Issue 2(8)2015

COORDONATE ALE POLITICII ITALIENE

Apariția statului modern italian și problema „întârzierii istorice”

The establishing of the Italian Modern State and the problem of  ”the historical delay”

Abstract: The Italian State is an early creation. With a history of millennia, the people living in the Italian peninsula have managed to establish a modern state in mid-nineteenth century, compared with other European states (the French state, the English state etc.). This historical process have been known as „Risorgimento”. During this brief study I will present the problems which the state’s founding fathers have experienced in the administrative centralization process in relation with the “ideal modern state pattern”.

Keywords: Risorgimento, development levels, moderate, liberalism, modern state.

Introducere

Studierea bibliografiei de specialitate axată pe tema unificării Italiei a relevat că istoria a fost interpretată în mod diferit de către istorici, biografi, filosofi sau gânditori politici. Însă elementul comun al acestor versiuni este dat de o istorie evenimenţială care nu a fost contestată.

După izbuncnirea și desfășurarea revoluţiei franceze de la 1789, au pătruns în Europa ideile şi principiile publicate în „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” (26 august 1789). Acţiunile armatelor napoleoniene şi ale guvernelor impuse de acesta în Italia au permis difuzarea ideilor la nivelul elitelor. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte (Waterloo, 20 noiembrie 1815) şi căderea Imperiului francez nu au adus cu sine invalidarea ideilor promovate de revoluţia franceză. Între 1814, anul revenirii regimurilor conservatoare odată cu reinstaurarea dinastiei de Bourbon în Franța, crearea „Sfintei Alianţe” (26 septembrie 1815) şi anul 1848, când va izbucni o nouă revoluţie, de data aceasta a naţiunilor, în care s-a trecut la alt stadiu al societății burgheze, de la nivelul revendicărilor de tip individual la acela de tip comunitar, a existat o perioadă de gestaţie, de pregătire în care spaţiul deosebit de fărâmiţat al Italiei a început să se familiarizeze cu ideea unei naţiuni unice. Să nu uităm că, după căderea Imperiului Roman de Apus (476), pe întrega perioadă istorică ce a trecut până la apariția statului italian, peninsula a fost divizată din punct de vedere teritorial și politic. Din acest motiv, revoluţia de la 1848 a fost fundamentală pentru istoria naţională a Italiei. A fost momentul în care ideologiile naţionaliste au început să pătrundă în conştiinţa elitelor peninsulare de la Sud la Nord, creând premisele realizării unui obiectiv comun: crearea statului naţional. Iar acest eveniment nu ar fi putut avea loc fără efortul depus de mai multe generaţii. Numai în acest mod, Italia a reuşit să iasă din starea de „inferioritate” în care se regăsea de secole transformându-se dintr-o „expresie geografică”[1] într-o realitate naţională. Desigur, acest efort nu a fost uşor de făcut, fiind nevoie să fie depăşite multe obstacole interne şi externe. Dacă ar fi să ne raportăm la realitatea secolului al XVIII-lea în Italia, efortul principal al tuturor celor care au militat pentru o Italie unică a constat în aducerea într-o matrice comună a celor care pentru multe secole se definiseră drept piemontezi, veneţieni, romani, napoletani, sicilieni, etc.[2]

Problema întârzierii istorice ca „Păcat originar” al creării statului modern

O temă deosebit de importantă ce s-a regăsit în discursul public din peninsulă pe parcursul ultimelor două secole, a fost aceea a „întârzierii istorice” cu care s-a confruntat națiunea italiană în raport cu alte națiuni europene. Existența acestei „deconectări”, în raport cu evoluția de tip civilizațional a țărilor din Europa occidentală, s-a datorat lungii crize cu care s-au confruntat regimurile politice din peninsulă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Aceste secole au menținut statele italiene în cadrele regimurilor feudale, în timp ce alte spații civilizaționale (britanic, francez, german) s-au îndreptat către societatea modernă. Faptul că această lungă „adormire” a întârziat apariția națiunii italiene a provocat o întârzierea civilizațională exprimată în cheia industrializare-modernizare.[3] La momentul unificării politice a peninsulei italiene cunoscută în istorie sub termenul/conceptul de Risorgimento elita liberală a statului piemontez avea idei clare. Crearea noului stat trebuia să se realizeze sub forma expansiunii Piemontului în Italia în dauna formațiunilor statele istorice din peninsulă și cu precădere în dauna statului papal. O altă problemă care a fost pusă în discuție de „părinții fondatori” ai statului italian a fost aceea a tipului de modernizare și modul în care acesta ar trebui să fie introdus în noile teritorii.

