European Union’s integration issues after the rejection of the Constitutional Treaty. A Neo-Gramscian anaylsis (I)
/în Numarul 1(3)-2014 /de Anca Madalina BONCILAEquilibri e squilibri demografici tra Bacino Mediteraneo, Unione Europea e Mondo Arabo
/în Numarul 1(3)-2014 /de Luigi Di COMITE si Simona GIORDANORELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE
Equilibri e squilibri demografici tra Bacino Mediteraneo, Unione Europea e Mondo Arabo
Luigi Di COMITE
Simona GIORDANO
Abstract. With this research paper the authors do a pertinent analysis of the demographic balances and imbalances and their influence on the international migration phenomenon, in regards to the Mediterranean Basin, the European Union and the Arab world. Starting from a fact, that the aforementioned geographic space includes a population of approximately one billion people, the authors identify the risk zones and analyze the demographical aspects through the particular indicators belonging to this domain: fecundity, mortality, population ageing, internal and external mobility of the population, the purpose being to underline the new socio-cultural processes with which this ancient space of culture and civilization will be interacting in the future decades.
Keywords: demographic transition, fecundity, mortality, international migrations, population ageing.
Introduzione1
L’ambito territoriale di riferimento – con una popolazione che attualmente è sempre più vicina al miliardo di essere umani – racchiude in sé la quasi totalità dei contrasti che abitualmente si osservano in campo demografico allorché si prende in considerazione la popolazione dell’intero globo terracqueo.
Al giorno d’oggi in essa coesistono paesi a bassissima e paesi ad ancora elevata fecondità, paesi a mortalità estremamente contenuta con aree ove essa è ancora in transizione, paesi di immigrazione con paesi di emigrazione, aree ove il processo di invecchiamento della popolazione è ancora agli esordi con aree ove è praticamente terminato e così via.
Il posizionamento dei singoli stati in un siffatto quadro di riferimento – a prescindere da una comune „logica di base” – può variare, però,
da caso a caso ed inoltre, anche se questo non rientra negli obiettivi che ci poniamo in questa occasione, è riscontrabile, almeno per quello che riguarda i paesi di maggiori dimensioni, anche all’interno degli stessi e ciò tanto in ambito europeo quanto in quello asiatico ed africano.
In sintesi se si vuol analizzare il tutto in termini di transizione demografica riteniamo che, almeno in prima approssimazione, possano individuarsi tre grandi insiemi e cioè:
a) ambiti a processi di (prima) transizione terminati, in quanto in fase post-transizionale, quando non addirittura nella c.d. „seconda transizione demografica”;
b) ambiti a processo di transizione demografica in fase terminale, cioè in stadio avanzato della c.d. fase della „contrazione dello sviluppo”;
c) ambiti a processo di transizione demografica in itinere, cioè nello stadio finale della c.d. fase dello „sviluppo accelerato” e/o in stadio intermedio della fase della contrazione dello sviluppo.
L’ambito territoriale di riferimento
Tenuto conto di quanto esposto soprattutto in una serie di pubblicazioni che fanno capo allo „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo” del Consiglio Nazionale delle Ricerche (ISSM-CNR)2 ubicato in Napoli ed in alcuni nostri precedenti lavori (Di Comite – Moretti, 1992 e 1999), in questa occasione intendiamo adottare, ancora una volta, come ambito di riferimento un’area notevolmente vasta che comprende, oltre a quella che si potrebbe definire come „Area (ristretta) del Bacino mediterraneo”, anche:
a) a Nord, i paesi extra-mediterranei dell’Unione Europea;
b) a Sud il complesso dei paesi arabi (tanto del Maghreb quanto del Machrek) che gravitano sul Mediterraneo.
L’area globalmente individuata in una siffatta – oramai si potrebbe dire consolidata – maniera ovviamente può essere articolata (vedi Fig. 1) in tre distinti ambiti e cioè:
I) Area del Bacino mediterraneo
in senso stretto:
a) europea: Portogallo, Spagna, Francia, Italia, Slovenia, Croazia, Bosnia-Erzegovina, Serbia, Montenegro, Macedonia, Albania, Grecia, Malta;
b) asiatica: Turchia, Cipro, Siria, Libano, Israele, Palestina, Giordania;
c) africana: Egitto, Libia, Tunisia, Algeria, Marocco.
II) Resto dell’Unione Europea:
Austria, Belgio, Bulgaria, Danimarca,
Eire, Estonia, Finlandia, Germania,
Lettonia, Lituania, Lussemburgo,
Olanda, Polonia, Regno Unito,
Repubblica Ceca, Romania,
Slovacchia, Svezia, Ungheria.
III) Resto del Mondo arabo:
a) asiatico: Arabia Saudita, Bahrain, Emirati Arabi Uniti, Iraq, Kuwait, Oman, Qatar, Yemen;
b) africano: Mauritania, Sudan.
Si tratta globalmente di poco più di 50 paesi, ubicati su tre continenti (Africa, Asia ed Europa), a differente grado di sviluppo economico, di evoluzione demografica e di assetti socio-culturali. Dal punto di vista demografico i tre paesi di maggiori dimensioni – con più di 70 milioni di abitanti ciascuno – sono l’Egitto, la Germania e la Turchia, mentre i più piccoli – con meno di 1 milione di abitanti sempre al 2010 -sono Lussemburgo, Malta e Montenegro.
Considerata nel suo complesso, l’intera area di riferimento copre una superficie di circa 18,7 milioni di kmq, con una popolazione stimata al 2010 pari a poco più di
950 milioni di abitanti, ubicati per la maggior parte (quasi 500 milioni) nell’Area del Bacino mediterraneo3. Gli aspetti che prenderemo in considerazione nelle prossime pagine concerneranno tanti i fenomeni di stato quanto quelli di flusso e coprono un arco temporale che, in linea di massima, va dal 1980 al 2015, cioè il trentacinquennio a cavallo tra la fine del secondo e l’inizio del terzo millennio.
La fecondità
Rifacendosi allo stato di avanzamento dei processi di transizione demografica l’intera area presa in considerazione è chiaramente suddivisibile in tre a seconda che il tasso di fecondità totale (TFT), come risulta dalla Tav. II dell’Appendice, sia con riferimento all’ultimo quinquennio considerato (alias, al 201015) inferiore al c.d. „livello di sostituzione delle generazioni”4, cioè ad un TFT = 2,10, oppure superiore a 3,00: essendo l’ulteriore classe quella compresa tra questi due valori.
La prima classe (ossia quella con un TFT inferiore a 2,10) comprende i paesi in declino demografico5 e con particolare riferimento alla situazione più recente (vedi Fig. 2) racchiude la maggior parte del nostro ambito territoriale di riferimento, in pratica cioè:
a) tutto il „Resto dell’Unione
Europea”, con la sola Irlanda ai
margini avendo un TFT che vale
2,10;
b) tutta la parte europea del Bacino Mediterraneo;
c) sempre per quel che concerne l’Area del Bacino mediterraneo, Turchia, Libano e Cipro della sponda asiatica e la Tunisia per quella africana;
d) infine, gli Emirati Arabi Uniti per quel che concerne il „Resto del Mondo Arabo”.
A sua volta questa prima classe può venire scomposta in tre sottoclassi a seconda che il TFT sia non superiore a 1,50, oppure compreso tra 1,51 e 1,80 o, infine, tra 1,81 e 2,10. Con problemi di sostenibilità di una siffatta situazione nel medio – e soprattutto nel lungo – periodo in linea di massima tanto più gravi quanto più basso (e generalizzato) è l’attuale livello della fecondità.
Sempre con riferimento al quinquennio 2010-15, sino ad un TFT pari a 1,50 nella sponda europea del Bacino mediterraneo verrebbero a cadere molteplici paesi (Portogallo, Spagna, Italia, Slovenia, Croazia, Bosnia-Erzegovina, Macedonia e
Malta), mentre tra 1,51 e 1,80 vi sarebbero Serbia, Montenegro, Albania e Grecia, essendo la Francia (TFT = 1,99) l’unico paese al di là del limite di 1,80. Caratteristica comune della sponda mediterranea dell’Unione Europea è, dunque, la presenza di una fecondità deficitaria, che in alcuni casi (come ad esempio quello dell’Albania) ai fini della tenuta della dinamica della dimensione demografica non potranno neanche usufruire dell’apporto sostitutivo dell’immigrazione, dato che oramai si tratta di paesi di massiccia e consolidata emigrazione.
Più omogenea appare, invece, la situazione della sponda africana del Bacino mediterraneo ove quattro (Egitto, Libia, Algeria e Marocco) paesi su cinque hanno un TFT compreso tra 2,10 e 3,00, con il quinto paese, cioè la Tunisia, con un TFT oramai da alcuni quinquenni inferiore al livello di sostituzione e quindi con problemi analoghi a quelli dei paesi mediterranei dell’Unione Europea.
Per quel che concerne, invece, il „Resto del Mondo arabo” la prima evidenza da segnalare è la rapida caduta (vedi Fig. 2) dei livelli di fecondità verificatasi nel corso dell’intervallo di tempo preso in considerazione che in linea di massima ha portato da livelli sovente di tipo pre-transizionale (vedi Yemen, Oman ed Arabia Saudita) tanto a livelli post-transi-zionali (vedi Bahrain, Kuwait, Oman e Qatar), quanto a livelli da „seconda transizione demografica” (vedi Emirati Arabi Uniti).
![]() |
La mortalità
Nel corso dell’intervallo preso in considerazione la mortalità ha subito nel tempo – in piena logica con quello che è il „cammino” dei processi di transizione demografica -un’evoluzione analoga a quella subita dalla fecondità: la mortalità, misurata per l’occasione tramite un indicatore indiretto quale la speranza di vita alla nascita, è infatti venuta ovunque contraendosi con intensità, in linea di massima, maggiore dove era più bassa (e, quindi, la speranza di vita alla nascita più elevata) e minore ove era più elevata.
Attualmente (2010-15), come risulta ben evidente dai dati riportati nella Tav. III, solo tre paesi Mauritania, Sudan, Yemen del Mondo arabo presentano valori della speranza di vita alla nascita inferiori ai 70 anni. Per cui, dato che solo alcuni paesi europei hanno valori superiori agli 80 anni, discende che la maggior parte dei valori della speranza di vita cade nell’intervallo compreso tra i settanta e gli ottanta anni (vedi Fig. 3) e, quindi, è suscettibile nel breve periodo di ulteriori, anche cospicui, miglioramenti.
A tutto ciò si è pervenuto partendo ovunque da valori notevolmente più bassi e – ancora una volta sulla base di un tragitto che si può ritenere caratteristico dei processi di transizione demografica – con miglioramenti generalmente tanto più marcati ed evidenti quanto più basso era il livello di partenza.
Per quel che concerne il vicino futuro ci sarà da attendersi un processo di progressiva omogeneizzazione dei valori della speranza di vita alla nascita – e, quindi, della mortalità – data la contrapposizione che esiste tra i ristretti margini di miglioramento della mortalità nei paesi europei ed i cospicui margini che caratterizzano invece il fenomeno nei paesi ove la speranza di vita alla nascita è per i nostri giorni relativamente bassa ed i bassi livelli del quoziente (grezzo) di mortalità sono esclusivamente da attribuire alla tuttora „giovane” struttura per età della popolazione.
Struttura per età ed invecchiamento della popolazione
Il combinato – e, temporalmente, sfasato – cammino della fecondità e della mortalità ha avuto notevoli conseguenze sulla struttura per età delle popolazioni dell’ambito territoriale da noi preso in considerazione e, quindi, anche sul fenomeno dell’invecchiamento demografico il quale ha raggiunto gradi di evoluzione differenti a seconda del diverso grado di avanzamento dei relativi processi di transizione demografica.
In una siffatta ottica, l’osservazione dei dati che figurano nella Tav. IV, a sua volta, conferma e ovviamente ribadisce la consolidata regola (Di Comite, 1977) per cui quanto maggiormente è avanzato il processo di transizione demografica di questa o quella popolazione (vedi Fig. 4) tanto più elevato è il grado di invecchiamento della stessa.
Tutto ciò premesso, dai dati che dente che nell’intero ambito territo-figurano nella Tav. IV nonché dai riale preso in considerazione congrafici della Fig. 4 appare ben evi- vivono situazioni molto eterogenee
che vanno dall’esistenza di un processo di invecchiamento estremamente avanzato tipico di alcune popolazioni europee in piena seconda transizione demografica a situazioni, caratteristiche soprattutto di alcuni paesi di piccola dimensione demografica e di cospicua immigrazione del „Resto del Mondo arabo”, ove tale processo è ancora agli esordi6.
Se ci si sofferma ad analizzare il contenuto tanto della Tav. IV quanto della Fig. 4 balza evidente che nel corso dell’intervallo preso in considerazione (1980-2015) il processo di invecchiamento della popolazione appare come un evento pressoché generalizzato, ai cui margini sono rimasti solo alcuni stati di modeste dimensioni demografiche e di massiccia presenza straniera (Emirati Arabi Uniti, Qatar, Bahrain etc.) della Penisola arabica.
Ovviamente tali macroscopici divari saranno destinati nei prossimi decenni a progressivamente attenuarsi mano mano che in questi ultimi paesi il declino di fecondità e mortalità, oltre che il progressivo contenimento dell’immigrazione straniera, comporteranno assetti più avanzati della struttura per età delle loro popolazioni.
La mobilità territoriale delle popolazioni: il caso delle migrazioni internazionali
Accanto alle migrazioni interne che svolgono, in genere, un importante ruolo per quel che concerne le redistribuzione della popolazione all’interno dei singoli stati, nel nostro ambito di riferimento un ruolo almeno altrettanto importante viene assunto dalle migrazioni internazionali tanto se analizzate in termini di flussi (sia in uscita, che di transito e in entrata) quanto se considerate in termini di stock.
Invero, nell’ambito territoriale da noi preso in considerazione, attualmente coesistono paesi di immigrazione – in genere rappresentati da paesi a sviluppo avanzato (PSA) e/o da paesi produttori di petrolio – e paesi di emigrazione, essenzialmente ubicati nei Balcani e soprattutto nel Mondo arabo.
Per quel che concerne i paesi di immigrazione essi possono, in base ad alcune loro peculiari caratteristiche, suddividersi in tre e cioè:
a) paesi europei di antica immigrazione (Germania, Francia, Regno Unito, Austria, Belgio, Olanda e Lussemburgo);
b) paesi europei di recente immigrazione (Italia, Spagna, Portogallo e Grecia), che sino all’inizio degli anni Settanta erano ancora paesi di emigrazione;
c) paesi arabi produttori di petrolio (Libia, Arabia Saudita, etc.) ove in alcuni casi – concernenti soprattutto stati di piccole dimensioni demografiche – la popolazione soggiornante è per più della metà rappresentata da cittadini stranieri.
Per quel che concerne, invece, i paesi di emigrazione essi sono soprattutto interessati in termini di flussi a quelle che vengono abitualmente dette migrazioni mediterranee che essenzialmente si svolgono sulla base di due traiettorie e cioè:
a) i flussi Sud-Nord che, anche nell’ottica delle migrazioni di transito, concernono soprattutto l’Africa mediterranea e i paesi mediterranei dell’Unione Europea;
b) i flussi Est-Ovest di breve raggio che coinvolgono l’area balcanica, tanto facente capo all’Unione Europea (Romania e Bulgaria), quanto ancora estranea ad essa (Albania e alcune repubbliche della vecchia Jugoslavia).
Conclusioni
L’analisi effettuata può fornire spunti per ulteriori e future riflessioni; in conclusione, giova sottolineare come i citati fattori di ordine demografico, principalmente la contrazione della mortalità con il conseguente progressivo incremento della speranza di vita, a loro volta favoriti da un generale sviluppo economico e da un cospicuo miglioramento delle condizioni igienico-sanitarie, abbiano determinato una crescita sostenuta della popolazione, specie nei PVS7. A questo punto, appare inevitabile il riaffacciarsi del dibattito di „malthusiana memoria”, mai realmente sopito, della sostenibilità a lungo termine di tale fenomeno in relazione alla disponibilità di risorse naturali e alimentari sufficienti e bastevoli per tutti. Strettamente legato ad esso, ritroviamo il tentativo di delineare una chiara ed univoca connessione causa-effetto fra sviluppo economico e crescita demografica; da un lato i sostenitori della teoria di Malthus, e la visione „catastrofica” dell’insufficienza di risorse, dall’altro la visione „otti-mistica” di chi sostiene una diretta correlazione fra i due fenomeni citati e guarda allo sviluppo tecnologico come strada per la soluzione delle problematiche legate al reperimento delle risorse. Esulando dall’ambito territoriale di riferimento della nostra analisi, potremmo prendere in considerazione il caso di Cina ed India, ove da tempo sono in atto una serie di misure di politica demografica coercitiva; gli effetti di tali misure, in realtà, risultano piuttosto deboli e, in ogni caso, di impatto minore rispetto al „naturale” e inevitabile cammino dei processi di transizione demografica. Secondo quanto stimato dalle Nazioni Unite8, col 2030 l’India dovrebbe superare la Cina in termini di dimensione demografica in relazione anche alla diversa velocità con cui tali due paesi stanno sperimentando la contrazione della fecondità9. Dunque, i timori „malthusiani” legati ad una presunta incompatibilità fra sviluppo economico e crescita demografica risultano spesso smentiti dai fatti, come osservabile dai processi di transizione demografica” in atto; certamente, il dibattito è e resta aperto e si arricchisce sempre più anche grazie alla osservata eterogeneità dei paesi ricadenti nell’area territoriale di riferimento delle nostre analisi.
Note
1 Lavoro svolto nell’ambito del programma di ricerca su „Dinamiche ed equilibri demo-economici nel continente africano: implicazioni sulla presenza straniera in Italia”, finanziato dall’Università di Bari. I punti 1-3 vanno attribuiti al prof. L. Di Comite, quelli successivi alla dott.ssa S. Giordano.
2 La prima di queste – che hanno cadenza annuale e sono curate da P. Malanima – è datata 2006 e l’ultima 2013 (vedi Bibliografia).
3 I rimanenti circa 450 milioni vivono, poi, per la maggio parte – cioè per poco più di 300 milioni – nel „Resto dell’Unione Europea”, che ha grosso modo una dimensione demografica doppia di quella del „Resto del Mondo Arabo”.
4 Tale livello – che varia notevolmente in funzione del livello della mortalità – viene talora acriticamente ritenuto costante e pari a 2,10.
5 Al limite si potrebbe parlare di stagnazione e non di declino in senso stretto nei casi in cui il TFT risulta, tra alti e bassi, nel medio periodo compreso tra 2,00 e 2,10. Nella Tav. IV sono stati utilizzati come valore di ingresso nelle età anziane i 60 anni. Ora, a prescindere dalla „questione” se tale età di soglia vada stimata in funzione degli anni già vissuti o dell’ulteriore speranza di vita, in questa occasione abbiamo optato per una età di soglia fissa e pari 60 anni, in quanto soluzione intermedia, ben consci che tale età oltre ad essere poco elevata per la maggior parte dei paesi europei è troppo alta per alcuni dei paesi arabi. Si confrontino, ad esempio, i dati della Tav. I.
Fonte: http://www.un.org/en/develo pment/desa/population/index.shtml Per quel che concerne l’India si ritiene che il TFR raggiungerà il valore di soglia che comporta la semplice soostituzione delle generazioni (TFR = 2,10) a solo nel 2050.
