Radu CARP

Abstract. This paper deals with the recogniton of Sfatul Ţării act of 27 March 1918 – the legal basis of the Bessarabia union with Romania – in international law, by the states who signed the 1920 Peace Treaty of Paris and by the Soviet Russia/Soviet Union. The final agreement of France, United Kingdom and Italy has been made possible because of a very active Romanian diplomacy and of some extreme measures like maintaining military troops in Hungary or abstaining from intervention in Soviet Russia even if the Western Powers insisted on this matter. US and Japan who did not signed and/or ratified the 1920 Peace Treaty of Paris did not refused explicitely the recognition of the Bessarabia union with Romania. The Soviet Union recognition was de facto accomplished (at least according to the interpretation of the circumstances) after this country signed in 1933, together with Romania and other states, the Convention for definition of agression. The absence of de jure recognition from the international community cannot lead to the conclusion that Bessarabia union with Romania has not been done according to the international law. As this paper shows, Bessarabia proclaimed its autonomy inside the Russian empire, then its independence and the union with Romania, in full respect of the autodetermination principle

Keywords: Bessarabia, peace, recognition, Romania, Russian empire, Soviet Russia, treaty, union

Recunoaşterea actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 a întâmpinat dificultăţi încă din primele momente. Rada ucraineană a protestat pe lângă guvernul român, iar răspunsul a venit la data de 20 aprilie 1918. Nota guvernului român demonstra caracterul majoritar românesc al teritoriilor dintre Prut şi Nistru, fiind respinse acuzaţiile venite din partea Ucrainei. La Kiev a mai fost formulată o cerere asemănătoare pe data de 5 mai, respinsă din nou la 19 iunie.

Guvernul bolşevic de la Petrograd a avut aceeaşi abordare, trimiţând o notă de protest pe lângă Puterile Centrale. Deşi la data de 2 noiembrie 1917 fusese adoptată Declaraţia Drepturilor Popoarelor din Rusia prin care popoarele din Imperiul rus aveau dreptul la autodeterminare, comisarul afacerilor externe Gheorghi Cicerin a protestat pe lângă Puterile Centrale referitor la „alipirea Basarabiei de către România”. Germania a făcut cunoscut protestul respectiv guvernului de la Bucureşti dar poziţia României şi a Germaniei era aceeaşi, după cum considera Alexandru Marghiloman, prim-ministru la acea dată: Rusia recunoscuse deja secesiunea Basarabiei prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

Tratatul de Pace semnat la Buftea cu Puterile Centrale recunoştea implicit Unirea Basarabiei cu România. Austro-Ungaria, aflată la acea dată înainte de începutul destrămării sale, recunoştea acest act, în schimbul unei atitudini „amicale” a României (lipsa oricăror revendicări faţă de Transilvania, Bucovina şi Banat).

Ȋn contextul reluării ofensivei de Frontul de Vest, Germania a fost pregătită să recunoască formal Unirea cu Basarabia. Nu a mai fost timp de discuţii pe această temă, datorită revenirii României în operaţiunile de război în noiembrie 1918. Ȋn acest context, ministrul SUA la Iaşi, Charles Vopicka, s-a deplasat la Chişinău pe data de 3 noiembrie 1918 pentru a declara oficial că ţara sa susţine apartenenţa Basarabiei la noul stat unitar român.

Basarabia de după momentul 27 martie 1918 se afla foarte aproape sau chiar în câteva cazuri în interiorul teatrelor de operaţiuni militare. Nistrul nu era încă o graniţă recunoscută cu URSS. Ȋn decembrie 1918 a avut loc o ofensivă bolşevică, fiind forţat cursul Nistrului în zona Hotin, ofensiva fiind respinsă de armata română. Armata franceză a ocupat temporar Odessa dar şi Chişinăul pentru a ajuta ofensiva ucraineană anti-bolşevică. La Chişinău s-a realizat o joncţiune a trupelor militare franceze cu cele româneşti. După plecarea trupelor germane de pe teritoriul Ucrainei, ucrainenii au început incursiunile peste Nistru.

