Populism and gender

           

Lee Rahel NIREL

Abstract: This paper focused on two concept widely discussed in literature and widely used in public discourse: Populism and Gender. “Populism” can be defined as a thin-centered ideology that views society as composed of two groups, ‘the people’ and ‘the elite’. “Gender” typically refers only to behavioral, social, and psychological characteristics of men and women,¹ as well as the socially constructed roles, behaviors, activities, and attributes within a cultural and social context. Although the two concepts relate many times to shared topics, they are rarely mentioned together. There only few studies that examine both concepts in a direct manner, for example that of Mudde and Kaltwasser (2015), and thus the paper wished to conclude whether or not the two concept have any connection one with the other and the nature of such a relationship, if such exist. The premise was that the two concept share various characteristics, such as being of elusive nature and thus do not have a decisive definition accepted by all. Another example can be that the two are linked to subjects such as politics and allocation of resources and power. These examples imply that a relationship between the two can be established. In order to do so the various aspects and usages of the two concepts were compared. The comparison implied a relationship between the two concepts can be established but it is a very complex relationship, one that includes both similarities and contradictions. The paper shows that although both populism and gender have shared attributes, such as their basic definition is based on a dichotomy of two contrasts, the contradictions that exist between the two, such as populism being mostly male dominant, can explain the reason why the two are rarely put together. 

Keywords: Populism, Gender, Inequality, Political Inequality.

 

 

 

Introduction

In the past years, the concept of populism has entered public awareness as populist parties have seen an unprecedented growth in Europe and throughout the world², and populist discourse has seem to be more prevalent than ever before. There are many examples to the rise of populism in Europe and other western countries, alongside populist leaders in other regions, such as Latin America. There are numerous examples of such populist leaders and movements from recent years, among them in the USA Donald Trump’s campaign to US presidency or in France Marine Le Pen and the “National Front” party.

Populism and Gender are two central concepts in modern discourse, and both gained much attention in recent years, not only in public discourse and in the political arena, but also in the academia from scholars of various disciplines. Although the two concepts are rarely put together, they do share several common characteristics and relate to common discourse as well as research topics, and hence it is interesting to try to reveal whether or not there is a relationship between the two concepts.

If we look at the two examples above, it is obvious that the question of a relationship between Populism and Gender can be examined from different angles. The first example, that of Donald Trump in the US, reveals populist attitudes alongside demining attitudes towards women, which raised also many gender issues. The second example, Marine Le Pen in France, shed light on a different possible connection between the two, as Marine Le Pen is a woman who leads a nationalist party, avoiding all together the issue of gender and monopolizing on the simple and clear dichotomy of “them” versus “us”.

So how does one begin to examine a possible relationship between the two concepts? One possibility is to begin from the similarities between the two concepts, as they both share common characteristics. For example, the fact that the definition of the two concepts can vary in various contexts, although the term gender has a rather specific acceptable definition, whereas populism has yet to receive a definition that is accepted by all or at least most scholars.

The basic definition of “Gender” is the behavioral, social, and psychological characteristics of men and women.³ For the purpose of this paper, the concept “Populism” can be defined according to Mudde and Kaltwasser’s⁴ definition: a thin-centered ideology that views society as composed of two groups, ‘the people’ and ‘the elite’.

It is interesting that populism seems to avoid the subject of gender. This is interesting since populism, which stresses clear opposition between the people and the elite, seems to avoid the opposition of men and women. The reason is that since both men and women can be members of each of the opposing groups, that is, men and women can be part of “the people”, and both can be part of “the elite”. In other words, populism refers to men and women and the differences between them, as it does to all other differences within the category of ‘the people’, and these differences are secondary to the primary gap that exist between ‘the people’ and ‘the elite’⁵.

Although the two concepts relate many times to shared topics, they are rarely mentioned together. There only few studies that examine both concepts in a direct manner, for example that of Mudde and Kaltwasser (2015), and although the concept of populism as well as populist discourse and style, received much attention, little research has been done on the possible gendered aspects of populism⁶.

Thus, the current paper aims to conclude whether or not the two concept have any connection one with the other and, if such a relationship exist, what is the nature of such a relationship.

Research Hypothesis

This paper explores various aspects of the two concepts Populism and Gender in an attempt to establish the nature of the relationship between the two concepts if such relationship exists. The premise of this paper is that the two concept share various characteristics, and are linked to subjects such as politics and allocation of resources and power. This can imply that a relationship between the two can be established.

Populism

Populism is a well-known concept that emerged or re-emerged in recent years. It became prevalent in public discourse and in political parties gaining power and influence across Europe and the world. The rise of populism in Western Europe, according to Albertazzi and McDonnell⁷, is partially due to the disappointment many people in many western countries feel towards the governments and traditional establishments that failed to respond and provide a solution to many problems “the people” face. Problems such as economic and cultural globalization, immigration, the decline of ideologies and class politics, and more. Another factor that enabled the emergence of populist parties and populist discourse is the exposure of elite corruption that led to lack of interest and distrust in politics and politicians⁸.

For such a discussed and studied concept, it is strange that the concept has numerous definitions in literature⁹ and there is no clear and acceptable definition of populism and its meaning. A successful and accepted definition of the concept has yet to be reached and the concept is today, as it was in the past, contested.  Populism has been defined in a broad variety of ways in different places and time¹⁰. The disagreement among scholars is not limited to the wording of an acceptable definition. Scholars from various disciplines were not able, and still are not able, to reach an agreement as to what populism is¹¹.

The difficulty to reach such an agreement can be exemplified by the definition found in Encyclopedia Britannica: “Populism, political program or movement that champions the common person, usually by favorable contrast with elite. Populism usually combines elements of the left and the right, opposing large business and financial interests but also frequently being hostile to established socialist and labor parties. The term populism can designate either democratic or authoritarian movements. […] In its contemporary understanding, however, populism is most often associated with an authoritarian form of politics. Populist politics, following this definition, revolves around a charismatic leader who appeals to and claims to embody the will of the people in order to consolidate his own power. […] In the second half of the 20th century, populism came to be identified with the political style and program of Latin American leaders such as Juan Perón, Getúlio Vargas, and Hugo Chávez. Populist is often used pejoratively to criticize a politician for pandering to a people’s fear and enthusiasm.”¹²

The above (shortened) description of the term emphasizes the many aspects the term relates to, and the many ways in which it can be interpreted. However, Laclau claims¹³ that the apparent vagueness and the inability to reach a decisive definition of the concept “populism” does not mean there is any doubt as to its importance and the importance of its attributive function.

For the purpose of this paper, the concept “Populism” can be defined according to Mudde and Kaltwasser’s¹⁴ definition: a thin-centered ideology that views society as composed of two groups, ‘the people’ and ‘the elite’. Albertazzi and McDonnell suggest a similar definition:

[Populism] is an ideology which pits a virtuous and homogeneous people against a set of elites and dangerous ‘others’ who are together depicted as depriving (or attempting to deprive) the sovereign people of their rights, values, prosperity, identity and voice¹⁵.

In other words, the term refers to belief systems by which the current situation is explained as it provides an interpretative framework through which individuals and/or organizations make sense of their own experiences, relate to the external world and plan the future¹⁶. Mudde and Kaltwasser¹⁷ add that populism aims to a situation in which politics is an expression of the general will of the people. To make their definition more clear and decisive they contrast populism with elitism¹⁸ and pluralism¹⁹, arguing that the two are the main oppositions of populism.

There is a large body of literature on populism, which generally distinguishes between various aspects of the concept, mainly between right-wing populism in Europe and left-wing populism in Latin America²⁰.

Populism is widely studied in the context of Latin America politics. This interest is largely due to the reemergence of populism, or as it is sometimes referred to “neo-populism”, among leading politicians in that region²¹. These Latin American politicians have come to power by “mobilizing marginalized social sectors into publicly visible and contentious political action, while articulating an anti-elite, nationalist rhetoric that valorizes ordinary people”²². By doing so they have succeeded to gain legitimacy and support.

As mentioned above, populism has emerged not only in Latin America. It has also emerged in Europe and other western countries. It seems, however, that populism has different characteristics unique and descriptive for each region. For example, one of the reasons populism has emerged in Western countries, and populist discourse is employed by populist leaders, is an anti-political climate that spreads throughout Western European societies. In other words, the disappointment “the people” have towards traditional parties in western countries gave rise to populist leaders and parties.

In a situation in which people perceive politics to be more distant and irrelevant to people’s lives and politicians to be more self-serving and similar to one another than in the past, has enabled the use of populist discourse in order to attract disillusioned voters to new, more radical, alternatives.²³

Yet, the question remains, what exactly is populism? It is clear that it is difficult to conceptualize. Jansen²⁴ noted that the term has been used to describe movements, regimes, leaders, ideologies, policies, modes of incorporation, and state structures. Populism does hold several characteristics, such as its contrasting components. Laclau²⁵ mentions as an example the contract between the populist claim for equality and the participation of the common people, and the fact that a charismatic leader usually leads the party or movement that employ this claim in order to gain power.

The term is also used in everyday discourse, which is also very general. Jansen argued that the term can be applied to any person, movement, or regime that attempts to gain power and acceptance among the ordinary people as a legitimate opposition to the ruling elite²⁶. Thus, the core component of populism is the dichotomy of “the people” and “the elite”, which can be described as “the deprived” and “the privileged”.

Such a distinction refers, among others, to the idea of equality, distribution and allocation of power and resources, ideas and themes that are central not only to populism but also to gender and gender studies as well. In this light it is suppressing that there only few studies that examine both concepts in a direct manner, and only little research has been done on the possible gendered aspects of populism²⁷.

Gender

The term “Gender” entered the academic sphere in the 1970s.²⁸ The most basic definition of the term “Gender” involves the distinction made between “sex” and “gender”. “Sex” has come to refer to the biological and physiological characteristics and biological aspects of being male and female. “Gender” typically refers to the behavioral, social, and psychological characteristics of men and women,²⁹ as well as the socially constructed roles, behaviors, activities, and attributes within a cultural and social context.

Gender is important since it penetrates many aspects of our lives, as Wharton claims:

[…] gender matters in social life – it is one of the organizing principles of the social world: it organizes our identities and self concepts, structures our interactions, and is one basis upon which power and resources are allocated.³⁰

The term “gender” deals with gender roles and gender identity and scholars from different disciplines engage with gendered aspect of various study topics. The term emerged in the mid-1900s, and became part of the public discourse and a research topic as the feminist movement began to incorporate it and use the term in the 1970s. During the past two decades, the term has gained much scholarly attention.

Although the distinction may imply that “gender” as “sex” can be easily defined, the opposite is true, as the definition of gender can vary greatly. To people who study it, gender indicates something about socialized behavior patterns. Therefore, studies about gender differences seem to imply that the focus is on social behaviors and psychological aspects of the study subjects and its participants. However, a problem arises since when people are grouped into gender categories based on their sex, the study is just as likely to be about sex differences³¹.

The relationship between populism and gender

There is a large body of literature on populism, which generally distinguishes between various aspects of the concept, mainly between right-wing populism in Europe and left-wing populism in Latin America³². However, these distinctions do not refer to gender.  And since populism is on the rise in Europe and America, it seems that there is room to explore the connection between the two concepts.

As stated above, there are numerous examples of such populist leaders and movements from recent years, among them in the USA Donald Trump’s campaign to US presidency or in France Marine Le Pen and the “National Front” party. Both examples can raise the question of Populism and Gender from different angles. The first, Donald Trump in the US reveals populist attitudes alongside demining attitudes towards women, which raised also many gender issues, and the latter, Marine Le Pen in France, a women who leads a nationalist party, avoiding all together the issue of gender and monopolizing on the simple and clear dichotomy of “them” versus “us”.

These examples imply that there is no clear connection between the two concepts. However, considering the vagueness of the term populism the connection may be vague and complex as well. Hence, the first step in order to establish whether there is a relationship between the two should be to explore the similarities and the various characteristics and features the two concept have in common.

Gender and Populism share some similarities and common themes. For example, the two terms first appeared during the mid-1900s, penetrated the academy and political discourse during the 1970s and lately received much attention both in public discourse and with scholars from various shared disciplines.

Additional common attributes relate to the fact that the core of the two concepts relate to a certain dichotomy, populism – “the people” and “the elite”, gender – men and women. However, populism stresses the sharp opposition between the two, avoiding to some extent all other differences that exist within each group, while gender asks to shed light on the diversity that exist within such a dichotomy. In other words, populism simplifies the situation at hand while gender asks to deal with the complicity and diversity that exist within the discussed dichotomy.

However, is this enough to establish a relationship between the two? Mudde and Kaltwasser argue that conceptually, populism has no specific relationship to gender. They base this claim on the fact that populism consider all differences among the people (and that includes among other gender differences) as secondary, if not irrelevant, to populist politics³³.

Thus, as Mudde and Kaltwasser claim that, both in theory and practice, populists do not hold a strong position on gender issues. This can be seen when trying to find gender related issues in populist programs, as the case of Mudde and Kaltwasser study, resulting in only few references to gender, irrespective of other features of the populist case examined (such as accompanying ideology or geographical region).³⁴

Another broblem that arises when trying to establish a connection or exploring the nature of the relationship between the two concepts, is that the task can be quite confusing as both can vary in various context, especially that of various cultures and societies.