Bibliografia essenziale
Di Comite L. (1977), „L’invecchiamento della popolazione nel processo di transizione demografica”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica, n° 2;
Di Comite L. (1980), „Teoria e prassi della transizione demografica”, Studi in onore di Paolo Fortunati,
vol. I, CLUEB, Bologna;
Di Comite L. (1981), „Problemi statistici delle migrazioni”, Annali di Statistica, serie IX, vol. I;
Di Comite L. /a cura/ (1987), „La demografia dell’Africa mediterranea”,
Consiglio Nazionale delle Ricerche – Istituto di Ricerche sull’Economia Mediterranea, Napoli; Di Comite L. (1993), „Transizione demografica e fenomeni migratori”, Poligonos – Universidad de Leon, n° 3;
Di Comite L. (1995), „La présence maghrébine dans les pays de l’Europe méditerranéenne”, in Di Comite L. (a cura), Le migrazioni maghrebine, Quaderni del Dipartimento per lo Studio delle Società
Mediterranee dell’Università di Bari, n° 9, Cacucci, Bari; Di Comite L. (2004), „Problemi di popolazione ed allargamento dell’Unione Europea”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica, n° 3-4;
Di Comite L. (2009), „Migration and
Social Marginalisation”, Rivista Italiana di Economia Demografia e Statistica, n° 1-2; Di Comite L. (2011), „From Emigration to Immigration: the Italian Experience”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica,
n° 2;
Di Comite L. (2013), „Assetti demografici globali e migrazioni nel Bacino mediterraneo”, in Mediterranean Pattern and the extended region of the Black Sea: political, economical and cultural confluences, Ars Docendi, Bucureşti”;
Di Comite L., Barsotti O. (1996), „La présence maghrébine en Italie”, Arab Regional Population Conference, vol. I, IUSSP, Cairo, 8-12 december;
Di Comite L., Bonerba p., Girone S. (2006), „La popolazione. Tra stagnazione e sviluppo”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle economie del Mediterraneo – Edizione 2006, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazionale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna;
Di Comite L., Girone S., (2007), „El papel de la inmigración extranjera en la recuperación de la fecundidad en algunos países mediterráneos de la Unión europea”, Nike, n° 2-3;
Di Comite L., Girone S., Galizia F. (2010), „La popolazione. I limiti dello sviluppo”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle economie del Mediterraneo – Edizione 2010, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazionale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna; Di Comite L., Girone S., Galizia F. (2012), „La popolazione. Geopolitica delle migrazioni”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle economie del Mediterraneo – Edizione 2012, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazionale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna;
Di Comite L., Girone S., Galizia F. (2013), „La popolazione. La demografia del Mediterraneo a quaranta anni dal Club di Roma: passato, presente e futuro”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle economie del Mediterraneo – Edizione 2013, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazionale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna;
Di Comite L., Moretti E. (1992), Demografia e flussi migratori nel Bacino mediterraneo, La Nuova Italia scientifica, Roma;
Di Comite L., Moretti E. (1999), Geopolitica del Mediterraneo, Carocci, Roma;
Di Comite L., Paterno A. /a cura/ (2002), Quelli di fuori. Dall’emigrazione all’immigrazione. Il caso italiano, F. Angeli, Milano;
Di Comite L., Pellicani M.C. (2001),
„Presenza straniera e diffusione dell’istruzione”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica, n° 1;
Di Comite L., Stigliano M. (2013), „Le popolazioni tra stagnazione e sviluppo: il ruolo dei fenomeni migratori”, Il Politico, n° 1.
Tav. I – Dimensione demografica dell ‘area territoriale di riferimento (in migliaia)
a metà anno, 1980-2015.
Paesi |
1980 |
1990 |
2000 |
2010 |
2015 |
el Bacino mediterraneo in senso stretto |
|||||
Portogallo |
9.785,92 |
9.925,48 |
10.336,21 |
10.675,57 |
10.701,58 |
Spagna |
37.495,32 |
38.889,16 |
40.288,46 |
46.076,99 |
47.532,15 |
Francia |
53.880,14 |
56.708,26 |
59.047,80 |
62.787,43 |
64.412,77 |
Italia |
56.221,17 |
56.832,33 |
56.986,33 |
60.550,85 |
61.240,78 |
Slovenia |
1.831,88 |
1.926,70 |
1.985,41 |
2.029,68 |
2.053,07 |
Croazia |
4.376,61 |
4.517,20 |
4.505,53 |
4.403,33 |
4.360,91 |
Bosnia-Erz. |
3.913,54 |
4.308,20 |
3.693,70 |
3.760,15 |
3.715,89 |
Serbia |
8.946,08 |
9.568,74 |
10.133,56 |
9.856,22 |
9.806,95 |
Montenegro |
576,07 |
608,82 |
632,61 |
631,49 |
633,90 |
Macedonia |
1.794,83 |
1.909,35 |
2.009,09 |
2.060,56 |
2.072,65 |
Albania |
2.671,30 |
3.289,48 |
3.071,86 |
3.204,28 |
3.258,26 |
Grecia |
9.642,50 |
10.160,50 |
10.986,88 |
11.359,35 |
11.492,43 |
Malta |
326,71 |
367,52 |
397,42 |
416,52 |
423,04 |
Turchia |
44.105,22 |
54.130,27 |
63.627,86 |
72.752,33 |
77.002,70 |
Cipro |
685,51 |
766,66 |
943,29 |
1.103,65 |
1.165,02 |
Siria |
8.906,54 |
12.324,12 |
15.988,53 |
20.410,61 |
22.183,61 |
Libano |
2.794,64 |
2.948,37 |
3.742,33 |
4.227,60 |
4.385,39 |
Israele |
3.745,80 |
4.499,95 |
6.014,95 |
7.418,40 |
8.061,01 |
Palestina |
1.510,36 |
2.081,42 |
3.198,56 |
4.039,19 |
4.647,78 |
Giordania |
2.298,69 |
3.415,57 |
4.827,10 |
6.187,23 |
6.796,83 |
Egitto |
44.952,50 |
56.843,28 |
67.648,42 |
81.121,08 |
88.178,71 |
Libia |
3.063,00 |
4.334,46 |
5.231,19 |
6.355,11 |
6.606,03 |
Tunisia |
6.457,09 |
8.215,11 |
9.456,12 |
10.480,93 |
11.026,22 |
Algeria |
18.811,20 |
25.299,18 |
30.533,83 |
35.468,21 |
37.954,28 |
Marocco |
19.566,92 |
24.781,11 |
28.793,24 |
31.951,41 |
33.570,28 |
Totale Area |
348.359,54 |
398.651,24 |
444.080,26 |
499.328,15 |
523.282,25 |
Resto dell’Unione europea
Austria |
7.548,80 |
Belgio |
9.847,30 |
Bulgaria |
8.861,54 |
Danimarca |
5.123,03 |
Estonia |
1.472,90 |
Finlandia |
4.779,49 |
Germania |
78.288,58 |
Irlanda |
3.417,80 |
Lettonia |
2.513,35 |
Lituania |
3.430,09 |
Lussemburgo |
364,16 |
Olanda |
14.088,27 |
Polonia |
35.577,21 |
Regno Unito |
56.303,01 |
Rep. Ceca |
10.261,61 |
Romania |
22.201,39 |
Slovacchia |
4.961,61 |
Svezia |
8.310,47 |
Ungheria |
10.698,53 |
Totale Area |
288.049,12 |
del Mondo arabo |
|
Arabia Saud. |
9.801,48 |
Bahrain |
357,96 |
E. A. U. |
1.016,23 |
Kuwait |
1.376,96 |
Iraq |
13.743,53 |
Oman |
1.181,34 |
Yemen |
7.945,18 |
Qatar |
221,59 |
7.670,51 |
8.004,71 |
8.393,64 |
8.462,59 |
9.949,02 |
10.175,68 |
10.712,07 |
10.866,95 |
8.818,92 |
8.006,16 |
7.494,33 |
7.251,94 |
5.141,03 |
5.339,50 |
5.550,14 |
5.646,80 |
1.567,63 |
1.370,75 |
1.341,14 |
1.336,77 |
4.986,44 |
5.173,37 |
5.364,55 |
5.449,83 |
79.098,09 |
82.349,03 |
82.302,47 |
81.471,17 |
3.531,22 |
3.803,78 |
4.469,90 |
4.731,86 |
2.663,91 |
2.384,97 |
2.252,06 |
2.210,08 |
3.695,89 |
3.500,03 |
3.323,61 |
3.251,63 |
381,23 |
435,49 |
507,45 |
542,97 |
14.891,72 |
15.862,83 |
16.612,99 |
16.849,78 |
38.056,17 |
38.302,44 |
38.276,66 |
38.356,95 |
57.214,47 |
58.874,12 |
62.035,57 |
63.934,92 |
10.302,72 |
10.242,89 |
10.492,96 |
10.633,51 |
23.206,72 |
22.191,68 |
21.486,37 |
21.239,96 |
5.270,07 |
5.404,85 |
5.462,12 |
5.505,68 |
8.558,83 |
8.860,15 |
9.379,69 |
9.647,36 |
10.376,32 |
10.210,55 |
9.983,65 |
9.903,05 |
295.380,91 |
300.492,97 |
305.441,35 |
307.293,77 |
16.139,05 |
20.045,28 |
27.448,09 |
30.538,11 |
492,89 |
638,19 |
1.261,84 |
1.403,74 |
1.808,64 |
3.033,49 |
7.511,69 |
8.374,26 |
2.087,69 |
1.940,79 |
2.736,73 |
3.086,97 |
17.373,77 |
23.857,46 |
31.671,59 |
36.977,14 |
1.868,06 |
2.264,16 |
2.782,44 |
3.058,57 |
11.948,21 |
17.723,19 |
24.052,51 |
27.979,96 |
473,72 |
590,96 |
1.758,79 |
2.032,73 |
1.517,82 1.995,55 2.642,74 3.459,77 3.869,40 20.070,87 26.494,17 34.187,73 43.551,94 49.071,94 57.232,95 80.681,74 106.923,98 146.235,39 166.392,81
693.641,60 774.713,89 851.497,22 951.004,90 996.968,82
Totale mondo 4.453.007,47 5.306.425,15 6.122.770,22 6.895.889,01 7.284.295,60
Fonte: elaborazione propria su dati ONU (United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2010). Trends in International Migrant Stock (United Nations database, POP/DB/MIG/Stock/Rev.2010), http://esa.un.org/wpp/index.htm.
Tav. II – Tassi di fecondità totale per l’area territoriale di riferimento 1980-2015.
Paesi 1980- 1990- 2000- 2005- 2010-
1985 1995 2005 2010 2015
Area del Bacino mediterraneo in senso stretto
Portogallo |
2,01 |
1,51 |
1,45 |
1,36 |
1,31 |
|||||
Spagna |
1,88 |
1,28 |
1,29 |
1,41 |
1,50 |
|||||
Francia |
1,87 |
1,71 |
1,88 |
1,97 |
1,99 |
|||||
Italia |
1,54 |
1,28 |
1,25 |
1,38 |
1,48 |
|||||
Slovenia |
1,88 |
1,36 |
1,23 |
1,39 |
1,48 |
|||||
Croazia |
1,96 |
1,52 |
1,36 |
1,42 |
1,50 |
|||||
Bosnia-Erzegovina |
1,99 |
1,53 |
1,28 |
1,18 |
1,13 |
|||||
Serbia |
2,32 |
1,96 |
1,72 |
1,62 |
1,56 |
|||||
Montenegro |
2,17 |
1,81 |
1,78 |
1,69 |
1,63 |
|||||
Macedonia |
2,33 |
2,06 |
1,56 |
1,46 |
1,40 |
|||||
Albania |
3,90 |
2,78 |
1,99 |
1,60 |
1,53 |
|||||
Grecia |
1,96 |
1,37 |
1,28 |
1,46 |
1,54 |
|||||
Malta |
2,04 |
2,01 |
1,41 |
1,33 |
1,28 |
|||||
Turchia |
4,15 |
2,90 |
2,23 |
2,15 |
2,02 |
|||||
Paesi |
1980- |
1990- |
2000- |
2005- |
2010- |
|||||
1985 |
1995 |
2005 |
2010 |
2015 |
||||||
Cipro |
2,45 |
2,33 |
1,59 |
1,51 |
1,46 |
|||||
Siria |
6,77 |
4,80 |
3,39 |
3,10 |
2,77 |
|||||
Libano |
3,90 |
3,00 |
2,09 |
1,86 |
1,76 |
|||||
Israele |
3,13 |
2,93 |
2,91 |
2,91 |
2,91 |
|||||
Palestina |
7,05 |
6,59 |
5,05 |
4,65 |
4,27 |
|||||
Giordania |
7,05 |
5,14 |
3,60 |
3,27 |
2,89 |
|||||
Egitto |
5,20 |
3,90 |
3,15 |
2,85 |
2,64 |
|||||
Libia |
7,18 |
4,10 |
3,00 |
2,72 |
2,41 |
|||||
Tunisia |
4,92 |
3,13 |
2,04 |
2,04 |
1,91 |
|||||
Algeria |
6,49 |
4,13 |
2,53 |
2,38 |
2,14 |
|||||
Marocco |
5,40 |
3,66 |
2,52 |
2,38 |
2,18 |
|||||
Resto dell’Unione europea
Austria |
1,59 |
1,47 |
1,39 |
1,38 |
1,35 |
Belgio |
1,60 |
1,61 |
1,69 |
1,79 |
1,84 |
Bulgaria |
2,01 |
1,51 |
1,25 |
1,46 |
1,55 |
Danimarca |
1,43 |
1,75 |
1,76 |
1,85 |
1,89 |
Estonia |
2,09 |
1,63 |
1,39 |
1,64 |
1,70 |
Finlandia |
1,69 |
1,82 |
1,75 |
1,84 |
1,88 |
Germania |
1,46 |
1,30 |
1,35 |
1,36 |
1,46 |
Irlanda |
2,76 |
1,91 |
1,97 |
2,10 |
2,10 |
Lettonia |
2,00 |
1,63 |
1,25 |
1,41 |
1,51 |
Lituania |
2,03 |
1,81 |
1,28 |
1,41 |
1,50 |
Lussemburgo |
1,47 |
1,66 |
1,65 |
1,62 |
1,68 |
Olanda |
1,52 |
1,58 |
1,73 |
1,75 |
1,79 |
Tav. III Speranza di vita alla nascita per l’area territoriale di riferimento, 19802015.
Paesi |
19801985 |
19901995 |
20002005 |
20052010 |
20102015 |
||||||
Area del Bacino mediterraneo in senso stretto |
|||||||||||
Portogallo |
72,33 |
74,68 |
77,33 |
78,59 |
79,83 |
||||||
Spagna |
75,95 |
77,41 |
79,64 |
80,48 |
81,80 |
||||||
Francia |
74,78 |
77,35 |
79,61 |
80,95 |
81,73 |
||||||
Italia |
74,76 |
77,39 |
80,20 |
81,37 |
82,00 |
||||||
Slovenia |
71,10 |
73,67 |
76,68 |
78,59 |
79,54 |
||||||
Croazia |
70,46 |
72,53 |
74,90 |
76,01 |
76,88 |
||||||
Bosnia-Erzegovina |
70,69 |
63,68 |
74,45 |
75,12 |
75,91 |
||||||
Serbia |
70,18 |
71,81 |
73,21 |
74,00 |
74,73 |
||||||
Montenegro |
74,06 |
76,00 |
74,41 |
74,01 |
74,94 |
||||||
Macedonia |
69,56 |
71,82 |
73,35 |
74,22 |
75,10 |
||||||
Albania |
70,42 |
71,23 |
75,33 |
76,38 |
77,12 |
||||||
Grecia |
75,24 |
77,37 |
79,03 |
79,52 |
80,09 |
||||||
Malta |
73,59 |
75,82 |
77,85 |
78,80 |
79,97 |
||||||
Turchia |
58,40 |
64,44 |
70,95 |
72,96 |
74,31 |
||||||
Cipro |
75,26 |
76,93 |
78,32 |
78,94 |
79,87 |
||||||
Siria |
67,52 |
72,05 |
74,50 |
75,35 |
76,06 |
||||||
Libano |
67,05 |
69,40 |
71,03 |
72,00 |
72,92 |
||||||
Israele |
74,64 |
77,10 |
79,62 |
80,69 |
82,01 |
||||||
Palestina |
64,40 |
68,86 |
71,34 |
72,17 |
73,12 |
||||||
Giordania |
68,04 |
70,95 |
72,33 |
72,91 |
73,62 |
||||||
Egitto |
57,63 |
63,73 |
70,48 |
72,35 |
73,53 |
||||||
Libia |
62,40 |
69,00 |
72,80 |
74,04 |
75,08 |
||||||
Tunisia |
64,10 |
70,11 |
73,02 |
73,90 |
74,78 |
||||||
Algeria |
61,38 |
67,84 |
70,99 |
72,30 |
73,46 |
||||||
Marocco |
59,65 |
65,45 |
69,61 |
71,16 |
72,54 |
||||||
Resto dell’Unione europea
Austria |
73,14 |
76,05 |
78,82 |
80,24 |
81,05 |
Belgio |
73,89 |
76,39 |
78,18 |
79,77 |
80,00 |
Bulgaria |
71,24 |
71,12 |
72,09 |
72,71 |
73,67 |
Danimarca |
74,41 |
75,19 |
77,21 |
78,25 |
79,04 |
Estonia |
69,33 |
68,52 |
71,31 |
73,91 |
75,05 |
Finlandia |
74,28 |
75,74 |
78,27 |
79,34 |
80,22 |
Germania |
73,80 |
76,02 |
78,69 |
79,85 |
80,62 |
Irlanda |
73,09 |
75,30 |
77,62 |
79,68 |
80,79 |
Lettonia |
69,25 |
67,91 |
71,30 |
72,27 |
73,82 |
Lituania |
70,78 |
69,90 |
71,91 |
71,31 |
72,80 |
Lussemburgo |
72,78 |
75,61 |
78,10 |
79,39 |
80,16 |
Olanda |
76,13 |
77,26 |
78,68 |
80,20 |
80,87 |
Polonia |
70,98 |
71,14 |
74,53 |
75,51 |
76,37 |
Regno Unito |
74,11 |
76,16 |
78,35 |
79,58 |
80,36 |
Repubblica ca |
70,78 |
72,50 |
75,54 |
77,01 |
77,90 |
Romania |
69,66 |
69,36 |
71,47 |
73,16 |
74,26 |
Slovacchia |
70,63 |
71,61 |
73,84 |
74,72 |
75,76 |
Svezia |
76,38 |
78,14 |
80,05 |
80,88 |
81,67 |
Ungheria 69,08 69,42 72,59 73,64 74,73
Resto del Mondo arabo
Tav. IV Indici di vecchiaia (percentuale ultrasessantenni) per l’area territoriale di
riferimento, 1980-2015.
Paesi 1980 1990 2000 2010 2015
Area del Bacino mediterraneo in senso stretto
Portogallo |
15,8 |
19,0 |
21,6 |
23,7 |
25,5 |
||
Spagna |
15,3 |
19,0 |
21,6 |
22,4 |
23,7 |
||
Francia |
17,2 |
19,2 |
20,5 |
23,0 |
24,8 |
||
Italia |
17,3 |
20,7 |
24,2 |
26,5 |
27,7 |
||
Slovenia |
14,5 |
15,8 |
19,2 |
22,1 |
25,0 |
||
Croazia |
13,8 |
17,4 |
21,7 |
23,8 |
26,0 |
||
Bosnia-Erz. |
8,2 |
10,3 |
16,4 |
19,8 |
21,7 |
||
Serbia |
11,9 |
14,9 |
17,9 |
19,5 |
22,1 |
||
Montenegro |
10,5 |
12,4 |
16,8 |
17,8 |
19,9 |
||
Macedonia |
8,9 |
11,4 |
14,8 |
16,7 |
18,9 |
||
Albania |
7,3 |
7,6 |
10,2 |
14,2 |
16,3 |
||
Grecia |
17,5 |
20,0 |
22,7 |
24,9 |
26,3 |
||
Malta |
12,4 |
12,9 |
15,4 |
21,5 |
24,8 |
||
Turchia |
6,5 |
7,2 |
8,8 |
10,1 |
11,5 |
||
Cipro |
13,1 |
13,6 |
14,1 |
16,3 |
17,9 |
||
Siria |
4,6 |
4,7 |
4,8 |
5,7 |
6,7 |
||
Libano |
7,3 |
9,2 |
10,4 |
11,9 |
12,4 |
||
Israele |
11,9 |
12,2 |
13,3 |
14,9 |
15,5 |
||
Palestina |
3,5 |
3,4 |
3,8 |
4,4 |
4,7 |
||
Giordania |
4,8 |
4,9 |
5,0 |
5,3 |
5,5 |
||
Egitto |
6,9 |
7,4 |
7,9 |
8,5 |
8,9 |
||
Libia |
4,7 |
5,1 |
6,0 |
6,7 |
7,6 |
||
Tunisia |
5,4 |
6,8 |
8,8 |
9,9 |
11,6 |
||
Algeria |
5,2 |
4,9 |
5,9 |
6,8 |
7,8 |
||
Marocco |
4,7 |
5,8 |
6,8 |
7,3 |
8,4 |
||
Resto dell’Unione europea
Austria |
18,9 |
20,3 |
20,4 |
23,1 |
24,3 |
Belgio |
18,3 |
20,6 |
22,0 |
23,3 |
24,6 |
Bulgaria |
15,7 |
19,3 |
22,2 |
25,5 |
26,8 |
Danimarca |
19,5 |
20,4 |
19,8 |
23,3 |
24,6 |
Estonia |
16,0 |
17,2 |
21,2 |
23,4 |
24,6 |
Finlandia |
16,4 |
18,5 |
19,9 |
24,8 |
27,2 |
Germania |
19,0 |
20,4 |
23,3 |
26,0 |
28,0 |
Irlanda |
14,9 |
15,2 |
15,2 |
16,1 |
17,5 |
Lettonia |
16,5 |
17,4 |
21,2 |
24,0 |
24,5 |
Lituania |
14,4 |
16,1 |
19,1 |
20,4 |
21,1 |
Lussemburgo |
17,8 |
19,0 |
18,8 |
19,0 |
19,7 |
Olanda |
15,6 |
17,3 |
18,1 |
22,1 |
24,3 |
Polonia |
13,1 |
14,9 |
16,8 |
19,3 |
22,4 |
Regno Unito |
20,0 |
20,8 |
20,7 |
22,7 |
23,5 |
Rep. Ceca |
16,6 |
17,8 |
18,2 |
22,4 |
24,3 |
Romania |
13,3 |
15,8 |
19,2 |
20,0 |
21,8 |
Slovacchia |
13,2 |
14,8 |
15,3 |
17,6 |
20,3 |
Svezia |
21,9 |
22,8 |
22,2 |
25,0 |
25,7 |
Ungheria |
17,0 |
19,1 |
20,3 |
22,6 |
24,7 |
Resto del Mondo arabo
Arabia Saud. |
4,7 |
4,0 |
4,7 |
4,3 |
5,4 |
Bahrain |
3,7 |
3,7 |
3,8 |
3,5 |
3,6 |
E. A. U. |
1,8 |
1,8 |
1,7 |
0,7 |
1,1 |
Kuwait |
2,5 |
2,8 |
4,7 |
3,9 |
3,8 |
Iraq |
6,2 |
5,6 |
5,3 |
4,8 |
5,2 |
Oman |
4,3 |
3,5 |
3,7 |
4,0 |
4,1 |
Yemen |
4,7 |
4,1 |
4,3 |
4,5 |
4,7 |
Qatar |
2,5 |
2,3 |
3,0 |
1,9 |
1,7 |
Mauritania |
4,7 |
5,0 |
4,9 |
4,9 |
5,1 |
Sudan |
4,6 |
4,6 |
4,6 |
4,9 |
5,1 |
Homo sovieticus: călătoria europeană a Omului Nou (Homo sovieticus: the European journey of the New Man)
/în Numarul 1(3)-2014 /de Rada Cristina IRIMIEVARIA
Homo sovieticus: călătoria europeană a Omului Nou (Homo sovieticus: the European journey of the New Man)
Rada Cristina IRIMIE
Abstract. The legacy of communism did not encounter only major political transformations, but also considerable individual alternations. The present article examines some of the traits of the Soviet man that we think are important. The concept of Homo Sovieticus, the ‘new’ human type produced by the communist system, represents a critical reference to the average citizen of the Soviet Union. The idea seems to be that years of living in a communist system has produced a personality different from that found in the capitalist countries of the West, while the lack of alternatives turned the universal practice into a mass behavioral structure. Though representing an Eastern political model that collapsed, the idea of the ‘soviet man’ has interestingly been found in many Central European countries that nowadays identify themselves differently and have a stronger association with the West. In the course of the article, we will revisit the Soviet man model, as well as characteristics connected to Homo Sovieticus, according to political, historical and academic literature. What is even more important is to examine Homo Sovieticus from an inter-cultural perspective. Czech Republic, Slovakia, Hungary and Poland offer examples that help us to understand this inter-cultural challenge. Many Central and European countries seem to lag behind the West because of the communist inheritance that includes features of the Soviet person we examine here. Based on the hypothesis that Homo Sovieticus has a powerful intellectual impact on formerly communist countries, there are concerns regarding their transition to successful market economies, which we will address.
