Succes sau eşec al  modelului  multiculturalismului în  Uniunea  Europeană

Success or failure for the model of multiculturalism in the European Union

Abstract:

A theme that appears frequently in public debate, in recent years, concerns the future and destiny of a united Europe, from the cultural approach of the European integration, the relationship between national and European level, the relationship between the national cultures in  the European  space and the possibility of the emergence of a European cultural identity with supranational character. Therefore, the present paper starts from Giovanni Sartori’s assertion according to whom, Europe is faced with the dilemma of multiculturalism versus pluralism aiming to examine whether the model of multiculturalism can be viable given that European public space became a geopolitical environment that is experiencing a new institutional arrangement between nation states and a new paradigm of coexistence of the cultural differences.There are analysed, in chronological perspective, the evolution of the European integration process focusing on the fourth level, the cultural one. Thus, the construction of a common European cultural space that, deeply, closes the citizens, the nations, the ethnicities, the societies  and the regions proves to be the most difficult task that removes more and more European Union from an European identity and from the emergence  of a European demos.

Keywords: multiculturalism; public space; European identity; citizenship.

Introducere

Ca ideologie a diversităţii, multiculturalismul şi-a propus să creeze un cadru de afirmare pentru identităţile de grup. Chiar Sartori afirma că multiculturalismul este politica gata să promoveze diferenţele etnice şi culturale[1].

Ultimii ani de criză au evidenţiat şi maniera ambiguă de gestionăre a consecinţelor diversităţii, rezultată din fenomenul migraţional, aspecte remarcate în declaraţiile politice ferme ale liderilor europeni. Într-o declaraţie din octombrie 2010, cancelarul german Angela Merkel a vituperat multiculturalismul în Germania, cu referire la comunităţile de musulmani, afirmând că acesta este „un eşec total”[2]. În februarie 2011, preşedintele Nicolas Sarkozy a susţinut şi el că modelul multiculturalismul este un eşec European.[3] El a dezavuat în termeni similari politicile multiculturale în Franţa, afirmând că imigranţii trebuie să internalizeze valorile fundamentale ale statului francez, integrându-se în comunitatea naţională[4].

Aceste declaraţii privind eşecul multiculturalismului nu sunt singulare. Premierul britanic David Cameron a condamnat „ eşecul doctrinei statului multicultural susţinând cătrebuie să se renunţe la el”, afirmând că Marea Britanie necesită o identitate naţională robustă pentru gestionarea ideologiilor extremiste[5].

Ca urmare, s-ar putea ca eşecul anunţat al multiculturalismului să nu mai dea noi impulsuri pentru continuarea proiectului părinţilor fondatori ai construcţiei europene – unificarea europeană şi construirea visului unei Europe Unite.

1. Multiculturalismul ca ideologie a diversităţii. Abordări ale multiculturalismului.

Originile multiculturalismului în societatea modernă studiile de istorie a migraţilor în societatea modernă plasează începuturile acestui fenomen în epoca idustrializării îndeosebi în ultimele decenii ale secolului trecut. Este vorba atât de mişcări de populaţie în interiorul uneia şi aceleiaşi ţări (prin urbanizare, părăsirea satelor de către primele generaţii de muncitori industriali), cât şi de transferul internaţional al forţei de muncă. Aceste acţiuni exprimă o realitate complexă a societăţii industriale din ultimul secol – mişcarea liberă a forţei de muncă, migraţia economică a unor populaţii de dimensiuni considerabile şi interferenţele culturale, sociale, educaţionale pe care această migraţie le provoacă.

Procesul opus, de exacerbare a diferenţelor – în loc de a vedea complementaritatea lor -, de rupere a contactelor dintre culturi înseamnă a cultiva teama faţă de ceea ce este diferit, a perpetua discriminări anacronice – sociale, economice şi culturale – faţă de străini sau față de minorităţi. Ceea ce duce, mai devreme sau mai târziu, la apariţia unor discriminări chiar în sânul propriei populaţii majoritare şi la favorizarea unor structuri de putere nedemocratice.La scară istorică, experienţa întâlnirii faţă în faţă cu o altă cultură, cu un alt mod de viaţă, a fost trăită mai întâi de marile puteri coloniale, atunci când şi-au trimis forţe militare şi administraţie proprie în zonele de dominaţie de pe glob. Fenomenul se produce acum în sens invers, marile puteri coloniale fiind invadate de populaţia din fostele colonii.

Potrivit opiniei lui  Kymlicka, multiculturalismul este un concept compatibil cu principiile  liberal democratice, fiind unica abordare a diversităţii etno-culturale.[6] Comunităţile multiculturale, fie la scară locală sau naţională, sunt caracterizate prin convieţuirea unor populaţii care vorbesc limbi diferite, au tradiţii culturale, credinţe religioase şi sisteme de valori diferite, o educaţie şi un stil de viaţă diferit, – adesea chiar cetăţenii diferite, deşi trăiesc în aceeaşi ţară. Aceste situaţii ilustrează dimensiunea descriptivă a conceptului, dar, în sociologia contemporană, are şi o dimensiune normativă, aceea de a propune un model de reglementare întemeiat pe toleranţă şi împrumuturi culturale reciproce, pe valorizarea diferitelor experienţe culturale ale populaţiilor de origine etnică diferită care trăiesc în aceeaşi ţară.

Ideea multiculturalismului a fost precedată în sociologia americană a culturii de teoria vasului de omogenizat (“melting pot”) în care «identitatea americană» ar fi asimilat generaţii după generaţii de imigranţi. În acest proces omogenizator, imigranţii şi-ar fi pierdut propriile identităii etnice şi culturale anterioare şi au devenit “americani adevăraţi”. La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, teoria omogenizării exprima realitatea procesului de asimilare a modului de viaţă american de către noii imigranţi şi descendenţii acestora. După 1950-1960, modelul omogenizării forţate a pierdut teren în faţa recunoaşterii diversităţii. Ideea amestecului de culturi, în care fiecare şi-a păstrat propria identitate, permite acum receptarea mai atentă a contribuţiei culturale a fiecărui grup etnic.