Ȋn acest context, opinia generală era că recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România va veni firesc. Ȋncă din luna decembrie 1918, guvernul francez a organizat un grup de experţi pentru stabilirea frontierelor ce aveau să rezulte în urma planului de pace. Din partea Franţei, Emmanuel de Martonne a fost desemnat pentru a trasa graniţele României. Acesta a atribuit întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru României, argumentul utilizat fiind procentul de 72% populaţie românească. Nu doar factorul etnic a fost luat în considerare dar şi cel al contribuţiei la război şi al poziţiei referitoare la Basarabia. Franţa a ţinut cont că România nu formulase pretenţii faţă de Basarabia pe durata conflictului militar, considerând că alipirea acestei provincii este efectul exercitării dreptului la autodeterminare. Primul-ministru francez Georges Clemenceau afirma cu ocazia deschiderii Conferinţei de Pace de la Paris „faptul că problema Basarabiei urma să se reglementeze în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”[1].

Putem concluziona că, de la data proclamării Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918 până la Conferinţa de Pace, puterile occidentale nu au contestat acest act, dimpotrivă, l-au considerat ca un efect al dreptului la autodeterminare pe care l-au încurajat. Odată cu începerea acestei Conferinţe, apare ideea corelării recunoaşterii sau nu a Unirii Basarabiei în funcţie de răsturnarea regimului bolşevic: se considera că unei noi Rusii, eliberată de bolşevism, trebuie să i se ofere anumite concesii. Evoluţia situaţiei militare a făcut ca această idee să rămână doar în stadiul de proiect dar existenţa ei arată dificultăţile suplimentare care au existat odată cu deschiderea oficială a lucrărilor Conferinţei de Pace.

Conferinţa de Pace a început la data de 18 ianuarie 1919. Problema recunoaşterii Unirii celorlalte provincii istorice, în afară de Basarabia, cu România era întrucâtva mai simplă, deoarece statele succesoare ale Austro-Ungariei erau prezente la tratative. Rusia sovietică nu era reprezentată, ceea ce a făcut ca problema recunoaşterii Unirii Basarabiei să aibă un statut special, iar această regiune nu făcuse parte anterior războului dintr-un stat inamic al Antantei.

Ȋntre timp, atacurile bolşevice pe linia Nistrului au fost reluate, ultimul atac de acest fel fiind respins de trupele române pe 14 februarie 1919. Rusia sovietică a urmărit îndeaproape Conferinţa de Pace de la Paris, diplomaţia acestei ţării fiind puternic angrenată în punerea în prim plan a problemei Basarabiei. Politica Rusiei sovietice a fost dusă pe trei planuri simultan: acţiuni subversive şi propagandă bolşevică; atacuri armate în punctele vulnerabile ale frontierei cu România; încercarea de a influenţa opinia aliaţilor occidentali cu privire la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România.

Problema Basarabiei este abordată pentru prima oară frontal pe data de 8 februarie 1919. Reprezentantul Marii Britanii a insistat pe aplicarea principiului etnic dar a arătat că este important a se ţine cont de faptul că trebuie evitat reproşul ulterior eventual al Rusiei sovietice potrivit căruia ar fi lipsită de teritorii ce i-ar aparţine, profitându-se de situaţia precară în care se află noul stat bolşevic. Reprezentantul Franţei a subliniat că acest punct de vedere corespunde principiului de a nu ţine cont de ocupaţiile militare dar a arătat că Basarabia a fost alipită prin forţă de Imperiul rus în 1812. Experţii americani, italieni dar şi englezi au exprimat îndoieli referitoare la decizia Sfatului Ţării (îndoieli care aveau să fie exprimate ulterior oficial şi de Rusia sovietică) dar primul-ministru Ion I. C. Brătianu a respins aceste argumente la 28 februarie 1919. Raportul Comisiei Teritoriale Centrale avea să recomande stabilirea graniţei României pe Nistru. Acest raport avea să fie însă contestat de aşa-numita Conferinţă politică rusă de la Paris, compusă din diplomaţi ai fostului Imperiu rus, iar la data de 9 martie 1919 acest organism prezenta un memoriu împotriva raportului respectiv. Foştii înalţi funcţionari ai Imperiului rus aveau alte opinii înaintea deschiderii lucrărilor Conferinţei de Pace[2].

Iminenta recunoaştere a frontierei între România şi Rusia sovietică pe Nistru a făcut ca eforturile bolşevice împotriva României să se intensifice. Astfel, comisarul sovietic Gheorghi Cicerin afirma: „trebuia să acţionăm, altfel românilor li se va recunoaşte hotarul pe Nistru”. La Tiraspol a fost adoptat un plan al ofensivei Armatei Roşii împotriva României dar începerea ofensivei generalului Denikin a făcut ca forţele militare să fie reorientate pentru contracararea acesteia.