Din punct de vedere al căilor pe care regimurile politice premoderne sau moderne trebuiau să le urmeze nu au fost dubii. Problema fundamentală pe care actorii politici ai vremurilor au adus-o a fost modul în care să se realizeze procesul de modernizare.

 „Înapoierea” evidentă în care anumite teritorii ale statului italian se regăseau, în raport cu modelul ideal al statului modern putem considera că a fost o realitate istorică specifică pentru întreg spațiul mediteranean. După ce timp de milenii acesta a fost spațiul cultural și civilizațional al Europei și a reprezentat modelul de referință al marilor state teritoriale europene, descoperirea noilor teritorii de dincolo de mările și oceanele cunoscute a creat un dezechilibru major. Mai mult, acest dezechilibru s-a accentuat odată cu „închiderea” rutelor comerciale istorice maritime dinspre Occident către Orient, odată cu expansiunea turcilor în Europa și cucerirea Constantinopolului (1453). Putem să afirmăm fără să greșim că evoluțiile geopolitice au avut un rol deosebit de important în transferul centrului de greutate dinspre Mediterana către Europa de Vest.

Această schimbare s-a observat foarte bine în cazul Italiei, unde diferitele entități teritoriale au început să decadă din punct de vedere economic și politic începând cu secolul al XVI-lea, ceea ce a creat o stare de autarhie internă, dublată de o presiune externă din ce în ce mai mare, venită din partea marilor puteri europene ale timpului. Acestea au reprezentat două dintre cauzele importante care au îngreunat identificarea unei identități naționale începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

La nivel european, începând cu secolul al XVII-lea și continuând pe parcursul secolului al XVIII-lea, s-a observat că existau țări ce se aflau într-un stadiu accelerat de modernizare, în timp ce alte state, printre care se regăsea și spațiul italian, păreau blocate într-un model civilizațional de tip patriarhal-agricol. Pe fondul acestor experiențe civilizaționale diferite, au apărut abordări de tip mental care au influențat spațiul de gândire european. Mental, deoarece odată cu marile descoperiri geografice a avut loc mutarea centrului economic dinspre spațiul italian și mediteranean către Mediterana și Pacific. Alături de aceste realități ce țin de evoluția societății europene în general, s-au adăugat cele de tip geopolitic. Noile realități au condus la apariția unor mutații la nivelul concepțiilor despre lume și viață ce au permis dezvoltarea burgheziei și a elementelor de piață de tip burghez.[4]

Aceste transformări au avut loc în condițiile în care spațiul mediteranean intrase de mai multe secole într-un proces accelerat de decădere. Cu toate acestea, nu a existat o reacție la acest fenomen. Respectiva stare de pasivitate poate fi explicată prin existența unei culturi milenare clasice, care a respins de facto toate valorile și practicile burgheze.

„Superioritatea” modului de viață al unei societăți de tip patriarhal înlătura sentimentele egoiste și spiritul practic, elemente caracteristice unei mentalități burgheze ce punea banul și profitul într-o poziție importantă. În acest plan, pentru menținerea unor valori tradiționale, influența catolicismului a fost importantă. Diferențele au apărut în spațiul european odată cu marea schismă religioasă cunoscută sub numele de „Reforma” (ce s-a declanșat odată cu publicarea celor 95 de teze intitulate Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum la Wittemberg de către Martin Luther în 1517) și au condus la constituirea unui spațiu dinamic în țările protestante, ce au devenit mult mai deschise liberului schimb și acumulărilor de capital.

