era părăsit de inamic.
După-amiază, bulgarii reiau înaintarea în faţa Sectorului I, aproximativ 3-4 batalioane şi 3 baterii au fost semnalate deplasându-se spre Siahlar, iar două companii au fost observate coborând dealul Staroselo spre sat. Tot în această perioadă, din cauza focului artileriei bulgare, Batalionul 2 din Regimentul 36 s-a retras de pe poziţiile ocupate la Siahlar33, pe aliniamentele centrelor 3, 4 şi 5.
În aceste condiţii comandantul capului de pod a ordonat încetarea atacului, declanşat în dimineaţa zilei şi retragerea trupelor pe poziţiile iniţiale. În sprijinul Sectorului I, comandantul capului de pod trimite Batalionul 4 din Regimentul 80 infanterie, două companii din Batalionul 48 miliţii Buzău, şi Batalionul 1 din Regimentul 75 infanterie, acest sector totalizând nouă batalioane. Din păcate, deşi dispunea de forţe suficiente, comandantul sectorului nu a organizat corespunzător apărarea, şi nu a alcătuit rezerva de sector, indispensabilă pe timpul luptelor.
În Sectorul II Daidir, inamicul a declanşat în zorii zilei trageri de artilerie asupra bateriilor româneşti instalate în apropierea sectorului. Artileria noastră a răspuns executând trageri asupra trupelor bulgare care se deplasau de la Daidir spre linia centrelor. Deoarece Batalionul 2 din Regimentul 36 primise ordin să reocupe poziţiile de la Siahlar, comandantul capului de pod a ordonat comandantului Sectorului II, să ocupe centrele 4 şi 5 cu două companii, astfel că din acel moment Sectorul de apărare al Regimentului 79 se întindea de la centrele 4 la 9 inclusiv34.
În Sectorul III Antimovo, comandantul sectorului, locotenent-colonelul Marinescu Ion având informaţii că inamicul se concentrează în zona Beliţa, a ordonat ca artileria sectorului să execute în tot cursul dimineţii trageri asupra acestei zone. Pentru identificarea trupelor bulgare din faţa sectorului pe care-l comanda, comandantul Sectorului III, organizează două recunoaşteri, una spre Sarighiol cu Batalionul 4 din Regimentul 76 şi cealaltă spre satul Antimovo cu Batalionul 3 din acelaşi regiment. Batalionul 4 porneşte în marş la ora 09.00 până la ora 10.00 ocupă satul Sarighiol, după care se îndreaptă spre Viskioi. Când ajunge la aproximativ 600 m de această localitate, comandantul sectorului dă ordin de încetare a misiunii şi de reîntoarcere în capul de pod. Batalionul 3 ocupă fără incidente satul Antimovo, deoarece trupele bulgare s-au retras din sat în urma acţiunii Batalionului 4. Acelaşi ordin de retragere în interiorul capului de pod35 a fost dat şi Batalionului 3.
În seara acestei zile sosesc la Turtucaia primele trupe în sprijinul forţelor din capul de pod: Batalionul 1 din Regimentul 75 infanterie şi Divizionul 1 din Regimentul 5 obuziere. Mai sosesc Batalionul de miliţii „Vasile Lupu”şi două baterii de 75 mm, iar în cursul nopţii Batalionul 1 din Regimentul 80 infanterie, Batalionul 2 din Regimentul 74 şi Batalionul 3 din Regimentul 7536.
Forţele de sprijin au fost repartizate astfel: un batalion Sectorului I, două batalioane Sectorului II, un batalion Sectorului III, iar artileria s-a deplasat la remiza 2, în măsură să intervină în sprijinul Sectoarelor I sau II.