Comisia Teritorială Centrală recomanda Consiliului Miniştrilor de Externe ai Puterilor Aliate recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România. Aceste recomandări au fost iniţial respinse secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, care a afirmat că nu există vreo competenţă a Comisiei de Pace în privinţa unui teritoriu al unui stat cu care Puterile Aliate nu au fost în stare de război. Ȋn opinia lui Lansing, nu se puteau aduce modificări teritoriale Rusiei, fără acordul acestui stat, exprimat de un guvern legitim.

Basarabia parcursese însă toate etapele care justificau recunoaşterea Unirii cu România: autonomie în raport cu Rusia, declararea independenţei la 24 ianuarie 1918 şi ulterior a Unirii cu România la 27 martie 1918. Toate aceste acţiuni, în această succesiune, corespund aplicării principiului autodeterminării popoarelor enunţat de Preşedintele SUA, Woodrow Wilson.

Din momentul în care problema Basarabiei a început să devină mai complicată decât părea la începutul negocierilor de pace, guvernul român a adoptat o nouă strategie: a continuat tratativele la Paris dar a început discuţii directe şi cu Rusia sovietică, precum şi cu statele învecinate. Reprezentanţii Franţei şi Marii Britanii au condiţionat recunoaşterea finală a Unirii Basarabiei de retragerea trupelor militare române din Budapesta.

Pe lângă rezervele SUA legate de circumstanţele declarării Unirii Basarabiei, guvernele francez şi britanic au devenit din ce în ce mai rezervate, pe măsură ce eforturile de a stăvăli instaurarea comunismului în Rusia se dovedeau a fi zadarnice. Primul-ministru al Franţei, Georges Clemenceau, adresa în numelor Aliaţilor o scrisoare amiralului Kolceak în ianuarie 1920 în care îi promitea atribuirea Basarabiei în schimbul continuării luptelor împotriva puterii sovietice. Interesant este că primul-ministru francez considera la acea dată că Basarabia ar fi trebuit atribuită Ucrainei, deoarece este nevoie de o Ucraină solidă, un stat puternic între URSS şi Europa şi totodată o garanţie împotriva expansiunii bolşevismului în Europa. România a avut însă un atu enorm în această situaţie complicată:  prezenţa trupelor sale militare la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod relata că, în decursul vizitei sale la Paris pentru a impulsiona lucrările Conferinţei de Pace, i s-a cerut din partea Franţei să fie evacuate teritoriile deţinute la vest de frontiera României drept preţ pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei. România a căutat să tergiverseze cât mai mult această retragere, invocând motive „tehnice”, până la recunoaşterea Unirii Basarabiei.

România se mai confrunta cu o altă mare provocare în raporturile cu Aliaţii referitor la recunoaşterea Unirii Basarabiei. Franţa preconiza o alianţă româno-poloneză care să lanseze o ofensivă împotriva Rusiei sovietice. România a avut însă o atitudine mai rezervată faţă de această iniţiativă, deoarece generalul Denikin era în favoarea realipirii Basarabiei la Rusia[3].

România a iniţiat în paralel contacte diplomatice cu URSS. Ȋn prima etapă, Rusia sovietică a acceptat soluţionarea acestei probleme în favoarea României. Deschiderea se datora ofensivei militare alb-gardiste şi iminenţei declanşării unui atac din partea Poloniei, cu susţinerea Franţei. O Românie neutră în acest context era extrem de importantă, de aici disponibilitatea la dialog. De fapt, aceasta era continuarea politicii externe începută cu Tratatul de la Brest-Litovsk: acceptarea pierderii oricăror teritorii pe durată determinată, urmând ca acestea să fie recuperate ultrerior, prin presiune ideologică sau forţă armată.

Ȋn cadrul acestui proces complex de negociere, România a menţinut prezenţa sa militară în Ungaria, retragerea fiind tergiversată de tranziţia de la guvernul Vaida-Voevod la guvernul Averescu. Retragerea din martie 1920 a dus la progrese în privinţa recunoaşterii Unirii Basarabiei, ambasadaorii statelor aliate fiind de acord să admită consecinţele juridice ale actului de la 27 martie 1918. SUA a continuat să aibă rezerve, chiar şi în condiţiile în  care România a agreat cu Franţa şi Marea Britanie să existe o referire oficială la recunoaşterea drepturilor minorităţilor.

Rusia sovietică a fost în continuare preocupată să oprească orice posibilă agresiune armată din exterior, deoarece Armata Roşie era foarte vulnerabilă. Din acest motiv, Rusia sovietică a pus o nouă condiţie în negocierile diplomatice: condiţionarea recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România de obligaţia neutralităţii României în cazul unui conflict al Rusiei sovietice cu un stat terţ.