Keywords: Homo Sovieticus, communism, individual values, social behaviour, capitalism.
Introduction
Perhaps the most shocking legacy of over seven decades of totalitarian communism was the creation of an entirely new species of humankind – the New Soviet Man. Although other nations that
experienced totalitarianism undeniably have had their own New Kind, Homo Sovieticus is the product of a unique experiment: nowhere has totalitarianism been so systematic over such a long time period. Among a volume of literature, a special place is held by findings that indicate the fundamental changes that have taken place in the last decade in the behavior, habits and the nature of Soviet Everyday Man; what has remained unchanged; and where has there been mutation of stereotypes that became deeply rooted in the Soviet period1. Ranging from a satire that describes the practices of Communist ideology in the Soviet Union to the sociological descriptions of a new type of man, historical publications appear to be analyses of contemporary Soviet
life.
Trying to merge numerous contradictory pieces of the Soviet national character and explain Soviet people’s social behavior, we will introduce the concept of mentality: a set of basic perceptions and attitudes, based on political and scientific literature, many of which have been habitually attributed to the Soviet character. However, the Soviet model was not produced only for domestic consumption; integral part of the concept was to develop and promote the Soviet mentality in other countries as a „substitute” citizen for the homo economicus promoted by the rival countries of the West. People turned out to be very different under the different political systems of the East or the West, which explains the dramatic difference in all basic perceptions of Americans and Soviets. The idea seems to be that years of living in a communist system has produced a personality different from that found in the advanced capitalist countries. Even if the Homo Sovieticus theory is somewhat controversial, it is true that serious problems already arise in the former communist countries as they attempt a transition to successful market economies. Our objective here is to sort out the connection between these Soviet attitudes that relate to people’s perceptions of their economic situation.
The article is organised as follows: an introduction to the theory of the Homo Sovieticus, as indicated from political discourse, fictional and scientific literature will help us set the theoretical background to the conditions that illustrate the phenomenon of Homo Sovieticus. Then, in the second chapter, we will study the Homo Sovieticus attributes far away from theory, put into practice, looking at specific examples from formerly Soviet countries. Czech Republic, Poland, Romania and Hungary will allow us to give an intercultural perspective to the topic. What we also see as a modern difficulty arising from the Soviet mentality revisited in this article is the problematic adaptation of some formerly Soviet countries to the global economic transitions after the collapse of Communism. This is an issue that will occupy us in the third chapter. Finally, the conclusions will bring us closer to summarising the impact of precedent Soviet attitudes from a political and cultural point of view, as well as understanding the importance of scholarly work in the area.
The Concept of Homo Sovieticus
Many contemporary scholars have been referred to the notion of Homo Sovieticus as the phenomenon that examines the construction of the new Soviet man. Sometimes this phenomenon was illustrated by even contradictory images; on the one hand, Homo Sovieticus is represented by the macho Bolshevik superhero of the Socialist Realist principle2 while on the other, „Homo Sovieticus is seen as a very ordinary, transparent, malleable and submissive human being with rather primitive desires and precious few exceptional features”3. Despite the distance between the official propaganda concept and its true results, the superhero and the common Soviet man share some basic traits. After reviewing some of the most important contributions to the perception, we suggest three categories that assist with the conceptualisation of Homo Sovieticus. These come from political, fictional and well as scientific literature.
„The notion of a Soviet man as a unique type of personality is closely related to the Soviet propaganda, as well as the later criticism of intellectuals disillusioned with regime. Nevertheless, one could most likely find such a distinctive type of personality in the Soviet Union. Exceptional social and ideological totalitarian experiments touched and affected spiritual, moral and intellectual spheres of an average citizen”4. In general, one cannot know whether a Soviet man had been ‘designed’ on purpose in advance. But the Communist ideas, Soviet ideological education and propaganda certainly contributed much. The key factors that influenced the emergence and development of a Soviet man were undoubtedly the actual circumstances, „the creation of a new Soviet type of man began from the very first days of the Bolshevik revolution of 1917″5. Here is how the New Man was, in some terms, planned: „Proletarian coercion in all its forms, beginning with the firing squad is the way of fashioning the communist man out of the human material of the capitalist era.”6
The Communist Party of the Soviet Union considered itself to be guided by the principles of scientific communism. This meant that it was the one holding the instruments for the mobilisation and organisation of the Soviet people as they develop socialism towards the goal of communism. In the face of ideological criticism, the editor of the Party journal Kommunist responds by quoting Pushkin, „We must not retreat in the field of mind.”7
The battle in the field of mind has always been fought energetically by the Soviet Communist Party. Political education and ideological training have been seen as fulfilling two complementary tasks. The first was to educate the Party elite. The need for this was argued first by Lenin in ‘What Is To Be Done?’8 his famous article on party organization – where he argued against the tendency towards either spontaneity or economy. Instead, he claimed that revolutionary political consciousness had to be implanted in the workers by the members of a firmly united Party intelligentsia. Political education would be part of a systematic, carefully thought out and prepared plan.
The Homo Sovieticus was made by the socialist system in a gradual way. The specific ideology of communism induced three ‘virtues’ in man: obedience, fear and habit. „Loyalty to the system out of fear of punishment or just to be a ‘good citizen’ habit because everything was ruled and organized by the state. Each day looked very much the same. Everything was done for them and no individual initiative was allowed to take place”9.
At the beginning of communist times, after the breakdown of class society the human being became isolated feeling insecure and futile. Class breakdown forced the individual to acknowledge the loneliness in which is always has been finding himself, but which before was masked by class membership10. The totalitarian and authoritarian hallucination of wholeness was considered to be the big new perspective. It, however, soon became fixed as a doctrine. The ideology of dialectical materialism was used to explain all social facts. All human beings came to think in the same terms. Free autonomous thinking was not acceptable until people’s minds became imprisoned.
The man who seemed to have used the term for the first time is Joseph Novak in his book Homo Sovieticus, der Mensch unter Hammer und Sichel. However, Alexander Zinoviev, an exiled Soviet citizen, with his work ‘Homo Sovieticus’, contributed greatly in defining this new type of man. He provides a literary analysis of „a man completely devoid of individuality, who finds his life’s purpose and meaning in the collective. Any activity he undertakes is motivated not by his own intellectual choices or emotional needs but by profound conformity, the wish to adapt to, and merge with, the majority”11. He describes the median and upper professionals that kept the Soviet system going and who were more corruptible and deprived of character. Zinoviev knew this phenomenon too well as he described himself one of the homogenized and functionalized elements of this gigantic Soviet notion12. Zinoviev was further convinced that much of what causes Homo Sovieticus not only was evident but also constituted a threat for the non-Soviet world.
According to Zinoviev, it is impossible to study communist systems without a thorough examination of appropriate methodology, training in logic and a structure of an entirely new conceptual approach. Zinoviev argued that Western observers of communism were seriously mistaken in using a conceptual framework appropriate for studying social phenomena in the West, but inappropriate for the analysis of communist systems. He wrote: „A camel cannot exist if one places upon it the criteria of a hippopotamus. The opinion of those in the West, who consider the Soviet society unstable, and who hope for its soon disintegration from within, is in part due to the fact that they place upon the phenomenon of Soviet society criteria of Western societies, which are alien to the Soviet society.”13
Zinoviev’s main thesis was that an average citizen living in a communist system behaved and responded to social motivation in a similar way his Western counterpart responded to social motivation of their own social scenery. In practice this means that in communist systems the majority of citizens behaved, lived and acted in accordance with the logic of social entropy laid out by the dominating Marxist ideology. „Contrary to widespread liberal beliefs, social entropy in communism was not a sign of the system’s illness; in fact it was a positive sign that the system has developed to a social level that permits its citizens to better cope with the elementary threats, such as wars, economic chaos, famines or large-scale cataclysms”14. In short, communism was a system whose social allocation has enabled the masses of communist citizens to develop defensive mechanisms of political self-protection and indefinite biological survival.
Professor Mikhail Heller, with his work ‘Cogs in the Wheel’ helps to complete that picture with a portrait of the cultural and human order Soviet power has produced. Through it, we see that the Soviets are not the same with people in the West. Those who played main roles in the Soviet Union had been created very differently from the Western ideals of a free society. While seventy years of Marxist role may not have replaced human nature with a new Soviet Man, it has definitely influenced the minds of contemporary Russian people.15
Over the last two decades, a considerable amount of empirical research and theoretical evidence following the decline of communism has taken place. The cultural and mental obstacles overcome by the former system have been extremely interesting for scientific work. It is well understood that attitudes and values have also contributed to the systemic transformation and to social change, in general. Taking this into consideration, the attitude syndrome is a defining factor to Homo Sovieticus. Two main issues are being examined: a) the degree to which the Soviet society did actually submit to the effects of ‘sovieti-zation’ and b) the question of the utility for understanding the process of transition from communism to democracy and market economy. The sense of entitlement from certain social groups, the poor election turnout, the weakness of the institutions of civil society, the lack of interest in the common good, egoism and anti-social attitudes have all been interpreted as signs of a mentality passed to the people by the Soviet regime. Therefore, „this general interpretative model implies the following question: is this some significant psycho-social phenomenon or is the Homo Sovieticus concept simply a convenient buzzword, an incantation which we use to solve problems which require much deeper and subtler reflection?”16.
Homo Sovieticus seems to have many faces. Initially meant to be a new kind of universal man, as a part of the collectivity and embodying the grounds of progression, social justice and social equality, the sociological concept became re-interpreted as a communist and post-communist mentality, a social consciousness of being unhappy with its situation amongst people of the former socialist countries. „It became the opposite face of the coin of transformation towards the free market economy, the inability of people to make the sudden break with the totalitarian mentality to replace it for a new democratic free and open mentality”17. What we will see in the next chapter is how those countries where communism’s legacy was powerfully imposed on, experience a lasting influence of Soviet mentalities.
Sightings of the New Man: an inter-cultural perspective
Socialism was founded on a simple rule: the citizen should not attempt to interfere in public life, and the State would guarantee free vegetation. Towards this goal, the State would tolerate anything: a poor work ethic, minor theft of communal property, irresponsible and inconsiderate behavior toward nature etc. „This contract logically led to a moral corruption and disintegration of values on a scale previously unknown. Marxism did in fact cultivate a new man; Homo Sovieticus was the ultimate conformer, lacking all creativity, responsibility and initiative”18. It is interesting to see how this mentality determined the outlook of the new democracies of the East-Central Europe. In this chapter, we want to examine the various ways this Homo Sovieticus ethic has left its traces on some post-Soviet societies.
Political participation in Czech Republic
Theoretically it would appear that Czech society is probably the most successful, and the most stable, of all post-communist societies. But, closer examination reveals that even Czech society has been deeply traumatised by almost forty-five years of communist totalitarianism and finds itself, even now, in a state of serious chaos and confusion19. While entering the 21th century, the Czech society seems undeniably directed by the principle of restriction. Czech people were still used to defer to regulations imposed from above as in totalitarian times. From the times of communism they were also used to lack an open debate. It leads one to the conclusion that communism in Czechoslovakia sowed the seeds that helped turning most of Czech society into proletarians, an influence apparent even after the split with Slovakia and the formation of a new State (Czech Republic) in 1993.
The communist totalitarianism caused an overwhelmingly passive mentality to the Czech national character. People were unable to stand up for their rights, which bring them to seek achieving their ends by indirect means, just as Homo Sovieticus would do back in time. The intellectual had to conform to communist propaganda and relinquish all attempts at original, independent thought or to defy the totalitarian authorities, becoming a non-person. The fall of communism shocked and confused the Czech non-conformist intellectuals, who helped to overthrow the system. Constructing a new programme is far more difficult than fight against oppression. The new landscape, a headless body of society without one strong ruler at the top was unfamiliar. People also started to feel disoriented20.
During the last decade in Czech politics, a return to the support towards the communist party became evident. The reason why people voted for it is because „the new capitalist system does not work. Or rather, it works very well for 10,000 individuals on top of the social pyramid and very bad for the rest of us”21. After many years outside the political scene, the communist party has suddenly doubled its score. People who voted for it were usually retired people, non-qualified workers older than forty years old or people younger than twenty five, because they haven’t really consciously lived under the communist system22. Some Homo Sovieticus elements can hide behind the cause of this revival of the communist party, such as fear and unsatisfied-ness with the present situation.
The Homo Sovieticus mentality in Post-Communist Poland
In Poland, the discussions about the Homo Sovieticus are associated with two figures, Jozef Tischner and Adam Michnik. In Polish newspapers, most of the articles which tackle the issues connected with the Homo Sovieticus mentality in Poland are interviews with them or their books or articles are quoted.
Compared to the West, Poland is still a modernist country23. However, the lasting manichaeistic thinking24 is still integral part of social mentality.
The imaginary division of a person looking to find the objective truth and a person who gives himself the right to decide about the truth are still maintained by church authorities in Poland. The Polish Catholic church had to redefine its role after the fall of communism. Where it prior to 1989 stood as a political and moral antagonist of the State, it now should seek itself a place in the transformation process. A part of the Polish Catholic Church defined itself in the face of its representatives (bishops, priests) as the moral absolutists who sought absolute justice, and the rebels who had overthrown communism. Despite the fact that they demonstrate a different dogma, they shared one particular feature in common with the Soviet man of the communist times, the habit of manichaeistic thinking.
Manichaeism, separation between good and bad, universal rules and authorities, moral dogmaticism and claims of the universal moral truth are still apparent in the Catholic Church’s expressions. The manicheistic thinking though has communist roots. „Communism was the manifestation of the absolute good, a plan for a free, equal world ‘defending the peace’ against the (Western) world of absolute evil. He, who should protest against such a perfect system, would really be a fool and immediately needed help. But as it turned out that communists had lied as it became clear that none of the promises ever became fully fulfilled Homo Sovieticus took part in rebellion”25. Homo Sovieticus became a victim of history. The Manichean logic made opponents of communism seeing it as absolute evil and themselves as angels or absolute good. Homo Sovieticus does not really know the difference between his own interests and the common good. That is how he chooses and decides, with pointing to new enemies, cursing, insulting and degrading them26. We focus on the role of the Catholic Church in Poland, as it remains an appealing case of how two historical enemies (Church and Communist State) have consecutively maintained a similar mentality.
Work ethics in Romania
Work is undoubtedly a field that is directly related to political beliefs and ideas in a specific social and historical setting. One area of communist legacy related to work is undoubtedly the one related to the attitude towards the state. The state is always the opponent, which continues to be blamed, stolen or tricked. This ‘doing nothing’ instead of working influences greatly the state, as it is stealing from state enterprises, accepting as state controllers ignoring people evading taxes etc. The impersonality of the state is such that not even its officials would identify with it. „The attitude towards the state or state enterprises is often reproduced in private enterprises, where the impersonality and unpredictability of market conditions suggest the same uncertainty, implying lack of responsibility for the final outcome. Service enterprises still suffer from the negative image they had under socialism and this was exacerbated in the enterprises I have observed by the service delivered: ‘talk’ (negatively loaded when expressed as ‘vor-bàrie’)”27.The bureaucratic organization behind the structure of business enhances the ‘doing nothing’ accusation.
There are also other communist legacies that not directly affect work performance. The informal economy that boomed in the socialist period helps solve the same problems as before and many new ones. There are still sanctified mechanisms to solve bureaucratic problems. The practice in the informal economy28 compared to that in the formal economy is often more trustworthy in Poland, because it works through networks29. In fact, this is because the same people perform the same activity both in the formal and in the informal economy. The informal economy, where Homo Sovieticus finds himself so familiar with, is somehow related to the formal and those involved in it sometimes share with their friends. Another socialist legacy is the notion of entitlement. This is demonstrated in every field of social life and has implications for work practices. Typically unemployment is viewed as the responsibility of the state. Even if there are state agencies for the unemployed and training programs available for them, the labor unions complain that it is not personalized enough; „as a service of social assistance, which would visit people at home after they have been fired and ask them if they have found a job”30. The habit of evading responsibility over one’s predicaments has its roots in the Soviet mentality of accepting citizen’s helplessness against the powerful State.
A lack of democratic education in Hungary
Although Hungarians have lived better than their neighbors during the communist decades, they have been continuously less satisfied with their life conditions. Foreign visitors always point out what they see as Hungarian pessimism. Some say Hungarians’ complaining is a reaction to their obligatory optimism under communism. Now they refuse any promises of a bright future. The truth is that forty years of wasteful economic practices and political mismanagement cannot be easily undone. To those suffering in the period of political and economic changes, democracy and market economy have become synonyms to poverty.
The old communist system did everything when in power to limit and control the masses’ knowledge of the society they lived in. political education covered the history of the workers’ movement but taught nothing about how democracies or their own societies really functioned. Whole scholarly fields were missing from the curricula of Political Science and Economics departments in universities”31. According to a research project conducted by psychologists on the legal-constitutional knowledge of adolescents, ‘democracy terms’ pose special problems to Hungarian teenagers. They are unfamiliar with such concepts as solidarity, social safety and citizenship. Also, they seem to overvalue the authority of the state, parent and teacher. According to another poll in March 1995 the percentage of Hungarians who consider democratic values such as freedom of expression and freedom of the press important is extremely low – 6 percent and decreasing32. On Hungary specifically, the infirmity of democratic education, as well as education about market principles have made it difficult for Hungarians to cope with the political changes.
Homo Sovieticus in economic affairs
Why do we take for granted that people in ex-communist countries and capitalist countries have very different attitudes? Indeed people who travel between countries report differences in people’s behavior.
Like for instance, about how much more helpful and service-oriented people are in capitalist countries. Differences in economic behavior between countries definitely exist. To what extent are different behaviors due to cultural mentalities is a matter worth studying.
