Ultimele luni ale monarhiei din România

reflectate în publicistica lui George Călinescu

[The last months of the Romanian monarchy

reflected in George Călinescu’s journalism]

Petre-Florian DRĂGHICI

Abstract

This article analyses the events that led to the fall of the Romanian monarchy on 30 December 1947 as reflected in the editorials signed by literary critic George Călinescu, director of the newspaper „Națiunea” (The Nation). George Călinescu was at this point perfectly aligned with the communist propaganda machine and abandoned any pretense of „rational critique” and was just trying to justify the brutal power grab that ended the Kingdom of Romania and gave birth to the Romanian Popular Republic.

Keywords: communism, liberalism, propaganda, totalitarianism

Introducere  

Toamna anului 1947 a reprezentat perioada ofensivei finale a PCR în procesul de preluare totală a puterii în stat, proces ce se va încheia în penultima zi a anului prin abdicarea silită a regelui Mihai I şi prin proclamarea Republicii Populare Române. Procesul liderilor PNŢ şi înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu de la conducerea Ministerului de Externe au reprezentat două etape importante în cadrul acestui proces.

În paralel cu campania de presă din Scânteia şi România Liberă împotriva fostului prim-ministru al regelui Carol al II-lea, G. Călinescu începe şi el să-l atace în articolele sale pe Tătărescu, mai întâi prin publicarea editorialului Activitatea apolitică, în care elogiază „regimul progresist” şi analizează, aparent strict teoretic, gradul de politizare a administraţiei de stat, dar aruncă şi primele aluzii la o eventuală epurare a liberalilor tătărescieni din Ministerul de Externe[1].

În numărul următor al publicației Națiunea,, în editorialul Horoscop, G. Călinescu atacă celălalt partid liberal, condus de C. I. C. Brătianu, pornind de la o temă aparent minoră: horoscopul zilnic din Liberalul, care ar influenţa conduita cititorilor acestui ziar. Folosindu-se de acest pretext, autorul atacă dur partidul liberal brătienist: „Partidul paleo-liberal cu absenţe nemotivate din parlament, cu revoluţii de latifundiari, cu horoscoape vrea să dea peste cap opera guvernului, ca să dovedească lumii că acest guvern nu e bun şi că numai posesorii de medalii sunt apţi pentru a conduce ţara. Pe paraponul că timpul lui a trecut, el vrea să piară toţi. Adică să se zdruncine stabilizarea, să rămânem iar cu lefuri mici şi să rămânem înfometaţi în Bucureşti, mâncând foi de zeamă şi zeamă de roşii, ca să le izbutească demonstraţia liberală, susţinută cu unt de la fermele istorice (…). Ne înecăm noi cei vii şi se vaietă că se îneacă fruntaşii partidului paleo-liberal, pentru totdeauna aparţinând istoriei ireversibile. Urât obicei şi asta, a pune înainte ambiţia unui partid când primează binele unui neam întreg”[2].

„Căderea” lui Gheorghe Tătărescu

În Naţiunea din 29 octombrie 1947, Călinescu publică o „fişă parlamentară”, de fapt un pamflet, la adresa ministrului de Finanţe tătărescian, Alexandru Alexandrini: „D. Alexandrini, deşi deputat, ocupă în Cameră locul său strict de ministru, evitând să se amestece cu vulgul. Pare foarte satisfăcut de misiunea sa şi nu trădează nici una din tulburările pe care cetăţeanul îşi închipuie că trebuie să le aibă un ministru de finanţe în ziua de azi. La tribună vorbeşte uşor infatuat, plimbându-se în sus şi în jos, uzând de politeţe distinsă şi distantă (…). Şi când zăreşte pe stradă pe unul din tabăra adversă, d. Alexandrini are un zâmbet de pofidă secretă şi calcă deodată mai apăsat şi cu o paradă ostilă. În ciuda acestor susceptibilităţi, în imaginile unei urbanităţi perfecte, d. Alexandrini e singurul aproape din partidul său pe faţa căruia nu trece nici o umbră de anxietate, nici o paloare fatală. D-sa nu pare a simţi nevăzutul, misticismul îi lipseşte, deşi e posibil ca modelul său fizic îndepărtat să fie d. Tătărescu, cel încruntat ca un şambelan de gardă la sicriul unui prinţ”[3]. În zilele următoare, atenţia lui Călinescu este îndreptată spre desfăşurarea procesului liderilor PNŢ, dar, în articolele sale conţinând impresii de la proces, el nu uită să accentueze activitatea nocivă a „grupului de la Externe” condus de Gheorghe Tătărescu, folosind „dezvăluirile” din procesul PNȚ contra liberalilor tătărescieni.