Max Weber a identificat foarte bine aceste diferențe la nivelul valorilor de referință, între etica protestantă și cea catolică. În timp, explicația teoriei weberiene a genezei capitalismului ca rezultat al apariției eticii protestante a împăcat principiile dogmei creștine cu acumulările de bogăție a fost acceptată de istoriografia mondială. Concluzia autorului a fost că etica protestantă a influențat pozitiv apariția și dezvoltarea capitalismului. Iar toate aceste valori au fost cele ce au permis mai târziu apariția Iluminismului.[5]

Revenind la Braudel, putem considera că Marea Mediterană s-a definit în timp ca obiect plural. Istoria spațiului mediteranean a fost dată de varietatea de forme umane, societăți și culturi care au produs de-a lungul timpului fizionomii istorice ce reprezintă „caracterul morfologic fondator al spațiului”.[6] Pornind de la această realitate, putem identifica dificultatea majoră a interconectării Europei și a Mediteranei. Prima dintre acestea s-a construit conform paradigmei temporale, în timp ce cealaltă a înclinat mai degrabă către suprapuneri temporale. Așa cum a arătat și Weber, nașterea Europei moderne a însemnat o separare de Mediterana, văzută ca o sumă de valori ce își au originea și legitimitatea în perioada Antichității. Iar această separare, arată Luigi Mascilli Migliorini, a fost necesară și obligatorie pentru a putea să se dezvolte o istorie în care, reforma religioasă, statul postfeudal, civilizația noilor lumi, deschiderea către sentimentul naționalității au creat premisele nașterii modernității. Fondat pe principii pozitiviste, noul model al națiunilor a creat un sistem al ierarhiilor în care „tot ceea ce vine după… este în mod necesar mai bun decât ceea ce a fost anterior”. Se dezvoltă astfel, pe baza acestui pricipiu fondator, o antinomie progres/înapoiere ce are ca punct de referință un model conceptual pur.[7] Italia pare cazul clasic în care diferențele dintre modelul pur și realitatea practică s-au datorat invaziilor străine, dinastiilor impuse din exterior de-a lungul timpului ce au fost înlăturate și reinstaurate şi luptelor dintre bogați și săraci, dintre burghezie și proletariat.[8]

Aceasta ar fi, în cheie braudeliană și weberiană, formula explicativă a întârzierii unificării teritoriale în spațiul peninsular: menținerea unei mentalități la nivel social ce a rupt spațiul italian de marile valori burgheze care au creat statul modern. Mai mult, apariția statului național nu a fost opera existenței unei mentalități majoritare, cât mai ales rodul unor idealuri romantice, idealiste, ce s-au suprapus cu interesele unor grupuri burgheze. Astfel, pe întrega perioadă risorgimentală, se observă această ambivalență între nou și vechi, între revoluționar și retrograd, între acțiune și reacțiune. Existența unor diferențe majore de mentalitate la nivelul corpului politic italian a impus menținerea unui status-quo ce a blocat desfășurarea unor activități revoluționare. Acest blocaj reciproc a creat condițiile și cadrul unui model de guvernare de tip transformist în perioada risorgimentală.[9]

Partea pozitivă a acestui proces se manifestă atunci când introducerea unei uniformizări dată de modelul pur ce conduce la apariția unor ierarhizări este un eșec istoric pentru multe dintre națiunile europene. Atunci, acesta se transformă într-un factor de diversitate, folosind sensul pe care Edgar Quinet l-a dat condiției istorice a raportului dintre Europa și Mediterana. În această cheie interpretativă, pluralitatea experiențelor istorice ale națiunilor europene care au condus în mod inexorabil la apariția unor stadii diferite de modernitate, trece de la categoria ierarhizărilor la aceea a diversităților. În acest mod, nu se mai poate raționa în termeni de „întârziere”, „înapoiere”, „defazare”, ci de complementaritate de tip cultural ce îmbogățește universul civilizațional de tip occidental european, prin recuperarea moștenirii spațiului mediteraneean.

Constituirea statului modern; Moderații – O scurtă istorie politică

După eşecul mişcărilor revoluţionare din 1848 şi revenirea pentru scurt timp la putere a grupurilor conservatoare reacţionare în Piemonte – sau așa cum spunea Gramsci, instituirea „Restaurației” –, a fost numit de către Rege un guvern liberal-moderat, condus de Massimo D’Azeglio. În scurt timp, acesta a lăsat conducerea politică în mâinile contelui Camilo Benso di Cavour, ceea ce a condus la deschiderea perioadei hegemonice a moderaților în statului italian.