Termenul de «bi-culturalism» a apărut la începutul anilor `60 în Canada, cu referire la bi-lingvismul populaţiei din Quebec. Influenţa şcolii americane de antropologie culturală, precum şi a şcolii franceze de antropologie fondată de Claude Levi Strauss a fost hotârâtoare în impunerea acestor teme de cercetare. În anii următori, conceptul de «multiculturalism» a intrat în discursul politic din ţări cu puternice tradiţii imigralioniste, precum Australia, Statele Unite, Noua Zeelandă, dar şi în ţări cu tradiţie colonială: Franţa şi Anglia.

Totodată, percepţiile pe care le are societatea modernă a făcut ca oferta  multiculturalismului să pară multora o soluţie cvasi-universală la disarmoniile, conflictele acestei societăţi.

2. Identitate şi cetăţenie – Cultura, ca dimensiune a cetăţeniei.

Modelul cultural european are un cadru valoric bazat pe legalitate, libertate, egalitate, fraternitate, solidaritate şi sentimentul creştin al sacrului care se adaugă evoluţiilor istorice jalonate de cele trei mari revoluţii politice moderne (engleză, americană şi franceză).[7] Europa trece printr-o criză de identitate, fiind vorba, mai ales, de dificultăţile procesului de aprofundare a integrării şi de reformă a instituţiilor comunitare.  Şi nu în ultimul rând, este vorba de criza de legitimitate a instituţiilor comunitare, care şi-ar avea sursa şi într-o criză de comunicare între instituţiile europene şi cetăţenii statelor membre, lucru vizibil după respingerea Tratatului constituţional, în 2005, de către cetăţenii francezi şi olandezi, criză care nu a fost depăşită nici după adoptarea Tratatului de la Lisabona, în 2009. Iar acest lucru arată că sursa acestei crize este una mai profundă şi nu poate fi rezolvată doar prin acte juridice sau prin reorganizări instituţionale[8].

Criza europeană de identitate nu a rămas fără ecou, în iunie 2007, liderii europeni întruniţi la Berlin, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, şi-au exprimat voinţa de a depăşi aceste blocaje şi de a relansa proiectul European. Declaraţia de la Berlin reafirmă valorile fundamentale şi idealurile comune în jurul cărora s-a construit Uniunea Europeană, construcţia unui unui spaţiu în care “identităţile şi diferitele tradiţii ale statelor membre sunt protejate”. Mai mult, este reafirmată teza “unităţii în diversitate” şi ideea că bogăţia şi forţa Europei constatu tocmai în faptul că ea cuprinde a “diversitate vie de limbi, culturi şi regiuni”[9].

Deşi politicienii şi liderii Uniunii, afirmă tot mai frecvent importanţa culturii în consolidarea solidarităţii şi a coeziunii europene, în mod surprinzător, integrarea europeană a determinat o resuscitare a interesului pentru identităţile locale, etnice, naţionale şi culturale.

Europa este un conglomerat de identităţi naţionale, a cărei diversitate etnică, lingvistică, mentală, religioasă, etc. a determinat o diversitate de culturi. Putem vorbi de o cultură europeană ca un summum al acestor culturi, dar nu ca despre o cultură de-sine-stătătoare, acest din urmă lucru presupunând un proces de lungă durată, de contopire a diverselor culturi individuale, de contopire a diverselor identităţi, şi de omogenizare a acestora după principii laborioase şi care, cel mai probabil, ar ieşi de sub orice control instituţional.

Această natură problematică a proiectului european este codificată chiar în deviza Uniunii Europene: “unitate în diversitate”, care presupune, practic, o alăturare paradoxală a unor aspecte şi realităţi diferite, ba chiar opuse de cele mai multe ori, care, de-a lungul istoriei, s-au manifestat prin antagonisme politice şi conflictele devastatoare care au lăsat răni adânci în culturi, mentalităţi şi atitudini, de unde apar adesea la suprafață în forme care nu pot fi ignorate[10].

Proiectul european nu-şi poate proba viabilitatea fără forţa modelatoare a culturii, fără a beneficia de vocaţia acesteia de a construi solidarităţi în plan uman şi social. Doar cultura, în formele ei trăite, manifestate în practici semnificante, în ritualuri şi în amalgamul vieţii cotidiene, poate consolida sentimentul comunitar al cetăţenilor din diverse state europene, sentimentul de apartenenţă şi de loialitate la o organizaţie pe care, deocamdată, mulţi dintre ei o percep ca o entitate abstractă, faţă de care nu se simt angajaţi existenţial[11].

Teoreticienii au constatat că „niciuna dintre naţiunile Uniunii Europene nu vrea, pe bună dreptate, să moară” în numele unei identităţi europene inexistente[12]. Europa este încă este văzută ca o entitate abstractă, îndepărtată de cetăţeni, a cărei identitate culturală trebuie construită, prin proiectarea unei mitologii care să-i confere o imagine mai consistentă şi mai veridică[13].

Pe de o parte, ceea ce ne nelinişteşte, este constatarea că remediile naţionalismelor sunt toate în criză: regionalism, multiculturalism, federalism, integrare europeană, construite toate de democraţiile occidentale[14]. Pe de altă parte, integrarea de până acum, economică, vamală, comercială, juridică, administrativă, instituţională şi monetară, cu un succes evident.[15]

Cultura are două componente: una materială şi alta spirituală. Componenta materială a culturii, care va fi exprimată prin termenul de civilizaţie, cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică procesele existenţei sociale. Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului faţă de lume. Acestea se fixează şi îmbracă forma unor sisteme teoretice (ştiinţa, filozofia), simbolice (arta, religia), normative (morala, dreptul, tradiţiile, obiceiurile).