Pe data de 6 noiembrie 1947, Parlamentul votează covârșitor pentru demiterea lui Gheorghe Tătărescu, măsura fiind aprobată cu votul a 187 de parlamentari din 192, fiind pentru prima și ultima dată când parlamentele din perioada 1946-1990 folosesc „mecanismul clasic al unei moțiuni de neîncredere”[4]. Acest act a dus la demisia miniştrilor liberali din guvernul Groza. La o zi după acest vot, G. Călinescu tratează evenimentul în editorialul Fereşte-te, mamă dragă, în care aminteşte despre o declaraţie mai veche a lui Tătărescu care se situa pe sine la extrema dreaptă a spectrului politic, în timp ce Gheorghe Gheorghiu-Dej s-ar fi aflat la extrema stângă. G. Călinescu este circumspect la adresa intenţiilor de viitor ale PNL-Tătărescu: „Deci partidul Tătărescu duce o luptă de extremă dreaptă în termeni legali. Ceea ce este cuminte cu condiţia de a fi crezut. (…) Vechea teorie a simfoniei între aristocraţi şi proletari pe care o formulau moderaţii în timpul Revoluţiei nu mai este valabilă”[5].

            Peste numai o săptămână, în numărul din 14 noiembrie 1947 al Naţiunii, G. Călinescu arată cum ar fi posibilă „simfonia” dintre clase în viziunea Partidului Naţional Popular (PNP). Editorialul Nu portofolii… este o adevărată profesiune de credinţă „progresistă”. Autorul întrevede „numai trei clase sociale în România: ţărănească, muncitorească şi mijlocie”[6]. Dacă primele două clase sunt reprezentate de Frontul Plugarilor şi respectiv PCR, clasa mijlocie nu poate fi reprezentată decât de PNP. Dar cine face parte din „clasa mijlocie”? „Cetăţenii de la oraşe şi sate, liber-profesionişti, meşteşugari, funcţionari, împiegaţi, comercianţi, mici producători din oameni care îşi câştigă existenţa prin muncă personală individualizată. Pătura mijlocie e de fapt un termen impropriu pentru ziua de mâine, căci peste această clasă nu poate fi nimic cu caracter hotărâtor. Patru moşieri de pe deal şi trei fabricanţi nu vor avea pretenţia să reprezinte ţara peste capul nostru, al acestora care dăm în brânci ca se ne câştigăm existenţa cu sudoarea frunţii”[7].

În buna tradiţie „progresistă”, dar şi cu vagi ecouri din Caragiale, G. Călinescu emite sentinţa: „Este un lucru câştigat pentru secolul nostru, indiferent de ritmul progresismului nostru, că n-are dreptul a se numi popor decât cine munceşte. Rentierul nu lucrează şi-n consecinţă n-ar avea drepturi în statul nostru”[8].

Scopul PNP este „educarea păturilor mijlocii pentru guvernarea de mâine”[9]. Pentru G. Călinescu se pare că „guvernarea de mâine” era una în care mica burghezie ar fi fost mai bine reprezentată la guvernare prin PNP, dar aceasta numai după o perioadă de organizare şi de educare politică a „clasei de mijloc”. Bineînţeles că nu lipseşte nici deja obişnuitul atac antiliberal: „C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu spuneau, pe vremea lor, nişte lucruri care zburau bărbile boierilor vechi şi cu toate acestea ţara a mers înainte. Apoi a început oprirea şi fiindcă a început a le creşte bărbi reacţionare multora dintre liberali. Printr-o tactică abilă, partidul liberal dino-tătărescian a căutat a convinge mica burghezie că PNP e lipsit de obiect, întrucât reprezentanţa respectivei clase e resortul său. Ceea ce nu-i adevărat. Partidul Liberal n-a apărat şi nu apără interesele noastre, el este expresia anxietăţii unui cerc restrâns de mari proprietari şi industriaşi, în jurul cărora se strâng, din cauza unei panici neîndreptăţite, acei producători mici care cred că soarta lor minimă e legată de destinul maximal al d-ului dr. Angelescu, proprietar al palatelor Lido şi Ciclop şi a încă unui sfert din imobilele Capitalei, plus un teren viran pe Calea Dorobanţi ori prin apropiere”[10].

Este de remarcat folosirea sintagmei „partid liberal dino-tătărescian”, semn că pentru G. Călinescu, dar şi pentru mentorii săi, nu mai există acum nicio deosebire între foştii colaboraţionişti din PNL-Tătărescu şi liberalii lui C. I. C. Brătianu.