Acesta a promovat o acțiune de atragere a susţinătorilor politicilor guvernului atât din rândul liberalilor, cât şi a reprezentanţilor stângii moderate. Prin controlul exercitat asupra guvernului şi a parlamentului, ministeriatele lui Cavour au permis realizarea hegemoniei piemonteze pe teritorul peninsular prin politica paşilor mărunţi, alternând acţiunile militare cu cele diplomatice. În primii ani ai guvernului condus de Cavour nu exista, printre obiectivele acestuia, ideea unităţii italiene.[10] Acţiunile sale au fost îndreptate, mai degrabă, către scopurile tradiţionale ale monarhiei sabaude: lărgirea teritoriului în dauna monarhiei habsburgice şi a statelor minore din Italia centrală.[11]

În anii ’50 ai secolului al XIX–lea, politica moderată s-a definit în jurul statului piemontez şi al lui Cavour. Cavour a reuşit să îşi impună iniţiativa la nivel internaţional profitând de rivalităţile şi neînţelegerile dintre marile puteri. Fiind sprijinit de Anglia, în luna august a anului 1860, Cavour a primit și acordul Franţei să trimită armatele piemonteze şi să anexeze teritoriile statului papal pentru a împiedica cucerirea acestora de către armata radicalilor care ajunsese să numere 53.000 de oameni. Teritoriile din centrul Italiei au intrat încă din anul 1859 în atenţia opiniei publice italiene și internaționale atunci când revolta „patrioţilor” perugini a condus la alungarea administraţiei papale din Perugia și zonele învecinate. Reacţia deosebit de dură a papalităţii, care a trimis trupele de elveţieni pentru a readuce ordinea în aceste teritorii, s-a încheiat prin asasinarea a sute de cetăţeni, moment cunoscut în istorie cu numele de „Stragi di Perugia” (Masacrele din Perugia). Din acest moment, aşa cum a declarat Mazzini, strategia forţelor democratice a avut ca scop anexarea teritoriilor „din centru, iar din centru către sud…”.[12]

Astfel, marile puteri au evitat ca mişcarea radicală, republicană, să îşi impună viziunea politică asupra întregii Italii. Generalii piemontezi Fanti şi Cialdini au pătruns în regiunile Marche şi Umbria anexându-le ca urmare a înfrângerii trupelor papale la Castelfidardo, pe 11 septembrie 1860.

În acest mod Cavour a reușit să anexeze teritorii importante ale statului papal cu acordul Franței. Acest acord a fost foarte important, deoarece principalul aliat al papalității în Europa la momentul respectiv era Franța. Expediția armatelor piemonteze în regiunile Umbria și Marche a contrazis acuzațiile grupurilor garibaldine și ale radicalilor cum că monarhia sabaudă și Cavour nu doreau unificarea Italiei. Prin politica pașilor mărunți și prin specularea declanșării unei posibile revoluții în Italia de către garibaldini, dacă nu se acorda permisiunea regatului sabaud să anexeze teritorii în centru și în sud, monarhia sabaudă, prin intermediul lui Cavour, a reușit să strângă în jurul său adeziunile diferitelor grupuri unioniste. Astfel, dacă înainte de anexările din centrul Italiei, opinia publică era divizată între politicile promovate de Cavour și Garibaldi, acum aceasta era pe deplin favorabilă președintelui consiliului de miniștri.[13]

Câteva luni mai târziu, pe 1-2 octombrie, trupele garibaldine au înfrânt trupele bourbonice la Volturno, cu mare dificultate. Armata bourbonică, ce număra aproximativ 50.000 de persoane a atacat armata garibaldină și doar abilitatea strategică a lui Garibaldi și lipsa de voință a ofițerilor bourbonici a permis victoria patrioților conduși de Garibaldi. Lipsa unei victorii definitive a blocat ulterior dorința garibaldinilor de a începe marşul către Roma. Aceștia doreau să mărșăluiască către Roma pentru a o cuceri, indiferent dacă ar fi ajuns să se confrunte cu armatele piemonteze sau cele franceze.[14] Pentru a evita acest conflict, Cavour i-a convins pe membrii sceptici ai parlamentului care puneau la îndoială oportunitatea unificării să voteze anexarea Regatului celor două Sicilii la Piemonte. În acest mod, întreaga mişcare a radicalilor a fost anihilată. Dacă ar fi continuat drumul către Roma, garibaldinii ar fi apărut în ochii opiniei publice că se opun unităţii Italiei.