Am putea sintetiza astfel universul culturii:

– sisteme teoretice (ştiinţa, filozofia);

– sisteme simbolice (religia, arta, mitologia, limba, toate tipurile de limbaje), în care predomină funcţiile simbolice şi de comunicare;

– sisteme normative (dreptul, morala, obiceiurile, tradiţia) – cu funcţii de reglementare a raporturilor interumane;

– sisteme instituţionale şi instrumentale (instituţii educaţionale, mijloace de comunicare etc.) – cu funcţii preponderent praxiologice, acţionale, practice.[16]

Cultura cuprinde şi un ansamblu complex de instituţii aferente şi mijloace de comunicare, în jurul cărora este organizată viaţa culturală şi prin care pătrund valorile (sistemul de educaţie, biblioteci, muzee, expoziţii, teatre, edituri, presă etc.). Cultura trebuie considerată şi în raport cu acest sistem de instituţii, care au menirea de a organiza creaţia culturală şi de a o difuza. Printre cele mai însemnate instituţii care mijlocesc raporturile dintre cultură şi societate, trebuie să menţionăm sistemul de învăţământ, institutele de cercetare ştiinţifică, mijloacele de comunicare în masă. Ele constituie forme prin care cultura se socializează şi îşi exercită toate funcţiile sale.[17]

Multitudinea definiţiilor culturii a fost sistematizată de cercetătorii din cadrul ştiinţelor culturii astfel:

1. Conceptul spiritual-estetic al culturii, strâns legat de cele de artă  şi de formare. În acest sens, cultura este întruchipată de operele încărcate de valori estetice şi morale ale marilor scriitori, artişti şi compozitori.
2. Conceptul instrumental de cultură.
3. Conceptul antropologic de cultură, definit drept totalitatea valorilor, simbolurilor, modelelor de acţiune de gândire şi de percepţie, ritualurilor, tradițiilor unei societăţi[18].

Fiecare cultură dezvoltă o viziune proprie despre lume cu semnificaţii de valoare universală plecând de la experienţa particulară.

Pluralismul cultural european, pe lângă apărarea diversităţii, pune problema comunicării dintre culturi, care recunosc că fiecare contribuie tocmai prin diferențele specifice la îmbogăţirea experienței umane[19].

Multiculturalismul este o realitate a existenţei în acelaşi orizont spaţio-temporal a unor grupuri de indivizi provenite sau raportate la mai multe culturi care îşi afirmă notele specifice în mod izolat, evitând, de regulă, contaminările. Multiculturalitatea are o predominantă dimensiune statică; într-o abordare multiculturală interacţiunile nu sunt excluse, dar ele nu sunt implicite conceptului[20].

3. De la spaţiul public naţional la spaţiul public european şi înapoi.

Revenirea naţionalismului în Europa, după 1989, se accentuează. Separările ideologice şi-ai pierdut din valoare, statul este în criză iar mecanismele instituţionale liberale sunt slabe şi nu fac faţă revendicărilor violente. Toate acestea au dus la o critică acută a modelului multiculturalismului, regionalismului, federalismului sau integraţionist; nici una nu poate rezolva criza în care se adâncesc statele –naţiune[21]. Conceptul de identitate europeană exprimă mai degrabă ideea de unitate decât identitatea reală[22]. Va trebui ca în viitor, UE să se bizuie pe o dublă legitimitate: individuală, cea a statelor, şi colectivă, adică cea a naţiunilor[23].

Uniunea Europeană contribuie şi la cristalizarea unui sistem în care valorile democraţiei şi drepturilor omului par a dobândi o greutate mai mare decât principiul suveranităţii în interpretare strictă, iar drepturile indivizilor sunt mai importante decât drepturile statelor[24].

Un spaţiu naţional evoluează ca un loc unde circulă valori, idei, mituri, credinţe, teorii, mentalităţi, simboluri, dar toate aceste elemente, aflate în interdependenţă, cunosc decalaje sau subordonare faţă de nucleul iradiant al culturii naţionale. Deliberările din spaţiul naţional se produc în raport cu o realitate socială sau naţională, de fapt cu problemele concrete ale societăţii. O cultură naţională dă expresie unor cerinţe, aspiraţii, trebuinţe şi opţiuni generale, unor idei forţă, care capătă, în anumite momente, caracter de factor explicativ[25].

Uniunea Europeană susține identităţile naţionale prin circulaţia în spaţiul european a valorilor şi normelor culturale şi spirituale. Dar, fără o identitate colectivă dincolo de graniţele naţionale şi un cadru comun pentru proiecte în spaţiul public European, europenizarea nu este posibilă, în condiţiile în care cetăţenii Uniunii percep multe dintre problemele vieţii lor curente ca fiind legate de existenţa spaţiului public naţional. În Europa nu există o solidaritate în forma unei identităţi europene[26]. Integrarea europeană introduce un alt cadru pentru afirmarea identităţăţii, postnaţionalismul, care exprimă construirea unei identităţi dincolo de tradiţii specifice determinate de o istorie naţională particulară.

Spaţiul public european cuprinde diversitatea tradiţiilor, obiceiurilor, cutumelor, folclorului, precum şi valorile politice europene. Acestea din urmă au nevoie de un consens majoritar unanim, articulate atât la nivelul elitelor politice, cât şi la nivel societal.