Homo Sovieticus and the Market Economy
We are interested in measuring how the years of Communism affected individuals’ thinking toward market capitalism. „If political regimes had no effect on individual preferences, one should not observe any systematic differences between East and West Germans after reunification”33. Homo Sovieticus symbolises excessive passivity; collectivism and lack of work profit, which are a major barrier in economic development and comprehension of the mechanisms of market economy. Taking, for instance, the current political and social situation in the Czech Republic, Tornquist-Plewa pulled out the concept of Homo Sovieticus, in her effort to explain the commonalities of Central European nations and their subsequent difference with the West. The behavioral patterns for the species known as Homo Sovieticus, according to Tornquist-Plewa are outlined as: moral relativism, learned passivity, helplessness and the acceptance of state paternalism, the demand for egalitarian distribution as opposed to a merit-based system blaming the system for personal failures and laying various claims at the foot of the state, as opposed to relying on one’s self, an emphasis on security as opposed to a willingness to take
risks34.
How do nations with such mentality legacies react to economic activity? Homo Sovieticus will always be skeptical, if not hostile regarding post-communist reality. „Consumed by nostalgia for the bygone system, or disappointed that the commodities he is looking for cannot be found on the new ‘stall’, he feels that the new reality is alien and hostile. He will see freedom as a threat and will expect the powerful authorities to regulate and control everything. He will enviously see enemies in everyone, who has managed to achieve higher social status, and he will reject ‘return to normality’ as a harmful irrationality”.35 Any forms of activity, resourcefulness and vision which Homo Sovieticus may demonstrate are viewed as an element of his private life. In other words, these ‘positive’ and creative features will not be revealed in the public sphere or as part of economic activity, they will be revealed pathologically in the form of bribery and violation of the law. „Paradoxically, the struggle with the Homo Sovieticus syndrome which has allegedly become deeply rooted in human souls and minds, constructing a mental barrier against modernization of the country which the elites are painstakingly trying to overcome, is petrifying and deepening withdrawal, mistrust of the elites and social alienation”36. The promising rhetoric of the transformation is maximizing rather than minimizing the gap between the elites and the citizens. These two worlds are beginning to speak different languages.
Have years under the communist rule shaped human preferences and behaviors towards economic activity? This claim would have theoretical value for the prospects of transforming the former Soviet-style economies into Western-style market systems. Whether the legacies of communism, including a careful study of the human nature, have influenced the social attitudes towards the competitive market and economic developments is strongly argued above.
Conclusions
There is a great deal of circumstantial indications about basic perceptions of the Soviet people spread throughout the enormous amount of literature about the Soviet Union. The notion of Homo Sovieticus summarises the main aspects of a specific mentality amongst the people that lived in Soviet times, their thinking and their expectations at the part of the public authorities. This article examined the concept of Homo Sovieticus, as a theory developed under the communist rule in the Soviet Union, as an inherited mentality in post-Soviet countries according to their social environment and as behavioral types that influenced the transition of former communist countries to market-oriented states.
In the communist world of Central and Eastern Europe, party policies sought to produce the ultimate mass man, who was later christened by Zinoviev as Homo Sovieticus, who became the counterpart of Western political culture. Moulded by hours of Marxism-Leninism, Homo Sovieticus inhabited a world controlled by surveillance and censorship. A new type of man appeared, whose creation Govorukhin rightly calls ‘the main crime’ of Stalinism. „Raised in an atmosphere of lies, treachery, servile loyalty to the leader, surrounded by a society in which white became black, Homo Sovieticus was infected at birth with the virus of treachery and mistrust and had fear instilled in his brain”37. However, today the concept has a different meaning. It is described as a mentality shaped in the totalitarian communist system, the complex situation of transformation, and universal social processes. Processes of propaganda, habituation, selective memory and the constant change of situation made the Homo Sovieticus who he is today.
Post-communist transition
affected not only institution-building, but also individuals’ value systems, work ethic and code of conduct. „This fluid environment is inhabited by a hybrid socio-political character, one both grounded in the present and marked by the past, and who speaks a language in transition, mixing post-communist lingo with communist idioms”38. The East-European post-communist political and public arenas show that the former socialist countries face (among others) deficiencies in the civic culture, necessary for the democratic life, and the enterprise culture, necessary for participation in market economy. In the transition period, major changes were introduced in the new democracies. However, the Homo Sovieticus still somehow exists to former socialist European countries; especially those countries (such as Czechoslovakia, Hungary, Poland, Romania or Bulgaria), where communism was imposed on, now they experience far more difficulties in transforming into their new democratic structure.
A general consequence was that the captive mind dynamic created a „non-political” and potentially anti-political attitude in people’s lives.
This type of Homo Sovieticus mentality is visible in the chasm between external political change and the individual’s inner realm of political values, views and beliefs; in short the continuing division between ‘us’ and ‘them’39.
It is this ideological division between East and West that has made any attempted transition from the Homo Sovieticus to Homo Economicus really challenging. There is fair evidence in scholarly work on certain attitudes developed or crystallized by the communist system and their consecutive stamp on the shape of democracy and the free market.
This evidence justified the belief that Homo Sovieticus was not a concept created by the founders of communist, not only for domestic use, but for a cross-cultural and political expansion. However, most scholarly work examine the transitional period of the newly formed democracies, in the end of the twentieth and beginning of the twenty-first century. We should not ignore the optimistic signs of openness to the completely new challenges of systemic transformation that the European Union has forced to most of these countries since their EU accession.
Note
1 Iurii A. Levada, „Homo Post-Sovieticus” in Sociological Research, vol. 40, nr. 6, 2002, pp. 6-41.
2 Robert Porter, „From Homo Rus-sicus to Homo Sovieticus – and Back Again?” in Forum for Modern Language Studies, vol. 34, nr. 3, 1998, pp. 214-225.
3 Andrei Rogachevskii, „Homo So-vieticus in the Library” in Europe -Asia Studies, vol. 54, nr. 6, 2002, p. 975.
4 Kateryna Novikova, Homo Sovieticus: modern or traditional?, Paper delivered at the Warsaw East European Conference, 15-18 July 2008, http://www.personal.ceu.hu/st udents/02/Kateryna_Novikova/hom o_sovieticus_paper.htm, (accessed on 7 December 2013).
5 Nikolai Popov, The Russian People speak: democracy at the crossroads, Syracuse University Press, Syracuse, 1995.
6 Mikhail Heller, Cogs in the Wheel: the Formation of Soviet Man, Alfred A. Knopf, Inc: Westminster, 1998.
7 Ernst Kux, „Contradictions in Soviet socialism” in Problems of Communism, vol. 33, nr. 6, 1984, p. 8.
Vladimir Lenin, „What is to Be Done?” in Lenin’s Selected Works, vol. 1, First published as a separate work in March 190, pp. 119- 271. Diederik Willemans, The Homo Sovieticus mentality. The failure of socialism and its consequences, GRIN Publishing GmbH: Munich, 2000, http://www.grin.com, (accessed on 7 December 2013). Idem, The Homo Sovieticus mentality…
Krzysztof Tyszka, „Homo Sovieti-cus: Two Decades Later” in Polish Sociological Review, nr. 168, 2009,
p. 508.
Kurt Marko, „Ex Oriente… and What about It?” in Studies in Soviet
Thought, vol. 31, nr. 3, 1986, pp. 243-246.
Alexander Zinoviev, Homo Sovieti-cus, translated by Charles Janson, Atlantic Monthly Press, Boston,
1985.
Tomislav Sunic, „Zinoviev’s ‘Homo Sovieticus’ Communism as Social Entropy”, The World and I, Washington Times Co, 1989, http://www. aryanunity.com/zinov.html, (accessed on 7 December 2013).
Mikhail Heller, op. cit. Krzysztof Tyszka, loc. cit. Diederik Willemans, op. cit. Thomas Halik, „Post Communism and its Discontents” în First Things, January 1996, http://www.firstthing s.com/article/2007/09/006-post-com munism-and-its-discontents-15, (accessed on 12 December 2013). Jan Culik, Czech Political Culture in the 1990s, 1995, http://www.arts. gla.ac.uk/Slavonic/staff/Czech_polit ics.html, (accessed on 10 December
2013).
Madelaine Hron, „Word Made Flesh: Czech Women’s Writing from Communism to Post-Communism”, Journal of International Women’s Studies, vol. 4, Issue 3, 2003, http://www.yorku.ca/soi/_Vol_2_1/ _HTML/Hron.html, (accessed on 12
December 2013).
Adam Novak, „L’étonnante résurgence du Parti communiste tchèque”, Le Monde Diplomatique, 2000, http://www.monde-diplomatique.fr/ 2000/04/NOVAK/13710, (accessed
on 10 December 2013).
Diederik Willemans, op. cit. Adam Michnik, „Church and State in Eastern Europe: The Clean Conscience Trap”, East European Constitutional Review, vol. 7, nr. 2, 1998, http://www.law.nuy.edu/eecr/ vol7num/feature/cleanconscience.ht ml, (accessed on 10 December
2013).
‘Manichaeism’ is a faith that teaches dualism. In modern English, the term ‘manichean’ is widely applied as an attitude of moral dualism, according to which a moral course of action involves a simplistic choice between good and evil, in a ‘black and white’ fashion. Diederik Willemans, op. cit.
Jozef Tischner (ed.), „The Ethics of Solidarity Years Later”, The Ethics of Solidarity, Krakow, 2005, pp. 249-271.
Monica Heintz, Changes in Work Ethic in Post-socialist Romania, 2001, http://www.mentality.ro/, p. 115, (accessed on 12 December 2013). The difference between formal and informal sectors of employment is whether or not they are under governmental supervision. Informal sectors of employment are usually what are called ‘under the table deals’. Term explained at Informal Economy, Princeton.edu. Available from: http://www.princeton.edu/ ~ac haney/tmve/wiki100k/docs/Informal _economy.html
Lawrence P. King, „Explaining Post-Communist Economic Performance”, William Davidson Institute Working Paper, nr. 559, may 2003, http://wdi.umich.edu/files/publicatio ns/workingpapers/wp559.pdf, (accessed on 10 December 2013). Monica Heintz, op. cit. Eniko Bollobas, „The Future of Our Past: Hungary’s Cultural Struggle with its Communist Legacy”, Macalester International, vol. 2, article 14, 1995, http://digitalcomm ons.macalester.edu/macintl/vol2/iss 1/14/, p. 169 (accessed on 15 December 2013).
Daniel Odescalchi, „When Democracy Is Mistaken for Chaos”, The Budapest Sun, Insight Section, Strategic Advantage International, 1994, http://saipr.com/press_chaos. html, (accessed on 9 December
2013).
Alesina Alberto and Nicola Fuchs-Schundeln, „Good-Bye Lenin (or Not?): The Effect of Communism on People’s Preferences” in The
American Economic Review, vol.
97, nr. 4, 2007, p. 1507.
Martin Ehl, „Sightings of Homo
Sovieticus”, Transitions Online:
Regional Intelligence, 2013, http://
www.tol.org/client/article/23880-
poland-visegrad-czech-communism.
html (accessed on 10 December
2013).
Krzysztof Tyszka „Homo Sovieticus: Two Decades Later” in Polish Sociological Review, nr. 168, 2009,
p. 519.
Krzysztof Tyszka, ibid, p. 521.
Stanislav Govorukhin, Maya Ganina, Kirill Lavrov and Vladimir Dudintsev, „Homo Sovieticus”, World Affairs, vol. 152, nr. 2, 1989,
p. 104.
Cosmina Tanasoiu, „Perspectives on European Politics and Society: Homo Post-communistus: Portrait of a Character in Transition” in
Perspectives on European Politics and Society, Taylor&Francis, 2013,
p. 1.
Diederik Willemans, op. cit.
Bibliography
Alberto, Alesina si Fuchs-Schündeln, Nicola, „Good-Bye Lenin (or Not?): The Effect of Communism on People’s Preferences” in The American Economic Review, vol. 97, nr. 4, 2007, pp. 1507-1528.
Govorukhin, Stanislav, Ganina, Maya, Lavrov, Kirill si Dudintsev, Vladimir, „Homo Sovieticus” in World Affairs, vol. 152, nr. 2, 1989,
pp. 104-108.
Heller, Mikhail, Cogs in the Wheel: the Formation of Soviet Man, Alfred A. Knopf, Inc: Westminster, 1998.
Kux, Ernst, „Contradictions in Soviet socialism” in Problems of Communism, vol. 33, nr. 6, 1984, pp. 1-27.
Lenin, Vladimir, „What is to Be Done?” in Lenin’s Selected Works, vol. 1, First published as a separate work in March 190, pp. 119-271.
Levada, A. Iurii, „Homo Post-Sovieticus” in Sociological Research, vol. 40,
nr. 6, 2002, pp. 6-41.
Marko, Kurt, „Ex Oriente… and What about It?” in Studies in Soviet Thought, vol. 31, nr. 3, 1986,
pp. 243-246.
Popov, Nikolai, The Russian People speak: democracy at the crossroads in Syracuse University Press, Syracuse, 1995.
Porter, Robert, „From Homo Russicus to Homo Sovieticus – and Back Again?” in Forum for Modern Language Studies, vol. 34, nr. 3, 1998, pp. 214-225.
Rogachevskii, Andrei, „Homo Sovieticus in the Library”, Europe – Asia Studies,
vol. 54, nr. 6, 2002, pp. 975-988.
Tanasoiu, Cosmina, „Perspectives on European Politics and Society: Homo Post-communistus: Portrait of a Character in Transition” in
Perspectives on European Politics and Society, Taylor&Francis, 2013,
pp. 1-14.
Tischner, Jozef, „The Ethics of Solidarity Years Later” in The Ethics of Solidarity, Jozef Tischner
(ed.), Krakow, 2005, pp. 249-271.
Tyszka, Krzysztof, „Homo Sovieticus: Two Decades Later” in Polish Sociological Review, nr. 168, 2009,
pp. 507-522.
Zinoviev, Alexander, Homo Sovieticus,
Atlantic Monthly Press, Boston,
1985.
Electronic resources:
Bollobâs, Enikô, „The Future of Our Past: Hungary’s Cultural Struggle with its Communist Legacy”, Macalester International, vol. 2, article 14, 1995, http://digitalcomm ons.macalester.edu/macintl/vol2/iss 1/14/, pp. 158-179 (accessed on 15
December 2013).
Culik, Jan, Czech Political Culture in the 1990s, 1995, http://www.arts. gla.ac.uk/Slavonic/staff/Czech_polit ics.html, (accessed on 10 December
2013).
Ehl, Martin, „Sightings of Homo Sovieticus”, Transitions Online: Regional Intelligence, 2013, http:// www.tol.org/client/article/23880-poland-visegrad-czech-communism. html (accessed on 10 December
2013).
Halik, Thomas, „Post Communism and its Discontents”, First Things, January 1996, http://www.firstthin gs.com/article/2007/09/006-post-co mmunism-and-its-discontents-15, (accessed on 12 December 2013).
Heintz, Monica, Changes in Work Ethic in Post-socialist Romania, 2001, http://www.mentality.ro/, (accessed on 12 December 2013).
Hron, Madelaine, Word Made Flesh: Czech Women’s Writing from Communism to Post-Communism”, Journal of International Women’s Studies, vol. 4, Issue 3, 2003, http://www.yorku.ca/soi/_Vol_2_1/ _HTML/Hron.html, (accessed on 12
December 2013). King, P. Lawrence, „Explaining Post-Communist Economic Performance”,
William Davidson Institute Working Paper, nr. 559, May 2003, http://wd i.umich.edu/files/publications/worki ngpapersAvp559.pdf, (accessed on 10 December 2013).
Michnik, Adam, „Church and State in Eastern Europe: The Clean Conscience Trap”, East European Constitutional Review, vol. 7, nr. 2, 1998, http://www. law.nuy.edu/eecr/vol7n um/feature/cleanconscience. html, (accessed on 10 December 2013).
Novak, Adam, „L’etonnante résurgence du Parti communiste tchèque”, Le Monde Diplomatique, 2000, http:// www.monde-diplomatique.fr/2000/ 04/NOVAK/13710, (accessed on 10
December 2013).
Novikova, Kateryna, „Homo Sovieticus: modern or traditional?”, Paper delivered at the Warsaw East European Conference, 15-18 July 2008, http://www.personal.ceu.hu/ students/02/Kateryna_Novikova/ho mo_sovieticus_paper.htm, (accessed on 7 December 2013).
Odescalchi, Daniel, „When Democracy Is Mistaken for Chaos”, The Budapest Sun, Insight Section, Strategic Advantage International, 1994, http://saipr.com/press_chaos.html, (accessed on 9 December 2013).
Sunic, Tomislav, „Zinoviev’s ‘Homo Sovieticus’ Communism as Social Entropy”, The World and I,
Washington Times Co, 1989, http://
www.aryanunity.com/zinov.html, (accessed on 7 December 2013). Willemans, Diederik, The Homo Sovieticus mentality. The failure of socialism and its consequences, GRIN Publishing GmbH: Munich, 2000, http://www.grin.com, (accessed on 7 December 2013).
Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)
/în Numarul 1(3)-2014 /de Dan PAVELESEU
Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)
Dan PAVEL
Abstract. The statistics of democide is a relatively new research field in Romania. The appearance of the volume entitled: The book of the dead from prisons, detention camps and deportations, led by writer and civic militant Romulus Rusan, represents a remarkable contribution towards clarifying some of the obscure parts of communist democide. The book puts together the researches done by the lead author and his collaborators throughout the last five years and a series of texts investigated in the last two decades, from which some of the chapters have represented the basis of previous books, making thus possible for readers to experience a more broad approach of the repressive communist regime from our country. The book of the dead is an event-book, which deserves more than a summary. And a „summary” of the lists of individual deaths would be nonsense. It would lead to the statistical reductionism and the anomization that the researchers have tried to avoid. It is necessary to put it into context (national/international) and to analyze what happened in the last quarter of a century, the time passed since we are allowed to speak publicly about our near and bloody past, which a lot of people prefer to ignore in silence.
Keywords: The Book of the Dead, communism, terror, genocide, democide, politicide.
Introducere
Statistica democidului este un domeniu relativ nou de cercetare în România. Apariţia volumului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonat de scriitorul şi militantul civic Romulus Rusan, reprezintă o contribuţie remarcabilă la clarificarea unora dintre părţile obscure ale democidului comunist. Tomul pune laolaltă cercetările făcute de către coordonator şi colaboratorii săi în ultimii cinci ani, precum şi o serie de texte cercetate în ultimele două decenii, dintre care
unele capitole au reprezentat baza unor cărţi anterioare, astfel încît cititorii au şansa unei abordări cuprinzătoare a fenomenului represiv comunist din ţara noastră.
La fel precum toate regimurile comuniste totalitare din secolul XX, şi regimul comunist totalitar din România a fost un „criminal în serie” (serial killer) de natură colectivă. Marea provocare pentru regimul succesor nu a fost de a demonstra caracterul criminal al regimului comunist anterior, cum credea preşedintele Traian Băsescu. Lucrul acesta fusese făcut anterior, chiar şi înaintea istoricilor de profesie, în amănunt şi convingător, de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, asociaţiile foştilor deportaţi, ale foştilor refugiaţi, Academia Civică, în particular în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet, de alte organizaţii ale societăţii civile. Marea provocare pentru autorităţile postcomuniste era de a contribui la atribuirea precisă a responsabilităţilor în lanţul genocidar ierarhic comandă-execuţie şi de a aduce informaţii, documente noi, privind numărul victimelor comunismului, împrejurările uciderii acestora, chestiuni pe care autorităţile statului le puteau clarifica, mai ales prin accesul neîngrădit la arhivele bine păzite de serviciile secrete. Dincolo de statisticile crimei, la fel de importantă era aflarea identităţilor concrete, individuale, ale celor ucişi. Exact acest lucru îl încearcă Rusan şi colaboratorii în Cartea morţilor, să confere identitate victimelor comunismului, om cu om, să readucă în memoria noastră fiecare victimă ca persoană. Iar din multe puncte de vedere, este o sarcină aproape imposibilă, pentru că numeroase victime ale criminalului în serie care a fost regimul comunist nu au fost găsite şi cu atît mai puţin identificate. Cam aşa se întîmplă şi cu „criminalii în serie” urmăriţi de poliţie, FBI sau alte agenţii, chiar şi cînd sînt prinşi, multe dintre victimele lor rămîn nedescoperite.
Cartea morţilor este o carte-eve-niment, care merită mai mult decît un rezumat. Iar un „rezumat” al listelor morţilor individuale ar fi un nonsens. Ar conduce la reducţionis-mul statisticilor şi anonimizării pe care cercetătorii au vrut să-l evite. Este nevoie de o punere în context (naţională/internaţională) şi de o analiză asupra a ceea ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac, de cînd avem voie să vorbim public despre trecutul nostru apropiat şi sîngeros, dar pe care mulţi preferă să-l ignore în tăcere.