La redeschiderea parlamentului, pe 2 octombrie, Cavour și-a exprimat foarte clar politica. Într-o scurtă perioadă de timp, prin intermediul armatelor de voluntari sau al intervenției armatei regulate piemonteze, au fost eliberate Sicilia, Napoli, Umbria și Marche. Această evoluție politică a fost posibilă ca urmare a voinței politice începute de Carol Albert și continuată de Victor Emanuel. Italia era unificată și liberă, cu excepția Romei și a Veneției, pentru care trebuia să se aștepte momente internaționale prielnice. Rolul politic principal în guvernarea unei perioade de relații internaționale dificile revenea guvernului și democraților.

Prin politica promovată de moderați, guvernul a câștigat respectul și sprijinul marilor puteri, deoarece a știut să gestioneze problema garibaldină în spațiul meridional. Era momentul ca regiunile din Sud să intre într-o nouă perioadă, în care să se integreze în mod progresiv Italiei, evitându-se în acest fel declanșarea violențelor și a anarhiei. Perioada revoluționară declanșată odată cu expediția garibaldină trebuia să se încheie pentru a nu pierde simpatia și sprijinul puterilor europene.[15]

Pe 14 martie 1861, în ședință solemnă, parlamentul – de data aceasta italian și nu piemontez – a aprobat legea de constituire a regatului Italiei. Articolul unic al acesteia prevedea: „Regele Victor Emanuel al II-lea își asumă pentru sine și succesorii săi titlul de Rege al Italiei”. Legea a fost votată în unanimitate de către toți parlamentarii prezenți. Guvernul, prin persoana lui Cavour, și-a asumat meritele realizării unificării, declarând că acesta a avut inițiativa de a proclama în fața întregii Europe, în congresul de la Paris, dreptul Italiei de a lua naştere.[16]

Reacția din partea papalității față de politica expansionistă promovată de Piemonte a fost promptă. Încă de pe 18 martie 1860, Papa Pius al IX-lea, în discursul intitulat Jamdudum cernimus, condamnase liberalismul, prin următoarele cuvinte: „Această civilizație modernă, în timp ce favorizează orice cult non-catolic, îi primește pe necredincioși în administrația statului, și cu toate că Biserica deschide porțile școlilor catolice fiilor acestora, ei se îndreaptă atât împotriva instituțiilor de învățământ[17] ce sunt pentru a învăța în spirit catolic tinerimea, cât și a reprezentanților bisericii de orice grad, chiar dacă mulți dintre aceștia trăiesc în sărăcie, în exil sau închisori”.[18] Papalitatea era conștientă că existența unui regat papal în centrul Italiei, în noile realități politice ale secolului și care să dividă din punct de vedere teritorial noul stat italian, era o utopie. Pentru a opri totuși această ofensivă politică, Papa s-a sprijinit pe marile puteri catolice și non-catolice ale timpului.

O interpretare interesantă a acestor evenimente a fost realizată de H. StuartHughes. Istoricul britanic, explicând relaţiile diplomatice dintre marile puteri şi Piemonte, prin prisma analizei corespondenţei pe care miniştrii de externe au schimbat-o între ei, observă că Rusia, prin intermediul lui Gorceakov a criticat cu duritate acţiunile regatului sabaud în Italia, cerându-i oprirea oricărui tip de acţiuni, în caz contrar, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări fiind în pericol să fie întrerupte.

Rusia a făcut presiuni şi faţă de celelalte puteri europene, dar în special faţă de Franţa, căreia i-a oferit colaborarea, cu scopul de a impune presiuni diplomatice regatului piemontez. Poziţia Rusiei pare insolită, deoarece această mare putere europeană nu avea interese directe în Italia. Însă, prin trecerea în revistă a intereselor geostrategice din acea perioadă, observăm interesul major al acesteia pentru a controla gurile Dunării şi teritoriile din peninsula Balcanică aflate încă sub dominația otomană. Politica expansionistă țaristă avea ca scop deschiderea drumului către Constantinopol şi împlinirea visului milenarist de readucere a acestui oraş sub dominaţia creştinătăţii orientale, după ce acesta fusese cucerit de turci. O astfel de politică a intrat în conflict direct cu Austria, care la rândul său avea interese geostrategice în peninsula Balcanică. Rusia își dorea ca Austria să continue o politică expansionistă în Italia, pentru a limita câmpul de acţiune al acestui stat în Balcani, în acest mod Rusia având cale liberă către cucerirea Balcanilor. De aceea, crearea unui stat italian ar fi blocat expansiunea Austriei în peninsulă şi ar fi condus la o politică mult mai agresivă a acesteia în sud-estul Europei.