În sfera europeană  există o situaţie paradoxală: pe de o parte asistăm la crearea unei structuri multinaţionale suprastatale, ce presupune cedarea unei părţi a suveranităţii iar pe de altă parte, aceeaşi Uniune Europeană este cea care insistă pe autonomie locală, pe descentralizare şi regionalizare, prin crearea euroregiunilor, pentru reînvierea particularităţilor regionale, a tradiţiilor, a obiceiurilor şi specificităţii fiecărui loc peste care adesea statul naţional a acţionat ca un tăvălug uniformizator.

Tratatul de la Lisabona acordă o mai mare importanţa culturii: în preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană se declară „Inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei”. Unul din obiectivele Uniunii Europene, declarate în tratat, este acela de a respecta „bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice” şi de a veghea „la conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european”[27].

Mai mult, şi articolul 22 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică.“

Aşa cum arată Schnapper, „Cetăţenia reprezintă sursa legăturii sociale”[28], deci  societatea cetăţenilor, prin instituţiile politice şi sociale, prin schimburile cotidiene, este una de natură democratică. Fiecare cetăţean indiferent de religie, etnie, rasă, gen etc., are dreptul la acelaşi respect, la recunoaşterea demnităţii proprii. Relaţiile dintre oameni se bazează pe demnitatea egală a tuturor. Numai în societatea democratică cetăţenia este, în principiu, deschisă tuturor indivizilor, dincolo de diferenţele culturale, sociale sau biologice. În numele valorilor democraţiei moderne, ordinea politică îşi asumă ca ambiţie integrarea etniilor cu ajutorul cetăţeniei, prin depăşirea diversităţilor lor concrete, a particularităţilor lor[29].

Dacă identitatea naiţonală conferă individului o legitimitate naţională, cetăţenia este condiţia unei existenţe decente în cadrul unui stat. Naţionalitatea, care defineşte apartenenţa la un grup etnic, nu se confundă cu cetăţenia, care se referă la toţi membrii comunităţii statale respective, fără deosebire de origine etnică, statul având obligaţia să-i protejeze pe toţi în egală măsură şi să le asigure drepturile şi libertăţile implicate de acest statut[30].

Tratatul de la Lisabona precizează moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei ca sursă de inspiraţie[31], recunoscând astfel supremaţia absolută a culturii în dezvoltarea continentului nostru, şi prin respectarea culturii, a istoriei şi a tradiţiilor popoarelor europene  să se întărească solidaritatea acestora, pentru construirea pe baze solide a Europei viitoare, în care tuturor cetăţenilor le va fi respectată identitatea lor tradiţională[32]. Cetăţenii statelor membre intră într-o Uniune care le va respecta identitatea lor tradiţională, într-o Uniune în care diversitatea dă substanţă efortului comun spre bunăstare şi progres.

La nivelul individului, deopotrivă cetăţean naţional şi european, conceptul de cetăţenie implică o permanentă interacţiune şi negociere între nevoile personale, interese, valori, convingeri, atitudini şi comportamente ale fiecăruia şi comunitatea naţională căreia îi aparţine, pe de o parte, iar pe de altă parte marii familii europene, care le înglobează pe toate. În relaţia dintre individ şi societate, Ruud Veldhuis distinge patru dimensiuni ale cetăţeniei care corespund cu cele patru subsisteme care pot fi recunoscute în societate şi care sunt esenţiale pentru existenţa acesteia: dimensiunea legală/politică, dimensiunea socială, dimensiunea culturală şi dimensiunea economică[33].

Dimensiunea politică se referă la drepturile şi responsabilitățile politice vis-a-vis de sistemul politic[34]. Dezvoltarea acestei dimensiuni ar trebui să vină în urma dezvoltării sistemului politic şi a promovării atitudinilor democratice şi a aptitudinilor participatorii. Dimensiunea politică a cetăţeniei poate fi promovată prin creşterea conştientizării şi prin educaţie, ca de exemplu: prin conceptele democratice, structurile politice şi procesele de decizie naţionale şi internaţionale sau europene, sistemul de vot, partidele politice, lobby-ul de grup, participarea politică şi alte forme de participare (demonstraţiile, scrierea de scrisori către presă), istoria şi baza societăţii civile, valorile democratice, drepturile omului în Europa, conştientizarea problemelor politice actuale incluzând integrarea europeană şi politicile internaţionale, relațiile internaţionale, organizaţiile internaţionale şi legislaţia, rolul media, sistemul juridic sau cel economic.

Dimensiunea socială a cetăţeniei se referă la comportamentul între indivizi în societate, şi presupune câteva măsuri de loialitate şi solidaritate.[35] Aptitudinile sociale şi cunoaşterea relaţiilor în societate sunt necesare pentru dezvoltarea acestei dimensiuni. Dimensiunea socială poate fi promovată, de exemplu, prin: combaterea izolării sociale şi a excluderii sociale, protejarea drepturilor omului, a aduna diferite grupuri ale societăţii (de ex. minorităţile naţionale de grupurile etnice), a lupta pentru egalitatea între sexe, a lucra la consecinţele sociale ale informaţiei în societate, compensarea diferenţelor în securitatea socială, asistenţa socială, şcoală şi sănătate.

Dimensiunea culturală a cetăţeniei se referă la conştientizarea patrimoniului cultural comun.[36] Această dimensiune culturală ar trebui dezvoltată prin cunoaşterea patrimoniului cultural şi a istoriei şi prin cunoaşterea aptitudinilor de bază (competenţa lingvistică, scrisul şi cititul).

Dimensiunea culturală a cetăţeniei poate fi menţinută, spre exemplu, prin: promovarea experienţelor interculturale, protejarea mediului. Munca împotriva rasismului şi a discriminării, cunoaşterea istoriei şi a patrimoniului naţional, european şi global, discutarea rolului tehnologiei informaţiei şi a mass-media.