Aceste prime contacte diplomatice aveau să fie urmate de altele, mult mai bine conturate, sub forma recunoaşterii inviolabilităţii frontierelor, după semnarea tratatului prin care se recunoştea Unirea Basarabiei cu România la data de 28 octombrie 1920. Reprezentanţii Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei (ambasadorul acestei ţări la Paris a semnat câteva zile mai târziu), precum şi cei ai României (Take Ionescu şi Dimitrie Ghica) au semnat acest tratat. SUA nu l-au semnat. Rusia sovietică l-a contestat chiar din momentul semnării, nota de protest fiind adresată părţilor semnatare la 1 noiembrie 1920. Se încheia astfel o primă perioadă în care s-a trecut cu multe dificultăţi de la proclamarea Unirii la recunoaşterea ei internaţională parţială. Vorbim de încheierea unei prime etape, deoarece semnarea acestui tratat a format convingerea subiectivă a clasei politice din România că problema basarabeană era astfel definitiv soluţionată. Ratificarea tratatului şi negocierile subsecvente cu URSS erau considerate a fi probleme minore prin raportare la efortul de persuasiune dus faţă de puterile occidentale penru recunoaşterea Unirii Basarabiei[4].

Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie în aprilie 1922, de România în mai 1922 şi de Franţa în aprilie 1924. Cu ocazia votului din Parlamentul francez, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS a adresat un protest, considerând această ratificare drept o ingerinţă externă inadmisibilă în timpul negocierilor româno-sovietice. Italia va ratifica acest tratat abia în mai 1927, considerând că este important a se da timp României şi URSS să rezolve bilateral problema Basarabiei. Decisivă a fost intervenţia Marii Britanii care a considerat ratificarea acestui tratat de către Italia ca fiind foarte importantă. URSS a avut ca scop să împiedice ratificarea tratatului de către aliaţii europeni. Eşecul acestei politici va îndrepta URSS într-o direcţie cu totul neaşteptată: iniţierea de discuţii cu Japonia. Această ţară a semnat în ianuarie 1925 o convenţie cu URSS privind reglementarea problemei nordului insulei Sahalin, ocupată din 1918[5]. Semnarea acestei convenţii va duce în cele din urmă la angajamentul implicit al Japoniei de a nu ratifica tratatul de recunoaştere a Unirii Basarabiei pe care îl semnase în 1920. Comisarul sovietic pentru externe, Gheorghi Cicerin, a dat instrucțiuni clare privind canalizarea eforturilor asupra împiedicării ratificării tratatului de către Japonia.

Primul contact între cele două ţări a avut loc în legătură cu semnarea Convenţiei privind principiile de colaborare între URSS şi Japonia din 20 ianuarie 1925,  în momentul când avea loc un schimb de note între reprezentanţii lor. Ambasadorul sovietic Karakhan a arătat cu această ocazie că „la 28 octombrie 1920, cinci state, inclusiv Japonia, au semnat la Paris un acord care recunoştea anexarea la România a teritoriului Basarabiei, care aparţinuse URSS”. Luând în considerare bunele relaţii stabilite între URSS şi Japonia, guvernul sovietic declara că speră ca Japonia să nu ratifice acest tratat. În nota sa de răspuns, ambasadorul japonez Ioshizava a declarat că, atâta timp cât tratatul respectiv nu va fi ratificat de toate puterile europene semnatare, Guvernul Japoniei nu intenţionează să-l ratifice.