Interesant este că, în această zi, deşi inamicul practic nu a atacat, comandantul capului de pod, a cerut insistent ajutoare, deoarece: „situaţia este disperată şi nu speră să mai poată rezista din lipsă de rezerve”37. Aşa cum am precizat anterior inamicul a folosit zilele de 20-22 august/2-4 septembrie în special pentru pregătirea atacului, declanşând doar unele acţiuni ofensive cu caracter limitat, cum au fost cele din zona Sectorului I unde s-au executat trageri pentru a proteja deplasarea trupelor proprii şi a induce în eroare trupele noastre asupra adevăratelor intenţii ale forţelor atacatoare. Această perioadă de relativă acalmie putea fi folosită pentru regruparea forţelor, constituirea rezervei generale, iar artileria, printr-o mai atentă observare a câmpului de luptă, putea să intervină pentru întârzierea şi chiar oprirea trupelor bulgare care înaintau spre bazele de plecare la ofensivă. Hotărârile comandantului capului de pod au fost indiscutabil influenţate de cererile la fel de insistente ale comandanţilor de sectoare, care neapreciind corect situaţia, amplificau orice mişcare a trupelor inamice. Se impunea, fără îndoială, ca toate rapoartele şi cererile comandanţilor de sectoare să fie verificate, din păcate structura comandamentului capului de pod nu era în măsură să asigure o conducere corespunzătoare, deoarece avea în statul major doar doi ofiţeri inferiori.
La apelurile repetate ale comandantului capului de pod, comandantul Armatei a 3-a trimite următorul ordin al Marelui Cartier General: „Turtucaia nu trebuie să cadă, garnizoana trebuie să reziste până la ultimul om, deoarece trupe proaspete vor veni în ajutor. Aceasta din Înaltul Ordin al M.S. Regelui”38. Poate că situaţia ar fi fost alta dacă aceste ajutoare (în total au sosit la Turtucaia aproape 17 batalioane) erau folosite de comandantul capului de pod pentru restabilirea apărării în sectoarele vulnerabile, prin constituirea lor în rezerve la dispoziţia comandantului. De multe ori acestea, la sosirea în Turtucaia, pierdeau timp preţios pentru ordine de la comandamentul capului de pod, iar introducerea lor în luptă se făcea, imediat ceea ce a redus foarte mult din puterea lor combativă.
Acţiunile de luptă din 23-24 august/ 5-6 septembrie
În ziua de 23 august/5 septembrie în Sectorul I Staroselo, artileria bulgară amplasată pe înălţimile dintre Siahlar şi Staroselo, a început pregătirea de foc asupra centrelor 2, 3, 4 şi 5, atacul fiind planificat pentru ora 12.00.
Artileria Sectorului I a executat trageri asupra infanteriei şi artileriei inamice care cobora la nord şi nord-est de Siahlar.
La orele 12.00, trupele germano-bulgare din Detaşamentul Hammerstein au început atacul asupra centrelor 3, 4, 5 şi 6, dar au fost oprite de Batalionul 2 din Regimentul 36 şi de Batalionul 4 din Regimentul 75 la est de Staroselo39. După o scurtă pregătire de artilerie, inamicul reia atacul, cu efortul principal asupra centrului 3, însă şi această acţiune este oprită. În acest timp, trupele Diviziei a 4-a bulgare ocupând centrele 7, 8, 9 din Sectorul II, ameninţau flancul stâng al Sectorului I, situaţie ce determină pe comandantul Sectorului I să ordone părăsirea liniei centrelor şi retragerea pe linia a doua de rezistenţă40. Singurele trupe care au rămas pe linia principală de apărare au fost cele ale centrului I, care datorită sprijinului eficient a focului artileriei de pe monitoarele Diviziei de Dunăre şi a bateriilor amplasate în stânga Dunării, au avut posibilitatea la un moment dat să execute chiar un contraatac41. Astfel, în seara acestei zile Detaşamentul Hammerstein fiind puternic lovit de artileria noastră la flancul stâng, începe retragerea spre valea Staroselo. Era o împrejurare favorabilă pentru comandantul Sectorului I, care, dacă ar fi luat iniţiativa unui contraatac din acest centru, în acel moment, trupele noastre reocupau toate centrele, mai ales că acest grup inamic nu avea legătura stabilită cu flancul drept al Diviziei a 4-a bulgare.