În numărul din 15 noiembrie 1947 al Naţiunii, G. Călinescu îşi continuă cruciada antiliberală prin editorialul Eliberarea de frica burgheză, în care consemnează un recent discurs parlamentar al lui Petre Bejan, liderul liberal declarând că PNL-Tătărescu nu va participa la alegerile viitoare pe listele BPD. „Şeful partidului liberal a ieşit din guvern printr-un vot de blam, parlamentul vrea să ştie cum judecă deputaţii liberali acest gest. Ei s-au abţinut a vota. Asta însă este echivalent cu respingerea blamului, fiindcă nu există decât două bile, albă şi neagră, nici una roză sau violetă. În fine, lipsa din Cameră se poate motiva cu emoţia, indeciziunea, acum însă vine d. Bejan şi citeşte o declaraţie şi grupul liberal aplaudă, iar declaraţia nu cuprinde nimic altceva decât că partidul liberal merge ca şi până acum mână în mână şi leal cu guvernul. Blamul totuşi relevă lipsa de sinceritate. Deci politiceşte şi după regulile vieţii democratice, deputaţii liberali au a răspunde la următoarea întrebare: aprobă, atunci votul de blam al majorităţii se întinde teoretic şi asupra lor şi situaţia e falsă. În acest caz, partidul liberal ar avea datoria să lupte pe calea dezbaterilor şi să încerce a dovedi că nu-i blamabil. Dacă însă dezaprobă politica d-ului Tătărescu, atunci el trebuie să declare aceasta de la tribună şi să renunţe la şefia d-ului Tătărescu (…). Prin declaraţia d-ului P. Bejan, partidul liberal s-a înfundat şi mai rău în echivoc, punând nădejdi false în puterea frazelor bine ticluite scrise sau orale”[11]. Călinescu face o întreagă demonstraţie de logică pe marginea discursului lui Petre Bejan pentru a da un avertisment din partea PCR că se doreşte îndepărtarea lui Gheorghe Tătărescu de la şefia partidului. Trecuseră numai 14 luni de când, în septembrie 1946, la întoarcerea delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris, Gheorghe Tătărescu, atunci ministru de Externe, era salutat în paginile Naţiunii ca acel care a adus înapoi României Ardealul de Nord. Acum, după ce fusese alungat de la conducerea Ministerului de Externe pentru a face loc Anei Pauker, nu mai era acceptat de comunişti nici măcar în postura de lider de partid.

Odată pornită ofensiva împotriva lui Gheorghe Tătărescu, directorul Naţiunii ajunge să-i reproşeze acestuia chiar şi ruptura de adevăratul partid liberal aşa cum se poate citi în editorialul Progresul Drapelului din17 noiembrie 1947: „Dar mă rog, ce este preţiosul partid naţional-liberal, acela prezidat de d. Dinu Brătianu? Dl. Tătărescu e un transfug, care din preocupări personale a fugit cu tot din partidul său în urma unei intrigi care tocmai ţintea la slăbirea organismului său central. Eu, când e vorba de consecvenţă, stimez cu mult mai mult, combătând fireşte, celălalt partid, adevăratul partid liberal şi polemizez cu mai multă plăcere cu Liberalul”[12].

Dar Gheorghe Tătărescu nu este numai un transfug şi un uzurpator al tradiţiilor liberale, el este şeful unei facţiuni, nu al unui partid: „Când însă d. Tătărescu, care a spart unitatea partidului liberal, ducându-l cu o zi mai devreme spre inevitabila prăbuşire şi reclamându-se de la I. I. C. Brătianu, care a fost adevăratul şef, şi I. G. Duca, fost şef al adevăratului partid, asta este cum nu se poate mai paradoxal, pentru că ceea ce a ţinut pe atâţia în jurul d-ului Tătărescu a fost tocmai preocuparea mărunt personală. Acum, când aceasta nu mai poate satisface, e firesc ca facţiunea Tătărescu să se lichideze (…)”[13].

E ciudat faptul cum nu observase G. Călinescu impostura facţiunii Tătărescu când aceasta se afla la guvernare şi o descoperă abia tocmai acum, când liberalii tătărescieni sunt în opoziţie. În toamna lui 1947, G. Călinescu era integrat pe deplin în campaniile de presă dirijate de PCR, orice veleitate de jurnalist independent care mai putea fi totuşi detectată în perioada activităţii sale la Tribuna poporului, la sfârşitul anului 1944, dispărând acum cu desăvâşire.

Chiar şi atunci când, în urma presiunilor, Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului liberal în favoarea lui Petre Bejan, Călinescu nu se declară mulţumit şi îi cere lui Tătărescu să renunţe şi la mandatul de parlamentar, deci să se retragă total din viaţa politică: „Demisia d-ului Tătărescu, fără renunţare la scaunul parlamentar, fără dezinteresare de destinul partidului, este începutul noii campanii bilaterale pe care partidul Tătărescu-Bejan o duce în sensul de a încerca păstrarea poziţiei în Parlament şi lărgirea unei atmosfere de opoziţie. D. Bejan se devotează progresismului, profitând de un presupus de d-sa caracter conciliator, d. Tătărescu devine Belisariu care rătăceşte orb. Fiţi siguri că într-anume conjunctură Belisariu cel nou şi-ar recăpăta vederea”[14].