După ratificarea tratatului de către Italia, situaţia Japoniei s-a complicat, iar insistenţele sovietice au fost reluate cu mai mare intensitate. Karakhan considera că doar de Japonia mai depinde ,,legiferarea ocupării Basarabiei”, iar ratificarea ar însemna că Japonia aderă la lupta pe care Marea Britanie o duce împotriva URSS. Ȋn cadrul unei întrevederi cu reprezentantul sovietic Dovgalevski, ministrul japonez de externe Dabuty a declarat că problema ratificării nu a fost pusă oficial şi i-a comunicat că la Tokyo a fost acreditat un ministru al României, Aurel-Ion Vassiliu, care urma să aibă o întâlnire cu primul-ministru Tanaka, pentru a cunoaşte poziţia japoneză în problema Basarabiei. Dabuty s-a pronunţat împotriva ratificării, dar a arătat că exista o presiune puternică asupra guvernului japonez din partea corpului diplomatic englez, francez şi italian. În acest context a avut loc la 24 mai 1927 întâlnirea dintre Dovgalevski şi Tanaka la care s-a discutat problema Basarabiei. Diplomatul sovietic a declarat că URSS speră ca guvernul japonez să nu dorească înrăutăţirea relaţiilor cu Moscova şi să nu ratifice Tratatul de la Paris. Primul-ministru al Japoniei a arătat că este conştient că ratificarea ar fi un act neloial faţă de URSS, însă refuzul de a-l ratifica ar fi fost interpretat de statele semnatare ca un act neloial faţă de ele după ce Japonia a semnat. Tanaka a declarat că guvernul său este într-o situaţie dificilă, însă a promis că va soluţiona această problemă, ţinând cont de politica amicală a Japoniei faţă de URSS. Japonia a preferat în cele din urmă un tratat de neagresiune cu URSS decât ratificarea unui tratat care i-ar fi atras ostilitatea acesteia[6].

Acreditarea unui ambasador la Tokyo din partea României în 1927 era tardivă. Din partea guvernelor de după 1918, a fost o mare neglijenţă a nu pune în prim plan relaţia cu Japonia. Pe parcursul Conferinţei de la Paris şi ulterior, în timpul ratificării Tratatului de Pace, România nu a avut o reprezentare diplomatică adecvată în Japonia. Ȋn cursul vizitei în Rusia de la 6 mai 1917 primul-ministru Ion I.C. Brătianu l-a contactat pe ambasadorul Japoniei în această ţară şi i-a transmis dorinţa de a stabili relaţii diplomatice. Japonia era singura ţară din tabăra Antantei cu care România nu avea încă relaţii diplomatice. Brătianu a realizat că Japonia va putea ajuta România în vederea atingerii obiectivelor care justificaseră intrarea în război[7]. Nicolae Xenopol este numit ambasador în septembrie 1917, şi-a prezentat la Tokyo scrisorile de acreditare împăratului Japoniei dar a decedat în data de 18 decembrie 1917. Consecinţa a fost nesemnarea Ȋnţelegerii pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Japonia. Se consideră că lipsa semnării respectivei Ȋnţelegeri nu înseamnă că nu au existat relaţii diplomatice între cele două ţări, iar semnarea ar fi avut un caracter strict formal[8]. Legaţia României la Tokyo a continuat să funcţioneze de facto  prin activitatea lui Alexandru Bianu, fostul secretar particular al lui Nicolae Xenopol, până în august 1918. La cererea guvernului român, Legaţia Olandei a preluat reprezentarea intereselor României în Japonia. Ȋn perioada iunie-iulie 1920 principele Carol a efectuat o vizită în Japonia, însă autorităţile române nu au profitat de acest moment pentru a relua relaţiile diplomatice la nivel de reprezentare prin ambasador.

Interesant de semnalat faptul că într-un raport adresat la adata de 4 decembrie 1929 ministrului Afacerilor Străine, diplomatul român George Stoicescu aflat la post la Tokyo nota după o întâlnire cu acelaşi Yoshizawa: „nu am avut impresiunea că Japonia și-ar fi luat vreun angajament oarecare, în scris, relativ la neratificarea tratatului. Cu toate acestea sunt convins că Japonia nu vrea să ridice actualmente chestiunea ratificării, înainte de a fi rezolvat principalele chestiuni economice și politice pendinte, pe care le mai are de soluționat cu Rusia”.

La acel moment, diplomaţia românească considera că încă mai este posibilă ratificarea Tratatului de Pace de la Paris de către Japonia, acelaşi diplomat român apreciind: „dacă dintr-o cauză neașteptată, s-ar produce vreo răceală între aceste relațiuni, numai atunci am putea profita de noua situațiune și să prindem momentul prielnic pentru a obține ratificarea”[9].

Aceeaşi gândire prevala şi în 1938, atunci când Alexandru Creţianu a formulat un raport prin care s-a argumentat posibilitatea ratificării Tratatului de la Paris de către Japonia, în contextul în care ambasadorul Japoniei în URSS evocase unor diplomaţi români această posibilitate[10].