Comandantul capului de pod, fiind informat despre retragerea majorităţii trupelor din Sectorul I pe linia a 2-a de rezistenţă, a ordonat comandantului sectorului să execute un contraatac pentru a recuceri poziţiile părăsite fără luptă42.
În Sectorul II Daidir, după o puternică pregătire de foc asupra centrelor 7, 8, 9 şi 10, inamicul, respectiv trupele Diviziei a 4-a bulgare, a declanşat la orele 8.00 atacul43. S-au purtat lupte deosebit de violente, bateriile fixe ale sectorului fiind realmente distruse, apărătorii rezistând cu greu atacurilor în valuri ale inamicului. La ora 9.30 unităţile de pe linia principală de rezistenţă au raportat că sunt atacate de forţe superioare şi că au mari pierderi fapt ce determină pe comandantul sectorului să intervină în ajutorul acestora cu batalioanele 1 şi 4 şi Regimentul 79 Infanterie. Sprijinite puternic de artilerie, regimentele 19 şi 31 infanterie bulgare au reluat în forţă atacul şi au reuşit aproximativ în jurul orei 11.30 să cucerească centrele 7 şi 9. Foarte bine a acţionat divizionul de obuziere 105 mm din Regimentul 5 obuziere român, care a provocat pierderi importante inamicului care cobora dinspre Daidir spre Staroselo. În faţa unui inamic numeros, 16 batalioane, cele 4 batalioane care apărau Sectorul 2, cu toată rezistenţa eroică, sunt nevoite să se retragă pe linia de reculegere44.
Graţie contraatacului executat de aceste două batalioane asupra intervalului dintre centrele 8-9, a fost oprită înaintarea Regimentului 7 Infanterie bulgar. Situaţia a fost ţinută sub control până către orele 15.00, când datorită superiorităţii trupelor atacatoare, trupele noastre au fost nevoite să se retragă pe liziera de nord a pădurii Turtucaia. Deşi Regimentul 79 Infanterie fusese practic scos din luptă, cu cei 300 de oameni care mai rămăseseră, comandantul Sectorului II încearcă un contraatac asupra centrului 9, pentru oprirea inamicului. La apropierea de linia a 2-a de rezistenţă, aceste trupe întâlnesc Batalionul 2 din Regimentul 75 Infanterie, trimis de comandantul capului de pod, pentru a susţine retragerea trupelor din Sectorul II. Împreună cu aceste trupe acţionează pentru oprirea inamicului, până către orele 19.00 când lupta încetează. Inamicul fiind nevoit să se oprească pe liziera de sud a pădurii Turtucaia, trupele noastre au avut posibilitatea să se regrupeze şi să ocupe poziţia a doua de rezistenţă. În sprijinul Sectorului II a fost trimis şi Batalionul de miliţii „Vasile Lupu” care după o primă reacţie de panică cu greu a putut fi adunat şi pus să ocupe poziţia între văile Fotului şi Taslagea-Culac45.
În Sectorul III Antimovo, atacul a fost declanşat de Brigada 1 din Divizia 1-a cu regimentele 1 şi 6 infanterie. Cele două regimente bulgare au atacat centrul 11 şi intervalul dintre centrele 11 şi 12.
După regruparea trupelor pe linia a 2-a de rezistenţă, comandantul sectorului a hotărât executarea unui contraatac cu batalioanele 4 şi 1 din Regimentul 84, pus la dispoziţia sectorului de comandantul capului de pod.
Deoarece între timp inamicul ocupase şi celelalte centre din sector, acest contraatac a fost respins cu uşurinţă de infanteria şi artileria acestuia. Succesul ofensivei bulgare în acest sector a fost posibil datorită şi modului de acţiune al trupelor noastre, care nu şi-au sincronizat mişcările, cedând fără motiv poziţiile de apărare destul de bine organizate, de pe linia centrelor46.