Prusia s-a menţinut într-o stare de expectativă; chiar dacă a acceptat în principiu realizarea unui acord internaţional care să privească soarta Italiei, în realitate, în mod concret nu a acţionat. Această atitudine s-a datorat în primul rând raportului de rivalitate pe care Prusia o avea cu Austria în cadrul Confederaţiei Rinului. Refuzul Austriei de a accepta o alternanţă la conducerea acesteia a răcit relaţiile diplomatice dintre cele două puteri continentale, fapt ce a condus la limitarea drastică a sprijinului prusac faţă de revendicările austriece în Italia.

Austria, care refuzase în mod constant o sprijinire a Piemontului în efortul acestuia de a realiza unificarea teritorială, ameninţa pe cale diplomatică cu declanşarea unui război în cazul în care Garibaldi va continua să anexeze provincii italiene în numele regatului sabaud. Însă nici situaţia geopolitică a acesteia nu era stabilă. Rivalităţile pe care Austria le avea cu Franţa lui Napoleon al III-lea, conflictul pentru supremaţie în interiorul statelor germane şi veşnicele tensiuni din Ungaria care, la rândul său, dorea realizarea unui stat independent, blocau, în realitate, acţiunea acesteia în Italia.

Marea Britanie, cea mai importantă putere europeană, a avut o politică oscilantă faţă de Piemonte, şi asta deoarece interesele sale geopolitice se schimbau în funcţie de evoluţia raporturilor dintre marile puteri. De aceea, tensiunile existente între Franţa şi Marea Britanie nu au permis realizarea unui acord între acestea în privinţa Italiei.[19]

Evoluția politică internă și europeană l-a obligat pe Garibaldi să accepte blocarea ofensivei către Roma. Pe data de 21 octombrie, plebiscitele care au fost organizate au sancţionat unirea la Italia, iar pe 26 octombrie a avut loc istorica întâlnire dintre Garibaldi şi regele Victor Emanuel al II-lea, când revoluţionarul radical l-a întâmpinat cu apelativul de „Rege al Italiei”. La data de 14 martie 1861, la momentul în care parlamentul naţional l-a proclamat în mod solemn pe suveranul piemontez ca rege al Italiei „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţiunii”, se încheia în mod simbolic proiectul radicalilor în Italia și se semna victoria definitivă a proiectului moderat.[20]

Politica pragmatică dusă de Cavour nu a fost totuși îmbrățișată de toți actorii sociali. D. M. Smith abordează politica cavouriană în spiritul pe care aşa-numiţii jurnalişti democratici (Palamenghi Crispi, Giovanni Amendola şi Giacomo Emilio Curatulo) l-au considerat a fi reprezentativ pentru primul prim-ministru al Italiei. Teza acestora era: Cavour i-a eliminat pe Garibaldi şi pe consilierii săi, dintre care făceau parte oameni precum Crispi şi Mordini (membri ai grupării radicalilor), pentru a putea să-şi întărească poziţia personală. În acest sens, D. M. Smith consideră că victoria lui Cavour a sufocat seminţele oricărui tip de democraţie italiană, care oricum se afla într-o netă întârziere în raport cu alte ţări din Europa occidentală.[21]

Prin actul formal al recunoaşterii de către Garibaldi a regelui Victor Emauel al II-lea ca monarh al noului stat, putem vorbi de falimentul modelului revoluţionar ca mijloc de realizare a unificării teritoriale. A fost eşecul nu numai al ideii de revoluţie, dar şi un eşec personal al promotorilor acestei opţiuni. Evenimentele istorice au demonstrat că în Italia secolului al XIX-lea nu au existat condiţiile necesare izbucnirii unei mişcări revoluţionare care, după modelul iacobin francez, să rupă echilibrele interne ale societăţii italiene şi să producă o metamorfoză a spaţiului italian.[22]

Opţiunea moderaţilor de a parcurge perioada risorgimentală mizând pe o politică de reforme a permis elitelor peninsulare să menţină societatea de status până la încheierea Primului Război Mondial.