Şi Tătărescu şi generalul bizantin cu care este comparat au fost victime ale nerecunoştinţei celor pe care i-au servit cu credinţă. Această nerecunoștință avea s-o suporte şi G. Călinescu peste numai un an, când va fi îndepărtat de la Facultatea de Litere din Bucureşti deoarece rolul lui de „tovarăş de drum”, ca şi în cazul lui Gheorghe Tătărescu, se terminase.

Procesul „lotului Tămădău” și desființarea PNȚ

Excluderea PNL-Tătărescu de la guvernare şi procesul „lotului Tămădău” au făcut parte din ofensiva declanşată de URSS în toate ţările europene aflate în sfera ei de influenţă pentru preluarea totală a puterii de către comunişti. Cele două baze de pornire ale acestei ofensive a fost respingerea Planului Marshall de către sateliţii sovietici în vara anului 1947 şi mai ales crearea Cominformului în septembrie acelaşi an. În România, prin procesul intentat liderilor PNŢ s-a reuşit nu numai decapitarea acestui partid, dar şi înlăturarea liberalilor tătărescieni din guvernul Groza ca urmare a „dezvăluirilor” din acest „proces”, care a devenit unul al întregii clase politice „vechi”.

Începutul procesului îl găseşte pe G. Călinescu în plină campanie gazetărească împotriva liberalilor de toate felurile, campanie care va fi întreruptă pentru ca directorul Naţiunii să-şi îndrepte atenţia spre protagoniştii procesului. În primul articol dedicat acestui subiect, Acuzatul Iuliu Maniu, apărut la 31 octombrie 1947, Călinescu începe printr-o lungă prezentare a sălii de tribunal după care îşi fixează poziţia faţă de acuzaţi: „Cititorii dispuşi a vedea lucrurile romantic printr-o vagă analogie cu procesul memorandiştilor trebuiesc aduşi la o viziune pozitivă. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Bătrâneţea acuzatului principal şi speranţele pe care şi le-au pus unele generaţii în el fac penibilă analiza noastră”[15].

Într-adevăr analiza este penibilă, dar din alte motive. Să vedem cum este „analizat” Iuliu Maniu: „Un bătrân om, aproximativ de stat, care de decenii face o politică negativă construită din întrevederi secrete, intrigă şi negocieri, un luptător din imperiul austriac care nu percepe structura unui stat liber ca România, cu responsabilități pozitive”[16]. Ion Mihalache este un „învățător lipsit de voință, împins din spate de prestigiul celuilalt”[17], iar Nicolae Penescu, secretarul general al PNŢ şi fost ministru de Interne, îi apare lui G. Călinescu ca „un proprietar, un om nou, cu oroarea schimbărilor sociale, mai copleşit de eventualitatea pierderii situaţiei economice decât de orice altă problemă generală[18]”.           Grupul de la Ministerul de Externe (Grigore Niculescu-Buzeşti, Camil Demetrescu ş.a.) nu sunt decât „o mână de obscuri funcţionari diplomatici de extracţie rurală şi burgheză, atraşi de prestigiul aristocraţiei mediului internaţional de legaţii, din care au învăţat procedeul ieftin de a face conspiraţii cu conturi curente în Elveţia”[19]. În ultimul paragraf al articolului, Iuliu Maniu este descris ca „un bătrân acuzat”, care „nu are o percepţie vie a realităţilor prezente”. Acest fapt e dovedit de „familiarismul” cu care ia parte la proces. Actele de „familiarism” surprinse de G. Călinescu ar fi acestea: „Trecându-şi mâna peste frunte, simulând distracţii, notându-şi prepoziţii din actul de acuzare, pândind situaţii avocaţiale, acuzatul îşi închipuie că poate domina situaţia”[20]. În viziunea călinesciană, culmea formalismului o constituie „studierea amănunţită a dosarului, admiţând recunoaşterea lui”. G. Călinescu detectează chiar simptome de senilitate la bătrânul lider naţional-ţărănist, simptome vizibile încă din 1946: „mâna întinsă lui Antonescu – un prim simptom de absenţă şi un indiciu al unui proces în continuare”[21].

În numărul din 1 noiembrie 1947, G. Călinescu continuă prezentarea acuzaţiilor. Rădulescu-Pogoneanu, care a fost adus în sala de judecată într-un scaun cu rotile, fiind paralizat, nu i se pare autorului demn de compasiune, ci mai degrabă „nelipsit de subtilitate şi de o malignitate ascunsă”[22]. Grigore Niculescu-Buzeşti „e bolnav de leucemie cu lunile de viaţă matematic calculate. Aceşti doi acuzaţi nu sunt decât doi organizatori ai maquis-ului român care n-au nimic de pierdut, nişte muribunzi care acceptă să se arunce în aer cu dinamită ca să aibă o moarte sumară”[23]. Un alt acuzat este un „pinguin-bibelou volubil”. Acesta este portretul lui Ion Mocsony-Stârcea, care „la prima viziune” pare „un licean sportiv îmbrăcat civil, un vlăjgan în costum gri bine călcat şi cu un guler alb răsfrânt fără cravată”[24]. Dar ochiul criticului şi gazetarului să treacă dincolo de aparenţeşi să descopere un „profil ascuţit cu degenerescenţă subtilă”[25]. În buna tradiţie a proceselor de la Moscova din anii ’30, acuzaţii sunt înfăţişaţi ca nişte personaje ridicole, fără nici o urmă de demnitate umană, cu atât mai puţin de măreţie.