One aspects of populism that should serve as a direct link to gender is that populist attitudes involve a combination of a negative and a positive component – against the establishment and for the people. This combination, Anduiza, Guinjoan and Rico claim, serves as a motivation for engaging in politics.³⁵

However, the relationship to politics and motivation for political participation is not just a shared point that can connect the two concepts. It also serves as a dividing point, as populism is mostly associated with men. This does not mean that they one cannot find women among populist leaders. There are several examples of female populist leaders. While some have attained most of their power because of personal relations to a male leader³⁶, others have made a career without the help of such a male ‘patron’, for example Sarah Palin in the United States³⁷. However, the fact remain that most of the populist leaders and the populist masses and electorate are predominantly male³⁸.

Mudde and Kaltwasser argue that this is not just a matter of the sex of the participants and leaders, it is also a matter that, particularly in Latin America, populists have often engaged in machismo politics, which is the antithesis of feminism. These leaders promote sexist ideas and policies, and thus hinder women’s political and social rights and position³⁹. Mudde and Kaltwasser comparative analysis indicated that the relationship between populism and gender politics is highly dependent on the cultural context in which populist actors operate.

The two concepts, as a study subject, share an elusive quality. Both can be studied as indicating something about socialized behavior patterns. As with populism, gender also can be elusive, as gender differences can be assumed as focusing on social behaviors and psychological aspects of their participants, but this is hard to determine in the case in which people are grouped into gender categories based on their sex⁴⁰.

Even if populist movements and parties are mostly led by men, represented by male party members and supported by male voters, this does not in itself mean that they hold traditional views on gender roles and relations⁴¹. Mudde and Kaltwasser argue that the influence of ideology is more important than culture (region) for determining the position populists leaders and parties hold in regards to gender issues⁴².

Thus, a relationship between populism and gender can be established but it is a weak and complex relationship. Mudde and Kaltwasser argue that given the growing number of prominent female populist leaders⁴³ and the almost universal gender gap in the electorate of populist parties, the relationship between gender and populism has probably become the most relevant of the many understudied issues related to populism”⁴⁴.

Conclusions

Both populism and gender are concepts that receive much attention in various disciplines, attention that has increased significantly during the past two decades. The two concept has also increasingly entered public discourse. Although the two concepts relate to shared study topics and relate to similar discourse it is hard to establish a clear and decisive connection between the two.

The paper presented several similarities between the two concepts that can imply on a relationship that exists between the two. Gender and populism relate to political discourse, and the two terms are frequently used in public discourse of power. The concepts engage in complex dichotomies that may vary in various contexts.

The relationship found in this paper implies a complex connection, one that is full of contradictions alongside shared themes. Both share several characteristics and relate to similar topics, but as each characteristic is explored, the common ground seems to divide, with a distinct difference – populism is used many times to simplify and avoid the complexity of a situation, whereas gender is aimed at the opposite direction and avoids the simplification of situations.

The relationship is also hard to establish since populist leaders, including men and women, seem to not employ gender, and perhaps not because it is secondary in its importance. It may be due to the fact that the matter of gender is in itself a complex matter that is beyond the realm of populist discourse that turns not just to “the people” but rather to the common fear and desires of the ordinary man (and women), and gender cannot be seen as a simple component of such discourse.

Note

1     J.,Pryzgoda, & J. C., Chrisler, „Definitions of gender and sex: The subtleties of meaning”, Sex roles, 2000, 43(7), pp. 553-569.

2     E., Anduiza, M., Guinjoan, & G. Rico, “Populism, participation and political equality”, ECPR General Conference, Prague, 2016.

3     J.,Pryzgoda, & J. C., Chrisler, „Definitions of gender and sex: The subtleties of meaning”, op.cit;

4     C., Mudde, & C. R. Kaltwasser, „Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America”, Patterns of Prejudice, 2015, 49(1-2), pp. 16-36;

⁵     Ibid;

6     Ibid;

7     D., Albertazzi, & D. McDonnell, “Introduction: The sceptre and the spectre”, Twenty-first century populism,  2008, Palgrave Macmillan UK, pp. 1-11;

8     Ibid;

9     E., Laclau,  On populist reason, Verso, London, 2005;

1⁰      C., Mudde, & C. R. Kaltwasser, „Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America”, op.cit;

¹¹      R. S., Jansen, „Populist mobilization: A new theoretical approach to populism”, Sociological Theory, 2011, 29(2), pp.75-96;

¹²      A. Munro,“Populism”. Encyclopedia Britannica, 2013,  https://www.britannica.com/topic/populism;

1³      E., Laclau,  On populist reason, op.cit;

1⁴      C., Mudde, & C. R. Kaltwasser, „Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America”, op.cit;

¹⁵      Ibid, p.3;

¹⁶      Ibid;

¹⁷      Ibid;

¹⁸      Ibid. define ‘Elitism’ is the mirror-image of populism, in that it shares the overall outlook on society but instead sees ‘the elite’ as pure and ‘the people’ as corrupt, and wants politics to represent elite opinions and values;

¹⁹      Ibid. ‘Pluralism’ as viewing society as consisting of various heterogeneous and crosscutting groups, and that politics should be based on compromises between these groups;

²⁰      Ibid;

²¹      Politicians such as Alberto Fujimori in Peru, Hugo Chavez in Venezuela, and Evo Morales in Bolivia, among others;

²²      R. S., Jansen, „Populist mobilization: A new theoretical approach to populism”, op.cit., p. 75;

²³      D., Albertazzi, & D. McDonnell, “Introduction: The sceptre and the spectre”, op.cit;

²⁴      Ibid;

²⁵      E., Laclau,  On populist reason, op.cit;

²⁶      R. S., Jansen, „Populist mobilization: A new theoretical approach to populism”, op.cit;

²⁷      Ibid;

²⁸      A. S., Wharton, The sociology of gender: An introduction to theory and research, John Wiley & Sons, 2009;

²⁹      J.,Pryzgoda, & J. C., Chrisler, „Definitions of gender and sex: The subtleties of meaning”, op.cit;

³⁰      A. S., Wharton, The sociology of gender: An introduction to theory and research, John Wiley & Sons, 2009, p. 9;

³¹      Ibid;

³²      C., Mudde, & C. R. Kaltwasser, „Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America”, op.cit;

³³      Ibid;

³⁴      Ibid.

³⁵      E., Anduiza, M., Guinjoan, & G. Rico,  “Populism, participation and political equality”, op.cit;

³⁶      For example, Marine Le Pen in France, who today leads the “National Front”, a far-right political party, led formerly by her father, Jean-Marie Le Pen, who founded the party;

³⁷      C., Mudde, & C. R. Kaltwasser, „Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America”, op.cit;

³⁸      Ibid

³⁹      Ibid. This argument can be exemplified by the example they provide of populist political actors, such as Hugo Chávez in Venezuela and European populist leaders like Silvio Berlusconi in Italy, and others;

⁴⁰      J.,Pryzgoda, & J. C., Chrisler, „Definitions of gender and sex: The subtleties of meaning”, op.cit;

⁴¹      C., Mudde, & C. R. Kaltwasser, „Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America”, op.cit;

⁴²      Ibid;

⁴³      Ibid. mention for example Siv Jensen, Keiko Fujimori, Marine Le Pen, Roxana Miranda and Sarah Palin, among others;

⁴⁴      Ibid.

Bibliography

ALBERTAZZI, D., & McDonnell, D. ,  “Introduction: The sceptre and the spectre”, Twenty-first century populism, 2008, Palgrave Macmillan UK, pp. 1-11.

ANDUIZA, E., GUINJOAN, M., & RICO, G., “Populism, participation and political equality”. ECPR General Conference, Prague, 2016.

JANSEN, R. S., „Populist mobilization: A new theoretical approach to populism”, Sociological Theory, 2011, 29(2), pp. 75-96.

LACLAU, E.,  On populist reason, Verso, London, 2005.

MUDDE, C., & KALTWASSER, C. R., Vox populi or vox masculini? Populism and gender in Northern Europe and South America. Patterns of Prejudice, 2015, 49(1-2), pp. 16-36.

MUNRO, A., “Populism”. Encyclopedia Britannica. Retrieved: https://www.britannica.com/topic/populism, 2013.

PRYZGODA, J., & Chrisler, J. C., „Definitions of gender and sex: The subtleties of meaning”,  Sex roles, 2000, 43(7), pp. 553-569.

WHARTON, A. S., The sociology of gender: An introduction to theory and research, John Wiley & Sons, 2009.

Simbolistica politică a populismului românesc: (dis)continuităţi cinice.

Cazul guvernului Ponta I

(The political symbolism of romanian populism: cinical (dis)continuities.

The case of Ponta Government I)

 

Emanuel COPILAȘ

 

Abstract: This essay analyzes several major themes of Romanian political symbolism, arguing that the growing distance between the popular and the political elites’ representations over the main political symbols entails populist discourses and thus weakens Romanian democracy. Cynicism is appropriated here as a symbolic political discontinuity between the representations of both government and opposition, depending on the political context and their alternation to power.  

Keywords: Political Symbolism, Populism, Democracy, Privatization, Austerity, Communism.

Clarificarea vocabularului conceptual

În prezent, politica românească pare a se afla într-un prelungit marasm. Partizanate ideologice relativ insolite, dispute politice între președenție și guvern cu potențial disruptiv, migrație politică pe o scară largă (deși oarecum comprehensibilă în lumina precedentului an electoral) și, mai presus de toate, o pronunțată mefiență a electoratului față de partide – iată câteva dintre dovezile enunțului de mai sus. Problema deficitului de încredere în partidele politice poate fi înțeleasă, în termeni politologici clasici, ca și consecință a contextului economic nefavorabil care impulsionează manifestările populiste¹. În accepțiune sociologică și economică însă, reticența populației față de partide devine inteligibilă prin creșterea asimetriei distributive a resurselor, fie ele materiale sau de altă natură², dar și datorită unei progresive distonanțe între simbolurile și cultura elitelor, respectiv cea a societății în ansamblu³. Asupra acestui aspect mă voi concentra în lucrarea de față.

O comunitate politică în sensul atribuit de  John Rawls sintagmei este tot mai greu de identificat în România contemporană. Nu prea mai există scopuri comune care să îi unească pe guvernanți, care insistă din ce în ce mai mult asupra procesului de privatizare a resurselor naturale și a prelungirii acordului cu Fondul Monetar Internațional (FMI), respectiv guvernați, deposedați de minimul de securitate socială de care dispuneau până înainte de emergența crizei economice globale. Sub retorica eficienței economice care nu ar putea fi atinsă decât prin dereglementare, statul se degrevează progresiv de responsabilitate în sectoare de importanță publică majoră: sănătate, asigurări sociale, educație etc. În ce măsură mai este truvabil „consensul suprapus” (overlapping consensus) între diferitele aspirații, mentalități și moralități ale cetățenilor, garantul stabilității și dezvoltării unei societăți „sănătoase”, dacă îi putem spune așa – în România anului 2013? Pentru că „principiul diferenței” teoretizat de același Rawls – care insistă asupra redistribuirii resurselor sociale pentru a îi avantaja în primul rând, nu și exclusiv, pe cei săraci, opțiune ce rezultă nu numai din considerente morale ci mai ales din considerente care au de-a face cu stabilitatea politică – cu siguranță nu mai este de găsit⁴.

O anumită parte din răspuns poate fi oferită de simbolistica politică. Elementele care alcătuiesc procesul politic sunt accesibile nu neapărat sub forma unor realități materiale brute, ci mai degrabă ca simboluri. Descrisă drept „un tot indisociabil de imagini și acțiuni”, simbolistica politică nu poate fi cuantificată adecvat prin încercarea de a departaja imaginile de practică. Nu putem afla cu certitudine unde se termină primele și încep ultimele, sau invers. Nici nu este nevoie. Important de reținut este faptul că intrăm în contact cu toate elementele circumscrise sferei politice pe filieră afectivă în primul rând, abia ulterior raționalizându-le⁵. De asemenea, suntem tentați să schematizăm informațiile cu care intrăm în contact, pentru a le putea procesa mai bine. Pe cale de consecință, „avem tendința de a ignora informația care contrazice schema, la fel cum avem tendința de a acapara orice informație care pare să confirme schema”.⁶ Asta nu înseamnă că trebuie să cădem în capcana relativismului cu iz populist și să afirmăm preeminența emoțiilor asupra rațiunii politice. În nicun caz. Este vorba mai degrabă de inerenta subiectivitate umană sau, în termeni filosofici, pentru a forța puțin argumentul, de fenomenologia husserliană, care deconspiră orice propensiune științifică în termenii unei pasiuni precognitive, de obicei împărtășită, care o face posibilă⁷.