Dimensiunea economică a cetăţeniei se referă la relaţiile dintre indivizi şi piaţa de muncă şi de consumatori.[37] Aceasta implică dreptul la muncă şi la un nivel de subzistenţă minim. Aptitudinile economice (legate de locurile de muncă sau alte activităţi economice) şi trainingurile vocaţionale joacă un rol important în definirea acestei dimensiuni economice.

Cele mai multe reprezentări şi modele teoretice cu privire la raportul dintre identităţile culturale şi procesul de integrare europeană operează cu vechea paradigmă disjunctivă, prin care cele două aspecte sunt puse în relaţie de opoziţie. Astăzi asistăm la o mutaţie de paradigmă, la o deplasare a concepţiilor spre o paradigmă conjunctivă, care ne permite să înţelegem într-un mod mai adecvat interacţiunile dinamice şi complexe dintre unitate şi diversitate, dintre global şi local în lumea de astăzi. Paradigma conjunctivă pe care se va edifica spaţiul cultural european nu va reedita formula melting pot-ului american, care a topit diferenţele etno-culturale şi lingvistice într-un amalgam cultural. Spaţiul cultural comun al Europei va avea o altă geometrie şi configuraţie, care nu va presupune anularea identităţilor culturale, ci va presupune o convergenţă care le va păstra într-un echilibru dinamic şi le va asigura, totodată, tensiunea necesară pentru a impulsiona spiritual creator.

Pentru multă vreme, temele majore ale dezbaterilor despre viitorul Europei şi al statelor-naţiuni din cuprinsul său vor fi cele referitoare la problema identităţilor culturale la nivel etnic, local, regional, naţional şi european, în noul context al globalizării. Europa a fost un laborator istoric al comunicării interculturale şi are şanse să îşi redobândească statutul geopolitic de odinioară, valorificându-şi modelul ei cultural în lumea contemporană. Sentimental naţional este foarte puternic în toate ţările europene, astfel încât la nivelul Uniunii Europene chestiunea esenţială constă în armonizarea construcţiei europene cu interesele şi aspiraţiile concrete ale fiecărei naţiuni, factorul integrator fiind cultura, ca dimensiune a cetăţeniei.

Conştiinţa naţională se identifică, se confundă cu conştiinţa aproape a fiecărui individ în parte ce aparţine naţiunii respective. Fiecare dintre membrii unei naţiuni poartă în el însuşirile principale ale poporului din care afce parte.Ideea de naţiune, conştiinţă socială, vine din viziunea însuşirilor sufleteşti care sunt comune la aproape totalitatea membrilor naţiunii.[38]

Ideea de conştiinţă socială şi de „eu naţional” este întrezărită ca un adevăr ştiinţific şi anume că conştiinţa individuală este ea însăşi de natură şi de origine socială sau naţională[39].

Condiţiile istorice, instituţiile şi tradiţiile sociale sunt, în ultim resort, factorii determinanţi ai organizării şi coeziunii conştiinţei. Coeziunea sufletului nostru, corelaţia stărilor noastre lăuntrice, organizarea lor, care fac unitatea conştiinţei, derivă, în felul acesta, din natura instituţiilor şi tradiţiilor sociale naţionale.[40] Şi cum aceste instituţii şi tradiţii constituie ceea ce se numeşte organizarea, constituţia şi structura societăţii, se poate spune că organizarea conştiinţei, structura şi unitatea ei reproduc structura şi organiazarea societăţii căreia aparţinem[41].

Dimensiunea eonomică este fundamentul solid pe care s-a creat UE, cel politic, legat de crearea unei naţiuni europene este cel mai dificil de crat. UE este un conglomerat de naţiuni cu experienţe istorice diferite. Ideea europeană ce sta la baza UE presupune aprioric, existenţa sentimentului apartenenţei la un sistem de valori comune şi o experienţă istorică comună diferită de cea a altor culturi.[42] Desigur, de la sentimentul apartenenţei la un spaţiu geografic şi cultural comun la naţiunea europeană, care să primeze în conştiinţa indivizilor, în faţa apartenenţei regionale este o cale lungă, dar, o naţiune se şi construieşte.

La nivel european, pe de o parte asistăm la crearea unei structuri multinaţionale suprastatale care presupune cedarea unei părţi  a suveranităţii, iar pe de altă parte, UE insistă pe reînvierea particularităţilor regionale, a tradiţiilor, a obiceiurilor şi specificităţii fiecărui loc (geografic).

Un spaţiu naţional evoluează ca un loc unde circulă valori, idei, mituri, credinţe, teorii, mentalităţi, simboluri, dar toate aceste elemente, aflate în interdependenţă, cunosc decalaje sau subordonare faţă de mucleul iradiant al culturii naţionale. O cultură naţională dă expresie unor cerinţe, aspiraţii, trebuinţe, unor idei forţă care capătă, în anumite momente, caracter de factor explicativ.[43]

Românismul exprimă sentimentul naţional al românilor, iar europenismul reflectă sentimentul românilor pentru valorile europene.

Procesul de extinderea, aderarea ţărilor ortodoxe, ridică o problemă importantă şi anume identitatea europeană. Posibila aderare a Turciei, obligă la regândirea unei identităţi bazată pe o cultură comună care se va clădi pe realitatea unei Europe polinaţionale, polietnice şi multicentrice. Delanty, citat de Schifirneţ, susţine că ideea de Europă a devenit azi incompletă şi postoccidentală[44]. A pierdut poziţia de model tradiţional în instituţii şi procesele de modernitate ca istorie, etnicitate, geografie, religie şi a devenit un discurs pluralist alcătuit din mai multe limbi, modele de civilizaţie şi proiecte politice.