Faţă de situaţia existentă la Turtucaia, comandantul Armatei a 3-a române a hotărât să intervină cu diviziile 19 şi 9 infanterie de la Bazargic şi Silistra pentru a ataca din flanc şi inamicul. În acest scop s-a ordonat Grupului de Est să se îndrepte în marş forţat spre Turtucaia, iar Diviziei a 9-a să execute o ieşire din Silistra spre Turtucaia, lăsând la Silistra numai 4 batalioane47. Au sosit deja în cursul acestei zile, Brigada 29 Infanterie cu 3 batalioane din Regimentul 34 şi Batalionul 1 din Regimentul 74 cărora comandantul capului de pod le-a ordonat să atace pe direcţia centrelor 8-11, pentru a lovi din flanc trupele bulgare care ocupaseră aceste centre. Fiind primite cu un puternic foc de infanterie de către trupele bulgare din centrele 11-12, aceste forţe au fost nevoite să se retragă pe poziţia a 2-a de rezistenţă. Este introdus în luptă şi Batalionul 3 din Regimentul 2 grăniceri, la stânga Regimentului 34, care şi el a fost nevoit să se oprească, din cauza focului inamic, la liziera pădurii Dereana. Între timp a sosit la Turtucaia şi Batalionul 2 din Regimentul 2 grăniceri care a fost repartizat tot Brigăzii 29 şi dispus între Regimentul 34 şi Batalionul 1 din Regimentul 74. Inamicul profitând de succesul atacului, a hotărât să continue ofensiva pentru cucerirea celorlalte centre şi a poziţiei a 2-a de rezistenţă din Sectorul III48.
Acţiunile din ziua de 24 august/6 septembrie au fost cele mai dramatice şi ultimele în Capul de pod Turtucaia.
Comandantul Capului de pod, primind ordinul expres de la Armata a 3-a de a rezista până la ultimul om, a dat în noaptea de 23-24 august/5-6 septembrie ordinul de luptă pentru a doua zi, prin care urmărea să regrupeze unităţile retrase pe linia a 2-a de rezistenţă şi să constituie un grup de manevră în partea de est a Turtucaei, cu ajutorul căruia să contraatace în flancul drept al inamicului, grup ce urma să facă joncţiunea cu Divizia a 9-a de la Silistra. Totodată, se avea în vedere şi o evacuare a trupelor către Silistra, în cazul în care situaţia ar fi impus acest lucru49.
Ultimul batalion din Regimentul 80 sosise la Turtucaia în dimineaţa zilei de 24 august/6 septembrie şi a fost destinat rezervei capului de pod. Din artileria capului de pod, mai rămăseseră la dispoziţia apărării 12 baterii. Inamicul informat că poziţia a doua de rezistenţă nu avea lucrările de amenajare terminate, a hotărât să continue atacul în ziua următoare, cu misiunea de a cuceri şi această poziţie fortificată.
Atacul din Sectorul I s-a declanşat la orele 11.00 având obiectiv recucerirea pădurii Turtucaia şi a centrelor 2-4. Pe lângă faptul că a fost insuficient de bine organizat, acest atac a debutat nefavorabil, trupele noastre când coborau valea Turtucaia pentru a se îndrepta spre remiza 2 au fost întoarse la flancul stâng de Brigăzile 1-a şi a 3-a din Divizia a 4-a bulgară, care în acel moment ieşeau din pădurea Turtucaia şi porneau la atac50.
În Sectorul III, contraatacul iniţiat de Regimentul 34 infanterie, Regimentul 2 grăniceri şi Regimentul 79 n-a putut progresa deoarece nu a fost sprijinit de artilerie, reuşind doar pentru moment să oprească atacul Brigăzii 1-a din Divizia 1-bulgară. Către orele 12.00 infanteria inamică, sprijinită puternic de artileria grea, în pofida încercărilor disperate ale apărătorilor, a reuşit să cucerească ultimele rezistenţe din acest sector, iar până la orele 16.00, să cucerească toată poziţia a doua de rezistenţă şi platoul de la sud de Turtucaia. Ruperea apărării pe linia a doua de rezistenţă a însemnat începutul dezastrului, trupele române, dezorganizate, fără comandanţi au început retragerea generală, căutându-şi salvarea spre Dunăre sau spre Silistra.