Rațiunea trebuie să prevaleze deci în politică. Dar și aici se impune o mică divagație: vorbim despre rațiunea politică franceză, abstractă, unde raționalitatea individuală tinde să se confunde cu raționalitatea socială, urmărind să o subordoneze, sau de rațiunea politică engleză, empirică, unde se pornește de la premisa inevitabilei discrepanțe dintre raționalitatea individului și cea a colectivității și unde se constată practic limitele rațiunii astfel încât unele tare sociale apar ca insurmontabile, excedând capacitatea rațională de a le corija⁸? Pusă în acest fel, problema prezintă ca inerente anumite fenomene sociale care pot fi, măcar parțial, ameliorate. Sigur că ceea ce este rațional pentru un singur cetățean (triplarea salariului, de exemplu), poate avea consecințe iraționale la nivelul întregii societăți (inflație galopantă, șomaj etc.), dar aici discutăm atât de o absență a informării verosimile, cât și de predispoziția elitelor economice și politice de a își securiza și multiplica privilegiile impunând un tip de discurs (neoliberal) ca adevăr universal, inatacabil, mai presus de orice dispute. Astfel, raționalitatea și universalitatea se pot transforma, așa cum a teoretizat Herbert Marcuse, în instrumente de control hegemonic ale unei minorități în raport cu majoritatea⁹. Când rațiunea se transformă în ideologie, un proces care a atins astăzi cote îngrijorătoare, manipularea trebuie expusă în vederea renegocerii raporturilor dintre elită și societate. În caz contrar, distanța între cele două părți se adâncește în favoarea primeia, fapt care se traduce prin explodarea inegalităților, instabilitate socială, ascensiune a populismului și precarizare a democrației. Iar în politică, aș risca să afirm, raționalitatea echivalează cu atenuarea inegalităților – eliminarea lor integrală fiind desigur nu numai imposibilă, ci chiar nocivă, așa cum a demonstrat-o, printre altele experimentul comunist din Cambodgia –  a căror acțiune corozivă tinde să distrugă până și fibrele intime ale societății, cum ar fi familiile și micile colectivități, nemaivorbind de sentimentul general de comunitate, mai sus invocat.

Revenind la simbolistica politică, excelenta lucrare a lui Murray Edelman, Politica și utilizarea simbolurilor distinge două tipuri de simboluri truvabile în viața de zi cu zi: „simbolurile referențiale”, care se referă la elementele obiective și cuantificabile din experiența noastră cotidiană, cum ar fi statisticile sau cifrele oficiale, respectiv „simbolurile de condensare”, având rolul de a „evoc[a] emoțiile asociate unei anumite situații. Ele condensează într-o situație, semn sau act patriotic, simbol, mândrie patriotică, angoasă, amintirile unei glorii trecute sau ale unei umilințe, promisiunile unei măreții viitoare: unele dintre acestea sau pe toate laolaltă”¹⁰. Cu timpul, politologul american și-a revizuit poziția inițială, ajungând să susțină doar existența simbolurilor de condensare; cele referențiale, oricât de obiective ar părea la prima vedere, traduc de fapt anumite afecte care stau la baza construirii sensurilor datelor exacte, acestea din urmă supuse fluctuațiilor semantice rezultate în urma conjuncturilor politice și/sau economice¹¹. Cu toate rezervele lui Edelman, prezentul studiu va apela nu numai la simbolurile de condensare, ci și la cele referențiale.

Pentru Edelman, societatea este alcătuită din grupuri de diferite dimensiuni, mai mult sau mai puțin omogene. Ceea ce le distinge în primul rând este accesul la informație: astfel, unele grupuri mici și bine structurate își însușesc o parte disproporționat de mare din avutul obștesc în raport cu restul societății, înțeleasă ca un imens grup eterogen privat de o informare rapidă și consistentă și pus în imposibilitatea de a își articula adecvat interesele. Prin opacitatea și partizanatul de care se fac responsabile, la un nivel nu neapărat foarte vizibil, limbajul juridic și cel administrativ ar acționa, conform lui Edelman, pentru a obstrucționa în continuare interesele majorității în beneficiul minorității privilegiate. Autorul mai observă că limbajul politic al contemporaneității este impregnat de elemente „hortative”, prin limbaj hortativ înțelegându-se eforturile elitei politice de a convinge „marele public” de judiciozitatea politicilor adoptate, la care nu ar fi existat o alternativă preferabilă¹². Nu în ultimul rând, stereotipiile conținute în limbajul politic curent atenuează capacitățile critice ale auditoriului, în ciuda pretențiilor de activare a acestora¹³. Să fie vorba aici de o manipulare reală sau pur și simplu de „o antipatie latentă”, de acel „deficit[] de încredere de care suferă aproape întotdeauna politica și slujitorii ei”, de „atitudinea de superioritate reproșată înainte de orice analiză tuturor celor care dețin puterea, inclusiv în virtutea procedurilor democratice cele mai bine primite” – așa cum opinează Guy Hermet¹⁴? Probabil că, în bună tradiție aristoteliană, adevărul se află undeva la mijloc, deși, cu siguranță, mijlocul respectiv este mai apropiat de populație decât de elite, mai bine informate și poziționate în vederea unui acces deseori discreționar la resurse.

După ce am trecut în revistă unul dintre principalele concepte încorporate în textura teoretică a prezentului eseu, simbolistica politică, să trecem acum la un altul, populismul. Literatura de specialitate în domeniu s-a îmbogățit recent cu două titluri memorabile pe această temă¹⁵, nemaiținând cont de faptul că în presă conceptul de populism este utilizat deseori cu un minim sau chiar cu o totală lipsă de discernământ semantic. Studiul de față este centrat însă pe corelarea simbolisticii politice cu populismul, având la bază ipoteză că distanța în creștere între imaginile, să le spunem populare, asupra politicii, respectiv imaginile și reprezentările clasei politice înseși explică, în neliniștitorul context socio-economic actual, surplusul de populism căruia trebuie să îi facem față în prezent. Voi utiliza ca punct de plecare interpretarea oferită populismului de către Guy Hermet, pentru care populismul reprezintă o supralicitare a factorului emoțional în politică, nu dispune de o ideologie sau un program doctrinar consecvent, inflamează deseori pasiunile naționaliste și se organizează în jurul unui lider charismatic. Se mai poate menționa aici susceptibilitatea populistă relativ la politică în general și la partidele politice în particular, percepute într-o cheie oportunistă și politicianistă și care s-ar interpune între popor și aspirațiile sale de a își îmbunătăți condiția, deturnând astfel autenticul sens al democrației¹⁶. Toate aceste aspecte reprezintă variabile dependente ale discursului populist. Unica variabilă independentă a populismului este relația specială pe care susține că o are cu timpul, „temporalitatea apolitică a răspunsului său pretins instantaneu în fața problemelor sau aspirațiilor pe care nicio acțiune guvernamentală nu are în realitate capacitatea de a le rezolva sau de a le satisface în mod subit”. Cu alte cuvinte, populismul nu își propune să ia în calcul „incertitudinea rezultatelor pe care guvernanții obișnuiți o cunosc bine și pe care nu o dezvăluie poporului de-abia în clipa în care nu mai pot ascunde acest lucru”¹⁷. Democrația înseamnă deci tocmai nesiguranța și riscurile¹⁸ pe care populismul perorează că urmează să le suprime. Riscuri a căror costuri sunt de cele mai multe ori, din păcate, transferate pe umerii populației.

Populismul nu înseamnă deci numai xenofobie și atitudini politice similare fascismului, de care totuși se disociază prin omiterea referințelor la perioada interbelică¹⁹, ci în primul rând pretenția (nefondată) de a soluționa hic et nunc problemele sociale majore, cuplată cu permanentele tentative de eludare a raționalității prin apelul la diferite tipuri de simboluri. Iar în perioade de criză, când sentimentul de comunitate se estompează și diferențele între simbolurile și discursurile guvernaților, respectiv a guvernanților, cresc, populismul ia amploare. În sfârșit, prin cinism înțeleg continuitatea simbolică și practică existentă în discursul elitei politice românești înainte și după alegerile din 2012, în ciuda fermei poziții anti-austeritate pe care s-a plasat fosta opoziție. Pentru a utiliza încă o dată vocabularul propus de Edelman, cinismul ar însemna aici faptul că actuala opoziție instrumenta, în perioada în care s-a aflat la putere, simboluri referențiale, încercând să argumenteze și să disemineze raționalitatea privatizărilor și a măsurilor de austeritate, în timp ce fosta opoziție nu pregeta să facă apel masiv la simboluri de condensare, anticipând reacții afective din partea auditoriului, pe de-o parte apatic, pe de altă parte radicalizat. Astăzi, rolurile s-au inversat: actuala putere recurge din plin la simbolurile referențiale pe care ieri le stigmatiza pe filieră „condensatoare”, în timp ce partidele care au alcătuit fosta guvernare exploatează retorica simbolurilor de condensare, după ce au abandonat subit și abrupt, deși nu integral, simbolistica referențială. Să vedem în continuare o parte dintre simbolurile existente în politica românească actuală.

Trei simboluri ale politicii românești 

În această secțiune, voi analiza pe rând trei simboluri majore ale politicii românești căutând să identific aspecte de condensare, respectiv referențiale, așa cum apar ele în discursul puterii, respectiv al opoziției. Am menționat deja faptul că orice eveniment sau problemă politică are o componentă simbolică, numai că această simbolistică variază conjunctural, în funcție de mizele, pozițiile și interesele elitei politice. Însă nu numai politicienii, ci și populația investește un capital simbolic în procesul politic, capital mai mult sau mai puțin similar cu cel al primilor. Cu cât distanța dintre cele două tipuri de simbolistică politică este mai mare, cu atât mai mult se erodează „consensul suprapus” rawlsian, apar derapaje democratice și intră în atenția publică populismul.

Privatizarea este o temă centrală în România contemporană. Populația o asociază de obicei, și pe bună dreptate, cu disponibilizări, șomaj, nesiguranță a locului de muncă. Elita politică o asociază în schimb cu reducerea pierderilor la bugetul de stat și impulsionarea investițiilor care ar atrage după sine crearea de noi locuri de muncă. În primul caz avem de-a face cu un simbol de condensare, în al doilea caz, cu unul referențial. Dar aici se impune o nuanțare: opoziția tinde să se ralieze, de obicei, la poziția populației, pentru ca ulterior, odată ajunsă la guvernare, să renunțe la logica simbolică pe care o utilizase până atunci. „Menţinerea politicilor de austeritate nu reprezintă alegerea cea mai bună pentru a evita recesiunea, iar emiterea de obligaţiuni ar trebui să fie o parte a strategiei fiscale. Joseph Stiglitz, cu care am avut onoarea să stau de vorbă anul trecut în Grecia, arată foarte clar şi lucid ceea ce şi noi spunem de multă vreme în ţară”²⁰, afirma actualul premier Victor Pona în toamna anului 2011. În același an, Ponta considera tentativele de privatizare, cel puțin din sectorul energetic, „un adevărat act de trădare națională”²¹. Ori, este binecunoscut faptul că FMI, partener economic principal și pentru actuala guvernare, își bazează programele de redresare economică pe privatizări consistente. La fel, când fosta coaliție guvernamentală formată în jurul Partidului Democrat Liberal (PDL) a propus, în urma consultărilor cu FMI, introducerea sistemului coplatei în sistemul de sănătate publică, cronic subfinanțat, Ponta a numit această inițiativă drept „genocid social”²².

Astăzi, în schimb, procesul de privatizare nu numai că a fost continuat de către actuala putere, ci a fost chiar amplificat, așa cum reiese clar din programul de guvernare al Uniunii Social Liberale (USL) din vara anului 2012. Dacă în urmă cu un an, privatizările în sectorul energetic reprezentau o adevărată „trădare națională”, conducând la moțiunea de cenzură soldată cu demiterea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu, acum, „liberalizarea treptată a piețelor energetice” devine un obiectiv prioritar al primului cabinet Ponta²³. Mai mult, sistemul coplatei, „genocidul social” discutat în 2011, devine realitate doi ani mai târziu, chiar dacă actualul ministru al Sănătății susține că a reușit să obțină de la FMI exceptarea anumitor categorii de bolnavi suferind de afecțiuni grave sau a copiilor²⁴. Astăzi, în schimb, PDL nu ezită să critice taxele și impozitele în creștere impuse de către USL, susținând că acestea s-ar datora unei viziuni eronate asupra „modernizării statului”, neconformă cu cea a fostei guvernări²⁵, necatalogându-le drept o consecință a măsurilor de austeritate rezultate în urma procesului de privatizare și a externalizării unor tipuri de servicii oferite până acum de către statul român – ceea ce de fapt și sunt. Deși a contribuit din plin la acest deznodământ, principalul partid de opoziție insistă asupra raționalitatății măsurilor de privatizare pe care a fost nevoit să le pună în practică și asupra factorilor externi care au antrenat deteriorarea economiei române²⁶.

Un alt simbol major al politicii românești, strâns legat de privatizare, este șomajul. Sau, mai pe larg, precara siguranță a locurilor de muncă. Contextul economic dificil a ridicat această problemă la cote îngrijorătoare. Mai alarmant este însă faptul că o parte a elitei politice, mă refer în principal la actuala opoziție, a abordat subiectul în cadrul unui discurs neoliberal bazat pe eficientizare, optimizare, dereglementare, invers proporțional cu așteptările populației referitor la plasele de siguranță socială, atât de necesare în acest context.

„În momentul de faţă în economia reală lucrează maximum trei milioane de oameni. Economia reală este cea care s-a restructurat puternic în anul 2009 şi primele luni ale anului 2010. Ea a reacţionat corect la criză. Cel care nu a reacţionat corect la criză este statul, care nu şi-a diminuat consistent cheltuielile. Şi, ca să fiu plastic – este o imagine care îmi vine în minte acum: statul arată aşa, ca un om foarte gras care s-a căţărat în spatele unuia foarte slab şi subţirel, care este economia românească”²⁷. Este adevărat că o economie gestionată preponderent de către stat s-ar putea să nu fie la fel de profitabilă și de atractivă pentru investitori ca o economie alimentată în primul rând de capital privat, din acest punct de vedere președintele Traian Băsescu avea dreptate. Numai că gradul de profitabilitate al unei economii nu poate și nu trebuie să fie calculat (numai) în termeni de randament, productivitate și câștiguri, de care beneficiază oricum numai o categorie socială foarte redusă numeric, antreprenoriatul – ci, mai ales, în termeni de stabilitate și prosperitate socială. Economia nu se face, sau nu ar trebuie să se facă pentru bani, ci pentru oameni.