Spaţiul public european este cadrul în care ar trebui ca valorile şi ideile să cunoască o mişcare neîntreruptă, pornind de la tezaurul cultural comun şi de la experienţa istorică identică în multe privinţe.

Spaţiul public european se confruntă cu chestiunea valorilor europene care ar rezulta dintr-o identitate europeană. Această identitate este în curs de  constituire  prin procesul de europenizare, aşa cum spaţiul public naţional s-a constituit prin românizare, dar nu în sens etnic, ci al dimensiunii axiologice a atitudinilor faţă de naţiunea română.

Spaţiul public european derivă în mod logic din existenţa instituţiilor europene. Un spaţiu public european se impune de la sine atât timp cât sunt supuse dezbaterii decizii importante pentru opinia publică europeană. El cuprinde diversitatea tradiţiilor, obiceiurilor, cutumelor, folclorului, precum şi valorile politice europene.

Problema esenţială rămâne armonizarea noii construcţii europene cu interesele şi aspiraţiile concrete ale fiecărei naţiuni.

Mai este necesar existenţa unui spaţiu al deliberărilor, în care fiecare cetăţean se poate exprima public, aspect esenţial pentru conştientizarea unei conduite europene deoarece atunci când se observă un deficit democratic este de dorit să se remedieze “deficitul” şi nu să se renunţe la elementul “democraţie”.[45]

Concluzii

În prezent, discuţiile despre multiculturalism aruncă o lumină nouă asupra trecutului statelor naţionale moderne, asupra ideilor-forţă care au stat la baza apariţiei lor. După căderea comunismului a început un amplu şi activ proces de construcţie identitară aducând în centrul dezbaterilor tema identităţii şi datorită răsturnărilor axiale (valorice). Unii autori consideră că schimbările care au avut loc în Europa de Est au afectat strategiile identitare de la o generaţie la alta.[46]

Dinamica identitară în rândul popoarelor din UE (a cetăţenilor) este afectată/accentuată de criza economică şi financiară.Insul are identitate întrucât se autoidentifică în raportările lui, în cadrul acestora. Identitatea socio-culturală este rezultatul unui proces continuu de identificare similară cu a celorlalţi, cu elemente aparţinând dimensiunii latente (valori, memorii colective, simboluri, etc), actualizate prin şi în anume (şi nu alte) trăiri (emoţii, atitudini, etc), cogniţii, reprezentări sau acţiuni sociale (fie ele discursuri sau comportamente).[47]

Conform unor opinii,  Sud- Estul Europei este un mozaic lingvistic, un adevărat Turn al lui Babel. Balcanii mai cu seamă constituie o zonă aparte a Europei, fiind un spaţiu cu mari diferenţe etnice. Dar nici o limbă nu este o limbă internaţională, nu e de cultură mare, de putere culturală.[48] Occidentul a cunoscut o  puternică „laicizare” a statului pe când în Răsărit se păstrează o simbioză a statului cu biserica.

Diferenţe economice nu există, nu există o interdependenţă între ele, nu fac comerţ între ele şi economiile lor nu sunt complementare. Sunt multe linii de demarcaţie, frontiere materiale şi spirituale, politice, sociale şi culturale.

Se mai adaugă şi diferenţele imaginare şi mitologice, fiecare pretinzând că are rădăcini  mai adânci decât celălalt.

Identitatea europeană este contestată întrucât se pune la îndoială capacitatea UE de a promova conştiinţa apartenenţei la o comunitate europeană, şi aceasta  până când spaţiul public european nu va impune o unitate între caracterul economic, normativ şi instituţional al comunităţii europene şi identificarea reală a cetăţenilor europeni cu comunitatea europeană astfel încât să fie depăşite cadrele statului naţional.

Fără o identitate colectivă dincolo de graniţele naţionale şi un cadru comun pentru proiecte în spaţiul public european, europenizarea nu este posibilă. În fapt, cetăţenii percep problemele lor zilnice ca fiind legate de spaţiul public naţional.[49]

Deşi prin acţiunile comunitare se urmăreşte respectarea diversităţii culturale naţionale şi regionale, totuşi s-a constatat necesitatea promovării unei politici de valorificare şi evidenţiere a moştenirii culturale comune la nivel european. Astfel, putem afirma că patru mari principii guvernează politica culturală europeană şi ghidează UE: promovarea identităţii culturale, respectarea diversităţii culturale, susţinerea creativităţii, stimularea participării.[50]

Uniunea Europeană doreşte construirea unei identităţi culturale europene, dar doreşte să realizeze acest lucru prin păstrarea identităţilor naţionale şi regionale din Europa. Această nouă identitate europeană care urmează să fie construită se va face pe baza fondului comun cultural al statelor europene, păstrându-se varietatea şi diversitatea culturală naţională şi regională. Identitatea europeană nu este altceva decât o continuare a identităţii naţionale, un alt nivel identitar, la nivelul continentului şi al Uniunii Europene.[51]

Europa reprezintă înainte de toate o comunitate de valori, iar scopul unificării europene este să realizeze, să testeze, să dezvolte şi să păstreze aceste valori. Valorile europene fundamentale au la bază toleranţa, umanitatea şi fraternitatea.

Astfel, vom încheia cu o reflecţie a lui Motru:

Identitatea este un concept deschis, dacă ea se configurează prin dialog cu alteritatea.Individul vede în el valori pe care le recunoaşte ca fiind ale sale, iar acesta este fundamentul asocierilor la care consimte. În mod similar, identitatea colectivă se defineşte şi se redefineşte tot la nivelul asocierilor. Culturile, ca şi indivizii, au tendinţa să iasă din ele însele, să se afirme într-un spaţiu comun al cunoaşterii şi al recunoaşterii, să se descopere şi să se reformuleze pe ele însele în oglinda celorlalţi.