Seria articolelor dedicate procesului continuă şi pe 2 noiembrie cu Două interogatorii, în care G. Călinescu este destul de rezervat în descrierea conduitei lui Iuliu Maniu, acesta apărând într-o lumină relativ favorabilă. Pe data de 4 noiembrie 1947, apare articolul Reflexii la rechizitoriu, un articol confuz de analiză politică în care se vede lipsa de familiaritate a lui G. Călinescu cu acest domeniu. Ultimul articol despre proces apare pe 6 noiembrie, în care autorul se declară deziluzionat de lotul acuzaţilor: „echipa Antoneştilor era mult mai reuşită, în sens negru”[26], dorinţa lui ca om de litere fiind de a vedea „situaţii patetice şi indivizi interesanţi”[27], dorinţă care nu s-a realizat.

Iuliu Maniu rămâne în viziunealui G. Călinescu ca un om bătrân, dar perfect valid, jucând până la pedanterie rolul de martir. Din păcate „divinul critic” nu avea de unde să ştie atunci, în noiembrie 1947, că Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi atâţia alţii au jucat rolul de martir până la capăt.

Ultimele luni ale anului 1947 au constituit perioada în care G. Călinescu şi-a dat întreaga măsură ca ziarist pus în slujba, nu a adevărului, ci a unei propagande abjecte care urmărea denigrarea tuturor valorilor României „burghezo-moşiereşti”. Ordinele venite de la Moscova, de a se trece cât mai degrabă la distrugerea tuturor „racilelor” vechii orânduiri au fost îndeplinite şi cu aportul lui George Călinescu.

De la monarhie la republică

Până la 30 decembrie 1947, instituţia monarhică nu a constituit un subiect predilect pentru editorialele lui G. Călinescu. Doar cu ocazia sărbătorilor oficiale G. Călinescu aminteşte în articolele sale despre persoana suveranului şi atunci o face reluând platitudinile presei comuniste despre „regele poporului”. Un astfel de articol este Regele nostru, din Naţiunea din data de 9 noiembrie 1946, scris cu ocazia zilei onomastice a regelui, în care se spune că: „suveranului care la 23 august a ştiut să înţeleagă chemarea poporului, care de atunci a fost neîncetat alături de oamenii muncii şi a înfăptuirilor pozitive i se cuvine numele pe care cu devotament şi dragoste i-l dau cei mai buni dintre supuşii săi: Regele poporului”[28].

De altfel, toate articolele din acest număr dedicate regelui pun accentul pe „legătura de suflet” între rege şi poporul său, precum şi pe acţiunea regelui la 23 august 1944 de răsturnare a dictaturii lui Antonescu. Dar nu numai regele este aniversat în acest număr din 9 noiembrie 1946, ci şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, de la a cărei izbândă se îndeplineau 39 de ani. În afara de articolul mai sus menţionat, restul articolelor despre rege din acest număr sunt flancate de articole dedicate revoluţiei socialiste glorioase.

Ca un avertisment sumbru, chiar în stânga articolului Mereu alături de popor, dedicat lui Mihai I, este inserată o ştire despre începerea procesului „organizaţiilor subversive” Sumanele negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui şi Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Interesant este că această ultimă organizaţie este citată numai cu abrevierea MNR, pentru a nu-i aminti cititorului de existenţa unei rezistenţe naţionale împotriva comunizării ţării.