Concluzii

Apariția statului modern a fost un proces dificil datorită rivalităților existente la nivel intern și internațional. Argumentul forte al realizării statului italian în formare impusă de elita statului piemontez a fost că acesta, la jumătatea secolului al XIX-lea, era cel mai modern regim politic, fiind angrenat în procesul de modernizare de tip burghez-occidental. Toate celelalte state italiene se aflau într-o netă inferioritate a stadiului de modernizare. Din acest motiv, elitele locale au acceptat înglobarea propriilor teritorii prin intermediul cuceririi sau a anexiunilor acceptate prin plebiscit popular. Cu toate acestea, modelul impus de elita liberală piemonteză a creat nemulțuniri majore la nivelul elitelor meridionale deoarece au menținut/creat o politică cu caracter economic diferit între Nord și Sud ceea ce a condus la menținerea unor falii civilizaționale în interiorul aceluiași stat. Promotoare a modelului de modernizare de tip evoluționist, elitele burgheze italiene, cunoscute în istoriografie sub titulatura de moderați au creat mecanismele constituționale și instituționale pentru a evita izbucnirea unor mișcări cu caracter revoluționar care să pună în discuție noua arhitectură asumată prin modelul guvernare parlamentar aflat sub autoritatea unei monarhii constituționale.

Bibliografie:

BEALES Derek, BIAGINI F. Eugenio, Risorgimento e l’unificazione dell’Italia, Il Mulino, Bologna, 2002.

BOLLATI Giulio, L’italiano, Einaudi, Torino, 1983.

BRAUDEL Fernand, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. I-VI, Editura Meridiane, București, 1985/1986.

DON GIANNI Picernardi, Lettere del Marchese Gustavo di Cavour ad Antonio Rosmini, Stresa, 2011,pp.165-168

DRĂGULIN, Sabin, MITREA, Florin (coord.), Modelul mediteranean și regiunea extinsă a Mării Negre. Confluențe politice, economice și culturale, Editura Ars Docendi, București, 2013

FISICHELA Domenico, Il miracolo del Risorgimento. La formazione dell’Italia unita, Roma, Carocci editore, 2010.

GATA Bruno, Risorgimento incompiuto, Edizioni scientifiche Italiane, Napoli, 1995.

GUARRACINO, Scipione, ORTOLEVA, Peppino, REVELLI, Marco , Storia moderna dall’età moderna dall’assolutismo alla nascita delle nazioni, Edizioni Scolastichi Bruno Mondadori, 1993.

MATURI, Walter, Interpretazioni del Risorgimento. Lezioni della storiografia, prefaţă de Ernesto Sestan, aducere la zi a bibliografiei de Rosario Romeo, Giulio Einaudi Editore, Torino, 1962.

MIGLIORINI, Mascilli Luigi, “Mediterana unei Europe plurale”, în Sabin Drăgulin, Florin Mitrea (ediție îngrijită de), Modelul mediteranean și regiunea extinsă a Mării Negre. Confluențe politice, economice și culturale, Editura Ars Docendi, București, 2013, p.11.

POLI, G., „L’importanza del Risorgimento. Considerazioni su un dibatito in corso”, în Risorgimento e Mezzogiorno, Anul XX, nr. 41-42, decembrie 2010, p.5.

ROSARIO, Romeo, Cavour e il suo tempo (1854-1861), vol. III, Laterza, Bari-Roma, 1984.

SABBATUCCI, G.,VIDOTTO, V., Storia contemporanea. L’ottocento, Roma-Bari, Editori Laterza, 2009.

SCIROCCO, Alfonso, L’Italia del Risorgimento 1800-1871, Società editrice il Mulino, Bologna, 1990.

WEBER, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, București, 2007.

***, Storia contemporanea, l’800 ad uso dei licei e degli studenti universitari, Napoli, 2002, pp.128-129.

Surse Electronice:

http://www.rosmini.it/Resource/CentroStudi/Carteggio%20Cavour%20Rosmini%2002.pdf (accesat la 17.07.2014).