Ajutoarele care trebuiau să sosească la Turtucaia, din diferite motive nu au ajuns la timp la destinaţie. Astfel Divizia a 9-a care se deplasa spre Turtucaia a întâmpinat la 15 km est de Turtucaia trupele bulgare şi după o scurtă luptă, s-a întors la Silistra, iar Grupul operativ de Est, comandat de generalul rus Zaioncikovski în loc să execute ordinul comandantului Armatei a 3-a române, a îndreptat trupele pe care le comanda spre Bazargic51. Trupa demoralizată şi în majoritatea cazurilor rămasă fără comandanţi a încercat un ultim refugiu spre debarcader, iar ofiţerii s-au adunat la Cercul militar din Turtucaia, unde s-a hotărât ca cel mai vârstnic ofiţer să predea capul de pod.
Din totalul de 39.000 de militari (în efectivul garnizoanei Turtucaia era inclus şi numărul de militari care au sosit pe parcursul luptelor) bulgarii au luat prizonieri 480 ofiţeri şi 28.020 trupă, diferenţa de 10.500 o reprezintă pierderile în acţiunile de luptă, precum şi 3.500 de militari care au reuşit să se salveze trecând Dunărea sau retrăgându-se spre Silistra.
Cauzele şi consecinţele înfrângerii armatei române la Turtucaia
Pierderea Capului de pod Turtucaia s-a datorat în principal unor cauze de ordin intern care au ţinut de modul de organizare şi dispunere a forţelor care au acţionat în această zonă a Frontului de Sud.
Deşi în capul de pod exista o divizie, statul major al acesteia era departe de a răspunde nevoilor operative. Format din doi căpitani, acesta s-a dovedit în general neputincios în faţa avalanşelor de situaţii deosebite apărute în timpul luptelor. Repartizarea pe sectoare a forţelor a fost deficitară, întărindu-se nejustificat Sectorul I, s-a lăsat descoperit Sectorul II, unde s-a produs de fapt atacul principal al inamicului. Acest inconvenient s-a datorat neîndeplinirii în mod necorespunzător al misiunilor de recunoaştere de către unităţile destinate în acest scop. Eşalonul superior nu a sprijinit cu nimic această activitate, datele despre inamic fiind foarte vagi şi contradictorii. Totuşi, şi în aceste condiţii, când informaţiile despre planul de ofensivă al armatei bulgare erau foarte puţine, comandamentul capului de pod, trebuia să ia în calcul că un atac asupra Sectorului II era mult mai posibil deoarece acesta nu putea fi sprijinit de artileria flotei sau de bateriile din stânga Dunării faţă de celelalte două sectoare care aveau flancurile sprijinite pe Dunăre52. O altă cauză majoră a eşecului de la Turtucaia a fost modul, în general defectuos, de acţionare a trupelor. Din momentul declanşării atacului de către bulgari, acestea, prost conduse de comandanţi, au executat de regulă manevre greşite. Aşa, spre exemplu neevaluând corect situaţia, comandantul Sectorului I a luat iniţiative, în totală discordanţă cu realităţile câmpului de luptă, de a părăsi cu subunităţile din subordine, în mai multe rânduri, linia principală de rezistenţă fără ca acest lucru să fie necesar.