Dacă în toamna lui 1946 instituţia monarhică este încă prezentă în paginile Naţiunii, în toamna anului următor referirile la Casa Regală a României sunt cvasi-inexistente sau sunt expediate în paginile interioare ale ziarului. Astfel, Mesajul regal adresat Parlamentului cu ocazia deschiderii sesiunii este publicat în Naţiunea nr. 469 din 17 noiembrie abia pe pagina a treia. În nr. 489 din noiembrie 1947, nu mai apare nici un articol dedicat onomasticii regale, ci de-abia în ultima pagină este reprodusă telegrama primului-ministru Petru Groza adresată M. S. Regelui cu ocazia sărbătoririi numelui. Telegrama este aşezată în pagină alături de o fotografie meschin de mică a regelui. În nr. 491 din 11 noiembrie 1947 este publicată şi telegrama de felicitare a ministrului Apărării Naţionale, generalul Mihai Lascăr. În afara de aceste două telegrame, nici o altă referire la persoana regelui nu este publicată. Pentru orice cititor avizat din epocă era clar că monarhia nu mai era pentru comunişti decât un „accesoriu inutil” şi ultimul obstacol în calea preluării totale a puterii în stat. Dacă instituţia monarhică era supusă unui embargou aproape total în paginile Naţiunii în toamna anului 1947, în schimb nu se poate constata din parcurgerea articolelor politice o eventuală aluzie la schimbarea formei de guvernământ.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947, atitudinea faţă de monarhie a redactorilor ziarului se transformă radical şi tonul îl dă, după cum era de aşteptat, însuşi directorul gazetei prin editorialul În prag de an şi viaţă nouă, editorial care cuprinde toate poncifele viitoarei propagande antimonarhice. În primul rând, Casa Regală a României a reprezentat un element de polarizare a burgheziei reacţionare: „Nu arareori am putut constata, chiar şi după instaurarea democraţiei (adică după 23 august 1944 – n.n.), cum forţele reacţionare, foşti mari moşieri, mari capitalişti agenţi ai monopolismului apusean sau foşti demnitari ai regimurilor compromise se concentrau în jurul ideii de monarhie în speranţa absurdă de a întoarce roata istoriei”[29].

Dar instituţia monarhică nu a reprezentat pentru Călinescu numai o „umbrelă protectoare” pentru toţi „moşierii şi capitaliştii”, ci şi o unealtă a „imperialismului anglo-american”, un cal troian introdus în cetatea „democraţiei populare”: „Dar monarhia devenise şi la noi unicul punct de sprijin pe care încerca să conteze imperialismul pentru a-şi recâştiga o poziţie pierdută şi a îndrăzni o repunere a României în vechea vasalitate, prin zădărnicirea cuceririlor realizate de popor prin democraţia de tip nou”[30]. De asemenea, monarhia ca instituţie politică era văzută ca o formă anacronică de guvernământ, potrivită mai degrabă Evului Mediu decât epocii contemporane: „În noua democraţie populară în care păşim (…) monarhia constituia o rămăşiţă a unor forme de împilare, întâi feudale sau de castă, apoi cu inspiraţie imperialistă peste hotare (posibilă aluzie la războiul antisovietic – n.n.)”[31].

Bineînţeles că, în aceste condiţii, „democraţia populară” nu putea tolera „persistenţa unei instituţii anacronice care să o stânjenească în mers şi să-i ameninţe liniştea creatoare de progres”[32]. Este uimitor cum aceste argumente antimonarhice au fost preluate aproape ad literam de propaganda îndreptată împotriva regelui Mihai I şi a ideii monarhice în anii 1990. Dacă pentru G. Călinescu monarhia era o „instituţie anacronică” şi ameninţătoare, pentru conducătorii politici ai României din perioada 1990-1996 monarhia avea aceleaşi „calităţi”. Între timp se pare că respectivii s-au împăcat, dar în stil caragialesc de „pupat Piaţa Endependenţei”, iar o parte a foștilor antimonarhiști din anii 1990 ar fi dispuşi să sprijine discret reinstaurarea unei monarhii constituționale în România, cu anumite condiții favorabile lor.

În acelaşi editorial călinescian apare şi o teză a propagandei antimonarhice care apoi nu a mai fost folosită: aceea a conştientizării de către regele Mihai I a „anacronismului” instituţiei pe care o reprezenta. Această teză se baza pe textul actului de abdicare semnat de rege, în care se menţiona că „instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”[33]. Bineînţeles că nu se făcea nici cea mai mică aluzie la faptul că semnătura regelui pe actul de abdicare a fost obţinută sub presiune, palatul Elisabeta în care se afla regele fiind încercuit de trupe ale Diviziei „Tudor Vladimirescu”, toate legăturile cu exteriorul erau întrerupte, iar primul ministru, înarmat cu revolver, l-a ameninţat cu o baie de sânge pe străzile Bucureştiului în cazul în care ar opune rezistenţă. Dar să vedem viziunea lui G. Călinescu asupra actului abdicării: „Atitudinea netă a democraţiei populare pe linia dezvoltării sale fireşti a determinat o lămurire în cugetul însuşi al fostului monarh şi actul său de abdicare nu este numai dovadă de forţă a noii organizări a maselor largi ci şi una de presuasiune. Căci fostul monarh recunoaşte făţiş şi nesilit de nimeni (s.n.) că prelungirea situaţiei pe care o reprezintă monarhia înseamnă o piedică în progresul ţării şi al poporului român”[34].