Spre deosebire de alcătuirea statisticilor crimelor în serie comise de state, armate, – o operaţiune aritmetică de numărare, prin care sînt create mulţimi şi categorii de anonimi, – identificarea victimelor reprezintă scoaterea lor din anonimat. In societate, conferirea identităţii individuale este crucială atît pe timpul vieţii, cît şi ulterior, fiind actul prin care comunităţile umane se emancipează axiologic. Naşterea unui copil, a unui om, este urmată imediat de conferirea de identitate individuală, prin atribuirea unui nume propriu, a prenumelui, iar apoi a numelui de familie. În comunităţile în care identitatea individuală contează, iar fiecare viaţă are valoare, trecerea în nefiinţă este simbolic compensată prin ritualuri teologico-mnemotehnice (de pildă, „veşnica pomenire”, parastase). Comunismul totalitar nu numai că a omorît mulţimi de oameni, dar a încercat (iar adesea a reuşit) să anihileze social mecanismele păstrării amintirii victimelor, să-i facă dispăruţi din istorie. De ce? Pentru că amintirea victimelor echivala cu conştientizarea crimelor şi căutarea criminalilor. Cartea morţilor este exact reversul anihilării mnemotehnice şi îi readuce pe oameni, ca indivizi, în memorie şi în istorie. Le onorează memoria.
Democid, genocid, politicid
După comiterea marilor crime în masă din secolul XX de către regimurile politice totalitare şi marile pierderi umane din timpul conflagraţiilor mondiale – WW I, Gulag, WW II, Holocaust, dar nu numai -cercetătorii din ştiinţele sociale au simţit nevoia introducerii unor standarde măsurabile, verificabile, de măsurare a amplitudinii catastrofelor istorice. Politicieni de tot felul, democraţi, tirani, victime şi supravieţuitori, urmaşi, comunităţi, naţiuni, conspiraţionişti, jurnalişti, moralişti, negaţionişti, resentimentari şi promotori ai discursului urii (hate speech), alte categorii, au avansat estimări ale morţilor exagerate prin minimalizare sau maximalizare. Ulterior, cînd au fost dezgropate morminte colective/gropi comune sau cînd au fost descoperite documente făcute chiar de către managerii represiunii criminale, unele exagerări minimaliste sau maxima-liste s-au dovedit a fi apropiate de adevăr. Cele mai multe nu. Tocmai de aceea, încercarea de a aduce cifrele victimelor cît mai aproape de exactitate şi adevăr a menţinut această preocupare la statutul de cvasiştiinţă. La fel precum toate ştiinţele sociale, despre care s-a ştiut de la bun început că nu sînt ştiinţe exacte, estimările nu sînt rocket science.
Ilustrativ pentru afirmaţiile de mai sus este modul în care procedează cel mai mare specialist din lume în studiul crimelor în masă, R. J. Rummel: el ia în considerare estimările minimale şi cele maximale din literatura de specialitate pentru fiecare fenomen din ultimul secol (ulterior, şi-a extins cercetările pentru întreaga istorie scrisă); apoi foloseşte criterii riguroase, date demografice, statistici, iar în final vine cu propria sa estimare. De regulă, mai mare decît estimările minimale şi mai mică decît cele maximale. Cei care îi citesc însă opera şi analizele nu pot să nu observe însă că adesea estimările sale „de mijloc” se ridică peste estimările maximale făcute de „specialişti” sau „istorici” pentru democide cunoscute, în particular pentru anumite ţări (cum este şi cazul României, după cum voi arăta). Pentru primul război mondial (la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, mai ales civili) intervalul minimal-maximal este între 10 milioane şi 23 de milioane de morţi, iar Rummel avansează estimarea de 15 milioane; cifrele pentru cel de-al doilea război mondial sînt şi mai înfricoşătoare – între 45 şi 80 milioane de morţi (Rummel – 66 milioane), dintre care naziştii au ucis între 15-31,5 milioane, probabil 21 milioane, iar dintre aceştia în Holocaust ar fi pierit 5,3 milioane evrei1.
Dacă ne uităm la estimările privitoare la numărul victimelor făcute de regimurile comuniste în întreaga lume, observăm cele mai mari diferenţe între estimările minimale şi cele maximale; intervalul estimărilor pentru democidul comunist la nivel internaţional este între 40.472.000 şi 259.432.000 de victime, în vreme ce Rummel avansează cifra de 110.286.000 victime. Este semnificativ că estimarea lui Rummel se apropie de cea făcută de Stephane Courtois, în celebra şi contestata sa introducere la Cartea neagră a comunismului – cu un total „care se
apropie de 100.000.000 de morţi” –
pentru care istoricul francez a fost atacat şi criticat vehement de către stînga occidentală2. Este extrem de relevant (inclusiv pentru o ţară ca România, în care genocidul a fost mai puţin sălbatic decît în URSS, China sau Cambodgia) că dintre toate genocidele şi democidele moderne sau din istorie cele mai mari discrepanţe dintre estimările minimale şi cele maximale sînt legate tocmai de crimele comise de regimurile comuniste totalitare3. Ar trebui ca partizanii unor estimări diferite să nu se mai atace între ei cu vehemenţă, ci să abordeze aceste discordanţe cu un aparat metodologic, statistic, demografic, conceptual, teoretic, mai elaborat şi coerent, cum procedează savanţii, demografii, statisticienii, istoricii, sociologii, politologii din alte ţări4. Şi ar trebui să admită fiecare tabără că, în mod periodic, se pot produce şi se vor produce ajustări în ambele sensuri.
Regimurile comuniste au produs mai multe victime decît cele două războaie mondiale la un loc, iar majoritatea crimelor au fost făcute pe timp de „pace” (cu excepţii notabile). Comuniştii au avut la dispoziţie mult mai mult timp pentru a comite crimele, „în linişte”, dar şi ca să îşi acopere urmele. Şi naziştii au încercat să îşi acopere urmele, dar au făcut-o în grabă, sub presiunea evenimentelor de pe front şi mai ales a înfrîngerii, cum s-au petrecut de pildă lucrurile cu lagărele de exterminare de la Treblinka şi Sobibor, care au fost demolate, ori cum era să se întîmple şi cu Majdanek, a cărui demolare a fost oprită cu cîteva ore înainte de sosirea prea rapidă a trupelor sovietice. De Gulagul sovietic şi central-est-european nu s-a apropiat nimeni să îl elibereze sau să oprească ştergerea urmelor, aşa încît autorităţile comuniste au avut la dispoziţie zeci de ani ca să îşi acopere urmele. Faptul că nu au şters complet urmele crimelor colective comise demonstrează că se aşteptau ca regimurile lor să dureze o veşnicie. Chiar şi aşa, dacă încă se mai găsesc urme abundente ale crimelor – deşi nu atîtea cîte au fost comise -este oarecum de mirare.
Studiul crimelor colective, dar şi al celor individuale, comise de către tot felul de „entităţi”, l-a împins pe Rummel să inoveze, diversifice şi redefinească terminologia: el a creat termenul de „democid”, care desemnează „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern, inclu-zînd genocidul, politicidul şi crima în masă”; „genocid” înseamnă „uciderea oamenilor de către un guvern din pricina unei de neşters apartenenţe de grup (rasă, etnicitate, religie, limbă); „politicid” este „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern din pricina politicii acestora sau pentru scopuri politice”; „crimă în masă” este „uciderea nediscriminatorie a oricărei persoane sau popor de către un guvern”. Alţi termeni, „necrometrics”, „megadeath”. În ştiinţa politică, în sens larg în ştiinţele sociale, terminologia este importantă, însă de cele mai multe ori nu există un consens terminologic (şi nici nu este posibil), mai ales cînd se produc inovaţii lexicale, astfel încît diferite şcoli teoretice sau chiar diferiţi autori dau definiţii extreme de diferite, care adesea nu sînt nici măcar complementare sau convergente. Ceea ce dă loc la interpretări.
În dreptul penal internaţional însă este nevoie de definiţii precise, încadrabile juridic şi penal, întrucît pe baza lor au fost/pot fi pronunţate sentinţe, în procesele intentate criminalilor. Toate cele trei categorii de crime comise de către nazişti în al doilea război mondial, pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul de Nurnberg – crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii5 – au fost comise şi de sovietici. Pe sovietici nu i-a judecat încă nici un tribunal internaţional. Dacă un asemenea tribunal va exista vreodată, va fi unul simbolic, pentru că nu mai este în viaţă nici un mare criminal. În cazul liderilor comunişti din România, aceştia au ordonat, coordonat şi executat crime împotriva umanităţii. Adesea, sub comanda directă a unor comisari sovietici şi/sau a unor demnitari de „români” care erau agenţi Comintern, NKVD, GRU, INO etc., dar se poate constata că această dimensiune a represiunii şi responsabilităţii este sistematic eludată.
Problema procesului comunismului în România
După prăbuşirea comunismului, una dintre primele întrebări ridicate în mod public a fost „cîte victime a produs regimul criminal comunist în ţara noastră?”. De fapt, de mai multe decenii, întrebarea fusese formulată de către diaspora românească din lume. Din exil făceau parte, pe lîngă cei care au reuşit să fugă înaintea instalării regimului comunist sau înainte ca programul de exterminare a „duşmanului de clasă” să îi afecteze, şi supravieţuitori ai sistemului concentraţionar, rude şi urmaşi ai victimelor. Estimările diferitelor cercuri ale diasporei privind victimele regimului criminal comunist erau terifiante: în condiţiile în care o mare parte a victimelor regimului represiv comunist fuseseră legionarii, consideraţi cei mai periculoşi adversari de către comunişti (tocmai de aceea ei au fost supuşi „experimentului Piteşti”), în anii ’50-’60, conducătorii legionari din Occident au publicat mai multe broşuri, cărţi, articole în care estimau numărul victimelor la peste un milion şi jumătate6; medicul Florin Mătrescu, emigrat în Germania în 1980, a scris un volum gigantic dedicat represiunii comuniste în lumea întreagă, iar estimările lui erau de 891.500 sau 891.300 pentru România, de 1.500.000 pentru Basarabia, nordul Bucovinei, teritorii înstrăinate ocupate de sovietici7. Indiferent de culoarea politică a maximaliştilor, estimările avansate de ei nu sînt prea departe de cele menţionate mai sus, iar oprobriul cu care îi privesc pe cei cu estimări minimaliste este vehement.
În primii ani de după prăbuşirea comunismului, au apărut estimări diverse şi controversate, nu numai privind numărul victimelor comunismului, ci şi cu privire la numărul ofiţerilor (inclusiv acoperiţi) ai poliţiei politice (Securitatea), numărul informatorilor Securităţii, numărul dosarelor informatorilor PCR distruse din ordinal conducerii partidu-lui-stat, numărul arestaţilor, deportaţilor din vremea comunismului, numărul prizonierilor români luaţi de sovietici şi duşi în Gulag, numărul cetăţenilor români de naţionalitate germană duşi în Gulag, numărul prizonierilor români sau germani care au supravieţuit Gulagului sovietic şi s-au întors. Pentru supravieţuitorii sistemului exterminaţionist comunist, foştii deţinuţi politici, pentru „partidele istorice”, conduse în parte de foşti deţinuţi politici, pentru nenumărate asociaţii civice ale societăţii civile, pentru o parte importantă din presă şi opinia publică, clarificarea tuturor acestor chestiuni a reprezentat o prioritate. Clarificările ar fi trebuit să conducă la PROCESUL COMUNISMULUI din România, după modelul „procesului de la Nurnberg” făcut liderilor nazişti. Acest lucru nu s-a întîmplat, iar explicaţiile sînt numeroase. Faptul că nu s-a făcut un proces al comunismului nici în România, nici pe plan internaţional şi nici într-o altă ţară fostă comunistă este relevant pentru „standardele duble” aplicate de „comunitatea internaţională” în judecarea tipurilor diferite de regimuri totalitare (ori dictatoriale) criminale.
Răspunsul la întrebarea „de ce nu a avut loc în România un «proces al comunismului»?” se leagă în mod particular de structura de putere postcomunistă. O parte importantă a „Establishment-ului” românesc a pus piedici sau a blocat complet clarificările necesare ori chiar ideea unui „proces al comunismului”. Această parte era alcătuită din foşti nomenclaturişti, securişti, diplomaţi, militari, procurori, judecători şi avocaţi formaţi în perioada comunistă (de fapt, toţi au fost formaţi în acea perioadă şi făceau parte din sistemul justiţiei comuniste, care nu făcea dreptate, ci servea interesele regimului, fiind o „justiţie politică”, lucru chiar mai grav decît „poliţia politică”, dar s-a transformat în sistemul justiţiei postcomuniste, fără a opera schimbări semnificative de personal), responsabili din economie, administraţie, educaţie, presă, cultură, practic din toate domeniile de activitate. Sprijinul electoral imens primit de către Ion Iliescu în primele alegeri „libere şi corecte”
din mai 1990 (85% din voturi, din
primul tur, singura dată cînd un preşedinte a fost ales din primul tur şi cu o asemenea supramajoritate), precum şi de Frontul Salvării Naţionale (66% din voturi), explică de asemeni de ce a fost posibilă blocarea, iar ulterior amînarea la nesfîrşit a clarificărilor menţionate, fără se se producă o drama naţională. Iar principiul moral al asumării trecutului şi ideea organizării unui „proces al comunismului” au fost considerate ca nefiind de actualitate, datorită situaţiei economice şi sociale dificile, care făcea ca „agenda publică”, „agenda politică” şi „agenda media-tică” să fie ocupate de alte chestiuni, „mai actuale”, „mai importante”.
Înfiinţarea în 2003 a Comisiei Internaţionale pentru Studierea
Holocaustului în România (Comisia Wiesel), la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, a fost un pas important, chiar dacă indirect, către asumarea şi clarificarea oficială a legitimităţii chestiunilor legate de numărul victimelor regimului comunist şi exerciţiul moral al asumării responsabi-lităţii8. În ciuda faptului că era vorba despre fapte abominabile chiar mai vechi decît crimele comunismului, nu a mai contat că „agendele” publi-că-politică-mediatică nu considerau crimele comise împotriva evreilor drept de actualitate ori importante. Probabil a contat mai mult decît orice faptul că dădea extrem de bine pe plan internaţional asumarea unei asemenea responsabilităţi de către autorităţi, mai ales în perspectiva integării României în Uniunea Europeană. Asumarea responsabilităţii pentru faptele comise de către statul român condus de Mareşalul Ion Antonescu, care a fost judecat, condamnat şi executat pentru comiterea unor „crime de război”, iar apoi trecerea în tratatele oficiale şi în manualele şcolare a acestor fapte, au facilitat spulberarea dubiilor celor care nu credeau în „actualitatea” cercetării genocidului comis de un regim politic.
Trei ani mai tîrziu, în 2006, la iniţiativa Preşedintelui Traian Băsescu, s-a constituit Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu). Chiar dacă a fost un gest redundant în privinţa stabilirii caracterului criminal al regimului comunist, din punct de vedere formal era nevoie de un asemenea substitut funcţional pentru un „proces al comunismului” care nu a avut loc la timp şi probabil nu va mai avea loc vreodată. Recunoaşterea crimelor şi asumarea simbolică oficială a responsabilităţii pentru crimele comise de statul român în timpul regimului comunist au fost gesturi pe care nici preşedinţii anteriori, nici clasa politică nu le făcuseră în mod oficial, dar de care era nevoie pentru însănătoşirea stării morale şi intelectuale a naţiunii. În locul recunoaşterii meritelor istorice şi morale, membrii comisiei, autorii şi coordonatorii raportului s-au trezit atacaţi din mai multe părţi, inclusiv de către unii foşti deţinuţi politici, urmaşii şi susţinătorii acestora. În ciuda caracterului raţional al demersului sau tocmai de aceea, pentru că autorii nu s-au grăbit să arunce cu estimări supradimensionate ale victimelor comunismului, dar nici nu au încercat metodologii alternative de estimare, ei s-au trezit contestaţi, blamaţi, jigniţi. Dar cine dintre oamenii inteligenţi, raţionali, de bună credinţă, poate să conteste concluziile care urmează?: „Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichidaţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată”9.
Cartea Morţilor ca revers al anihilării mnemotehnice
Cartea Morţilor este o mărturie directă privitoare la dificultatea estimării corecte a numărului morţilor în urma represiunii comuniste, iar în particular a găsirii dovezilor sau mărturiilor concrete, ale martorilor, pentru fiecare moarte în parte. Estimări maximale poate să facă oricine, chiar şi legionarii din exil, după cum am văzut. Ori persoane care au suferit atît de mult şi au văzut atîtea atrocităţi încît limitarea numărului victimelor la „doar” cîte-va zeci de mii sau doar la „două-trei sute de mii” li se pare incorectă, suspectă, rău-voitoare10. Nimeni nu i-ar putea bănui vreodată pe Romulus Rusan ori pe colaboratorii săi de la Academia Civică sau Memorialul Sighet că ar intenţiona să diminueze numărul victimelor genocidului şi represiunii comuniste. Cu toate acestea, identificarea victimelor şi găsirea dovezilor, surselor, martorilor, mărturiilor, pentru confirmare – aşa cum şi-au propus să facă autorii, în mod riguros – sînt operaţiuni anevoioase. După cum arată Rusan, coordonatorul volumului, cînd au început să apară cifrele oficiale şi arhivele Securităţii, iar cercetătorii au încercat să facă lumină, s-a observat că „aceste acte conţineau inadvertenţe şi lacune incredibile,” „erori grosolane” în actele oficiale; „Direcţia Generală a Penitenciarelor şi «Serviciul C» al Securităţii (răspunzător de evidenţa deţinuţilor) au excelat prin fals, neglijenţă, analfabetism, agramatism, dar, pînă la urmă, printr-o delăsare criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor, unii dintre ei de o mare notorietate”.
Studiul introductiv scris de către coordonatorul Cărţii morţilor conţine fragmente reluate din cartea publicată de în 2007, Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, precum şi subcapitole noi [„Nepăsarea faţă de om în versiunea sovietică”, „Cum se făcea un proces în anii ’50”, „Condamnări la moarte indirectă («crime legale»)”, „Morţi neelucidate”, „Reprimarea bisericilor”, „Reeducarea prin tortură”, „Ţărani ucişi”, „Rezistenţa din munţi”, „Transporturile morţii”, „Cum se putea muri”, „Ştergerea urmelor -sarcină de partid”, „Moartea pe şantier”, „Anchetele şi procesele sioniş-tilor”, „Frontieriştii”], care împreună reuşesc să ofere o imagine complexă, detaliată, a sistemului represiv comunist din România, iar parţial pentru cel din URSS (pentru că este abordată şi problema deportaţilor de etnie germană decedaţi în Uniunea Sovietică).
Problema responsabilităţii sovietice în represiunea comunistă din România este în anumite privinţe chiar mai complicată decît cea a responsabilităţii „colaboraţioniştilor” comunişti autohtoni implicaţi în crime. De fapt, toţi cei care ignoră sau minimalizează rolul sovieticilor în istoria României din perioada 1944-1989 (dar chiar şi înainte sau după acest interval), aşa cum se întîmplă cu multe dintre abordările din ultimii cincisprezece ani, comit greşeli enorme de înţelegere, analiză şi interpretare. Dacă s-ar fi făcut la noi un „proces al comunismului” în care ar fi fost inculpaţi doar comunişti, securişti, militari, procurori, judecători, miliţieni, torţionari români, ar fi fost o eroare judiciară de proporţii. Rusan îl citează pe Regele Mihai I ca sursă cînd se referă la cei „peste 162.000 de militari români” luaţi prizonieri de către armata sovietică imediat după ce la 23 august 1944 a avut loc „lovitura de palat” în urma căreia Mareşalul Antonescu era luat prizonier şi predat sovieticilor, iar România „întorcea armele” (de fapt, îşi trăda aliatul de pînă atunci, Germania) şi trecea de partea aliaţilor11. Militarii români au fost trataţi drept inamici de către presupuşii noi aliaţi, după care sovieticii „au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creînd un haos care să le permit ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.” Nu există deocamdată date clare cu privire la numărul militarilor români care au murit în prizonieratul sovietic, în Gulag. Celor 162.000 de militari români luaţi prizonieri în mod samavolnic, cînd deveniseră deja aliaţi şi nu mai luptau contra sovieticilor, li se adaugă militarii români luaţi prizonieri de către sovietici la Stalingrad, Cotul Donului şi pe tot frontul în timpul războiului, de la invadarea Uniunii Sovietice şi trecerea Prutului, din 22 iunie 1941, pînă
pe 22 august 1944.