O altă deficienţă poate fi considerată aceea că unităţile destinate să apere Capul de pod Turtucaia, au fost majoritatea formate la mobilizare numai din oameni aduşi din rezervă. Prezenţa acestora a lăsat în general de dorit, în unele situaţii cum a fost la Regimentul 76 de infanterie aceştia au fost obişnuiţi ca la fiecare sfârşit de săptămână sau în zilele de sărbătoare să fie învoiţi câte două zile, iar când regimentul a fost dislocat la Turtucaia şi nu s-a mai acordat această facilitate, cazurile de lipsă nemotivată erau foarte dese53. Cu excepţia Regimentului 36 Infanterie, celelalte unităţi aveau comandanţii de companii ofiţeri de rezervă, iar dotarea cu armament şi tehnică era precară. Au fost însă şi situaţii când, beneficiind de comandanţi competenţi, multe din aceste unităţi şi subunităţi s-au comportat foarte bine. Este cazul Regimentului 79 Infanterie, care condus cu fermitate şi pricepere de comandantul său, locotenent-colonelul Dumitrescu, a reuşit să ţină piept unui inamic mult superior şi numai în urma unor mari pierderi inamicul a putut să atace apărarea Sectorului II. La cererile repetate ale comandantului capului de pod de a i se trimite cel puţin un regiment activ ca rezervă mobilă, i s-a trimis în cele din urmă patru batalioane de miliţii a căror valoare combativă era practic nulă54. Comandantul capului de pod nu a organizat o rezervă la nivelul diviziei în măsură să intervină operativ la nevoie. În primele zile a fost întărit Sectorul I în urma cererilor repetate ale comandantului acestuia, iar pe timpul luptelor, batalioanele care au venit în sprijinul Turtucaiei au fost imediat introduse în luptă, fără să fie o concepţie clară de folosire a acestora.
Mijloacele de luptă, în special artileria, nu corespundea nevoilor de apărare, multe din piese erau vechi, altele nu aveau platformele terminate, şi, ceea ce era şi mai grav, au fost piese care nu aveau suficientă muniţie sau altele ce nu au avut muniţia corespunzătoare şi deci nu au putut executa focul. Astfel, piesele de 150 mm au avut numai 150 lovituri de tun, care s-au terminat în primele două zile de luptă55. Deşi a fost o perioadă de acalmie, în zilele de 20-22 august/2-4 septembrie, comandamentul capului de pod nu a luat măsuri suficiente pentru oprirea inamicului care se concentra în vederea ocupării bazei de plecare la ofensivă. Astfel că în acele zile trupele bulgare şi-au desfăşurat nestingherite activitatea, constând în special în instalarea observatoarelor, stabilirea legăturilor şi ocuparea poziţiilor de tragere de către artilerie.
Deşi comandantul Armatei a 3-a, generalul Aslan Mihai, ca urmare a deteriorării situaţiei de la Turtucaia, a ordonat ca celelalte mari unităţi din Grupul de Est să intervină urgent la Turtucaia, acest ordin nu a fost executat, din cauza lipsei de receptivitate a generalului Zaioncikovski care a dat o altă misiune trupelor sale, precum şi indeciziei generalului Basarabescu, care nu a reuşit să ajungă cu Divizia a 9-a în acest sector al frontului. Elementul psihologic a fost cel care a contat cel mai mult în ultimele zile la Turtucaia. Copleşiţi de numărul atacurilor, bombardaţi neîncetat de artileria grea bulgară, care a sprijinit foarte bine atacul, simţind din plin lipsa unor comandanţi hotărâţi, care să îi conducă la victorie, au fost cauze care au dus la deznădejde, deprimare şi panică în rândul militarilor. Când s-a constatat că de fapt Divizia a 9-a nu a sosit, aşa cum însuşi comandantul capului de pod a transmis în tranşee, panica a devenit generală, trupele retrăgându-se în debandadă căutându-şi scăparea spre Dunăre sau Silistra56.
După căderea Turtucaiei, pentru interzicerea dezvoltării ofensivei bulgare, Comandantul Armatei a 3-a române, a ordonat, în seara aceleaşi zile, Grupului Operativ de Est, în compunerea căruia a intrat şi Divizia a 9-a să se retragă şi să reziste pe linia întărită de la sud de aliniamentul Medgidia – Constanţa.