Într-un număr următor al Naţiunii, datat 4 ianuarie 1948, apare editorialul Res-publica, în care G. Călinescu explică brusc convertirea personală şi a partidului pe care îl reprezintă de la monarhie la republicanism: „Obişnuiţi a vorbi cu sinceritate şi a da explicare gesturilor noastre nu vom uita ca aici am apărat ideea monarhică în acord de altfel cu programul PNP care era pentru monarhia constituțională în cadrul unui regim parlamentar. Acesta era programul de ieri şi dacă azi ne-am schimbat punctul de vedere faptul se datoreşte nu contrazicerii noastre, ci unei contradicţii ivite în natura însăşi a lucrurilor (…). Noi ieri am fost sinceri şi nu am înşelat pe nimeni spunând că instituţia monarhică se va acorda cu interesele poporului român. Când însă factorul constituţional însuşi abdică socotind că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României, atunci dându-ne seama că declaraţiile de mai sus pornesc dintr-o serioasă cântărire a împrejurărilor înţelegem că ar fi fără sens de a rămâne loiali monarhiei fără monarh şi mai ales de a pune o piedică serioasă în calea dezvoltării României”[35]. Prin urmare, G. Călinescu şi naţional-popularii au fost sinceri atunci când se proclamau monarhişti, „vina” convertirii lor la republicansim purtând-o chiar fostul suveran, care a recunoscut „nesilit de nimeni”, „anacronismul” instituţiei monarhice la români!!!

În paragraful următor, G. Călinescu descoperă că „încă de la 1848, ideea unei Românii republicane a răsărit în minţile oamenilor şi dacă nu s-a înfăptuit este pentru că Europa era monarhică”[36]. Dacă republicanismul a triumfat la 30 decembrie 1947 în România, aceasta se datorează şi faptului că majoritatea ţărilor europene au devenit republici. În ceea ce priveşte situaţia României „o putere executivă emanată de la popor este instrumentul cel mai sigur, deoarece poporul în instinctul său nu greşeşte niciodată”[37]. Pentru propaganda comunistă al cărei ecou se face Călinescu, RPR a fost împinsă în existenţă de instinctul popular infailibil (dar fără un referendum!) şi nu de un puci ordonat de la Moscova şi pus în practică de comuniştii de la Bucureşti.

Tema caducităţii instituţiei monarhice şi a tradiţiilor antidinastice la români este reluată şi în editorialul din 17 ianuarie 1948 în care se proclamă încă din titlu că Instituţiile nu sunt eterne: „Sunt în viaţa popoarelor permanenţe şi fenomenalităţi. Astfel ideea că un popor trebuie să aibă un exponent executiv este o permanenţă şi nu se poate închipui un stat acefal. Oricum s-ar numi exponentul: consul, director, preşedinte, el trebuie să existe. Dar forma particulară a exponenţei este un simplu fenomen, ca tot ce e istoric, şi cine se opreşte la ele poate să fie un om foarte cumsecade, însă nu un om politic”[38].

Decretând că „sentimentul nu e un lucru bun în politică”[39], G. Călinescu constata existenţa unui „factor emoţional şi mistic” în probema monarhiei; „o dispoziţie sentimentală care dacă nu este psihanalizată, împiedică percepţia intereselor superioare ale poporului român”[40].

Pentru a combate ideea existenţei unei mistici a regalităţii în mentalul colectiv al românilor, Călinescu aminteşte despre campania antidinastică a liberalilor din anii 1870-1871, de Dicţionarul politic al pamfletarului N. T. Orăşanu şi de „Republica de la Ploieşti”, toate acestea pentru a demonstra inexistenţa unui sentiment pro-monarhic în societatea românească. În schimb, G. Călinescu nu aminteşte de momentele istorice în care regii României sau aflat alături de popor, așa cum au fost Războiul de Independenţă sau Războiul de Întregire a Neamului. Este amintit şi domnitorul Al. I. Cuza, personalitate istorică ce va fi pusă mereu în contrapondere cu regele Carol I de către propaganda antimonarhică din perioada comunistă.

Încă din prima lună de regim republican, în paginile Naţiunii prinde contur o campanie antimonarhică care critică atât presupusa „complicitate regală”[41] la înăbuşirea răscoalelor ţărăneşti din 1888 şi 1907, cât şi la literatura „romantic-întârziată” a reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Sunt republicate articolele violent antidinastice ale lui Al. Beldiman, N. D. Cocea ş.a. şi se fac dese referiri la republicanismul revoluţionarilor radicali paşoptişti (cu ocazia centenarului Revoluţiei de la 1848).

Concluzii

Campania antimonarhică a fost dusă de regimul comunist timp de decenii, iar punctul culminant poate fi considerat anul 1972, când s-au sărbătorit 25 de ani de la lovitura de stat din 30 decembrie 1947, ocazie cu care s-a tipărit în tiraje de masă o adevărată antologie de pamflete şi caricaturi antidinastice cu titluri ca Adevărul despre regi sau Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani.