Considerarea tuturor militarilor făcuţi prizonieri de către Armata
Roşie drept victime ale comunismului (ca regim represiv criminal) este extrem de problematică, chiar şi cînd este vorba despre cei luaţi prizonieri în mod ilegal. Aceste fapte se încadrează la capitolul „crime de război”, pentru care naziştii au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte în cadrul Procesului de la Nurnberg. Tot crime de război au comis soldaţii sovietici asupra civililor care au fost împuşcaţi în România în timpul războiului, asupra cărora voi reveni ceva mai încolo. Cel puţin pînă la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, care în Europa a avut loc pe 9 mai 1945. În schimb, cei care au fost omorîţi sau care au murit din pricina condiţiilor inumane de detenţie în Gulag, după Ziua Victoriei, pot fi consideraţi victime ale comunismului, iar actele comise de sovietici împotriva prizonierilor, după încetarea războiului devin „crime împotriva umanităţii”. Oricum, pentru cei morţi în Gulagul sovietic nu mai contează dacă au fost victime ale unor „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”. Asemenea distincţii ar conta doar într-un eventual tribunal internaţional, real sau simbolic, care ar judeca procesul comunismului, ori pentru diverşi cercetători care fac statistica victimelor comunismului şi/sau ale celui de-al doilea război mondial.
Volumul coordonat de Romulus Rusan conţine liste individuale de victime ale comunismului, grupate pe capitole. Capitolul I se intitulează „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în domicilii obligatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, accidente provocate, «transporturile morţii»”. Sînt peste patru sute de pagini de nume identificate ale victimelor, aranjate în ordine alfabetică, cu anul şi localitatea naşterii, ocupaţia, data arestării, tipul de condamnare, locul şi data morţii, eventual împrejurările sau cauzele morţii, sursele informaţiei privind decesul. Comuniştii au ucis reprezentanţi ai celor mai felurite categorii gene-raţionale, profesionale, sociale, politice, etnice, religioase – femei şi bărbaţi, adolescenţi, maturi, bătrîni, chiar copii, români şi minoritari de toate etniile (fără ca acest lucru să fie însă menţionat explicit), ţărani, moşieri, muncitori, industriaşi, intelectuali, elevi, studenţi, politicieni, casnice, şoferi, generali şi ofiţeri de toate gradele, poliţişti, pensionari, ingineri, medici, brutari, cofetari, preoţi (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici), călugări, foşti miniştri şi premieri, lideri, membri şi simpatizanţi ai partidelor „istorice”, legionari, sionişti, comercianţi, agenţi de informaţii, gardieni publici, avocaţi, funcţionari, cizmari, fierari, morari, scriitori, artişti plastici, muzicieni, teologi, învăţători, profesori, profesori universitari, bancheri, pădurari, contabili, ş.a.m.d. O parte dintre aceştia au luat parte activă la mişcarea armată de rezistenţă din munţi, alţii s-au răsculat împotriva autorităţilor, dar foarte mulţi au fost arestaţi pentru că erau prin originea lor socială ori apartenenţa politică „duşmani de clasă” ori „suspecţi” sau pur şi simplu erau vinovaţi „prin asociere”.
Baza de date a democidului comunist documentat de Cartea morţilor provine din multiple surse, iar verificările făcute vreme de mai bine de cinci ani de mica echipă de cercetare de la Academia Civică a pornit de la propria bază de date, iniţiată în anii ’90, care au fost verificate încrucişat cu „vechi manuscrise cu liste ale morţilor în detenţie”, primite de la „venerabilul cronicar al Gulagului din România,” Cicerone Ioniţoiu. Acestora li s-au adăugat Recensămîntul Populaţiei Concentraţionare (RPC), actele de deces din Registrele Stării Civile (RSC), Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul
Memorialului Sighet (AIOCIMS),
precum şi pagini întregi de surse -orale, documentare, arhive de instituţii, cărţi, periodice şi „alte surse”.
Verificarea minuţioasă a fiecărui caz a condus în multe cazuri la menţionarea a „cinci, şase, şapte, sau zece surse” privind moartea unei victime, altele „cu doar două sau trei”, iar „atunci cînd un nume era validat doar de una sau două surse stăteam pe gînduri şi îl supuneam altor verificări, încercînd să stabilim, din împrejurările în care s-ar fi produs decesul, dacă este autentic sau nu.”
Democidul comunist s-a bazat de cele mai multe ori pe criteriile
„luptei de clasă”, pe criterii politice, ocupaţionale, dar mărturiile spun că adesea s-a desfăşurat în mod arbitrar, după bunul plac al diferiţilor „ordonatori” sau „prestatori” de crime colective sau individuale. Oricît de aleatorii au părut a fi crimele, pînă la urmă ele serveau aceloraşi scopuri deliberate de anihilare a celor vizaţi. Lectura listelor victimelor identificate este un exerciţiu care ar trebui făcut nu doar în intimitatea lecturii şi studiului, ci în mod colectiv, public, cu voce tare12. De aceea, recomand celor care citesc această recenzie să încerce ambele lecturi. Eu le voi citi studenţilor, la seminar, ori copiilor mei, acasă. Iată doar cîteva exemple individuale de victime:
„ABĂLAŞEI Dumitru T., n. 7 sept. 1935, Focuri (Iaşi), ţăran; ar. 30 mar. 1954, cond. moarte; + 14 mai 1954, executat (ASRI Y456;
CI; Mem34; RPC; FP; EŞ)”;
„BÂRLĂDEANU Toma I., n. 2 sep. 1931, Cosmeşti (Galaţi), elev; ar. 9 iun. 1950, cond. moarte; + 6
sep. 1950, executat (CI; ASRI D7805; CT; ACNSAS D73; Mem42; RPC; EŞ; DD)”; „MANIU Iuliu I., n. 8 ian. 1873,
Şimleu Silvaniei (Sălaj), avocat, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România, preşedinte al Consiliului Dirigent, preşedinte PNŢ, prim-ministru; ar. 15 iul. 1947, cond. m. s. v. pt. «crimă de complot»; + 5 feb
1953, Sighet (ASRI D7805; ACNSAS D73; CI; EŞ; RSC Sighet;
Mem10; AIOCIMS 65, 205, 412, 487, 631, 1069, 1323, 1833, 2026;
DD)”.
Capitolul II este intitulat „Morţi în deportarea din Bărăgan (19511956)” şi „reproduce aproape identic cartea Morţi fără morminte în Bărăgan, pe care Romulus Rusan a publicat-o în 2011. În cadrul represiunii comuniste, deportările din Bărăgan au avut loc în contextul particular al conflictului intraco-munist dintre Stalin şi Tito, în care autorităţile comuniste din România, complet servile faţă de Moscova, au mutat de la graniţa cu Iugoslavia comunistă populaţii din trei judeţe (Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi). Acest capitol al democidului a implicat amestecarea criteriilor „de clasă”, politice, sociale cu cele de natură etnică, un mixaj nazist-comu-nist, care fusese practicat pe scară largă de către Stalin în Uniunea Sovietică ori în statele ocupate: au fost deportate grupurile minoritare („etniile”), considerate „elemente cu factor ridicat de risc”, „clasele” antiproletare/categorii socio-economice considerate „inamice”, minoritari asimilaţi politic (machido-nii/aromânii, germanii/şvabii, sîrbii – consideraţi titoiştii, străinii, refugiaţii basarabeni, moşierii, „chiaburii”, cîrciumarii, industriaşii etc.). Rusan arată că au fost mai multe valuri de deportare: în martie 1949 au fost deportaţi „circa 9.000 de «moşieri» (persoane care aveau 50 de hectare de pămînt sau un conac)”; în 1952, au fost „strămutaţi” circa 6.000 de „foşti exploatatori”;
în iunie 1951, au fost mutaţi 44.000 de locuitori. Aceştia au fost duşi în 18 „comune artificiale” din Bărăgan, unde au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care mulţi copii, cărora li dau numele. Hărţile deportărilor din cele trei judeţe, precum şi harta satelor deportaţilor din Bărăgan completează informaţiile conţinute de acest capitol.
Capitolul III cuprinde listele „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul «muncii de reconstrucţie» în URSS (1945-1950).” Aceste capitol este bine documentat, pentru că listele de victime au fost alcătuite încă din anii ’80 de către comunităţile de saşi luterani şi şvabi catolici din Transilvania şi Banat, datorită consultării registrelor parohiilor, iar investigaţia a fost făcută de echipe de cercetători din Germania Federală, de la Universităţile din Münster şi München. Este un fapt istoric că un număr semnificativ de cetăţeni români de naţionalitate germană s-au înscris în partidul nazist, în armata lui Hitler, în SS şi Waffen SS13. La sfîrşitul războiului, drept represalii, sovieticii s-au răzbunat pe întreaga comunitate germană din România şi din alte ţări, iar în ianuarie 1945 au deportat „75.000 de cetăţeni români de etnie germană”14. Unele estimări ale victimelor merg către 9.000 de germani români morţi pe şantierele de „reconstrucţie” din Uniunea Sovietică. După cum arată Rusan, o parte a germanilor care au supravieţuit deportării din Uniunea Sovietică au fost apoi deportaţi în Bărăgan.
Capitolul IV se intitulează „Cetăţeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei morţi în anchete, închisori, în tentative de trecere în România, în deportările «pe vecie» din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951).” După cum se exprima Stephane Courtois, alianţa dintre Hitler şi Stalin, alianţa sovieto-na-zistă, cunoscută şi sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, reprezintă „pata oarbă a memoriei europene”15. Nu există nici un dubiu, represiunile exercitate de sovietici împotriva românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost făcute pe timp de pace, înainte de invazia din iunie 1941, iar apoi după încheierea celui de-al doilea război mondial. Prin urmare, au fost parte integrantă din crimele comunismului, au fost „crime împotriva umanităţii”, nu au fost „crime de război”. După cum precizează Rusan, „numele pe care le publicăm sînt cele ce au fost culese de pe troiţele din sate sau găsite în Cartea Memoriei” (de Elena Postică, cercetătoare din Republica Moldova). În plus, este semnalat cazul tragic al comunităţilor de români din nordul Bucovinei, care după ultimatumul sovietic au încercat să forţeze repatrierea în masă, în dreptul localităţilor Lunca şi Fîntîna Albă, fiind „mitraliaţi de trupele sovietice, deşi unii dintre ei primiseră asigurarea autorităţilor că vor fi lăsaţi să treacă”. Mii de oameni au fost ucişi, apoi aruncaţi în gropi comune16, iar ulterior doar o parte dintre cei ucişi au fost găsiţi şi identificaţi. În plus,
222 de nord-bucovineni (români, ucrainieni, evrei) se găseau pe o „listă a morţii”, cu personaje considerate „suspecte”, întocmită de NKVD, fiind executaţi imediat ce trupele române au trecut Prutul în iunie 1941, pentru recucerirea teritoriilor luate de sovietici. Ca şi în cazul României, documentarea crimelor şi identificarea victimelor din Basarabia şi nordul Bucovinei este un proces îndelungat.
Un loc important în cadrul volumului Cartea morţilor îl ocupă hărţile sistemului represiv comunist românesc şi sovietic (harta Gulagului românesc alcătuită în 1997; harta locurilor de anchetă, de tranzit şi de detenţie, a judecătoriilor şi tribunalelor militare, precum şi a lagărelor de muncă din Bucureşti şi împrejurimi, alcătuită de Romulus Rusan, pentru volumul Topografia terorii din 2011; deportările etnice din republicile Uniunii Sovietice în „ţinuturile îndepărtate”, Harta Gulagului; provenite din Cartea neagră a comunismului coordonată de Stephane Courtois; o altă hartă a Arhipelagului Gulag, cu menţionarea a numeroase lagăre de deţinuţi; harta represiunilor din nordul Bucovinei). Utilitatea acestor hărţi ar fi fost şi mai mare dacă se găseau soluţii grafice mai fericite decît tipărirea lor pe simplă hîrtie de tipar, dar aceasta ar fi condus la cheltuieli enorme.
Deşi se intitulează Cartea morţilor, din anumite puncte de vedere este o „carte vie”, o „carte deschisă”, care va putea fi completată în anii care vor urma, ceea ce va duce probabil la mai multe ediţii. Chiar la cîteva săptămîni de la publicarea volumului Cartea morţilor, am primit de la Fundaţia Academia Civică o „addenda et corrigenda”. Nu se ştie cînd şi dacă vom cunoaşte exact numărul celor arestaţi, deportaţi, ucişi. După cum scria Romulus Rusan în finalul studiului său introductiv, „tragem o linie, dar nu facem încă adunarea”. Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere strict statistic, indiferent că este vorba despre 100.000 de victime sau de 500.000 de victime, crimele comise de regimul comunist reprezintă tot un democid. Dacă judecăm însă din perspectiva propusă de Cartea morţilor, fiecare „suflet” contează, fiecare victimă a fost un individ, o persoană, cu identitate concretă.
Cartea Morţilor încearcă să dea seamă de toate categoriile de victime ale comunismului, însă folosirea prea riguroasă a standardului inclusivităţii conduce la includerea unor categorii sau cazuri individuale care de fapt nu au fost victime ale comunismului, chiar dacă din punct de vedere cronologic aşa pare. Sau care nu au fost victime directe ale comunismului. Cîteva exemple sînt relevante. Am să încep cu nişte cazuri individuale, care sînt incluse pe lista victimelor comunismului pentru că fac parte dintr-o categorie la fel de incertă. Astfel, pe lista lui Rusan apare cuplul Ceauşescu. Or, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu nu au fost victime ale comunismului. Dimpotrivă. Nu sînt din principiu împotriva includerii unor comunişti sau foşti comunişti pe lista victimelor regimului criminal totalitar comunist. Dacă ne uităm la cazul paradigmatic, Uniunea Sovietică, pînă la urmă Lev Troţki, cel mai important bolşevic alături de Lenin, a fost o victimă a stalinis-mului, fiind asasinat în Mexic de către NKVD. La fel, cei care au fost ucişi din ordinul lui Stalin, foştii revoluţionari bolşevici, în anii „marii terori”, după cum a arătat şi Robert Conquest, au fost victime ale comunismului. La noi, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, care este listat în Cartea morţilor, a fost o victimă a represiunii comuniste (la fel şi fratele mai mic al lui Pătrăşcanu, Nutti/Pafnutie, care era legionar şi a făcut parte din „lotul Ţurcanu”, din cadrul „experimentului Piteşti”). În schimb, Ştefan (Istvan) Foriş, fostul secretar general al PCR, omorît (legenda spune că cu o „rangă”) de generalul de Securitate, directorul Securităţii (şi
agentul INU/NKVD) Gheorghe
Pintilie (Pantelei Bodnarenko), nu a fost o victimă a comunismului, ci a căzut pradă unei răfuieli mafiote intrapartinice.
Includerea lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale în categoria victimelor comunismului este o consecinţă a includerii unei alte categorii, mai largi, cea a persoanelor ucise în evenimentele din decembrie 1989. Este o categorie problematică, al cărei statut trebuie clarificat logic, politic, etic şi cronologic, pentru că altminteri întregul efort de stabilire a numărului de victime şi a identităţii lor poate fi compromis. Ca şi încercarea de a face dreptate.
Dincolo de controversele cu privire la natura evenimentelor din 22 decembrie 1989 – lovitură de stat, mişcare populară, amestec extern, mişcare populară revoluţionară? -există o certitudine: atunci a avut loc o schimbare de regim politic. Din acest motiv, ceea ce s-a petrecut în România intră în categoria mai largă a „revoluţiilor de la 1989″, care au fost revoluţii politice cu o puternică încărcătură civică, autolimitate, antiteleologice, nonutopice, nonideologice, nonviolente (cu excepţia notabilă a României) şi care s-au extins şi în ţara noastră datorită unor efecte de tipul „bulgărelui de zăpadă” sau a „principiului domi-noului”17. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12.08, cînd cuplul Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, regimul comunist din România s-a prăbuşit, iar „revoluţia” s-a încheiat. Această „dezertare” din funcţie a fost forţată de lovitura de stat de natură militară, organizată (sau poate doar executată) de generalul Stănculescu. De aceea, se poate spune că toţi cei care au fost omorîţi pînă la acea dată erau victime ale regimului comunist. În schimb, toţi cei care au fost omorîţi după arestarea cuplului Ceauşescu, cînd regimul comunist deja se prăbuşise, nu au mai fost victime ale „comunismului”. Ele au fost în primul rînd victime ale haosului provocat de cei cărora generalul Stănculescu le-a cedat puterea, feseniştii lui Ion Iliescu, precum şi de „echipe” ale fostului regim, care fie că acţionau împotriva noii puteri, fie că au ascultat de ordine primite din partea noilor autorităţi. Oricît de mult le-a plăcut unora echivalenţa inventată FSN=PCR şi calificarea feseniştilor drept comunişti, neoco-munişti ori criptocomunişti, noua putere instaurată la 22 decembrie 1989 nu a fost comunistă. Prin urmare, este forţată includerea pe lista victimelor comunismului a celor ucişi atunci. Mai ales că unii dintre ei făceau parte din trupele diferitelor arme/ministere sau erau „terorişti”.
Am început cu nişte nume controversate de la sfîrşitul perioadei comuniste, dar la fel stau lucrurile cu o serie de categorii şi persoane incluse pe listă, de la începutul perioadei comuniste sau din perioada incertă de la început. Astfel, nu au ce căuta pe lista „victimelor comunismului” civilii împuşcaţi de către soldaţii sovietici pe teritoriul României, pînă la sfîrşitul celui deal doilea război mondial, după cum am explicat şi ceva mai sus. Oricît de deliberată sau de accidentală a fost uciderea unor civili, oricît de scandaloasă şi imorală a fost asasinarea respectivilor, ei intră în categoria „crime de război”, la fel precum cei ucişi de nazişti, crime judecate în cadrul „procesului de la Nurnberg”. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, „crime de război” au comis şi trupele române pe teritoriul Uniunii Sovietice, oriunde au fost omorîţi civili, femei copii, bătrîni, adulţi neînarmaţi, şi tocmai din pricina unor astfel de crime împotriva evreilor figurează România printre statele participante la Holocaust. Dacă am ideologiza aceste crime, aşa cum au făcut de altfel sovieticii, ele ar intra în categoria crimelor anticomuniste, a „crimelor naziste”, cum le-a calificat propaganda de la Kremlin.
Nu pot fi considerate victime ale comunismului persoanele împuşcate de „partizani sîrbi”. Şi oricît de patrioţi ar fi unii, includerea pe lista victimelor regimului comunist a Mareşalului Ion Antonescu este o eroare logică, istorică şi morală. Ne place sau nu ne place, Antonescu a fost un „criminal de război”. Intrarea sa în război, pentru recucerirea teritoriilor cedate sovieticilor în urma ultimatului făcut posibil de pactul dintre Germania nazistă a lui Hitler şi Rusia comunistă a lui Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un act legitim, patriotic, care i-a atras recunoştinţa şi aprecierea multora, dar care nu îi oferă o dispensă pentru actele comise ulterior. Recucerirea teritoriilor pierdute a fost legitimă, iar notorietatea, aprecierea şi recunoştinţa de care încă se bucură Mareşalui Ion Antonescu între români se leagă tocmai de aceste acte legitime, chiar dacă în acele campanii România a participat alături de Germania nazistă. Acele teritorii au fost pierdute de România tocmai datorită unui pact făcut de sovietici cu Germania nazistă.
Activitatea politică şi militară a Mareşalului Ion Antonescu a devenit ilegitimă în două feluri: prin continuarea campaniei dincolo de Nistru, ceea ce a condus la pierderi enorme de vieţi omeneşti, răniţi şi mutilaţi, dispăruţi şi prizonieri de război; datorită crimelor de război comise împotriva evreilor, din pricina cărora România este pe „lista neagră” a ţărilor participante la Holocaust. Antonescu a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946, la închisoarea Jilava, pentru „crime de război”. Chiar dacă autoritatea care a stat în spatele acestui proces a fost Uniunea Sovietică, iar cei care l-au judecat pe Antonescu au fost „colaboraţionişti”, Mareşalul nu a fost o victimă a comunismului. Şi nici cei care au făcut parte din „lotul Antonescu” şi au fost executaţi pentru „crime de război” (Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al consiliului de miniştri; generalul Constantin-Piki Z. Vasiliu, fostul comandant al jandarmeriei; Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei). În schimb, se poate argumenta că Eugen Cristescu, fostul director general al SSI, care a făcut parte din „lotul Antonescu”, dar nu a fost condamnat la moarte, fiind întemniţat şi murind (oficial) în iulie 1950 la închisoarea Văcăreşti, a fost o victimă a represiunii comuniste, chiar şi tocmai pentru că a fost forţat să colaboreze cu sovieticii şi comuniştii români pentru „reformarea” serviciilor secrete şi transformarea lor în servicii de poliţie politică ale regimului totalitar.