Concomitent cu această acţiune, trupele aliate desfăşurau cu succes lupta pentru eliberarea oraşului Bazargic şi au preluat iniţiativa pe porţiunea estică a frontului din sudul Dobrogei.
O consecinţă importantă a insuccesului de la Turtucaia a constituit-o regruparea forţelor de pe Frontul de Sud. Marele Cartier General român, analizând situaţia complexă creată în Dobrogea, a hotărât, având în vedere şi noile misiuni ce reveneau acestui front, constituirea Armatei de Dobrogea formată din Corpul 47 rus, diviziile 9 şi 19 române şi Brigada 5 Călăraşi, cu misiunea de a ataca imediat inamicul în direcţia Turtucaia. Armatei a 3-a îi revenea misiunea să apere cursul Dunării între Olt şi Moviliţa. Deoarece inamicul a primit întăriri, luptele pentru eliberarea Bazargicului s-au desfăşurat cu dificultate, situaţie ce a determinat amânarea contraofensivei spre Turtucaia şi replierea Armatei de Dobrogea pe aliniamentul Cuzgun – Caraomer – Mangalia. Pierderea Turtucaiei a avut consecinţe şi asupra desfăşurării planului român de campanie.
Evoluţia nefavorabilă a evenimentelor din sudul Dobrogei, a determinat Marele Cartier General să ordone oprirea ofensivei de pe Frontul de Nord şi dislocarea de pe acest front a 7 divizii, care împreună cu forţele româno-ruse din Dobrogea să declanşeze o operaţie de anvergură pentru înfrângerea trupelor bulgaro-germane pătrunse pe teritoriul naţional.
Pierderea unui sector de front, care era secundar, şi care pe ansamblu nu periclita acţiunile de pe Frontul de Nord, nu trebuia să modifice Planul de campanie. Continuarea operaţiilor pe frontul principal, ar fi permis atingerea obiectivului strategic stabilit şi în acest fel s-ar fi împiedicat concentrarea diviziilor germane în Transilvania.
În concluzie, se poate afirma că în campania din anul 1916 s-a pierdut iniţiativa strategică pe ambele teatre de operaţii, atât din cauze subiective, care au aparţinut în general factorilor interni, dar şi din motive obiective, cum a fost nerespectarea prevederilor Convenţiei militare de către aliaţii ţării noastre. S-a confirmat încă o dată, ca de atâtea ori în istoria noastră, importanţa deosebită care trebuie acordată forţelor armate care în orice moment trebuia să fie pregătite, singure sau în cooperare cu aliaţii conjuncturali, să îndeplinească misiunile ce le revin.
Note
1 Col. Constantin Zagorit, Turtucaia , Editura Institutului de arte grafice, Ploieşti, 1939, p. 16.
2 G.A.Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), Editura Hertz, Bucureşti, 1936, p. 179.
3 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 111-115.
4 Constantin Zagorit, op.cit., pp. 18-19.
5 Ibidem, p. 20.
6 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 803, f. 3-6
7 Constantin Zagorit, op.cit., p. 20.
8 România în anii primului război mondial, vol. 1, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 8.
9 Constantin Zagorit, op.cit., pp. 16-17.
10 Ibidem, p. 21.
11 G.A. Dabija, op.cit., p. 181.
12 Constantin Zagorit, op.cit., p. 17.
13 Ibidem, p. 24.
14 Documentul 271, Instrucţiunile speciale pentru Turtucaia în România în războiul mondial, vol. 1, Documente – Anexe, p. 479.
15 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 803, f.1.
16 G.A. Dabija, op.cit., p. 181.
17 Constantin Zagorit, op.cit., p. 25.
18 Ibidem, p. 26.
19 Istoria militară a poporului român, vol. 5, Editura Militară, Bucureşti, 1988, op.cit., p. 421.
20 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 803, f. 2.
21 Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 319.
22 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 803, f. 2-3.
23 Constantin Zagorit, op.cit., pp. 33-35.
24 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 802, f. 11.