La fel, fostul ministru de Externe Teodor Baconschi afirma, confruntat cu protestele românilor de la începutul anului 2012 că aceștia ar fi „un popor de leneși și cerșetori”²⁸. Mai mult, vitupera Baconschi împotriva celor ieșiți în stradă, „Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii”²⁹. Ca urmare a nemulțumirilor exprimate public, Baconschi a fost mai apoi demis, ulterior întreg cabinetul Boc depunând mandatul³⁰. La rândul său, Vladimir Tismăneanu i-a calificat pe protestatari drept „pegră”, afirmând că „antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane” se află în subsidiarul manifestațiilor, iar alegerea ultimă se operează între „prietenii civilizației”, respectiv „susținătorii barbariei”³¹.  Dar cel care a înfierat cu cea mai mare vehemență protestele a fost cu siguranță Mihail Neamțu. Deplângând imaginare atacuri la adresa „proprietății private” și „regresia” protestatarilor, mânați de „agresivitate oarbă”, „spre nivelul primatelor”, Neamțu scrie: „Violenţa gratuită, lipsită de orice raţiune statală, se asociază unor alte fenomene precum jaful, hărţuirea sau violul. Instinctul de turmă atrage ca un aspirator toate elementele patologice ale unei societăţi în derivă. E contestată ideea de autoritate, dar şi respectul pentru muncă, suveranitatea legii sau instituţiile politice tradiţionale. Jefuitorii caută orice pretext să prelungească panica şi incertitudinea”³².

Citatele de mai sus reflectă o tentativă de fragmentare a câmpului social prin utilizarea unui discurs dihotomic: „muncitori” versus „leneși” „hoți” „jefuitori” și „pomanagii”³³, „România care muncește” versus „mahalaua violentă și ineptă”, „prietenii civilizației” versus „susținătorii barbariei” și „antreprenorii urii”. Încercarea de a postula un „noi”, civilizat, muncitor, cult, sobru și un „ei” alcătuit din hoți, leneși, incapabili, resentimentari și chiar primate, cum considera Neamțu – nu face decât să eludeze problemele curente ale României, stigmatizând inutil și periculos categoriile defavorizate social. Discursul poate fi considerat unul de genul „divide et impera”, centrat pe crearea de polarizări, suspiciune și neîncredere³⁴, în vederea camuflării inaptitudinii statului român de a gestiona adecvat consecințele crizei economice³⁵. Iar supralicitatea emoțiilor, a simbolurilor de condensare asociate cu acest discurs – munca, cinstea și anduranța, care vor prevala în final împotriva tarelor multiseculare ale românilor, condiția fiind aceea de a avea răbdare și a înțelege sacrificiile pe care toți trebuie să ni le asumăm – denotă populism. Sigur, nu un populism cras, bazat pe pretinsa eliminare a factorului timp din rezolvarea problemelor politice, economice și sociale ale României – ca și populismul profesat de către Dan Diaconescu, liderul Partidului Poporului – Dan Diaconescu (PPDD), care în timpul privatizării eșuate a companiei de stat Oltchim s-a prezentat în fața camerelor de luat vederi cu saci de bani care ar fi conținut salariile restante ale angajaților Oltchim, acesta nedispunând însă de suma necesară achiziționării combinatului³⁶, sau tema eradicării corupției, populist și vindicativ prezentată de către liderul Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor prin prisma stadioanelor pe care ar fi urmat să aibă loc execuția tuturor celor găsiți vinovați de delapidări de fonduri, trafic de influență și alte tipuri de infracțiuni, aflate la judecata discreționară a fostului și actualului adulator al lui Nicolae Ceaușescu³⁷ – dar totuși, fie și numai datorită mistificării pe coordonate afective, populism. De remarcat aici faptul că actuala guvernare, reprezentând în acel moment opoziția, a glosat în baza raționalității protestelor, atribuindu-le deci o simbolistică referențială, diferită de cea a fostei guvernări și a președenției – chiar dacă unii protestatari și-au exprimat nemulțumirea la adresa tuturor partidelor și alianțelor politice, inclusiv USL³⁸. Revenind la șomaj, fosta guvernare, secondată de către președinte, a încercat să îl prezinte preferențial drept un rău necesar, dar surmontabil, în procesul de modernizare a statului³⁹, în timp ce principalul partid din actuala guvernare, Partidul Social Democrat (PSD), aflat pe atunci în opoziție, pentru a rezona în consens cu percepția populară – se raporta la șomaj, reducerea veniturilor și a nivelului de trai în general pe filieră emotivă, descriindu-le ca și consecințe a politicilor economice neinspirate ale puterii⁴⁰.

Memoria comunismului reprezintă un alt simbol al politicii românești, chiar dacă, aparent, mai puțin actual. „Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii”, declama Baconschi împotriva manifestațiilor din iarna anului trecut⁴¹. Vinovați pentru erorile și lipsurile României ar fi în proporție covârșitoare foștii comuniști și perpetuarea mentalității acestora, nu incapacitatea, corupția și măsurile economice ineficiente prin care s-a urmărit contracararea efectelor crizei economice. Pentru că despre criză vorbim, și despre același procedeu de identificare a unor țapi ispășitori care să abată atenția de la problemele curente în sfera nepătatei moralități conservatoare, a indignării afectate în raport cu „masele”, cu gregaritatea „leneșilor” care nu sunt animați de etica muncii și a meritocrației, ci de o mentalitate de tip asistențial, moștenită din perioada comunistă. „Statul nu dă, doar creează oportunități”, avertiza președintele în primăvara anului 2011, precizând și faptul că „poporul este neperformant”⁴². În acest caz, pentru a utiliza celebra butadă a lui Bertolt Brecht, „N-ar fi mai simplu pentru guvern să dizolve poporul și să aleagă un altul”?

Cert este că marota anti și neocomunistă unei părți a intelectualității autoproclamată de dreapta (stipendiată în același timp generos de la bugetul de stat) și care a susținut fosta guvernare poate fi desublimată pe trei coordonate majore: „fie ca armă politică de atac, fie ca justificare a eșecurilor guvernării, fie ca instrument al unor generații tinere în efortul lor de a disloca vechile generații aflate în poziții de putere”, scrie Adrian Paul Iliescu⁴³. Și are dreptate, dacă luăm în considerare numai simplul fapt că USL a fost încă de la început numită alianță „socialistă” de către adversarii politici, care încercau astfel să reactiveze un imaginar anticomunist aflat păsămite în opoziție cu valorile europene în ai căror apărători se erijau. „PDL are două obligații majore”, afirma fostul premier Emil Boc în primăvara anului 2011. „În primul rând, împreună cu Guvernul, să asigure creşterea economică a României în 2011 şi 2012 şi, în al doilea rând, are obligaţia să apere România de pacostea socialistă, să apere România de alianţa socialist-populistă formată din PNL şi PSD”. În eventualitatea ajungerii la guvernare, aceasta „ar face praf toată creşterea economică, ar confisca toate progresele pe care ţara le-a făcut şi ar arunca din nou România în populism şi subdezvoltare”⁴⁴.

Vehemența fostei alianțe de guvernare în privința „socialismului” și comunismului devine comprehensibilă și din perspectiva valorizării de către o parte a populației a securității sociale existente înainte de 1989, în contrast cu prezenta situație. Memoria este, ca întotdeauna, selectivă. Poziția USL în această privință a fost una consecventă, păstrată și în perioada ulterioară accederii la guvernare: campaniile anticomuniste nu ar fi altceva decât creații ale „nomenclaturiștilor cu sinecuri de la Băsescu”⁴⁵. În contrapartidă, viitorul premier Victor Ponta a considerat reprehensibilă candidatura lui Adrian Papahagi la alegerile parlamentare, pe care l-a calificat, exagerând – orientarea ideologică a acestuia este mai degrabă ultraconservatoare – drept „neofascist”⁴⁶.

Ambele tabere s-au acuzat reciproc de populism și, paradoxal sau nu, ambele au avut, parțial, dreptate, în măsura în care au căutat să trezească reacții emotive din partea populației în beneficiul propriilor poziții. Privatizare, șomaj, comunism, cele trei simboluri ale politicii, sau mai bine zis ale economiei politice românești analizate în această secțiune a eseului au fost abordate fie în cheie condensatoare, fie referențială, în funcție de obiectivele politice conjuncturale. Astfel, privatizarea a fost abordată referențial de către fosta coaliție de guvernare și „condensator” de către actuala putere, pentru ca ulterior, după ce rolurile s-au inversat, USL să o prezinte referențial iar opoziția, deși păstrând discursul modernizării statului, să facă uz de anumite tușe afective. Șomajul și austeritatea, elemente subiacente privatizării în imaginarul popular, au cunoscut în mare măsură același proces de substituție simbolică. Memoria comunismului, în schimb, a beneficiat de consecvență simbolică: atât în perioada de guvernare, cât și atunci când s-au aflat sau încă se află în opoziție, ambele construcții politice s-au raportat la ea fie afectiv (PDL și susținătorii săi) fie, în rarele momente în care USL s-a pronunțat în această privință, referențial, căutând să deconstruiască strategia denigratoare a opozanților, centrată pe escamotarea unor probleme de interes public imediat.

Concluzii: discrepanțe simbolice, populism și democrație

Protestele de la începutul anului trecut au scos la iveală o creștere a ponderii orientării politice antisistemice în mai toate orașele mari ale României⁴⁷. Radicalizarea se datorează, în cheie simbolică, distanței tot mai mare între percepțiile populației afectate de criză asupra privatizărilor și șomajului, poate mai puțin asupra comunismului. Dacă imaginea populației asupra acestor simboluri a fost majoritar emotivă, fiind asociată cu incertitudinea zilei de mâine și diminuarea calității vieții, imaginea elitei politice asupra simbolurilor mai sus analizate a fost, alternativ, în funcție de binomul opoziție-guvernare și de interesele politice ale momentului, când referențială, când „condensatoare” – de aici cinismul menționat în titlu, truvabil mai ales în cazul discontinuității simbolice de care a dat dovadă actuala coaliție de guvernare. În general, simbolistica politică a elitei a rămas una referențială, în contrast cu cea de condensare întâlnită la nivelul populației, aspect ce explică pe filieră imagistică îndepărtarea progresivă dintre cele două părți. Cu alte cuvinte, ceea ce elita politică  (aflată la guvernare, uneori chiar și opoziția) a încercat să prezinte drept măsuri raționale de redresare economică, populația a perceput drept o continuare și chiar o potențare a precarizării sociale. Excepție de la această alternanță simbolică a făcut, din nou, memoria comunismului. Nu din cauză că nu ar fi importantă ci datorită faptului că, în ciuda manipulărilor și distorsionărilor la care a fost supusă, a rămas firesc într-un con de umbră în raport cu subiectele principale ale momentului, privatizarea, șomajul și austeritatea în general.

În contextul crizei economice, privatizarea și șomajul s-au impus practic de la sine ca simboluri politice – evident și economice, deși distincția dintre cele două părți este deseori arbitrar și partizan articulată – aflate pe agenda zilei. Tendențiozitatea și inoportunitatea (politică) a discursului anticomunist, pe de altă parte, similară manierei în care guvernul de la Budapesta întreține tensiunile interetnice din Ținutul Secuiesc pentru a distrage atenția de la eșecurile substanțiale ale propriului program de guvernare – deși, repet, un simbol politic redus ca importanță relativ la celelalte două, este poate mai important decât acestea în ceea ce privește propensiunea populistă a politicii românești, adică a tentației de a recurge la mitologii și la emoții, naționaliste și nu numai, având ca scop camuflarea unor eșecuri politice.

Nu m-am aplecat în acest eseu asupra simbolurilor de condensare pe care le-am atribuit populației, presupunându-le în mod implicit. Ele devin însă explicite dacă ținem cont de protestele de anul trecut din marile orașe ale țării, de grevele recurente ale muncitorilor angajați la companii de stat aflate în proces de privatizare – privatizare însemnând, în cazul lor, noi valuri de disponibilizări („privatizare, țeapa cea mai mare” sau „O dorință avem și noi/ Dați-ne fabrica înapoi” scandau muncitorii de la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, cumpărată acum zece ani de către compania Mechel⁴⁸ – și de sentimentul de aprehensiune generalizată a populației față de viitor.

Tușele populiste mai mult sau mai puțin substanțiale din discursurile politice au avut ca pandant ieșirile populiste de la manifestațiile de anul trecut, când o parte din protestatari au scandat împotriva tuturor partidelor politice, plasându-se pe o poziție net anti-democratică⁴⁹. Dacă reacția lor, cuplată cu dezamăgirile și incertitudinile prezentului,este inteligibilă, ea nu este însă scuzabilă. Chiar dacă o parte a elitei politice a întreținut la rândul ei deliberat un astfel de discurs. Pentru că principalul perdant al înfruntării cu populismul și cu criza economico-socială se poate dovedi democrația.

Democrația, un concept supus peremptoriu unei inflații semantice de proporții, și totuși inepuizabil. Ghiță Ionescu este de părere că politica modernă a început practic sub semnul unei anumite forme de populism, atunci când Jean Jacques Rousseau a emis enunțul conform căruia scopul politicii este fericirea individuală a fiecărui cetățean⁵⁰ – o poziție liberală clasică. Dar asta nu înseamnă că argumentul trebuie forțat în optică neoliberală, ajungând la concuzia că statul nu trebuie să se implice mai deloc în asigurarea stabilității și, de ce nu, prosperității sociale, fiind redus la condiția de simplu supraveghetor al legalității, de „paznic de noapte”, așa cum plastic se exprima Robert Nozick⁵¹. O contradicție de altfel majoră a filosofiei politice liberale este aceea că drepturile pe care le pretinde pentru individ împotriva statelor sunt garantate, paradoxal, tot de către state, care sunt investite astfel, în ciuda susceptibilității care le înconjoară, cu atributul de agenți reformatori⁵².