Ideea de „comunitate de destin”, în sensul atribuit de Motru,  poate fi utilizată în dezbaterile privind integrarea europeană.

Bibliografie

ANTONESEI, Liviu, “Modernitatea, globalizarea şi dialogul culturilor privite din perspectiva educaţiei    interculturale” în  Cozma, Teodor (coord.) O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea,  Iaşi,    Ed. Polirom, 2001;

ANDREW, Jones, Globalizarea.Teoreticieni fundamentali, Ed.C.A.Publishing, Cluj-Napoca, 2011;

BAYCROFT, Timothy, “European Identity”, in Taylor, Gary and Spencer, Steve  (eds.). Social identities: Multidisciplinary approaches, New-York, Routledge, 2004;

BUCHANAN, James M., Richard E. Wagner, Democraţia în deficit. Moştenirea politică a lordului Keynes, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013;

BULEI, Ion, „Naţionalismul în Est şi în vest. Câteva consideraţii”,în Pantelimon, Cristi (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană;

COZMA, Teodor (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2001;

CIUCĂ, Aurora,  „Cetăţenia între naţional şi internaţional. Discuţii pe marginea unui caz”, Nouă Revistă de Drepturile Omului nr.2, vol.6, Ed.C.H.Beck, aprilie-iunie 2010;

DASEN, Pierre,  Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii, Iaşi, Ed. Polirom, 1999;

DELANTY, Gerard, „The  making of postwestern Europe: a civilizational analysis”, Thesis Eleven, Number 72, February 2003, apud Pantelimon, Cristi (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009;

DIACONU, Ion, Cultura şi drepturile omului. Identitate. Diversitate. Multiculturalsim, Bucureşti, Ed. ProUniversitaria, 2012;

DRĂGHICESCU, Dumitru, Din psihologia poporului român, Historia, Bucureşti, 2006;

GAVRELIUC, Alin, Psihologie interculturală, Ed.Polirom, Iaşi, 2011;

GOIAN, Ion, „Cu privire la doctrina naţională”, în Ideea naţională şi ideea europeană, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009;

GRIGORE, Georgiu, Comunicarea interculturală. Probleme, abordări, teorii, Bucureşti, Ed.Comunicare.ro, 2010;

JORA, Lucian, Ideea naţională în Uniunea Europeană, în  Pantelimon, Cristi (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009;

KYMLICKA, Will,  „Teoria şi practica multiculturalismului canadian”, traducere de Steliu Lambru, Revista Altera 12, anul V. 1999;

MEHEDI, Mustafa, Educaţia multiculturală şi interculturală, Revista Drepturile Omului nr.3, anul IX, 1999;

PANTELIMON, Cristi (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009;

PETRESCU, Diana, Tradiţia, componentă spirituală a culturii, Bucureşti, Centrul Cultural al Ministerului Afacerilor Interne, 2012;

PLUGARU, Liviu, PAVALACHE, Mariela, Educaţie interculturală, Sibiu, EdituraPsihomedia, 2007;

POP, Flore,  GHERGHINA, Sergiu, JIGLĂU, George, Uniunea Europeană: Drept, instituţii şi politici comunitare. Manual introductiv, Editura Argonaut, Cluj, 2009;

RUSU, Horaţiu, Schimbare socială şi identitate socioculturală, Editura Institutul European, Colecţa Academica, Seria Sociologie, 2008;

NIESSLER, Rudolf, Director în cadrul DG Regio, Regiunile pentru schimbarea economică, 2009;

VELDHUIS, Ruud în „Educaţia pentru cetăţenia democratică: Dimensiunile cetăţeniei, Nuclee competenţe, Activitati internaţionale şi variabile”, Strasbourg, Consiliul Europei, 1997, document DECS/CIT (97) 23;

SARTORI, Giovanni Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism (Bucureşti,  Editura Humanitas, 2007;

SABOURIN, Paul, Naţionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999;

SCHNAPPER, Dominique, Ce este cetăţenia ?, Iaşi, Ed. Polirom, 2001;

SCHIFIRNEŢ, Constantin, „Spaţiul public naţional, spaţiul public european”, în Sociologie românească, 2007, volumul V., nr. 4;

SMITH, Anthony, „Naţionalism şi modernism”, Chişinău, Ed.Epigraf, 2002, în Grigore Georgiu, Comunicarea interculturală. Probleme, abordări, teorii, Bucureşti, Ed.Comunicare.ro, 2010;

STOICA, Marcela Monica „The identity based euro elections? The euro discurse of scepticism”, Revista Cogito, Vol. VI, no. 4/December, 2014,  Bucharest, 2014;

STOICA,  Marcela Monica,  RHEA, Cristina, „The Cultural Romanian Identity in the South-Eastern Space”, Proceedings of the First International Conference on EU and Black Sea  Region, Volume II: „Challenges from EU in the Black Sea Region: Facing New Geopolitics Realities” edited by Mihai Şerban and Gabriel Leahu, Bagheria (PA): Mineo Giovanni Editore, Italy, 2012;

ZAMFIR, Cătălin (coord.), VLASCEANU, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti, 1993.

Resurse electronice

“This concept was a failure, a total failure!” Declaration on multiculturalism  of Angela Merkel available  at http://www.co.uk/news/world-europe

Declaration on multiculturalism  of Nicolas Sarkozy available  at http://www.france24.com/eng

Declaration on multiculturalism  of David Cameron  available  at http://www.bbc.co.uk/news/uk-politics

Cap.I, alin.4 din Declaraţia de la Berlin, http://www.eu2007.de/de/News/.

Note.

[1] Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism ,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2007 , p.7.