25 România în războiul mondial 1916-1919, vol. 1, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, p. 483.
26 G.A. Dabija, op.cit., p. 199.
27 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., p. 484.
28 G.A. Dabija, op.cit., p. 201.
29 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., pp. 492-493.
30 [1]Documentul 325, Telegrama nr. 124 din 21 august/3 septembrie 1916, în România în timpul războiului mondial, vol.1, Documente – Anexe, p. 571.
31 G.A. Dabija, op.cit., p. 202.
32 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., p. 496.
33 Ibidem, p. 497.
34 G.A. Dabija, op.cit., p. 207.
35 Ibidem, p. 208.
36 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 802, f. 13
37 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., p. 495
38 Ibidem, p. 496
39 G.A. Dabija, op.cit., p. 216.
40 Constantin Zagorit, op.cit., p. 137.
41 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., p. 510.
42 Ibidem, p. 511.
43 Ibidem, p. 513.
44 A.M.R., fond Marele Stat Major,
Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 802, f. 16-17.
45 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., p. 516.
46 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 802, f. 14.
47 Ordinul telefonic al Armatei a 3-a către Divizia 9 în România în războiul mondial, vol. 1, Documente – Anexe, p. 586.
48 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 802, f. 16.
49 România în războiul mondial, vol. 1, op.cit., p. 542.
50 G.A. Dabija, op.cit., p. 241.
51 Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 331.
52 G.A. Dabija, op.cit., p. 253.
53 A.M.R., fond Marele Stat Major, Secţia 3 Operaţii, dosar nr. 802, f. 38.
54 Ibidem, f. 39.
55 Ibidem, f. 41.
56 G.A. Dabija, op.cit., p. 254.
Bibliografie
Lucrări cu caracter general și special:
ANASTASIU, Ioan, general, Războiul pentru întregirea neamului, Studiu critic, Bucureşti, 1936;
ATANASIU, Victor, Iordache, Anastasie, Iosa, Mircea, Oprea, Ion M., Oprescu, Paul, România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979;
BÂRZOTESCU, Laurenţiu, colonel, O amintire. Operaţiunile iniţiale din Dobrogea în anul 1916, Bucureşti, 1926;
CAMPUS, Eliza, Din politica externă a României, 1913-1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980;
CAZAN, Gheorghe-Zoner, Şerban, România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Bucureşti, 1979;
CUPŞA, Ion, colonel, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967;
DABIJA, G.A., general, Armata română în războiul mondial (1916-1918), Editura Hertz, Bucureşti, 1936;
DEAC, Augustin, Caracterul participării armatei române la primul război mondial, Bucureşti, 1973;
FALKENHAYN, Erich von, general, Le comandament supreme de l’Armee allemande, 1914-1916 et ses decisions essentieles, Paris, 1921;
IBIDEM, Compania Armatei a 9-a germane împotriva românilor şi ruşilor 1916-1917, Bucureşti, 1934;
GĂVĂNESCU, Constantin, general, Războiul nostru pentru întregirea neamului, Editura Coresi S.R.L., Bucureşti, 1993;
IOANIŢIU, Alexandru, locotenent-colonel, Războiul României, 1916-1918, vol. I-II, Bucureşti, f.a;
KIRIŢESCU, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
MAGHIAR, Nicolae, Dănilă, Ion, Moise, Leonida, Ferdinand I. Cuvânt pentru întregirea neamului românesc, Editura Metropol, 1994;
NUŢU, Constantin, Desăvârşirea unificării statului naţional român, Editura Academiei, Bucureşti, 1968;
POPA, Mircea, N., Primul război mondial 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
ZAGORIT, Constantin, colonel, Turtucaia, Institutul de arte grafice „Concurenţa”, Ploieşti, 1939;
***, România în războiul mondial 1916-1919 vol. I Documente – Anexe, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934;
***, România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi, 1980.
Presă și reviste
CAZAN, Gheorghe, „Evoluţia relaţiilor economice româno – austro – ungare”, în Revista de istorie , nr. 3, Bucureşti, 1971.