Pentru a însemna mai mult decât un discurs steril, lipsit de consecințe practice, democrația trebuie să fie alcătuită, pe lângă contestare, și din participare. În condițiile actuale, când gradul de participare a scăzut alarmant, forma politică a României începe să semene tot mai mult cu ceea ce Robert Dahl numea „oligarhie concurențială”⁵³. Iar acest grad scăzut de participare se datorează, printre altele, și discrepanței simbolice dintre elite și societate manifestată la nivelul politicului. Un grad crescut de participare politică este direct proporțional cu moderația și toleranța⁵⁴. Pe de altă parte, nu putem scăpa din vedere pasivitatea predominantă a populației din regimurile democratice în raport cu problemele politice. Dar, pentru ca „mitul democratic” să funcționeze, sugerează Gabriel Almond și Sidney Verba, elitele politice trebuie să acționeze ca și cum cetățenii ar fi implicați activ și rațional în procesul decizional, pentru a anticipa și preveni eventuala angajare și radicalizare a acestora⁵⁵. Iată încă o mostră de cinism, funcțional de data aceasta, care contribuie la rândul său la explicarea distanței, simbolice și nu numai, între guvernați și guvernanți. În altă ordine de idei, unei democrații îi este indispensabil „consensul suprapus” teoretizat de Rawls sau ideea de bine comun în accepțiunea lui Dahl: „ceea ce ar alege [membrii unei comunități, n.m.] dacă ar poseda înțelegerea cea mai deplină cu putință a expriențelor ce ar rezulta din opțiunea lor și din cele mai relevante alternative la ea”⁵⁶. Însă o astfel de înțelegere, în cazul în care ar fi realmente posibilă, ar rezulta în urma unei informări cât mai obiective și nepartnice cu putință. Numai că abundența informațională contemporană este compensată de manipularea aproape fără precedent la care este supusă, de obicei în beneficiul unor grupuri mici și bine organizate, așa cum știm de la Edelman.

O democrație autentică nu poate fi construită decât prin reducerea diferențelor dintre conducători și conduși. Testul suprem al unei democrații este felul în care tratează categoriile sociale defavorizate, pe cei excluși de la beneficiile „tortului” național. Aceștia au dezvoltat tendința de a se prezenta drept „victime”, solicitând compensații pentru condiția în care se află și legitimând astfel mecanismele excluderii⁵⁷. De abia atunci când săracii își vor (re)conștientiza drepturile de cetățeni, pretinzând beneficiile care li se cuvin, nu cerșind generozitatea privilegiaților – democrația va căpăta conotațiile integrative care stau de altfel la baza sensului său originar. Iar indignării afectate și condescendenței moralizatoare în raport cu abrutizarea „maselor”, cu „mahalaua violentă și ineptă”, cu „pregra” și „susținătorii barbariei” ar trebui să i se reamintească, măcar ocazional, că „Este imoral să te aștepți ca cineva să fie o ființă morală dacă-i lipsesc minimum de condiții de viață care-ar permite societății să-i pretindă moralitate”⁵⁸.

Note

 ¹      Pierre Bréchon, Partidele politice, traducere de Marta Nora Țărnea și Adina Barvinschi, Eikon, Cluj-Napoca, 2004, p. 189. Într-o formă de lucru, acest articol a fost publicat în revista Sfera Politicii, nr. 174,

²        Nicholas Onuf, World of our making. Rules and rule in social theory and international relations, University of South Carolina Press, Columbia, 1989.

³        Murray Edelman, Politica și utilizarea simbolurilor, traducere de Ruxandra Nichita, Polirom, Iaşi, 1999; Antonio Gramsci, Opere alese, traducere de Eugen Costescu, Editura Politică, Bucureşti, 1969.

⁴        John Rawls, Justice as fairness. A restatement, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London 2001, pp. 32-38, 42-43, 64.

⁵        Lucien Sfez, Simbolistica politică, traducere de Diana Sălceanu, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 14-16.

⁶        David Kertzer, Ritual, politică și putere, traducere de Sultana Avram și Teodor Fleșeru, Univers, Bucureşti, 2002, p. 93.

⁷        Vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp. 69-75.

⁸        Problematica celor două tipuri de raționalități politice a fost dezbătută pe larg în Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, traducere de Doru Pop, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 67-71 și Friedrich Hayek, Constituția libertății, traducere de Lucian Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 77-78.

⁹        Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, traducere de Ion Herdan, Sorin Vieru, Vasile Zamfirescu, Editura Politică, Bucureşti, 1977, pp. 396, 406-407.

¹⁰      Edelman, op. cit., p. 15.

¹¹      Ibidem, p. 185.

¹²      Ibidem, p. 128.

¹³      Ibidem, p. 120.

¹⁴      Guy Hermet, Sociologia populismului, traducere de Dan Burcea, Artemis, Bucureşti, 2007, p. 52.

¹⁵      Gherghina, Sergiu; Mișcoiu, Sergiu, Personalități populiste în România postcomunistă, Institutul European, Iaşi, 2010 și Gherghina, Sergiu; Mișcoiu, Sergiu; Soare, Sorina, Populismul contemporan. Un concept controversat și formele sale diverse, Institutul European, Iaşi, 2012.

¹⁶      Gianfranco Pasquino, „Populism and democracy”, în Daniele Albertzzi, Duncan McDonnell (ed.), Twenty-first century populism. The spectre of Western European democracy, Palgrave MacMillan, New York, 2008,  p. 21; vezi și Daniel Șandru, „Populismul”, în Eugen Huzum, (coord.), Teorii și ideologii politice, Institutul European, Iaşi, 2013, p. 189.

¹⁷      Hermet, op. cit., 40.

¹⁸      Vezi Guy Hermet, Cultură și democrație, traducere de Claudiu Soare, Pandora, Târgovişte, 2002, pp. 40-43.

¹⁹      Cas Mudde, Populist radical right parties in Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2007, pp. 63-89.

²⁰      „Ponta de acord cu Stiglitz: Austeritate nu mai este o soluție pentru Europa”, Realitatea. Net., 05. 10. 2011. Publicistica citată a fost consultată integral online.

²¹      „Ponta: USL va depune moțiune de cenzură împotriva noilor măsuri convenite cu FMI”, Ziare.com, 26. 09. 2011; „Victor Ponta: USL se opune vânzării acțiunilor pe care statul le mai deține în diverse societăți”, Hotnews. Ro, 22. 09. 2011.

²²      „Ponta: USL”.

²³      „Programul de guvernare al USL: continuarea privatizărilor, regândirea redevențelor”, Realitatea. Net., 03. 05. 2012; vezi și Cristina Pantazi, „Cum s-a schimbat poziția USL față de gazele de șist. De la moțiune de cenzură până la idee care trebuie tratată în mod “serios pozitiv””, Hotnews. Ro, 09. 01. 2013. Exploatarea zăcămintelor de aur de la Roșia Montană, a gazelor de șist sau a cuprului sunt doar câteva dintre subiectele sensibile circumscrise acestei teme.

²⁴      „Cine va fi exceptat de la coplată și ce se întâmplă cu listele de medicamente și cu “noua” lege a sănătății”, Cotidianul. Ro, 10. 02. 2013.

²⁵      Alina Novăceanu, „PDL: Masca de pe fața USL a căzut. S-a dat startul majorării taxelor și impozitelor”, Mediafax. Ro, 08. 01. 2013.

²⁶      „Emil Boc:”Președintele României și-a stricat imaginea, eu mi-am asumat deciziile și mi-am stricat imaginea””, Gândul. Info, 23. 01. 2012.

²⁷      Ovidiu Vanghele, „Băsescu: Statul este un om foarte gras, cocoțat în spatele unuia slab și subțirel, care este economia”, Mediafax. Ro, 06. 05. 2010.

²⁸      Răzvan Timofciu, „Două considerații despre evenimentele din zilele acestea”, Clubul Național Liberal, 17. 01. 2012.

²⁹      „Teodor Baconschi, demis pentru jignirile la adresa protestatarilor”, Observator Cultural, nr. 608, ianuarie 2012.

³⁰      Protestele din primele luni ale lui 2012 sunt tratate pe larg în Cătălin Augustin Stoica, Vintilă Mihăilescu (coord.), Iarna vrajbei noastre: protestele din România, ianuarie, februarie 2012, Paideia, Bucureşti, 2012.

³¹      Vladimir Tismăneanu, „Peisaj după bătălie: Fragilitatea civilizației și datoria responsabilității”, Contributors. Ro, 16. 01. 2012.

³²      Mihail Neamțu, „Cetățeni sau brute? Civism sau violență?”, Contributors. Ro, 16. 01. 2012.

³³      Ștefan Vlaston, „Au câștigat hoții, pomanagii și plagiatorii. Deocamdată”, Contributors. Ro, 07. 07. 2012.

³⁴      Pentru analiza critică de discurs vezi Ernesto Laclau, Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy. Towards a Radical Democratic Politics, Verso, London, New York, 2001.

³⁵      Victoria Stoiciu, „Cât de leneși sunt românii”, Criticatac, 21. 09. 2010.

³⁶      „Privatizarea Oltchim, zi halucinantă. Diaconescu a venit cu șapte saci de bani de la minister”, Realitatea. Net., 01. 10. 2012.

³⁷      Adrian Man, „Corneliu Vadim Tudor, huligan fără pereche”, Gazeta de Bistrița, 21. 01. 2011.

³⁸      „Macovei: USL vrea să confiște protestele românilor”, Adevărul. Ro, 18. 01. 2012.

³⁹      „Băsescu: alți 300 000 de bugetari vor fi șomeri până la sfârșitul anului 2012. Va fi o ieșire naturală”, Antena3. Ro, 24. 11. 2011. Discursul fostei guvernări și a președintelui referitor la modernizarea statului pare extras aproape cuvânt cu cuvânt dintr-o lucrare clasică a lui Samuel Huntington, autor pentru care modernizarea este un proces omogen și uniliniar pe care Lumea a Treia trebuie să îl integreze pe propriile coordonate politice, economice și culturale pentru a ajunge la rezultate similare cu cele ale Occidentului: „modernitatea înseamnă stabilitate și modernizarea – instabilitate”. Samuel Huntington, Ordinea politică a societăților în schimbare, traducere de Horațiu Stamatin, Polirom, Iaşi, 1999, p. 46.

⁴⁰      „Ponta: Băsescu condamnă la moarte categorii sociale”, Românialiberă. Ro, 07. 05. 2010.

⁴¹      „Teodor Baconschi”.

⁴²      „Băsescu: Poporul este neperformant. Statul nu dă, doar creează oportunități”, Realitatea. Net., 17. 04. 2011.

⁴³      Adrian Paul Iliescu, „Mitul purificării în România postcomunistă”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, (ed.), Miturile politice în România contemporană, Institutul European, Iaşi, 2012, p. 203.

⁴⁴      „Emil Boc: PDL are obligația de a scăpa România de pacostea socialistă”, Realitatea. Net., 13. 03. 2011.

⁴⁵      „Victor Ponta: Am eu grijă să le amintesc nomenclaturiștilor cu sinecuri de la Băsescu cum e cu lupta împotriva comunismului”, Hotnews. Ro, 04. 12. 2012.

⁴⁶      Andreea Tobias, Vasile Măgrădean, „Ponta: PDL s-a înconjurat de personaje cu viziuni fasciste, unul, Adrian Papahagi, va candida la Cluj”, Mediafax. Ro, 16. 11, 2012.

⁴⁷      Stoica, Mihăilescu, op. cit.

⁴⁸      Adi Dohotaru, „“O dorință avem și noi/ Dați-ne fabrica înapoi”. Reportaj de la manifestația anti-Mehel din Câmpia Turzii”, Criticatac, 17. 09. 2012.

⁴⁹      Stoica, Mihăilescu, op. cit.

⁵⁰      Ghiță Ionescu, Politica și căutarea fericirii, traducere de Simona Ceaușu, All, București, 1999, p. 103.

⁵¹      Robert Nozick, Anarhie, stat, utopie, traducere de Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.  67-69.

⁵²      Immanuel Wallerstein, The modern world system IV. Centrist Liberalism Triumphant, 1789-1914, University of California Press, London, 2011, p. 15.

⁵³      Robert Dahl, Poliarhiile. Participare și opoziție, traducere de Mihaela Sadovschi, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 32.

⁵⁴      Arendt Lijphart, Democrația în societățile plurale, traducere de Adriana Bargan, Polirom, Iaşi, 2002, pp.  26-27.

⁵⁵      Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, traducere de Dan Pavel, DU Style, Bucureşti, 1996, pp. 355-365.

⁵⁶      Robert Dahl, Democrația și criticii ei, traducere de Petru Iamandi, Institututl European, Iaşi, 2002, p. 425.

⁵⁷      Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, traducere de Gabriela Cămară, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 56-57.

⁵⁸      Alexandr Zinoviev, Homo sovieticus, traducere de Andi Ștefănescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 60.

Bibliografie:

 „Băsescu: alți 300 000 de bugetari vor fi șomeri până la sfârșitul anului 2012. Va fi o ieșire naturală”, Antena3. Ro, 24. 11. 2011.