România a încercat să ajungă la recunoaşterea Unirii Basarabiei de către Rusia sovietică/URSS atât înainte, cât şi imediat după semnarea tratatului din 1920. O primă tentativă de a ajunge la un compromis posterioară semnării respectivului tratat au fost negocierile de la Varşovia din 1921 între trimişii celor două state (Filality, respectiv Karakhan). Aceste discuţii vor fi însă influenţate de poziţia lui Lenin din 21 august 1921 prin care punea problema Basarabiei într-un sens cu totul nefavorabil recunoaşterii unirii acestei provincii cu România. Diplomaţii sovietici au insistat în cadrul acestor negocieri pe legătura dintre recunoaştere şi plata unor sume ce ar fi reprezentat cota-parte a Basarabiei din datoria publică a Imperiului rus, echivalentă cu valoarea bunurilor proprietate publică din Basarabia preluate de România[11]. Ulterior anului 1922, URSS îşi recapătă poziţia internaţională şi este luată mai mult în seamă de marile puteri europene. Drept urmare, poziţia României în cadrul negocierilor bilaterale este mult slăbită.

Delegaţii României şi URSS s-au întâlnit în martie 1924 la Viena, chestiunea Unirii Basarabiei fiind pusă de această dată cu argumente de fond. Poziţia diplomaţilor sovietici a fost că Sfatul Ţării nu avea dreptul să hotărească într-o problemă atât de importantă. Ȋn viziunea sovietică, Sfatul Ţării a fost organizat cu scopul exclusiv de a administra provizoriu Basarabia până la convocarea Constituantei Basarabiei. Sedinţa din 27 martie 1918 era văzută ca una care a avut loc în condiţiile nerespectării propriului regulament. Ȋn şedinţa din 27 noiembrie 1918, atunci când s-a luat decizia încorporării Basarabiei la România, au fost prezenţi 46 din 162 membri ai Sfatului Ţării, iar această problemă nu a fost supusă la vot. Hotărârile Sfatului Ţării erau considerate de partea sovietică fiind luate sub presiunea ocupaţiei militare române. URSS a susţinut în cadrul acestor tratative că hotărârile Sfatului Ţării nu pot fi recunoscute şi este necesară organizarea unui referendum în Basarabia. Tratatul semnat în 1920 era pentru prima oară considerat oficial de URSS ca neavând nicio valoare juridică[12].

Delegaţia română a răspuns printr-un memoriu oficial la aceste consideraţii. Prezentarea conţinutului acestui memoriu este fundamentală pentru calificarea actului de la 27 martie 1918 ca fiind expresia legitimă a Unirii Basarabiei cu România.

Ȋn primul rând, se arată că armata română a intrat în Basarabia abia la 18 ianuarie 1918, după constituirea organelor locale de autodeterminare, iar venirea a fost ca răspuns la invitaţia Sfatului Ţării din 24 decembrie 1917. După momentul intrării trupelor române, toate organele locale de putere au fost menţinute intacte, acestea având iniţiativa constituirii Sfatului Ţării. Propunerea de Unire a fost pusă pe ordinea de zi la data de 25 martie 1918, fiind discutată ulterior timp de 3 zile consecutive. Nu au fost decât 30 de abţineri şi doar 3 voturi împotrivă, iar 87 de membri ai Sfatului Ţării au votat pentru. Trupele române nu se aflau în incinta adunării. Sfatul Ţării a  fost, în viziunea diplomaţilor României, un organism constituit pe aceleaşi baze ca şi dietele care s-au format în Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Rusia albă unde în aceleaşi condiţii s-au constituit state autonome şi apoi infdepenfdente ce au fost recunoscute de guvernele sovietice şi de toate guvernele Europei. Sfatul Ţării avea dreptul să dispună de soarta provinciei pe care o reprezenta. Ȋn viziunea diplomaţiei româneşti, dacă guvernul sovietic recurge la aluzia necesităţii unei Constituante, ar trebui să i se opună atitudinea faţă de Constituanta din propria lui ţară (după venirea la putere a bolşevicilor, alegerile prevăzute pentru Constituantă, ca urmare a revoluţiei din februarie 1918, nu au mai avut loc[13]). Votul din 27 noiembrie 1918 al Sfatului Ţării era considerat deja a fi o problemă internă a României, din moment ce actul Unirii din 27 martie 1918 era deja recunoscut. România folosea şi argumentul alegerilor parlamentare ultrerioare anului 1918: reprezentanţii aleşi ai Basarabiei în Parlamentul României cu ocazia alegerilor din 1919, 1920, 1922 nu au pus la îndoială actul Unirii de la 27 martie 1918. Hotărârea Sfatului Ţării reprezintă manifestarea voinţei clare a populaţiei basarabene de a se uni cu România. Concluzia era că „doar printr-un act categoric calificat de autodeterminare şi prin dreptul ei incontestabil, Basarabia a revenit în mod liber la România”.