            Efectele acestei propagande s-au resimțit puternic și după 1989 când, simpla ipoteză a restaurării monarhiei era sursa unor polemici furibunde și iraționale și nu a unei analize lucide. Acest lucru s-a schimbat odată cu discursul ținut de Regele Mihai I în Parlamentul României în data de 25 octombrie 2011, când pentru prima oară după 60 de ani de absență Regele s-a făcut auzit de întreaga națiune, dar din păcate mult prea târziu pentru a putea schimba cursul istoriei României.

Bibliografie

BĂLU, Ion, Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994.

CĂLINESCU, George, „Activitatea apolitică”, în Naţiunea, anul II, nr. 474/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Acuzatul Iuliu Maniu”, în Naţiunea, anul II, nr. 481/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Acuzaţii: Rădulescu-Pogoneanu, Niculescu-Buzeşti, Mocsony-Stârcea” în Naţiunea, anul II, nr. 482/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George,„Ce-a însemnat naţiunea”, în Naţiunea, anul III, nr. 546/1948, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Eliberarea de frica burgheză”, în Naţiunea, anul II, nr. 494/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George,„Fereşte-te, mamă dragă”, în Naţiunea, anul II, nr. 480/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Fişă parlamentară”, în Naţiunea, anul II, nr. 479/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Horoscop”, în Naţiunea, anul II, nr. 475/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George, „În prag de an şiviaţă nouă”, în Naţiunea, anul III, nr. 530/1948, p. 1.

CĂLINESCU, George,„Instituțiile nu sunt eterne”, în Naţiunea, anul III, nr. 541/1948, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Nu portofolii…”, în Naţiunea, anul II, nr. 492/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George,„Progresul Drapelului”, în Naţiunea, anul II, nr. 495/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Regele nostru”, în Naţiunea, anul I, nr. 193/1946, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Res-publica”, în Naţiunea, anul III, nr. 534/1948, p. 1.

CĂLINESCU, George, „Retragerea cu torţe”, în Naţiunea, anul II, nr. 505/1947, p. 1.

CĂLINESCU, George,„Revoluţie prin curieri”, în Naţiunea, anul II, nr. 487/1947, p. 1.

IONESCU, Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994.

NIȚESCU, Marin, Sub zodia proletcultismului Dialectica puterii, Editura Humanitas,Bucureşti, 1995.

PREDA, Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011.

SCURTU, Ioan, România – viaţa politică în documente – 1947,Bucureşti, A.S.R., 1994.

TERIAN, Andrei, A cincea esență, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009.

[1] George Călinescu, „Activitatea apolitică”, în Naţiunea, anul II, nr. 474/1947, p. 1.

[2] George Călinescu, „Horoscop”, în Naţiunea, anul II, nr. 475/1947, p. 1.

[3] George Călinescu, „Fişă parlamentară”, în Naţiunea, anul II, nr. 479/1947, p. 1.

[4] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 219.

[5] George Călinescu, „Fereşte-te, mamă dragă”, în Naţiunea, anul II, nr. 480/1947, p. 1.

[6] George Călinescu, „Nu portofolii…”, în Naţiunea, anul II, nr. 492/1947, p. 1.

[7]Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] George Călinescu, „Eliberarea de frica burgheză”, în Naţiunea, anul II, nr. 494/1947, p. 1.

[12] George Călinescu, „Progresul Drapelului”, în Naţiunea, anul II, nr. 495/1947, p. 1.

[13]Ibidem.

[14] George Călinescu, „Retragerea cu torţe”, în Naţiunea, anul II, nr. 505/1947, p. 1.

[15] George Călinescu, „Acuzatul Iuliu Maniu„, în Naţiunea, anul II, nr. 481/1947, p. 1.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] George Călinescu „Acuzaţii: Rădulescu-Pogoneanu, Niculescu-Buzeşti, Mocsony-Stârcea”, în Naţiunea, anul II, nr. 482/1947, p. 1.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] George Călinescu, „Revoluţie prin curieri”, în Naţiunea, anul II, nr. 487/1947, p. 1.

[27] Ibidem.

[28] George Călinescu, „Regele nostru”, în Naţiunea, anul I, nr. 193/1946, p. 1.

[29]„În prag de an şiviaţă nouă”, în Naţiunea, anul III, nr. 530/1948, p. 1.

[30]Ibidem.

[31]Ibidem.

[32]Ibidem.

[33] Apud Ioan Scurtu, România – viaţa politică în documente – 1947,Bucureşti, A.S.R., 1994, p. 94.

[34] Vezi nota 29.

[35] George Călinescu, „Res-publica”, în Naţiunea, anul III, nr. 534/1948, p. 1.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] George Călinescu, „Instituţiile nu sunt eterne”, în Naţiunea, anul III, nr. 541/1948, p. 1.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] George Călinescu, „Ce-a însemnat naţiunea”, în Naţiunea, anul III, nr. 546/1948, p. 1.