„Băsescu: Poporul este neperformant. Statul nu dă, doar creează oportunități”, Realitatea. Net., 17. 04. 2011.

„Cine va fi exceptat de la coplată și ce se întâmplă cu listele de medicamente și cu “noua” lege a sănătății”, Cotidianul. Ro, 10. 02. 2013.

„Emil Boc: PDL are obligația de a scăpa România de pacostea socialistă”, Realitatea. Net., 13. 03. 2011.

„Emil Boc:”Președintele României și-a stricat imaginea, eu mi-am asumat deciziile și mi-am stricat imaginea””, Gândul. Info, 23. 01. 2012.

„Macovei: USL vrea să confiște protestele românilor”, Adevărul. Ro, 18. 01. 2012.

„Ponta de acord cu Stiglitz: Austeritate nu mai este o soluție pentru Europa”, Realitatea. Net., 05. 10. 2011.

„Ponta: Băsescu condamnă la moarte categorii sociale”, Românialiberă. Ro, 07. 05. 2010.

„Ponta: USL va depune moțiune de cenzură împotriva noilor măsuri convenite cu FMI”, Ziare.com, 26. 09. 2011.

„Privatizarea Oltchim, zi halucinantă. Diaconescu a venit cu șapte saci de bani de la minister”, Realitatea. Net., 01. 10. 2012.

„Programul de guvernare al USL: continuarea privatizărilor, regândirea redevențelor”, Realitatea. Net., 03. 05. 2012.

„Teodor Baconschi, demis pentru jignirile la adresa protestatarilor”, Observator Cultural, nr. 608, ianuarie 2012.

„Victor Ponta: Am eu grijă să le amintesc nomenclaturiștilor cu sinecuri de la Băsescu cum e cu lupta împotriva comunismului”, Hotnews. Ro, 04. 12. 2012.

„Victor Ponta: USL se opune vânzării acțiunilor pe care statul le mai deține în diverse societăți”, Hotnews. Ro, 22. 09. 2011.

ALMOND, Gabriel; VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, traducere de Dan Pavel, (București: DU Style, 1996).

BRÉCHON, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Țărnea și Adina Barvinschi, Eikon, Cluj-Napoca, 2004.

DAHL, Robert, Democrația și criticii ei, traducere de Petru Iamandi, Institutul European, Iaşi, 2002.

DAHL, Robert, Poliarhiile. Participare și opoziție, traducere de Mihaela Sadovschi, Institutul European, Iaşi, 2000.

DOHOTARU, Adi, „“O dorință avem și noi/ Dați-ne fabrica înapoi”. Reportaj de la manifestația anti-Mehel din Câmpia Turzii”, Criticatac, 17. 09. 2012.

EDELMAN, Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, traducere de Ruxandra Nichita,  Polirom, Iaşi, 1999.

GHERGHINA, Sergiu; MIȘCOIU, Sergiu, Personalități populiste în România postcomunistă, Institutul European, Iaşi, 2010.

GHERGHINA, Sergiu; MIȘCOIU, Sergiu; SOARE, Sorina, Populismul contemporan. Un concept controversat și formele sale diverse, Institutul European, Iaşi, 2012.

GRAMSCI, Antonio, Opere alese, traducere de Eugen Costescu, Editura Politică, Buureşti, 1969.

HAYEK, Friedrich, Constituția libertății, traducere de Lucian Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 1998.

HERMET, Guy, Cultură și democrație, traducere de Claudiu Soare, Pandora, Târgovişte, 2002.

HERMET, Guy, Sociologia populismului, traducere de Dan Burcea, Artemis, Bucureşti, 2007.

HUNTINGTON, Samuel, Ordinea politică a societăților în schimbare, traducere de Horațiu Stamatin, Polirom, Iaşi, 1999.

ILIESCU, Adrian Paul, „Mitul purificării în România postcomunistă”, în GHERGHINA, Sergiu; MIȘCOIU, Sergiu, (ed.), Miturile politice în România contemporană, Institutul European, Iaşi, 2012.

IONESCU, Ghiță, Politica și căutarea fericirii, traducere de Simona Ceaușu, All, București, 1999.

KERTZER, David, Ritual, politică și putere, traducere de Sultana Avram și Teodor Fleșeru, Univers, Bucureşti, 2002.

LACLAU, Ernesto; MOUFFE, Chantal, Hegemony and Socialist Strategy. Towards a Radical Democratic Politics, Verso, London, New York, 2001.

LIJPHART, Arendt, Democrația în societățile plurale, traducere de Adriana Bargan,  Polirom, Iaşi, 2002.

MAN, Adrian, „Corneliu Vadim Tudor, huligan fără pereche”, Gazeta de Bistrița, 21. 01. 2011.

MARCUSE, Herbert, Scrieri filozofice, traducere de Ion Herdan, Sorin Vieru, Vasile Zamfirescu, Editura Politică, Bucureşti, 1977.

MARGA, Andrei, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006.

MUDDE, Cas, Populist radical right parties in Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2007.

NEAMȚU, Mihail, „Cetățeni sau brute? Civism sau violență?”, Contributors. Ro, 16. 01. 2012.

NOVĂCEANU, Alina, „PDL: Masca de pe fața USL a căzut. S-a dat startul majorării taxelor și impozitelor”, Mediafax. Ro, 08. 01. 2013.

NOZICK, Robert, Anarhie, stat, utopie, traducere de Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1997.

ONUF, Nicholas, World of our making. Rules and rule in social theory and international relations, University of South Carolina Press, Columbia, 1989.

PANTAZI, Cristina, „Cum s-a schimbat poziția USL față de gazele de șist. De la moțiune de cenzură până la idee care trebuie tratată în mod “serios pozitiv””, Hotnews. Ro, 09. 01. 2013.

PASQUINO, Gianfranco, „Populism and Democracy”, în ALBERTAZZI, Daniele; MCDONNELL, Duncan, Twenty-first century populism. The spectre of Western European democracy, Palgrave MacMillan, New York, 2008.

RAWLS, John, Justice as fairness. A restatement, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, 2001.

ROSANVALLON, Pierre, Noua problemă socială, traducere de Gabriela Cămară, Institutul European, Iaşi, 1998.

SARTORI, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, traducere de Doru Pop, Polirom, Iaşi, 1999.

SFEZ, Lucien, Simbolistica politică, traducere de Diana Sălceanu, Institutul European, Iaşi, 2000.

STOICA, Augustin Cătălin; MIHĂILESCU, Vintilă, (coord.), Iarna vrajbei noastre: protestele din România, ianuarie, februarie 2012, Paideia, Bucureşti, 2012.

STOICIU, Victoria, „Cât de leneși sunt românii”, Criticatac, 21. 09. 2010.

ȘANDRU, Daniel, „Populismul”, în HUZUM, Eugen, (coord.), Teorii și ideologii politice, Institutul European, Iaşi, 2013.

TIMOFCIU, Răzvan, „Două considerații despre evenimentele din zilele acestea”, Clubul Național Liberal, 17. 01. 2012.

TISMĂNEANU, Vladimir, „Peisaj după bătălie: Fragilitatea civilizației și datoria responsabilității”, Contributors. Ro, 16. 01. 2012.

TOBIAS, Andreea; MĂGRĂDEAN, Vasile, „Ponta: PDL s-a înconjurat de personaje cu viziuni fasciste, unul, Adrian Papahagi, va candida la Cluj”, Mediafax. Ro, 16. 11, 2012.

VANGHELE, Ovidiu, „Băsescu: Statul este un om foarte gras, cocoțat în spatele unuia slab și subțirel, care este economia”, Mediafax. Ro, 06. 05. 2010.

VLASTON, Ștefan, „Au câștigat hoții, pomanagii și plagiatorii. Deocamdată”, Contributors. Ro, 07. 07. 2012.

WALLERSTEIN, Immanuel, The modern world system IV. Centrist Liberalism Triumphant, 1789-1914, University of California Press, London, 2011.

ZINOVIEV, Alexandr, Homo sovieticus, traducere de Andi Ștefănescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

INTERVIU

 

Paul Lendvai: „Cea mai pregnantă caracteristică a personalității lui

Orbán este cinismul”

(Paul Lendvai: „The most poignant trait of Orbán’s personality is cynicism”)

Interviu realizat de Daniel ȘANDRU

Abstract: Interview with Paul Lendvai, historian and political commentator, on the political carrier and vision of Hungarian Prime-Minister Ludovic Orbán.  

Keywords: Ludovic Orbán, Hungary, Populism.

Profesorul Paul Lendvai, istoric şi comentator politic, fost corespondent pentru Europa de Est al Die Presse și Financial Times în perioada 1960-1982, semnează volumul Ungaria lui Orbán, apărut în 2017 la Editura Polirom, în traducerea Mariei-Magdalena Anghelescu, lucrare recenzată, sub semnătura lui Adrian Tompea, în ediția de față a revistei de științe politice „Polis”. Paul Lendvai a părăsit Ungaria natală după revoluţia din 1956 şi s‑a stabilit în Austria, unde a scris mai multe cărţi despre istoria ţărilor central‑ şi est‑europene. Între 1982 şi 1987 a fost redactor‑şef pentru Europa Centrală şi de Est al postului de televiziune Österreichischer Rundfunk (ORF), iar între 1987 şi 1998, director la Radio Österreich International (RÖI). În prezent este coeditor şi redactor‑şef al revistei Europäische Rundschau. De acelaşi autor: Der rote Balkan (1969); Antisemitismus ohne Juden (1972); Die Grenzen des Wandels (1977); Der Medienkrieg (1981); Auf schwarzen Listen. Erlebnisse eines Mitteleuropäers  (1996); Mein verspieltes Land. Ungarn im Umbruch (2010); Hungary: Between Democracy and Authoritarianism (2012); Leben eines  Grenzgängers (2013).

Daniel Șandru: Recent, la Editura Polirom a apărut versiunea românească a lucrării dumneavoastră, Ungaria lui Orbán, o carte care prezintă publicului din România personalitatea, cariera politică și viziunea despre lume a premierului maghiar. Ce fel de influență ar putea avea, din punctul dumneavoastră de vedere, asupra politicii din România, tipul de „democrație iliberală” promovat de regimul lui Victor Orbán? Ar putea exista un „efect de imitație”?

Paul Lendvai: Ar putea să existe un astfel de efect, dar nu este vorba, în fond, despre o nouă „teorie”, ci, pur și simplu, despre a indica o practică politică, aceea a unui simulacru al unei democrații, având decorul unui sistem multipartidist cu presă liberă și justiție independentă, dar care este, de fapt, un regim autoritar. Aceasta înseamnă că toate eforturile de a institui un regim autoritar pot fi rezumate ca reprezentând un stat iliberal. Așadar, chiar dacă nu există o conexiune reală, în mod cert ar putea încuraja anumite tendințe autoritariste.

Conceptul de „democrație iliberală” a fost lansat de Viktor Orbán în contextul unei conferințe susținute în 2014 în România, în Transilvania. Așa cum subliniați în carte, „trauma Trianonului” nu este încă vindecată la nivelul memoriei colective maghiare. În acest context, considerați că asumarea, de către guvernarea FIDESZ, a ideologiei national-populiste înseamnă și asumarea reală a obiectivului unei „răzbunări istorice” cu privire la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani?

Faptul că premierul Orbán a susținut în mod repetat discursuri în România, în fața studenților de etnie maghiară și cu cetățenie română reprezintă unul dintre multiplele paradoxuri incluse în linia naționalistă a FIDESZ. De fapt, asta reprezintă un tribut al toleranței și auto-constrângerii românești. Nu am auzit niciodată ca un lider politic austriac sau german să se adreseze studenților vorbitori de germană din Tirolul de Sud și, mai cu seamă, abordând astfel de subiecte sensibile. Și totuși, conform anumitor sondaje independente, în continuare prevalează neînțelegeri totale și erori cu privire la mărimea populației maghiare din diferite centre urbane. Mitul Trianonului este o bombă cu ceas, aflată astăzi în adormire, dar nimeni nu știe ce se va întâmpla poimâine. În acest sens, aderarea Ungariei și României la Uniunea Europeană acționează ca o frână față de detonarea acesteia, ca și față de erupția tensiunilor naționaliste din fiecare dintre cele două țări.

Cum ar trebui să fie înțeles populismul lui Viktor Orbán? E vorba dspre o ideologie, despre o formă de acțiune politică, este doar un coridor de oportunitate pentru deținerea puterii sau o metodă de a institui un regim autoritar prin apel la leigitimarea electorală?

Populismul lui Orbán este, a fost și va fi mereu un instrument pentru a confisca și reține puterea. Încă din 2009 – când Orbán a a participat la congresul Partidului Rusia Unită și a avut o scurtă întâlnire cu Vladimir Putin – acest populism nu mai este unul anti-rusesc, dar, până la victoria lui Trump, a fost anti-american, din când în când este anti-slovac sau anti-austriac, întotdeauna în funcție de o anumită situație. De când a început criza refugiațiilor, este în mod deschis un populism anti-UE, dar, în fond, servește consolidării puterii și unei apărări de succes în fața atacurilor venite de la Bruxelles sau Berlin. Este, în același timp, cel mai puternic instrument în obținerea suportului popular pentru direcția sa autoritară. Cea mai pregnantă caracteristică a personalității și stilului politic ale lui Orbán este cinismul.

Cât de importantă este componenta mitologică a „inventării dușmanului” în ansamblul proiecției populiste din politica actuală a Ungariei?