[2] “This concept was a failure, a total failure!” Declaration on multiculturalismof Angela Merkel availableat http://www.co.uk/news/world-europe

[3] Declaration on multiculturalismof Nicolas Sarkozy availableat http://www.france24.com/eng

[4] Ibidem.

[5] Declaration on multiculturalismof David Cameron availableat http://www.bbc.co.uk/news/uk-politics

[6] Will, Kymlicka,  „Teoria şi practica multiculturalismului canadian”, traducere de Steliu Lambru, Revista Altera 12, anul V. 1999, p. 66.

[7] Liviu Antonesei, „Modernitatea, globalizarea şi dialogul culturilor privite din perspectiva educaţiei interculturale” în  Cozma, Teodor (coord.) O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea,  Iaşi, Ed. Polirom, 2001, pp. 11-23.

[8] Georgiu Grigore, Comunicarea interculturală. Probleme, abordări, teorii, Bucureşti, Ed.Comunicare.ro, 2010, pp.153-156.

[9] Cap.I, alin.4 din Declaraţia de la Berlin, adoptată la 25 martie 2007, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul poate fi vizualizat la adresa http://www.eu2007.de/de/News/.

[10] Ibidem.

[11] Georgiu Grigore, op.cit., p.157.

[12] Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999, p.70

[13] Anthony Smith, Naţionalism şi modernism, Chişinău, Ed.Epigraf, 2002, în Grigore, Georgiu, op.cit., p.157.

[14] Paul Sabourin, op.cit., p.127

[15] Georgiu Grigore, op.cit., p.57.

[16] Ion Diaconu, Cultura şi drepturile omului. Identitate. Diversitate. Multiculturalism, Bucureşti, Ed.ProUniversitaria, 2012, pp.11-17.

[17] Georgiu Grigore, Filozofia culturii. Cultură şi comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.

[18] Nicolae Râmbu, Comunicare interculturală, Suport de curs, Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza, pp.3-15.

[19] Liviu Plugaru, Pavalache Mariela, Educaţie interculturală, Sibiu, Ed.Psihomedia, 2007, p.8.

[20] Rey, M., „De la Logica „mono” la logica de tip „inter”. Piste pentru o educaţie interculturală şi solidară”,  p. 153, în Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, pp. 129- 203.

[21] Paul Sabourin, op.cit.,  p.70.

[22] Constantin Schifirneţ, op.cit., p.95.

[23] Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999, p.129.

[24] Lucian Jora, „Ideea naţională în Uniunea Europeană”, în  Cristi Pantelimon (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009, p.57.

[25] Constantin Schifirneţ, „Spaţiu public naţional, spaţiu public european”, în Cristi Pantelimon (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009, pp.89-109.

[26] Doar 10% dintre cetăţenii Uniunii Europene accentuează pe ideea de identitate europeană în detrimentul celei naţionale.

[27] Articolul 3 TUE.

[28] Dominique  Schnapper, Ce este cetăţenia ?, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p.6.

[29] Liviu Plugaru, Mariela Pavalache, op.cit., pp.55-56.

[30] Ibidem.

[31] Alin.2 şi 3 din Preambulul la Tratatul de la Lisabona, a fost semnat de statele membre la 13 decembrie 2007 şi a intrat în

vigoare la 1 decembrie 2009.

[32] Alin.6 din Preambulul la Tratatul de la Lisabona.

[33] Aceste patru dimensiuni ale cetăţeniei au fost dezvoltate de Ruud Veldhuis în „Educaţia pentru cetăţenia democratică: Dimensiunile cetăţeniei, Nuclee competenţe, Activitati internaţionale şi variabile”, Strasbourg, Consiliul Europei, 1997, document DECS/CIT (97) 23.

[34] Ibidem

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Historia, Bucureşti, 2006, p.30.

[39] Ibidem, p.31.

[40] Ibidem., p.54.

[41] Ibidem,  p.55.

[42] Lucian Jora, „Ideea naţională în Uniunea Europeană”, în op.cit., p.56.

[43] Constantin Schifirneţ, “Spaţiul public naţional, spaţiul public European”, op.cit., p.90.

[44] Gerard Delanty, „The  making of postwestern Europe: a civilizational analysis”, Thesis Eleven, Number 72, February 2003, pp.8-25 apud Constantin Schifirneţ, Spaţiul public naţional, spaţiul public european, p.95

[45] James M. Buchanan, Richard E. Wagner, Democraţia în deficit.Moştenirea politică a lordului Keynes, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p.25.

[46] Horaţiu Rusu, Schimbare socială şi identitate socio-culturală. O perspectivă sociologică, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p.9.

[47] A se vedea şi Marcela Monica Stoica,  Cristina Rhea, „The Cultural Romanian Identity in the South-Eastern Space”, Proceedings of the First International Conference on EU and Black Sea  Region, Volume II: „Challenges from EU in the Black Sea Region: Facing New Geopolitics Realities” edited by Mihai Şerban and Gabriel Leahu, Bagheria (PA): Mineo Giovanni Editore, Italy, 2012, pp.18-28.

[48] Ion Bulei, „Naţionalismul în Est şi în vest. Câteva consideraţii”, în Pantelimon, Cristi (coord.), Ideea naţională şi ideea europeană, pp.11-16.

[49] Constantin Schifirneţ, “Spaţiul public naţional, spaţiul public European”, p.96. A se vedea şi Marcela Monica Stoica, „The identity based euro elections? The euro discurse of scepticism”, Revista Cogito, Vol. VI, no. 4/December, 2014,  Bucharest, 2014, pp. 92-96.

[50] Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, Drept comunitar.Politici comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.296.

[51] Timothy Baycroft, “European Identity”, in Gary Taylor and Steve Spencer, (eds.). Social identities: Multidisciplinary approaches, New-York, Routledge, 2004,  pp. 145-161

Marcela Monica STOICA