Referitor la problema invocată de URSS legată de absenţa unui referendum, partea română a argumentat în felul următor. Lipsa unui referendum a fost invocată de URSS sistematic dar guvernele Uniunii Sovietice nu au întrebuinţat referendumul ca mijloc de soluţionare a dificultăţilor politice. Nu prin referendum s-a instaurat puterea Sovietelor şi nu prin referendum „a impus guvernul sovietic soarta populaţiilor vechiului Imperiu rus şi nici a celor care au fot înglobate ulterior în Uniune”. Mai mult, au argumentat reprezentanţii României, chiar Troţki, în lucrarea sa Problemele fundamentale ale revoluţiei din 1923 argumenta referitor la Georgia: „Propunerea de a îndepărta armatele sovietice din Georgia şi de a organiza un referendum, sub controlul comisiilor mixte compuse din socialişti şi comunişti, reprezintă o capcană imperialistă de calitate inferioară sub drapelul democratic şi al autodeterminării naţionale”.

Delegaţia română afirma că este legitim să ceară părţii sovietice să organizeze un referendum pentru autodeterminarea etnicilor români care trăiesc „la răsărit de Nistru” dar nu o va face. Organizarea unui referendum în Basarabia, la data respectivă (1924) era considerată a genera o contradicţie flagrantă a României faţă de aliaţii săi, din moment ce fusese deja semnat un Tratat de Pace prin care se recunoştea Unirea Basarabiei. Negocierile s-au încheiat prin faptul că guvernul sovietivc a declarat că nu recunoaşte Tratatul de Pace de la Paris din 1920.

Negocierile româno-sovietice au fost reluate la Riga în ianuarie 1932, cu scopul de a încheia un pact de neagresiune dar delegaţia sovietică a refuzat să semneze un asemenea pact în care litigiul legat de Basarabia să nu fie menţionat şi a refuzat să dea o definiţie precisă a teritoriului asupra căruia putea izbucni agresiunea.

Chestiunea recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România de către URSS avea să fie rezolvată parţial prin semnarea de către cele două state a Convenţiei pentru definirea agresiunii în data de 4 iulie 1933, la această convenţie fiind deasemenea părţi Estonia, Letonia, Polonia, Turcia, Persia, Afghanistan şi, ulterior, Finlanda. Se preciza că teritoriul asupra căruia agresiunea unui stat nu poate avea loc este teritoriul stăpânit în momentul semnării Convenţiei de către statele semnatare. Astfel, URSS nu recunoştea oficial unirea Basarabiei cu România dar recunoştea faptul că renunţase a revendica Basarabia, atât pe calea forţei (prin renunţarea la agresiune), cât şi pe cale paşnică. Dovada acestei ultime părţi a concluziei este afirmaţia ministrului de externe sovietic, Maxim Litvinov, făcută ministrului Afacerilor Străine al României, Nicolae Titulescu: „Ştiu că în principiu semnând această Convenţie v-am dăruit Basarabia. Dacă nu pot recunoaşte acest lucru oficial, este din cauza dificultăţilor ce le-aş avea cu opinia mea publică…Când însă mă angajez să nu fac niciodată o agresiune asupra Basarabiei şi că nici revizuirea nu pot s-o cer, nu numai pentru că URSS nu este membră a Societăţii Naţiunilor dar pentru că din principiu suntem împotriva revizuirii, căci ea înseamnă război, prin ce mijloc aş mai putea să obţin înapoi Basarabia?”[14].

Semnarea Convenţiei dintre România şi URSS din 1933 a determinat ca SUA care nu semnase Tratatul de la Pace de la Paris să îşi schimbe atitudinea. Secretarul de stat Cordel Hull a expus într-un memorandum adresat Preşedintelui Roosevelt modalităţile prin care se putea ajunge la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România şi a propus ca de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie să se facă referire doar la România şi să se evite consemnarea denumirii de Basarabia pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune. Pe baza aprobării acestui memorandum, se poate afirma că SUA a procedat la o recunoaştere de facto a Unirii Basarabiei cu România.