Problema „dușmanului” este una simptomatică pentru politica FIDESZ. În trecut, cei de la FIDESZ au atacat guvernarea socialist-liberală ca fiind „străină” sau „nu cu adevărat maghiară”. În ultimii doi ani, mai întâi Uniunea Europeană, iar acum filantropul și miliardarul George Soros a devenit inamicul numărul unu. În cazul lui Soros, vorbim despre un om care s-a potrivit ideal acestui eșantion: maghiar de origine evreiască, miliardar american și apărător al democrației. Un aspect aparte constă în faptul că nimeni nu a ajutat vreodată din afară națiunea maghiară pe cât a făcut-o Soros. E vorba despre 400 de milioane de dolari, începând de la mijlocul anilor ’80, precum și despre construcția completă a unei universități în Budapesta (Central European University), care include facultăți internaționale la care studiază studenți internaționali. Un amănunt picant este că Fundația Societatea Deschisă a lui Soros l-a ajutat considerabil atât pe Orbán, cât și cel puțin alți 15 lideri de top ai FIDESZ!

Pentru mulți ani după 1989, Ungaria a reprezentat un exemplu pentru demcorațiile emergente din Europa de Est. Cum poate fi explicată această „reîntoarcere” susținută electoral la tradiția non-, chiar anti-democratică a perioadei interbelice?

Nu există doar o singură explicație, ci există mai mulți factori importanți: dezamăgirea față de rezultatele schmbării de regim (șomajul, inflația, noii îmbogățiți și noii sărăciți, prelunga neglijare și apoi exploatare a problemei naționașe, i.e. Trianon, eșecul în a face față moștenirii amare a trecutului, precum și rolul personalității – în cazul de față cea briliantă, nemiloasă și cinică a operatorului politic Victor Orbán.

Politologii consideră că populismul poate reprezenta „un barometru al politicii reprezentative”. Asumând o asemenea definiție, ce înseamnă avansul populismului în lumea occidentală de astăzi? Putem vorbi despre un „déjà vu” al ceea ce s-a întâmplat între cele două războaie mondiale?

Nu există niciun dubiu că populismul, de dreapta sau de stânga, este în avans în Europa de Vest, ca și în Statele Unite ale Americii. Da, un „déjà vu” este inevitabil, dar nu ar trebui să exagerăm. Nu mai există Hitler, Mussolini sau Stalin. Putin, Orbán, Erdogan sunt, fiecare, din categorii diferite. Aripa de dreapta sau extremismul de dreapta sunt dominante, dar exemplele grecesc și francez de dată recentă ne arată că nici extrema stângă nu este moartă. Pericolul real este cel al unei crize economice, explozia bruscă a balonului american sau chinez.

În ultimii ani, guvernarea Viktor Orbán a declanșat un „blitzkrieg” la adresa arhitecturii instituționale a regimului democratic maghiar. Care sunt șansele ca opoziția să contrabalanseze, în viitorul imediat, curentul iliberal?

Opoziția nu a fost niciodată mai slăbită și mai disipată de când puterea a fost preluată de Viktor Orbán, așa cum este în prezent. În parte este discreditată, în parte este orientată către luptele interne și în parte este mituită de FIDESZ. În plus, are o foarte proastă priză la mass-media. De asemenea, migrația forței de muncă în exterior, în special a tinerilor, care a ajuns la 400-500.000 de persoane, i-a slăbit în mod irevocabil potențialul de bază.

Recent, în Ungaria a fost anunțat un referendum cu privire la George Soros și „planul” acestuia de „a forța” Uniunea Europeană să accepte un milion de imigranți. Care credeți că va fi rezultatul unei astfel de consultări populare?

Întrucât astfel de „consultări” sunt, de fapt, exerciții crude de manipulare, rezultatele sunt pierdute.  Vedeți, în acest sens, și răspunsul meu la cea de a patra întrebare a dumneavoastră. Dar nu trebuie să negăm impactul unei campanii finanțată cu milioane de euro pentru televiziune, radio, ziare și afișe gigantice răspândite în toată țara. Cel mai recent sondaj, realizat de un institut independent, arată că această campanie a influențat 40% din populație și 70% dintre suporterii FIDESZ.

În aprilie 2018, în Ungaria vor avea loc alegeri generale. Este anul în care România va celebra, în decembrie, Centenarul Marii Uniri. Credeți că unirea din 1918 a Transilvaniei cu România va reprezenta o temă specifică a acestei campanii electorale și, dacă da, care vor fi termenii discursului politic?

Habar nu am! Depinde, de asemenea, și de campania din România, iar dacă vor exista provocări în Transilvania din partea oricăreia dintre părți, ar putea exista reacții ascuțite. Dar nu cred că Orbán va dori un război al cuvintelor pe un alt front.

 Analizând lucrurile din perspectivă politică, economică și socială, este Ungaria pregătită să părăsească Uniunea Europeană în perioada următoare?

Terenul pentru o plecare a fost pregătit prin intermediul campaniilor anterioare. Dar, mai întâi fondurile de transfer vor fi anulate. Atâta vreme cât Ungaria obține 3% sau 5% din PIB-ul său, nu va recurge la operații radicale sau chirurgicale. Dar nu există o siguranță absolută, o garanție cu privire la ce anume și cum anume va răspunde Viktor Orbán într-o situație reală de criză, cauzată de o ascuțită încetare a creșterii economice sau de un conflict social scăpat de sub control.

INTERVIU

 

Paul Lendvai: „Cea mai pregnantă caracteristică a personalității lui

Orbán este cinismul”

(Paul Lendvai: „The most poignant trait of Orbán’s personality is cynicism”)

Interviu realizat de Daniel ȘANDRU

Abstract: Interview with Paul Lendvai, historian and political commentator, on the political carrier and vision of Hungarian Prime-Minister Ludovic Orbán.  

Keywords: Ludovic Orbán, Hungary, Populism.

Profesorul Paul Lendvai, istoric şi comentator politic, fost corespondent pentru Europa de Est al Die Presse și Financial Times în perioada 1960-1982, semnează volumul Ungaria lui Orbán, apărut în 2017 la Editura Polirom, în traducerea Mariei-Magdalena Anghelescu, lucrare recenzată, sub semnătura lui Adrian Tompea, în ediția de față a revistei de științe politice „Polis”. Paul Lendvai a părăsit Ungaria natală după revoluţia din 1956 şi s‑a stabilit în Austria, unde a scris mai multe cărţi despre istoria ţărilor central‑ şi est‑europene. Între 1982 şi 1987 a fost redactor‑şef pentru Europa Centrală şi de Est al postului de televiziune Österreichischer Rundfunk (ORF), iar între 1987 şi 1998, director la Radio Österreich International (RÖI). În prezent este coeditor şi redactor‑şef al revistei Europäische Rundschau. De acelaşi autor: Der rote Balkan (1969); Antisemitismus ohne Juden (1972); Die Grenzen des Wandels (1977); Der Medienkrieg (1981); Auf schwarzen Listen. Erlebnisse eines Mitteleuropäers  (1996); Mein verspieltes Land. Ungarn im Umbruch (2010); Hungary: Between Democracy and Authoritarianism (2012); Leben eines  Grenzgängers (2013).

Daniel Șandru: Recent, la Editura Polirom a apărut versiunea românească a lucrării dumneavoastră, Ungaria lui Orbán, o carte care prezintă publicului din România personalitatea, cariera politică și viziunea despre lume a premierului maghiar. Ce fel de influență ar putea avea, din punctul dumneavoastră de vedere, asupra politicii din România, tipul de „democrație iliberală” promovat de regimul lui Victor Orbán? Ar putea exista un „efect de imitație”?

Paul Lendvai: Ar putea să existe un astfel de efect, dar nu este vorba, în fond, despre o nouă „teorie”, ci, pur și simplu, despre a indica o practică politică, aceea a unui simulacru al unei democrații, având decorul unui sistem multipartidist cu presă liberă și justiție independentă, dar care este, de fapt, un regim autoritar. Aceasta înseamnă că toate eforturile de a institui un regim autoritar pot fi rezumate ca reprezentând un stat iliberal. Așadar, chiar dacă nu există o conexiune reală, în mod cert ar putea încuraja anumite tendințe autoritariste.

Conceptul de „democrație iliberală” a fost lansat de Viktor Orbán în contextul unei conferințe susținute în 2014 în România, în Transilvania. Așa cum subliniați în carte, „trauma Trianonului” nu este încă vindecată la nivelul memoriei colective maghiare. În acest context, considerați că asumarea, de către guvernarea FIDESZ, a ideologiei national-populiste înseamnă și asumarea reală a obiectivului unei „răzbunări istorice” cu privire la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani?

Faptul că premierul Orbán a susținut în mod repetat discursuri în România, în fața studenților de etnie maghiară și cu cetățenie română reprezintă unul dintre multiplele paradoxuri incluse în linia naționalistă a FIDESZ. De fapt, asta reprezintă un tribut al toleranței și auto-constrângerii românești. Nu am auzit niciodată ca un lider politic austriac sau german să se adreseze studenților vorbitori de germană din Tirolul de Sud și, mai cu seamă, abordând astfel de subiecte sensibile. Și totuși, conform anumitor sondaje independente, în continuare prevalează neînțelegeri totale și erori cu privire la mărimea populației maghiare din diferite centre urbane. Mitul Trianonului este o bombă cu ceas, aflată astăzi în adormire, dar nimeni nu știe ce se va întâmpla poimâine. În acest sens, aderarea Ungariei și României la Uniunea Europeană acționează ca o frână față de detonarea acesteia, ca și față de erupția tensiunilor naționaliste din fiecare dintre cele două țări.

Cum ar trebui să fie înțeles populismul lui Viktor Orbán? E vorba dspre o ideologie, despre o formă de acțiune politică, este doar un coridor de oportunitate pentru deținerea puterii sau o metodă de a institui un regim autoritar prin apel la leigitimarea electorală?

Populismul lui Orbán este, a fost și va fi mereu un instrument pentru a confisca și reține puterea. Încă din 2009 – când Orbán a a participat la congresul Partidului Rusia Unită și a avut o scurtă întâlnire cu Vladimir Putin – acest populism nu mai este unul anti-rusesc, dar, până la victoria lui Trump, a fost anti-american, din când în când este anti-slovac sau anti-austriac, întotdeauna în funcție de o anumită situație. De când a început criza refugiațiilor, este în mod deschis un populism anti-UE, dar, în fond, servește consolidării puterii și unei apărări de succes în fața atacurilor venite de la Bruxelles sau Berlin. Este, în același timp, cel mai puternic instrument în obținerea suportului popular pentru direcția sa autoritară. Cea mai pregnantă caracteristică a personalității și stilului politic ale lui Orbán este cinismul.

Cât de importantă este componenta mitologică a „inventării dușmanului” în ansamblul proiecției populiste din politica actuală a Ungariei?

Problema „dușmanului” este una simptomatică pentru politica FIDESZ. În trecut, cei de la FIDESZ au atacat guvernarea socialist-liberală ca fiind „străină” sau „nu cu adevărat maghiară”. În ultimii doi ani, mai întâi Uniunea Europeană, iar acum filantropul și miliardarul George Soros a devenit inamicul numărul unu. În cazul lui Soros, vorbim despre un om care s-a potrivit ideal acestui eșantion: maghiar de origine evreiască, miliardar american și apărător al democrației. Un aspect aparte constă în faptul că nimeni nu a ajutat vreodată din afară națiunea maghiară pe cât a făcut-o Soros. E vorba despre 400 de milioane de dolari, începând de la mijlocul anilor ’80, precum și despre construcția completă a unei universități în Budapesta (Central European University), care include facultăți internaționale la care studiază studenți internaționali. Un amănunt picant este că Fundația Societatea Deschisă a lui Soros l-a ajutat considerabil atât pe Orbán, cât și cel puțin alți 15 lideri de top ai FIDESZ!

Pentru mulți ani după 1989, Ungaria a reprezentat un exemplu pentru demcorațiile emergente din Europa de Est. Cum poate fi explicată această „reîntoarcere” susținută electoral la tradiția non-, chiar anti-democratică a perioadei interbelice?

Nu există doar o singură explicație, ci există mai mulți factori importanți: dezamăgirea față de rezultatele schmbării de regim (șomajul, inflația, noii îmbogățiți și noii sărăciți, prelunga neglijare și apoi exploatare a problemei naționașe, i.e. Trianon, eșecul în a face față moștenirii amare a trecutului, precum și rolul personalității – în cazul de față cea briliantă, nemiloasă și cinică a operatorului politic Victor Orbán.

Politologii consideră că populismul poate reprezenta „un barometru al politicii reprezentative”. Asumând o asemenea definiție, ce înseamnă avansul populismului în lumea occidentală de astăzi? Putem vorbi despre un „déjà vu” al ceea ce s-a întâmplat între cele două războaie mondiale?

Nu există niciun dubiu că populismul, de dreapta sau de stânga, este în avans în Europa de Vest, ca și în Statele Unite ale Americii. Da, un „déjà vu” este inevitabil, dar nu ar trebui să exagerăm. Nu mai există Hitler, Mussolini sau Stalin. Putin, Orbán, Erdogan sunt, fiecare, din categorii diferite. Aripa de dreapta sau extremismul de dreapta sunt dominante, dar exemplele grecesc și francez de dată recentă ne arată că nici extrema stângă nu este moartă. Pericolul real este cel al unei crize economice, explozia bruscă a balonului american sau chinez.