Concluzii
Obiecţiile de mai sus nu scad cu nimic valoarea de ansamblu a volumului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, care reprezintă o încununare a eforturilor de cercetare şi a militantismului civic, făcute de mai bine de două decenii, de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Despre importanţa istorică a Alianţei Civice, fondată şi condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, am scris pe larg în volumul „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu. O parte din eşecul CDR şi a liderilor politici ai acesteia din perioada 1996-2000, cînd a fost la guvernare, s-a datorat tocmai înstrăinării de spiritul şi obiectivele pe termen lung ale Alianţei Civice. Este simptomatic că au dispărut de pe scena partidelor parlamentare tocmai principalii parteneri politici ai Alianţei Civice din cadrul Convenţiei Democratice, inclusiv principala sa forţă politică, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, precum şi formaţiunea politică născută din AC, Partidul Alianţei Civice, în schimb Alianţa Civică şi-a continuat activitatea în mod triumfal. Semn că proiectul Alianţei Civice nu s-a limitat la tentativa (reuşită) de dizlocare de la putere a Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu (transformat în FDSN/PDSR/PSD). O parte importantă a proiectul civic s-a legat de înfiinţarea Fundaţiei Academia Civică, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezisenţei de la Sighet, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismlui, de publicarea a numeroase cărţi, studii, volume de documente ş.a.m.d. De fapt, întreaga activitate a Fundaţiei Academia Civică merită o analiză detaliată, care ar necesita însă mai mult spaţiu decît rezervat aici recen-ziei-comentariu pentru unul dintre produsele acestei organizaţii importante – volumul Cartea morţior.
De fiecare dată cînd apare o carte valoroasă (şi nu au apărut prea multe) despre regimul comunist din România, o includ în bibliografia cursurilor mele cu studenţii de la ştiinţe politice. Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări trebuie însă inclusă în bibliografia obligatorie a istoriei naţionale, în manualele de istorie şi educaţie civică, în marile dezbateri care aşteaptă să fie duse în societatea noastră despre trecutul, prezentul şi viitorul nostru.
Note
* Recenzie-interpretare la volumul publicat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonare şi studiu introductiv Romulus Rusan, colaboratori Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, editor
Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. Bibliografia lui Rudolph Joseph Rummel este enormă, nu voi menţiona aici decît cîteva titluri: Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990; Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992; Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994. Rezumate ale acestor volume ori chiar textele parţiale sau integrale ale acestora, precum şi studii publicate în reviste de specialitate ori articole rezumative pot fi accesate pe site-ul Rummel, www.hawa ii.edu/powerkills/.
Vezi Stephane Courtois, „Crimele comunismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 11. Courtois a avansat cifra de 20.000.000 de morţi pentru URSS, care coboară mult estimarea mondială.
Dicţionarele limbii române vin cu variante diferite de plural pentru termenul „genocid”. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 418, vine cu varianta genocid/genociduri, în vreme ce Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM),
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (ediţia a Il-a revăzută şi adăugită) spune că varianta corectă este genocid/genocide. Ambele au apărut sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române. În textele mele folosesc varianta DOOM pentru „genocid”, „democid” ori „politi-cid”, chiar dacă ultimele nu au pătruns încă în bagajul lingvistic colectiv. În schimb, programatic, cu excepţia termenilor generici naţionali (România, român, românesc) şi a numelor proprii, nu recunosc grafia cu „î” din „a” propusă de aceeaşi Academie Română pentru tot felul de termeni, unii chiar ridicoli. Pentru ortografia din perioada dominaţiei comuniste sovietice din ţara noastră, vezi nota de subsol despre documentele Securităţii externe/DIE privind mişcarea legionară. Cînd Robert Conquest şi-a publicat prima ediţie din The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the Thirties, adică în 1968, a fost acuzat că este un „Cold Warrior”, pentru că în toate cărţile consacrate crimelor bolşe-vico-sovietice (de pildă cele despre „foametea” provocată), ar fi exagerat numărul acestora, din pricina urii pe care le-o purta comuniştilor. Estimările lui Conquest au fost făcute pe vremea comunismului, fără acces la documentele secrete îndoielnice ale poliţiei politice, fără să dezgroape morţi din gropi comune, fără consultarea registrelor de stare civilă, şi au fost contestate vehement de filoco-muniştii occidentali, dar pînă la urmă s-au dovedit apropiate de cifrele reale ale democidului comunist. În 1990, după ce arhivele sovietice au fost deschise, editorul l-a invitat pe Robert Conquest să îşi extindă, revizuiască şi să dea eventual un nou titlu cărţii sale, iar autorul a sugerat ca noul titlu să fie I Told You So, You Fucking Fouls. Pînă la urmă a apărut în varianta The Great Terror. A Reassessment, tradusă şi la noi, în 1998, la Humanitas. Între timp, în 2008, a apărut a patra ediţie, The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the 1930s. După ştiinţa mea, nimeni de la noi nu a urmat metodologia lui Conquest ori ce cea a lui Rummel, pentru a estima numărul victimelor regimului comunist.
Pentru a nu lungi prea mult această recenzie, nu am să citez aici aceste definiţii. Ele se găsesc în literatura de specialitate. De pildă, vezi Courtois, „Crimele comunismului”, pp. 12-15. Am să citez aici doar definiţia genociduluI din noul Cod Penal francez (1992) reprodusă de Courtois: „Fapta săvîrşită ca urmare a executării unui plan concertat tinzînd la distrugerea parţială sau totală a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios sau a unui grup determinat pe baza oricărui alt criteriu arbitrar” (sublinieri S. C.). După cum precizează istoricul francez, „noţiunea de crimă împotriva umanităţii este complexă şi conţine crime clar definite. Una dintre crimele specifice este genocidul.” De pildă, vezi dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru, care conţine integral un text al lui Horia Sima adresat liderilor comunităţilor internaţionale. Intitulat „Situaţia Romîniei după 19 ani de sclavagie comunistă şi politica puterilor occidentale, 1944-1963. O luare de poziţie a mişcării legionare romîneşti”, textul cerea printre altele organizarea alegerilor libere în ţara noastră, sub control internaţional, cu participarea tuturor forţelor politice. Autorul informa comunitatea internaţională de genocidul sovietic-comunist şi cerea dreptate: „mişcarea legionară face responsabil regimul sovietic al URSS împreună cu regimul comunist al Romîniei pentru asasinarea a peste 1,5 milioane de cetăţeni romîni nevinovaţi în timpul de după cel de-al doilea război mondial”. În conformitate cu normele ortografice ale vremii, documentul Securităţii grafia cu „î” din „i” numele ţării şi al cetăţenilor săi.
Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti, pp. 56-57, pp. 79-86, p. 114. În tabelul de la p. 114, autorul cumulează victimele din România (891.300), Basarabia, Bucovina & teritorii înstrăinate
(1.500.000), plus „România întregită” (411.000), şi ajunge la un total
de 2.802.3000 victime. La pagina
116, estimările minimale ale lui Mătrescu pentru victimele comunismului internaţional sînt de 313.759.300, iar cele maximale sînt de 354.519.000. Singurul mod în care pot recomanda volumul lui Mătrescu studenţilor mei şi altora este în mod negativ, ca exemplu psihopatologic extrem de teorie conspiraţionistă care pune pe seama evreilor, în particular a iudeo-francmasoneriei, crimele comise în Gulagul comunist (numit „Holocaustul roşu”), neagă Holocaustul, asta cînd nu îl pune tot pe seama evreilor, ori încearcă să-l diminueze şi distorsionează istoria ultimelor secole pentru a se potrivi celor mai aberante teze pe care le-am citit în ultimele decenii.
Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România a fost publicat în 2004. El poate fi accesat în formă pdf la http ://www.antisemitism.ro/uploads/ 283/comisia-wiesel-raport-final-ro.pdf .
Pentru textul raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, vezi http://cpcadcr.presi dency.ro/upload/RAPORT_FINAL_ CPADCR.pdf .
Am promis că revin cu estimările privind România ale celui mai important cercetător din lume al demo-cidelor, R. J. Rummel, care menţionează estimarea minimală (245.000 de morţi) şi pe cea maximală (920.000 de morţi), după care vine cu propria sa estimare (435.000 de morţi). Pentru aceste cifre, vezi site-ul citat mai sus, în particular link-urile tematice.
„Memoriul” Regelui Mihai I destinat preşedintelui Roosevelt, publicat pentru prima dată în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 245-259, apud Rusan, „Argument la Cartea morţilor”, p. 15. Textul memoriului (care este alăturat scrisorii trimise de rege preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, pe 24 ianuarie 1945), se găseşte şi în volumul Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 58-79. În mod concret, regele arată următoarele, referindu-se la mai multe dintre nelegiuirile sovieticilor: „Cazul românilor prizonieri de război după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”. FDR a murit în aprilie 1945, dar chiar dacă ar mai fi trăit este greu de crezut că s-ar mai fi schimbat soarta militarilor români luaţi prizonieri de sovietici, dată fiind bunăvoinţa excesivă arătată de liderii occidentali faţă de aliatul lor Stalin. O serie de istorici români oferă alte estimări privind numărul militarilor făcuţi prizonieri de către sovietici, dar pe fond problema rămîne aceeaşi.
O asemenea lectură, cu voce tare, care se face permanent, a victimelor identificate ale Holocaustului, am auzit la muzeul Yad Vashem din Ierusalim.
Uwe Broessner estimează că „Pînă la sfîrşitul războiului cifrele etnicilor Germani care au luptat în trupele Waffen SS au ajuns la circa 60.000″. Vezi Uwe Broessner, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I”, http://www. ba naterra.eu/romana/broessner-uwe-et nicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i .
În memoriul adresat lui Roosevelt, Regele Mihai I sesiza şi deportarea cetăţenilor români de naţionalitate germană de către sovietici. Stephane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009. Masacrarea a mii de civili sau prizonieri de război, iar apoi înmor-mîntarea lor de-a valma, în uriaşe gropi comune, a fost o practică „ordinară” a sovieticilor, care a fost demascată tocmai de nazişti, care au descoperit în timpul războiului militarii polonezi prizonieri, executaţi şi îngropaţi după masacrul de la Katyn. În cartea lui Conquest despre „marea teroare” se vorbeşte despre mai multe asemenea gropi comune, mai mari decît cele de la Katyn, unde acoliţii lui Stalin i-au îngropat pe proprii lor cetăţeni epuraţi, cei mai mulţi membri ai partidului comunist, bolşevici participanţi la revoluţia din 1917, militari, cekişti, membri de partid, etc. Pentru clarificări conceptuale, teoretice şi politice privind schimbările de regim politic din fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, vezi Vladimir Tismăneanu (editor), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999), în particular studiile semnate de Daniel Chirot, S. N. Eisenstadt, Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Jeffrey C. Isaac, Tony Judt. De altfel, cartea a fost tradusă şi în limba română, la editura Polirom din Iaşi.
Bibliografie
Broessner, Uwe, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I” (http ://www.banaterra.eu/romana/br oessner-uwe-etnicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i).
Courtois, Stephane, „Crimele comunismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1998.
Courtois, Stephane, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009.
Chiriţoiu, Mircea, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantinul, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.
Rummel, Rudolph Joseph, Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990.
Rummel, Rudolph Joseph, Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992.
Rummel, Rudolph Joseph, Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994.
Rusan, Romulus (coord.), Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. ‘
Tismăneanu, Vladimir (ed.), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
*** Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
*** Dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru.
Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimeleîn cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti,
*** Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România, 2004 (http://www.antise mitism.ro/uploads/283/comisia-wie sel-raport-final-ro.pdf).
*** Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006 (http://cpcadcr.presidency.ro/upload
/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf)
Caracteristici ale procesului decizional la nivel regional. De la caracteristici la eficientă administrativă (Features of decizion-making process at the regional level. From features to administrative efficiency)
/în Numarul 1(3)-2014 /de Dorina ȚICUCaracteristici ale procesului decizional la nivel regional. De la caracteristici la eficientă administrativă (Features of decizion-making process at the regional level. From features to administrative efficiency)
Dorina ŢICU
Abstract. The decision-making process et the administrative level is the mechanism through which the decisions are taken. It is a laborious process that encompasses a multitude of dimensions that overlap the public policies cycle with all its stages (problem definition, choosing alternatives, decision-making process, implementation and evaluation of the decision implemented) and that ensures in a less or a greater manner the administrative efficiency, especially in a context of decentralization of this sector or of regionalization. From this point of view, the role of this article is to identify, on the basis of a quantitative study conducted at the level of the administration of the Region of Moldavia, on the city-halls of Botoşani, Iaşi, Bacău, Suceava, Vaslui, Piatra Neamt, Focsani, Galati, the main features of the decision-making process and to place them under an integrated model in order to try to satisfy the principle of efficiency. Outlining such a model has a role in both scientific and comprehensive, but also of good practice-integrator for the various administrative centres in the context of the requirements imposed by the process of regionalization.
Keywords: decision making process, efficiency, public policies, public administration..
Introducere: procesul decizional la nivel administrativ
Caracteristicile propii procesului decizional la nivel administrativ pot fi derivate de la nivelul ciclului politicilor publice, identificându-se pe tot parcursul desfăşurării şi succedării etapelor acestuia. La modul general, ciclul unei politici publice cuprinde cinci etape: stabilirea agendei; formularea politicii; luarea deciziilor; implementarea politicii şi evaluarea politicii, etape în care decizia este prezentă, deşi unii au-tori1 susţin că implementarea şi evaluarea politicilor sunt două mecanisme total distincte ce trebuie analizate separat.
Harold Lasswell distinge între următoarele etape atunci când vine vorba de a plasa decizia în contextul
ciclului politicilor publice: informarea (concentrarea pe culegerea de informaţii necesare, previziunea şi planificarea), promovarea (crearea de politici alternative), prescrierea (enunţarea regulilor de conduită), invocarea (formularea de aprecieri ale conduitei parţiale pe baza prescrierilor), evaluarea (momentul aprecierii succesului sau a eşecului deciziilor), încheierea (momentul încetării prescrierilor şi a instruiri-lor)2. Ulterior, în anii ’70, Wogwood şi Gunn ne oferă o altă taxonomie a ciclului de desfăşurare a politicilor publice: a decide să decizi (sau stabilirea agendei), a decide cum să decizi (filtrarea principalelor alternative pe baza unor criterii clar stabilite), definirea chestiunii (definirea cauză-efect a problemelor pentru a putea trece la etapele ulterioare), prognoza (generarea alternativelor), stabilirea de obiective şi priorităţi (identificarea posibilelor constrângeri ale alternatvelor deja definite), analiza opţiunilor (ce presupune controlul politicilor), implementarea, monitorizarea şi controlul politicilor (presupune punerea în practică a unei opţiuni şi evaluarea rezultatelor), evaluarea şi revizuirea (aducerea de îmbunătăţiri politicii), menţinerea, succesiunea şi revizuirea politicii (decizia finală cu privire la strategia viitoare a politicii res-pective)3.
Indiferent cum vom enunţa aceste etape, procesul decizional face apel la ele, dezvoltând un parcurs raţionalizat, cu caracteristici specifice sau care capătă elemente de specificitate de la o unitate administrativă la alta, precum şi de la o regiune la alta, dar care sunt necesare a fi studiate în contextul sistemic, al unui „mediu”4 autohton supus unor procese de reconstucţie administrative, aşa cum este şi regionalizarea.
Definind regionalizarea ca „împărţire în regiuni sau districte administrative”5, provocarea siste-mică administrativă va trebui să răspundă atât unor factori „endogeni, cât şi exogeni”6: dificultăţile economice de la nivel statal, opţiunile fundamentale de politică economică, concepţiile comune despre dezvoltare (ca factori endogeni) şi modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente regionale sau intensificarea schimburilor (ca factori exogeni)7. Din acest punct de vedere, regiona-lizarea poate divide, dar şi uni; totodată, ea paote contura noi instituţii administrative, precum şi noi mecanisme decizionale la niveluri diferite, care necesită a fi fundamentate pentru a garanta eficienţa administrativă. Fundamentarea lor presupune o dimensiune teoretico-cogni-tivă, ştiinţifico-analitică, ce poate deveni un punct de plecare pentru metodologii viitoare şi pentru practici fundamentate. Din acest punct de vedere, cercetarea spaţiului administrativ şi a procesului de luare a deciziilor devin necesare.
Metodologie şi eşantion
Studiul de faţă are un caracter prescriptiv şi îşi propune să iden
tifice mecanismele şi procesele pe care procesul decizional îl activează la nivel administrativ, folosind ca instrument de lucru chestionarul. Eşantionul cercetării este format din 648 de respondenţi, angajaţi ai primăriilor din oraşele Piatra Neamţ, Iaşi, Bacău, Vaslui, Suceava, Focşani, Galaţi, Botoşani. Eşantionul este reprezentativ pentru partea Moldovei, populaţia de funcţionari publici angajată în instituţiile primăriilor moldovene fiind destul de omogenă; aceasta înseamnă o medie de circa 1,51% din populaţia totală de funcţionari publici din aceste instituţii (5317) şi foloseşte tehnica bulgărelui de zăpadă.
Rezultate: caracteristici ale procesului decizional la nivel regional (Modelul 1)
La nivel general, pentru a contura un model de luare a deciziilor în administraţia publică românească la nivel regional s-au operaţionalizat 15 itemi cu rolul de a cuprinde diferitele dimensiuni ale procesului decizional. Din totalul răspunsurilor valide – 91,5% – 64,2% declară că procesul decizional presupune următorii paşi: se defineşte problema – se identifică scopul – se formulează toate alternativele – se identifică alternativa cea mai bună -pentru ca la final să se ajungă la cea mai bună alegere; 17,6% declară că procesul decizional presupune definirea problemei – identificarea unei alternative deja aplicate, care este cunoscută decidenţilor – redefinire a problemei din această perspectivă -punerea în practică a alternativei -dacă nu e funcţională, se caută altă alternativă care să nu difere cu mult de cea anterior pusă în practică; 9,7% pornesc de la definirea problemei – căutarea unei alternative în urma unui proces de negociere -alegerea soluţiei optime, recunoscută de toată lumea în baza unor rutine – punerea ei în practică (vezi Tabelul 1: Paşi ai procesului decizional).
În procesul decizional se vizează, conform respondenţilor, păstrarea politicilor existente – 38,6% -politicile se pot schimbă, dar nu drastic – 23,6% – sau, dimpotrivă, se urmăreşte schimbarea (20,1%.) Când se ia o decizie se discută toate problemele legate de ea (65,3%), unele probleme sunt ignorate în favoarea altora (13%) sau problemele sunt impuse de coordonator, unele putând fi eludate cu bună ştiinţă (11,6%). 58,8% declară că procesul decizional este un act strategic, planificat încă de la început, 15,9% declară că este un proces reglementat, dar nu e neapărat coerent dacă grupul o impune, iar 8,5% susţin că nu e neapărat coerent, poate fi schimbător şi cu erori. 26,1% declară ca la locul lor de muncă contează procesul instituţionalizat prin care se ia decizia, 25,9% susţin reluarea procesului dacă undeva a intervenit o eroare, iar 19,6% dintre respondenţi se axează pe coordonarea activităţii la nivelul grupurilor, chiar dacă se apropie de rutină, rata non-răspunsurilor fiind de 28,4%. În procesul decizional, mecanismele activate au la bază cooperarea între membri, între grupuri (ce nu implică consensul total) – 40,6% – consensul tuturor – 20,2% – sau partene-riatul cel puţin al unora dintre cei implicaţi – 10,5%.
În aceea ce priveşte prezenţa grupurilor parteneriale de partid care pot să fie implicate în procesul decizional, 35,6% dintre respondenţi declară că acestea se recunosc, dar trebuie să se supună unor reguli generale de desfăşurare a procesului în sine, 15,8% declară că pentru a avea un proces decizional de succes este necesar ca ele să fie recunoscute, iar 10,8% declară că ele nu sunt recunoscute la nivelul procesului decizional administrativ (vezi Tabelul 2: Grupuri parteneriale de partid).
Grupurile parteneriale de partid
se recunosc 100
Valid |
231 |
nu se recunosc 70
se recunosc, dar trebuie să se supună unor reguli
Lipsă Total |
Total 401
247 648
Tabelul 2. Grupuri parteneriale de partid
55,4% dintre respondenţi declară că decizia se ia în funcţie de motivaţia folosirii eficiente a resurselor, 10,2% susţin că decizia se ia pentru a remedia daunele, iar 5,6% susţin că decizia se ia pentru că aşa susţin rutinele zilnice. În raport cu noutatea deciziei, 16% declară că decizia tinde spre nou, 12,2% declară că decizia se modelează după alte decizii deja aplicate, iar 37% declară că deciziile pot fi şi noi, dar şi modelate după alte modele. 31% susţin că scopul deciziei este de a atinge cel mai mare câştig, 22,7% susţin că scopul deciziei se identifică cu scopul grupului implicat în procesul decisional, iar 8,3% susţin că deciziile se iau pentru a avea susţinere politică.