Ȋn concluzie, chiar dacă de la 27 martie 1918 până la începerea Conferinţei de Pace de la Paris Unirea Basarabiei cu România nu a  fost pusă la îndoială, fiind chiar dată drept exemplu privind aplicarea principiului autodeterminării, acest act nu a fost recunoscut în cele din urmă de toate părţile care au participat la negocierea Tratatului de Pace de la Paris. Acordul Franţei, Marii Britanii şi Italiei a fost posibil datorită unei diplomaţii extrem de active a României care nu a ezitat să recurgă la măsuri extreme în vederea recunoaşterii Unirii Basarabiei (menţinerea trupelor armate pe teritoriul Ungariei, abţinerea de la acţiuni împotriva Rusiei sovietice în ciuda presiunilor venite chiar din partea semnatarilor Tratatului de Pace).

Este important de subliniat că niciunul dintre statele care nu au ratificat, ori nu au semnat şi nici ratificat Tratatul de Pace de la Paris – Japonia, respectiv SUA – nu au refuzat în mod explicit recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România. Acest act a fost astfel recunoscut de facto în cele din urmă de toate statele care au participat la Conferinţa de Pace de la Paris. Rezervele exprimate în vederea semnării/ratificării au fost generate de poziţionarea generală a acestor state faţă de URSS. Recunoaşterea din partea URSS a fost deasemenea de facto, ca urmare a semnării Convenţiei din 1933, ori mai exact spus prin interpretarea circumstanţelor acestui episod.

 Ȋn orice caz, absenţa unei recunoaşteri de jure pe deplin valabile din partea comunităţii internaţionale nu poate genera concluzia că Unirea Basarabiei cu România nu s-a făcut potrivit dreptului internaţional. Aşa cum am arătat, Basarabia a parcurs toate etapele necesare pentru ca hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 să fie pe deplin legitimă şi să fie considerată baza incontestabilă a recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România: Basarabia şi-a proclamat autonomia faţă de Imperiul rus, şi-a declarat independenţa la 24 ianuarie 1918 şi ulterior a decis fără constrângeri externe alipirea la România. Principiul autodeterminării popoarelor enunţat de Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a fost pe deplin respectat, precum toate celelalte principii ale dreptului internaţional care erau recunoscute în acea perioadă şi care funcţionează şi astăzi.

BIBLIOGRAFIE

Ciupercă, Ioan, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996.

Courtois, Stéphane, Lénine, l’inventeur du totalitarisme, Perrin, Paris, 2017.

Figes, Orlando, Revoluţia rusă 1891-1924. Tragedia unui popor, traducere de Cornelia Marinescu, Polirom, Iaşi, 2016;

Geblescu, Dan, Chestiunea Basarabiei, Machiavelli, Bucureşti, 2013.

Micu, Gabriel, Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914 – 1947), Pontos, Chişinău, 2011.

Nouzille, Jean, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Prut Internaţional, Chişinău, 2005.

Rădulescu, Mihai Sorin, Din relaţiile diplomatice româno-nipone în deceniul al treilea al secolului XX, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/din-relatiile-diplomatice-nipono-romane-in-deceniul-al-treilea-al-secolului-xx

Scumpieru, Ion, „100 de ani de relaţii diplomatice româno-japoneze”, în Magazin istoric, noiembrie 2017.

Țâcu, Octavian, „Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XIII) Complicații japoneze”, în Timpul, 3 iunie 2016.

[1] Gabriel MICU, Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947), Pontos, Chişinău, 2011, p. 112 şi urm.

[2] Ibidem, p. 114 şi urm.

[3] Ibidem, p. 122 şi urm.

[4] Ibidem, p. 123 şi urm.

[5] Jean Nouzille, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Prut Internaţional, Chişinău, 2005, p. 120.

[6] Octavian Ţâcu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XIII) Complicații japoneze, Timpul, 3 iunie 2016.

[7] Ion Scumperiu, 100 de ani de relaţii diplomatice româno – japoneze, Magazin istoric, noiembrie 2017, p. 25.

[8] Art. cit., p. 28.

[9] Mihai Sorin Rădulescu, Din relaţiile diplomatice româno-nipone în deceniul al treilea al secolului XX, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/din-relatiile-diplomatice-nipono-romane-in-deceniul-al-treilea-al-secolului-xx, consultat la 3.03.2018.

[10] Ioan Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996, p. 38.

[11] Gabriel Micu, op. cit., p. 155.

[12] Dan Geblescu, Chestiunea Basarabiei, Machiavelli, Bucureşti, 2013, p. 121.

[13] Vezi Orlando Figes, Revoluţia rusă 1891-1924. Tragedia unui popor, traducere de Cornelia Marinescu, Polirom, Iaşi, 2016; Stéphane Courtois, Lénine, l’inventeur du totalitarisme, Perrin, Paris, 2017.

[14] Dan Geblescu, op. cit., p. 276.