În ultimii ani, guvernarea Viktor Orbán a declanșat un „blitzkrieg” la adresa arhitecturii instituționale a regimului democratic maghiar. Care sunt șansele ca opoziția să contrabalanseze, în viitorul imediat, curentul iliberal?

Opoziția nu a fost niciodată mai slăbită și mai disipată de când puterea a fost preluată de Viktor Orbán, așa cum este în prezent. În parte este discreditată, în parte este orientată către luptele interne și în parte este mituită de FIDESZ. În plus, are o foarte proastă priză la mass-media. De asemenea, migrația forței de muncă în exterior, în special a tinerilor, care a ajuns la 400-500.000 de persoane, i-a slăbit în mod irevocabil potențialul de bază.

Recent, în Ungaria a fost anunțat un referendum cu privire la George Soros și „planul” acestuia de „a forța” Uniunea Europeană să accepte un milion de imigranți. Care credeți că va fi rezultatul unei astfel de consultări populare?

Întrucât astfel de „consultări” sunt, de fapt, exerciții crude de manipulare, rezultatele sunt pierdute.  Vedeți, în acest sens, și răspunsul meu la cea de a patra întrebare a dumneavoastră. Dar nu trebuie să negăm impactul unei campanii finanțată cu milioane de euro pentru televiziune, radio, ziare și afișe gigantice răspândite în toată țara. Cel mai recent sondaj, realizat de un institut independent, arată că această campanie a influențat 40% din populație și 70% dintre suporterii FIDESZ.

În aprilie 2018, în Ungaria vor avea loc alegeri generale. Este anul în care România va celebra, în decembrie, Centenarul Marii Uniri. Credeți că unirea din 1918 a Transilvaniei cu România va reprezenta o temă specifică a acestei campanii electorale și, dacă da, care vor fi termenii discursului politic?

Habar nu am! Depinde, de asemenea, și de campania din România, iar dacă vor exista provocări în Transilvania din partea oricăreia dintre părți, ar putea exista reacții ascuțite. Dar nu cred că Orbán va dori un război al cuvintelor pe un alt front.

 Analizând lucrurile din perspectivă politică, economică și socială, este Ungaria pregătită să părăsească Uniunea Europeană în perioada următoare?

Terenul pentru o plecare a fost pregătit prin intermediul campaniilor anterioare. Dar, mai întâi fondurile de transfer vor fi anulate. Atâta vreme cât Ungaria obține 3% sau 5% din PIB-ul său, nu va recurge la operații radicale sau chirurgicale. Dar nu există o siguranță absolută, o garanție cu privire la ce anume și cum anume va răspunde Viktor Orbán într-o situație reală de criză, cauzată de o ascuțită încetare a creșterii economice sau de un conflict social scăpat de sub control.

INTERVIU

 

Paul Lendvai: „Cea mai pregnantă caracteristică a personalității lui

Orbán este cinismul”

(Paul Lendvai: „The most poignant trait of Orbán’s personality is cynicism”)

Interviu realizat de Daniel ȘANDRU

Abstract: Interview with Paul Lendvai, historian and political commentator, on the political carrier and vision of Hungarian Prime-Minister Ludovic Orbán.  

Keywords: Ludovic Orbán, Hungary, Populism.

Profesorul Paul Lendvai, istoric şi comentator politic, fost corespondent pentru Europa de Est al Die Presse și Financial Times în perioada 1960-1982, semnează volumul Ungaria lui Orbán, apărut în 2017 la Editura Polirom, în traducerea Mariei-Magdalena Anghelescu, lucrare recenzată, sub semnătura lui Adrian Tompea, în ediția de față a revistei de științe politice „Polis”. Paul Lendvai a părăsit Ungaria natală după revoluţia din 1956 şi s‑a stabilit în Austria, unde a scris mai multe cărţi despre istoria ţărilor central‑ şi est‑europene. Între 1982 şi 1987 a fost redactor‑şef pentru Europa Centrală şi de Est al postului de televiziune Österreichischer Rundfunk (ORF), iar între 1987 şi 1998, director la Radio Österreich International (RÖI). În prezent este coeditor şi redactor‑şef al revistei Europäische Rundschau. De acelaşi autor: Der rote Balkan (1969); Antisemitismus ohne Juden (1972); Die Grenzen des Wandels (1977); Der Medienkrieg (1981); Auf schwarzen Listen. Erlebnisse eines Mitteleuropäers  (1996); Mein verspieltes Land. Ungarn im Umbruch (2010); Hungary: Between Democracy and Authoritarianism (2012); Leben eines  Grenzgängers (2013).

Daniel Șandru: Recent, la Editura Polirom a apărut versiunea românească a lucrării dumneavoastră, Ungaria lui Orbán, o carte care prezintă publicului din România personalitatea, cariera politică și viziunea despre lume a premierului maghiar. Ce fel de influență ar putea avea, din punctul dumneavoastră de vedere, asupra politicii din România, tipul de „democrație iliberală” promovat de regimul lui Victor Orbán? Ar putea exista un „efect de imitație”?

Paul Lendvai: Ar putea să existe un astfel de efect, dar nu este vorba, în fond, despre o nouă „teorie”, ci, pur și simplu, despre a indica o practică politică, aceea a unui simulacru al unei democrații, având decorul unui sistem multipartidist cu presă liberă și justiție independentă, dar care este, de fapt, un regim autoritar. Aceasta înseamnă că toate eforturile de a institui un regim autoritar pot fi rezumate ca reprezentând un stat iliberal. Așadar, chiar dacă nu există o conexiune reală, în mod cert ar putea încuraja anumite tendințe autoritariste.

Conceptul de „democrație iliberală” a fost lansat de Viktor Orbán în contextul unei conferințe susținute în 2014 în România, în Transilvania. Așa cum subliniați în carte, „trauma Trianonului” nu este încă vindecată la nivelul memoriei colective maghiare. În acest context, considerați că asumarea, de către guvernarea FIDESZ, a ideologiei national-populiste înseamnă și asumarea reală a obiectivului unei „răzbunări istorice” cu privire la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani?

Faptul că premierul Orbán a susținut în mod repetat discursuri în România, în fața studenților de etnie maghiară și cu cetățenie română reprezintă unul dintre multiplele paradoxuri incluse în linia naționalistă a FIDESZ. De fapt, asta reprezintă un tribut al toleranței și auto-constrângerii românești. Nu am auzit niciodată ca un lider politic austriac sau german să se adreseze studenților vorbitori de germană din Tirolul de Sud și, mai cu seamă, abordând astfel de subiecte sensibile. Și totuși, conform anumitor sondaje independente, în continuare prevalează neînțelegeri totale și erori cu privire la mărimea populației maghiare din diferite centre urbane. Mitul Trianonului este o bombă cu ceas, aflată astăzi în adormire, dar nimeni nu știe ce se va întâmpla poimâine. În acest sens, aderarea Ungariei și României la Uniunea Europeană acționează ca o frână față de detonarea acesteia, ca și față de erupția tensiunilor naționaliste din fiecare dintre cele două țări.

Cum ar trebui să fie înțeles populismul lui Viktor Orbán? E vorba dspre o ideologie, despre o formă de acțiune politică, este doar un coridor de oportunitate pentru deținerea puterii sau o metodă de a institui un regim autoritar prin apel la leigitimarea electorală?

Populismul lui Orbán este, a fost și va fi mereu un instrument pentru a confisca și reține puterea. Încă din 2009 – când Orbán a a participat la congresul Partidului Rusia Unită și a avut o scurtă întâlnire cu Vladimir Putin – acest populism nu mai este unul anti-rusesc, dar, până la victoria lui Trump, a fost anti-american, din când în când este anti-slovac sau anti-austriac, întotdeauna în funcție de o anumită situație. De când a început criza refugiațiilor, este în mod deschis un populism anti-UE, dar, în fond, servește consolidării puterii și unei apărări de succes în fața atacurilor venite de la Bruxelles sau Berlin. Este, în același timp, cel mai puternic instrument în obținerea suportului popular pentru direcția sa autoritară. Cea mai pregnantă caracteristică a personalității și stilului politic ale lui Orbán este cinismul.

Cât de importantă este componenta mitologică a „inventării dușmanului” în ansamblul proiecției populiste din politica actuală a Ungariei?

Problema „dușmanului” este una simptomatică pentru politica FIDESZ. În trecut, cei de la FIDESZ au atacat guvernarea socialist-liberală ca fiind „străină” sau „nu cu adevărat maghiară”. În ultimii doi ani, mai întâi Uniunea Europeană, iar acum filantropul și miliardarul George Soros a devenit inamicul numărul unu. În cazul lui Soros, vorbim despre un om care s-a potrivit ideal acestui eșantion: maghiar de origine evreiască, miliardar american și apărător al democrației. Un aspect aparte constă în faptul că nimeni nu a ajutat vreodată din afară națiunea maghiară pe cât a făcut-o Soros. E vorba despre 400 de milioane de dolari, începând de la mijlocul anilor ’80, precum și despre construcția completă a unei universități în Budapesta (Central European University), care include facultăți internaționale la care studiază studenți internaționali. Un amănunt picant este că Fundația Societatea Deschisă a lui Soros l-a ajutat considerabil atât pe Orbán, cât și cel puțin alți 15 lideri de top ai FIDESZ!

Pentru mulți ani după 1989, Ungaria a reprezentat un exemplu pentru demcorațiile emergente din Europa de Est. Cum poate fi explicată această „reîntoarcere” susținută electoral la tradiția non-, chiar anti-democratică a perioadei interbelice?

Nu există doar o singură explicație, ci există mai mulți factori importanți: dezamăgirea față de rezultatele schmbării de regim (șomajul, inflația, noii îmbogățiți și noii sărăciți, prelunga neglijare și apoi exploatare a problemei naționașe, i.e. Trianon, eșecul în a face față moștenirii amare a trecutului, precum și rolul personalității – în cazul de față cea briliantă, nemiloasă și cinică a operatorului politic Victor Orbán.

Politologii consideră că populismul poate reprezenta „un barometru al politicii reprezentative”. Asumând o asemenea definiție, ce înseamnă avansul populismului în lumea occidentală de astăzi? Putem vorbi despre un „déjà vu” al ceea ce s-a întâmplat între cele două războaie mondiale?

Nu există niciun dubiu că populismul, de dreapta sau de stânga, este în avans în Europa de Vest, ca și în Statele Unite ale Americii. Da, un „déjà vu” este inevitabil, dar nu ar trebui să exagerăm. Nu mai există Hitler, Mussolini sau Stalin. Putin, Orbán, Erdogan sunt, fiecare, din categorii diferite. Aripa de dreapta sau extremismul de dreapta sunt dominante, dar exemplele grecesc și francez de dată recentă ne arată că nici extrema stângă nu este moartă. Pericolul real este cel al unei crize economice, explozia bruscă a balonului american sau chinez.

În ultimii ani, guvernarea Viktor Orbán a declanșat un „blitzkrieg” la adresa arhitecturii instituționale a regimului democratic maghiar. Care sunt șansele ca opoziția să contrabalanseze, în viitorul imediat, curentul iliberal?

Opoziția nu a fost niciodată mai slăbită și mai disipată de când puterea a fost preluată de Viktor Orbán, așa cum este în prezent. În parte este discreditată, în parte este orientată către luptele interne și în parte este mituită de FIDESZ. În plus, are o foarte proastă priză la mass-media. De asemenea, migrația forței de muncă în exterior, în special a tinerilor, care a ajuns la 400-500.000 de persoane, i-a slăbit în mod irevocabil potențialul de bază.

Recent, în Ungaria a fost anunțat un referendum cu privire la George Soros și „planul” acestuia de „a forța” Uniunea Europeană să accepte un milion de imigranți. Care credeți că va fi rezultatul unei astfel de consultări populare?

Întrucât astfel de „consultări” sunt, de fapt, exerciții crude de manipulare, rezultatele sunt pierdute.  Vedeți, în acest sens, și răspunsul meu la cea de a patra întrebare a dumneavoastră. Dar nu trebuie să negăm impactul unei campanii finanțată cu milioane de euro pentru televiziune, radio, ziare și afișe gigantice răspândite în toată țara. Cel mai recent sondaj, realizat de un institut independent, arată că această campanie a influențat 40% din populație și 70% dintre suporterii FIDESZ.

În aprilie 2018, în Ungaria vor avea loc alegeri generale. Este anul în care România va celebra, în decembrie, Centenarul Marii Uniri. Credeți că unirea din 1918 a Transilvaniei cu România va reprezenta o temă specifică a acestei campanii electorale și, dacă da, care vor fi termenii discursului politic?

Habar nu am! Depinde, de asemenea, și de campania din România, iar dacă vor exista provocări în Transilvania din partea oricăreia dintre părți, ar putea exista reacții ascuțite. Dar nu cred că Orbán va dori un război al cuvintelor pe un alt front.

 Analizând lucrurile din perspectivă politică, economică și socială, este Ungaria pregătită să părăsească Uniunea Europeană în perioada următoare?

Terenul pentru o plecare a fost pregătit prin intermediul campaniilor anterioare. Dar, mai întâi fondurile de transfer vor fi anulate. Atâta vreme cât Ungaria obține 3% sau 5% din PIB-ul său, nu va recurge la operații radicale sau chirurgicale. Dar nu există o siguranță absolută, o garanție cu privire la ce anume și cum anume va răspunde Viktor Orbán într-o situație reală de criză, cauzată de o ascuțită încetare a creșterii economice sau de un conflict social scăpat de sub control.