DRĂGULIN CRISTEA, Ioana, „Risorgimento” în viziunea lui Antonio Gramsci, rezumatul tezei de doctorat, http://www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2015Martie%2FCRISTEA+DRAGULIN+IOANA+-+Risorgimento+in+viziunea+lui+Antonio+Gramsci/, (accesat 31.05.2015).

Note.

[1] Derek Beales, Eugenio F. Biagini, Risorgimento e l’unificazione dell’Italia, Il Mulino, Bologna, 2002, p. 24.

[2] G. Poli, „L’importanza del Risorgimento. Considerazioni su un dibatito in corso”, în Risorgimento e Mezzogiorno, Anul XX, nr. 41-42, decembrie 2010, p.5.

[3] Giulio Bollati, L’italiano, Einaudi, Torino, 1983, p.XVI.

[4] Pentru expunerea completă a teoriei vezi Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. I-VI, Editura Meridiane, București, 1985/1986.

[5] Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, București, 2007.

[6] Luigi Mascilli Migliorini, „Mediterana unei Europe plurale”, în Sabin Drăgulin, Florin Mitrea (ediție îngrijită de), Modelul mediteranean și regiunea extinsă a Mării Negre. Confluențe politice, economice și culturale, Editura Ars Docendi, București, 2013, p.11.

[7] Ibidem, pp., 5,6.

[8] Ibidem, p.6.

[9] Giulio Bollati, L’italiano, op.cit, p.77.

[10] Ioana Cristea Drăgulin, „Risorgimento” în viziunea lui Antonio Gramsci, rezumatul tezei de doctorat, http://www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2015Martie%2FCRISTEA+DRAGULIN+IOANA+-+Risorgimento+in+viziunea+lui+Antonio+Gramsci/, p.8. (accesat 31.05.2015)

[11] G. Sabbatucci, V. Vidotto, Storia contemporanea. L’ottocento, Roma-Bari, Editori Laterza, 2009, p.204.

[12] Ibidem, p.766.

[13] Alfonso Scirocco, L’Italia del Risorgimento 1800-1871, Società editrice il Mulino, Bologna, 1990, pp.412,413.

[14] Ibidem, p.415.

[15] Ibidem, p.413.

[16] Bruno Gata, Risorgimento incompiuto, Edizioni scientifiche Italiane, Napoli, 1995, p.237.

[17] Această referire la politicile elitei moderaților de a impune o structură laică de învățământ în tânărul stat italian, în dauna așezămintelor de educație catolice, se regăsește foarte clar într-un schimb de scrisori dintre Gustavo di Cavour și Antonio Rosmini, ce era considerat în epocă drept unul dintre cei mai importanți intelectuali al Bisericii. Vezi Don Gianni Picernardi, Lettere del Marchese Gustavo di Cavour ad Antonio Rosmini, Stresa, 2011, pp.165-168. Recomand scrisorile nr.117 (12 ianuarie 1847) scrise de Gustavo di Cavour (fratele lui Camillo Benso di Cavour) lui Antonio Rosmini, urmate de scrisorile 118 (27 ianuarie 1847), 119 (2 martie 1847), și 120 (5 decembrie 1847) și răspunsurile la acestea.Întreaga corespondență poate fi studiată la adresa

http://www.rosmini.it/Resource/ CentroStudi/Carteggio%20Cavour%20Rosmini%2002.pdf (accesat la 17.07.2014).

[18] ***, Storia contemporanea, l’800 ad uso dei licei e degli studenti universitari, Napoli, 2002, pp.128-129.

[19] Rosario Romeo, Cavour e il suo tempo (1854-1861), vol. III, Laterza, Bari-Roma,1984, pp.731-733.

[20] Scipione Guarracino, Peppino Ortoleva, Marco Revelli, Storia moderna dall’età moderna dall’assolutismo alla nascita delle nazioni, Edizioni Scolastichi Bruno Mondadori, 1993, p.806.

[21] Walter Maturi, Interpretazioni del Risorgimento. Lezioni della storiografia,  prefaţă de Ernesto Sestan, aducere la zi a bibliografiei de Rosario Romeo, Giulio Einaudi Editore, Torino, 1962, p.677.

[22] Domenico Fisichela, Il miracolo del Risorgimento. La formazione dell’Italia unita, Roma, Carocci editore, 2010, p.153.

Ioana Cristea Drăgulin

Vizualizare articol: [hits]