De asemenea, din totalul respon-denţilor, 30,1% susţin că decizia este precisă, 4,5% susţin că este imprecisă, iar 25,5% susţin că tinde spre precizie. Este de remarcat că, în acest caz, rata non-răspunsurilor
este foarte ridicată: 40%. 49,2%
dintre respondenţi susţin că decizia este strategică, planificată, 15,4% susţin că decizia este complexă, iar 14,5% susţin că decizia trebuie să fie cât mai simplă, rata non-răspun-surilor fiind de 20,8%. 21,1% susţin că autoritatea deciziei nu poate fi contestată, 36,6% declară că autoritatea deciziei poate fi contestată, dar se întâmplă rar, iar 5,7% declară că autoritatea deciziei e contestată, fiind necesară de multe ori negocierea.
Decizia vizează rezultatele -43,4%, se axează pe importanţa beneficiarilor – 11,7% sau se centrează pe înseşi procesele de luare a deciziilor: 10,3%. 23,8% dintre res-pondenţi declară că decizia se ia în conformitate cu procedurile teoretice, 23% – în conformitate cu practica zilnică, 16% – cu valorile grupului, rata non-răspunsurilor fiind de 37,2%. In general, în raport cu raţiunea deciziilor, 41,4% dintre res-pondenţi declară că iau decizii după o logică economică: a costurilor şi a beneficiilor deciziilor, 33,2% susţin logica ce e clar stabilită de reglementările obiective, iar 8% susţin logica paşilor mărunţi, deoarece logica economică aparţine mai mult grupurilor de interese de pe piaţă.
In raport cu criteriile folosite la nivelul deciziei, este de remarcat (vezi Tabelul 3: Criterii de luare a deciziilor) că toţi itemii sunt valorizaţi.
Criteriul___________________ %________ Criteriul________________________ %
1. Susţinere politică 14% 6. Stabilitate 31,6%
2. îmbunătăţire progresivă 30,6% 7. Bine general 43,7%
3. Obiectivitate 46,3% 8. Beneficiile grupului-decizional 10,5%
4. Costuri şi beneficii 39% 9. Etică 28,9%
5. Continuitate______________ 26% 10. Loialitate____________________ 14,7%
Tabelul nr. 3. Criterii de luare a deciziilor
Se poate observa că cele mai mari scoruri le-au obţinut criteriul obiectivităţii – 46,3% şi apoi al binelui general – 43,7%, urmat de criteriile costurilor şi beneficiilor -câte 39% (vezi Tabelul 3: Criterii de luare a deciziilor).
În ceea ce priveşte criteriul eficienţei, intensitatea sa obţine un procentaj de 90,5% pentru criteriile „important” şi „foarte important” şi de 78,1% pentru criteriul „foarte important”, fiind procentajul cu cea mai mare valoare dintre cele supuse atenţiei (vezi Tabelul 4: Eficienţa).
Nr. Criteriul Eficienţa – %
___________________________________________________________________________________________________________________ 2__________
1 Deloc important 4,1
2 Neimportant 1,5
3 Nici important, nici neimportant 3,9
4 Important 12,4
5 Foarte important 78,1
Tabelul 4. Eficienţa
Ajungând în acest punct al analizei, vom integra aceste caracteristici generale ale procesului decisi-onal la nivel regional în cadrul unui model decizional, model pe care îl vom numi aici, Modelul 1, următorul pas presupunând identificarea caracteristicilor procesului decizional prin prisma criteriului eficienţei pentru a contura un model al procesului decizional care să satisfacă acest criteriu şi pe care îl com compara cu modelul anterior conturat (Modelul 1).
Rezultate: către un model al eficienţei la nivel administrativ (Modelul Eficienţei – ME)
Conturarea modelului administrativ de desfăşurare a procesului de luare a deciziilor în condiţiile generale ale eficienţei a presupus o imagine integrată a intensităţilor (orientate pozitiv) pentru criteriul eficienţei (luând în calcul intensităţile „în mare măsură” şi „în foarte mare măsură”), realizând ulterior o medie a celor două pe care am comparat-o cu frecvenţele obţine pe fiecare item în parte al Modelului 1. Din acest punct de vedere, în primul rând acest model al eficienţei păstrează aceeaşi paşi pe care modelul dezvoltat la nivel regional îi marcase (vezi Tabelul 5: Modelul eficient -paşi decizionali).
În raport cu ideea de păstrare sau nu a politicii, ca şi la nivelul modelului general, potrivit acestui model ce valorizează eficienţa la nivel administrativ, respondenţii susţin în cel mai mare procentaj că atunci când se ia o decizie trebuie să se păstreze politicile existente. 42,6% susţin această poziţie incrementală la nivel decizional, spre deosebire de 38,6% – la nivelul modelului general, identificat anterior. 75,1% dintre respondenţi consideră că toate problemele trebuie să fie discutate când se ia o decizie (spre deosebire de 65,3% la nivelul caracteristicilor anterior identificate).
Eficienţă:
Frecvenţă % % valid
Lipsă Total Valid |
important Valid
foarte important
Lipsă
Total
definire problemă-scop-alternati-ve-alegerea cea mai bună
definire-alternativă cunoscută-re-definire problemă-practică
definire-cautarea unei alternative-alegere soluţie recunoscută
Total
definire problemă-scop-alterna-tive-alegerea cea mai bună
definire-alternativă cunoscută-re-definire problemă-practică
definire-cautarea unei alternative-alegere soluţie recunoscută
Total
49
14
5
68 5
73 315
72
46
433
26
459
67.1 72.1
19.1 20.6
6.8 7.4
93.2 100.0
6.8
100.0
68.6 72.7
15.6 16.6
10.0 10.6
94.3 100.0
5.7
100.0
Tabelul 5. Modelul eficient – paşi decizionali
60,6% consideră decizia un act strategic (58,8% la nivelul caracteristicilor generale); 33,5% susţin reluarea procesului dacă undeva a intervenit o eroare, spre deosebire de 25,9%. 56,2% susţin cooperarea membrilor în procesul de luare a deciziilor, spre deosebire de 40,6%; 35,7% susţin că grupurile parteneriale de partid se recunosc la nivel administrativ, dar trebuie să respecte legile generale; 55,9% susţin că principala motivaţie a deciziei sunt resursele (faţă de 55,4%); 40,1% susţin că deciziile nu sunt mereu noi, ci pot urma alte modele similare deja implementate
(spre deosebire de 37% la nivelul caracteristicilor generale identificate anterior); 31,7% susţin că scopul deciziei este cel mai mare câştig (spre deosebire de 31%); 27,7% susţin că procesul decizional este precis (spre deosebire de 30,1%); 53,4% susţin că decizia este strategică şi planificată (faţă de 45,2%); 35,1% susţin că autoritatea deciziei poate fi contestată, dar acest lucru se întâmplă rar (faţă de 36,6%); 40,8% susţin că decizia se axează pe rezultate (faţă de 43,4%); 23,3% – decizia are la bază mai ales procedure teoretice (faţă de 23,8%); 48,1% susţin o logică economică în luarea deciziilor (faţă de 41,4%).
În ceea ce priveşte criteriile la nivelul acestui model al eficienţei, conform Tabelul 6: Modelul eficient – criterii comparaţii, trei din zece criterii au valori mai scăzute decât la nivelul modelului 1, identificat anterior (îmbunătăţirea progresivă, stabilitatea, etica şi loialitatea), unul are exact aceeaşi valoare (susţinerea politică), iar restul au valori mai mari, cea mai mare diferenţă fiind dată de criteriul costurilor şi al beneficiilor, care este cel mai mult accentuat.
Model 1 |
ME |
Criteriul |
Model 1 |
ME |
14% |
14 |
6. Stabilitate |
31,6% |
28,6 |
30,6% |
28,7 |
7. Bine general |
43,7% |
46 |
46,3% 39% 26% |
49,5 45,6 27,6 |
8. Beneficiile grupului-de- 9. Etică 10. Loialitate |
10,5% 28,9% 14,7% |
10,6 27,6 8,9 |
Tabelul 6. Modelul eficienţei (ME) – criterii comparaţii
Pe de altă parte, în raport cu cei cincisprezece itemi care au realizat caracterizarea modelului identificat la nivel general (pe care l-am numit generic modelul 1) şi modelul eficienţei (ME), patru au valori mai mici decât cele ale ale modelului care a fixat caracteristicile generale ale procesului decizional (Modelul 1): decizia nu este neapărat mai precisă şi eficienţa nu este dată de creşterea gradului de precizie; decizia nu vizează neapărat rezultatele; nu se axează neapărat pe mai multă teorie şi, în raport cu contestarea autorităţii la nivelul procesului, activitatea de contestare se realizează mai uşor.
Concluzii
Elementele de logică decizională sunt derivate din specificul administrativ la nivel instituţional. Aceste caracteristici pot fi enunţate conclu-ziv după cum urmează: motivţia deciziei ţine de folosirea eficientă a resurselor, noutatea sau vechimea deciziilor nu intră într-o logică deci-zională strictă, iar deciziile au ca scop cel mai mare câştig posibil pentru comunitate.
In general, procesul decizional la nivel administrativ este unul planificat, strategic, complex, are în vedere rezultatele obţinute şi, în baza nevoilor lor, se poate contesta, deşi paşii de urmat sunt clar stabiliţi şi clarificaţi de la început şi dezvoltă o comunicare deschisă, de la egal la egal, dinspre linia administrativă către cea publică, formată din cetăţeni. Eficienţa modelului de luare a deciziilor nu pare a fi determinată negativ strict de factorul politic, care îşi are rolul său, ci, mai degrabă, de determinismul administrativ, de cadrul teoretico-metodologic administrativ, care încorsetează decizia şi procesul decizional, ceea ce face ca precizia, strategia, planificarea, posibilitatea determinată de a contesta autoritatea, centrarea exclusiv pe rezultate, şi nu pe costuri şi beneficii, să apară ca piedici în atingerea criteriului la nivelul procesului.
Pornind de la aceste dimensiuni ale procesului decizional în administraţia publică românească, putem identifica, în fond, linii directoare care marchează o administraţie publică de succes sau care îşi propune să implementeze politici publice cu o finalitate pozitivă pentru comunitate, pornind tocmai de la elementele de logică decizională care preced sau însoţesc politicile publice şi care să facă faţă în contextul descentralizării şi al regionalizării.
Note
1 Michael Scriven, Goal Free Evaluation. School Evaluation: The Politics and Process, Berkley, California, 1973, p. 24.
2 Harold Lasswell, The Decision Process: Seven Categories of Functional Analysis, College Park, 1956, p. 56.
3 Brian Hogwood, Lewis Gunn, Introducere în politicile publice, Editura Trei, Bucureşti, 2000, pp. 8-15.
4 David Easton, A Szstems Analysis of Political Life, John Wiley and Sons, Inc., New York, 1965, p. 24.
Michael Keating, Noul regionalism în Europa Occidentală. Restructurare teritorială şi schimbare politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 12.
Rodica Zaharia, Tiberiu Brăilean, Regionalizare şi globalizare, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2006, p. 11.
Dan Negescu, „Spre o tripolarizare a comerţului mondial”, în Tribuna Economică, nr. 15, 1995, p. 28.
Dilemele regionalizării: între federalismul constituţional şi personalizarea puterii în numele interesului public* (Dilemmas of regionalisation: between constitutional federalism and the personalization of power in the name of public interest)
/în Numarul 1(3)-2014 /de Emanuel COPILAȘDilemele regionalizării: între federalismul constituţional şi personalizarea puterii în numele interesului public* (Dilemmas of regionalisation: between constitutional federalism and the personalization of power in the name of public interest)
Emanuel COPILAŞ
Abstract. Public life in Romania is animated by a new subject, the reappraisal of the Constitution. Is it predictable, at least to a certain point, how ample will these changes be and how will they contribute to the improvement of the daily life of Romanian citizens? These are just some of the questions the above mentioned initiative raises. It has become almost a habit for political analysts to regret the population’s lack of civism in problems of general interest. But a strong civil society is improbable in a country with extended and almost continuous economic difficulties. Political rights are absent or at least dysfunctional in the absence of economic rights. This is where the new Constitution could prove its utility: by becoming a federation, Romania could offer an authentic meaning to the extremely used term of regionalization. But how feasible is this project in the present conditions? And what consequences might entail?
Keywords: regionalization, federalization, public interest, civism, democracy.
Chiar şi în absenţa unei specializări în domeniul dreptului, cum este cazul autorului, problematica revizuirii Constituţiei este un subiect de interes public, aşa cum au demonstrat-o recent întâlnirile organizate de către Asociaţia Pro Democraţia în cadrul Forumului Constituţional la care au participat sau au fost invitaţi să participe, pe lângă specialişti în drept şi ştiinţe politice, şi cetăţeni, ONG-uri sau reprezentanţi ai comunităţilor locale – neputând face deci obiectul unei abordări exclusiv juridice. Modificările conţinute în noul proiect de constituţie ne vor afecta, în calitate de cetăţeni, pe toţi; pe cale de consecinţă, toţi avem un cuvânt de spus în cadrul acestui proces. Chiar dacă majoritatea preferă să îl ignore, concen-trându-se asupra altor priorităţi, cum ar fi problemele cotidiene, tot mai frecvente şi tot mai apăsătoare.
Departe de mine autosuficienţa moralistă sau tendenţiozitatea ironică; distanţarea societăţii de politic în general este un fenomen care, (şi)
datorită crizei structurale pe care o parcurgem, a atins cote alarmante. Consecinţele nu vor întârzia să apară. Pe de altă parte, mai putem sau mai avem dreptul să deplângem ritualic incapacitatea societăţii civile de a se coagula în primul rând, apoi de a oferi un răspuns coerent şi articulat la prezentele dificultăţi? Care societate civilă? A ONG-urilor, mass-mediei, universităţilor? Reprezintă membrii acestora majoritatea populaţiei României? Nu. Doar o mică, deşi activă, minoritate. În ce măsură se exprimă această minoritate în numele întregii societăţi este o altă problemă. Cum putem, pe de altă parte, pretinde civism şi moralitate de la muncitorii cu salarii mizere şi contracte de muncă de la o lună la alta? Sau de la pensionarii care frecventează tot mai des cantinele sociale şi se împrumută de la o pensie la alta pentru a avea ce mânca? Sau de la milioanele de emigranţi? Nu cumva, aşa cum scria Alexandr Zinoviev, „este imoral să ceri cuiva să fie o fiinţă morală dacă-i lipsesc acele minime condiţii de viaţă care-ar permite societăţii să-i pretindă moralitate”?
Ce ar putea însemna federalismul constituţional pentru România?
În loc să deplângem condescendent lipsa de interes pentru problemele publice, ar trebui să ne îndreptăm atenţia către cauzele structurale care o fac posibilă. Tocmai din acest motiv este importantă revizuirea
Constituţiei: noua formă ar putea include articole care să trateze explicit acest aspect. Dacă ne gândim la privatizările oneroase şi abuzive care au avut loc deja (Petrom fiind cel mai nefast exemplu), nemai-vorbind de cele care se preconizează (exploatarea auriferă de la Roşia Montană, cea a gazelor de şist sau a cuprului), sau la dezastrul din sistemul de sănătate, unde, pe lângă faptul că bugetul s-a diminuat drastic, marea majoritate a medicilor prescriu (încălcând, din raţiuni ce ţin în primul rând de interesul personal, jurământul lui Hipocrate) medicamente importate, mult mai scumpe (şi mai profitabile) decât cele autohtone deoarece institutele şi fabricile româneşti unde se produceau medicamente dispar de la o zi la alta, nemaifiind rentabile din punct de vedere al încasărilor pe care le aduc la bugetul de stat – noul proiect de Constituţie ar putea include un articol sau măcar un paragraf explicit referitor la proprietatea publică. Paragraful al doilea al articolului 14 din Constituţia Germaniei prevede că „Proprietatea implică obligaţii. Fructificarea sa va servi de asemenea binelui public”. S-ar obţine astfel un cadru legal pentru confiscarea averilor ilicite. Constituţia României insistă în schimb asupra drepturilor individuale ce decurg din proprietatea privată, menţionând doar în treacăt: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” (art. 44, paragraful 2). Nu există nicio referinţă clară, distinctă în ceea ce priveşte proprietatea publică. De ce ar fi necesară o astfel de referinţă? Pentru că un stat care protejează mai mult proprietatea privată decât proprietatea publică este un stat fragil, care riscă în permanenţă să fie dezechilibrat de interese particulare şi care, mai important, pierde încrederea propriilor cetăţeni, dimi-nuându-le totodată interesul pentru problemele publice. Asta în cazul în care noţiunea de cetăţean mai posedă relevanţă. Cum poate garanta un stat drepturile politice – plân-gându-se apoi de indiferenţa cu care sunt întâmpinate şi de diminuarea constantă a participării la vot şi nu numai – când nu procedează la fel în ceea ce priveşte un minimum de drepturi economice? Noul cod al muncii, în care drepturile angajaţilor au scăzut proporţional în raport cu drepturile angajatorilor, o dovedeşte din plin. Rolul statului nu este numai acela de a se retrage cât mai mult posibil, făcând astfel loc libertăţilor individuale, antreprenoriale şi nu numai: abordarea liberală clasică a civismului presupune că majoritatea cetăţenilor sunt informaţi, capabili de discernământ în ceea ce priveşte problemele publice de importanţă majoră şi posesori de suficiente mijloace pentru a duce o viaţă decentă, mijloace pe care numai piaţa liberă le poate asigura. Numai că aceasta reprezintă o imagine idilică asupra realităţii.
Majoritatea cetăţenilor români nu s-ar regăsi în descrierea de mai sus, ca de altfel majoritatea cetăţenilor oricărui stat. Rolul statului nu este numai acela de „paznic de noapte”, limitat strict la respectarea legalităţii, ci şi acela de protector al propriilor cetăţeni. Numai că, aşa cum am observat cu vârf şi îndesat pe parcursul prezentei crize economice, statele au protejat în primul rând interesele private ale marilor corporaţii (Statele Unite) sau ale băncilor (statele membre ale Uniunii Europene) – în detrimentul intereselor directe ale propriilor cetăţeni. Sigur, s-a argumentat copios că marile corporaţii înseamnă locuri de muncă, iar băncile economiile cetăţenilor: măsurile, dureroase dar necesare, ar fi fost astfel luate în interes public. Dar când nivelul şomajului creşte, iar Uniunea Europeană pregăteşte pârghii legale pentru impozitarea conturilor persoanelor fizice – cât de eficiente s-au dovedit aceste măsuri în ultimii cinci ani? De-a dreptul contra-eficiente. Pe termen lung, ele vor funcţiona, suntem constant asiguraţi. Inconvenientele (şomaj, lipsa de perspective, pauperizare, scăderea încrederii în instituţiile publice, ostilitatea aproape generalizată faţă de politică) sunt numai temporare. Raportul dintre cerere şi ofertă va atinge, finalmente, un nou echilibru. Ca şi cum rezolvarea abstractă a problemelor macroeconomice ar ţine de foame sau ar plăti ratele la bancă. Pe termen lung, să nu uităm. Cum ar fi bine să nu uităm nici ironia muşcătoare a lui John Maynard Keynes: pe termen lung suntem cu toţii morţi.
Mi se va reproşa probabil că numai în statele comuniste exista în Constituţie o prevedere referitoare la dreptul la muncă. Într-adevăr, dar nu existau în schimb drepturi politice. Acum, când beneficiem din plin de drepturi politice, am început să le regretăm pe cele economice. Să ne întoarcem la comunism? Nu cred să existe o soluţie mai nefericită şi mai puţin posibilă. Să înaintăm în continuare cu paşi repezi spre ceea ce a început să fie catalogat tot mai des drept „fundamentalism al pieţei libere”? O soluţie la fel de nefericită, dar din păcate mult mai probabilă. De ce nu ne-am inspira, măcar parţial, din Constituţia Germaniei? Articolul 15, intitulat „Socializarea”, stipulează foarte clar că „Pământul, resursele naturale şi mijloacele de producţie pot fi (… ) trecute în proprietate publică (… ) printr-o lege care determină natura şi dimensiunea compensaţiei”, caz în care exproprierea se face prin mijloace legale, existând desigur posibilitatea unei medieri în instanţă. Actuala Constituţie a României nu prevede nici pe departe aşa ceva: binele public este ca şi inexistent. Prevede în schimb (articolul 41, primul paragraf) că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Presupoziţia implicită este că statul, care a limitat în trecut alternativele în ceea ce priveşte profesia şi migraţia internă a forţei de muncă, nu mai deţine după 1989 acest drept arbitrar. Perfect de acord. Dar oare numai statul poate pune piedici în această privinţă? Angajatorii privaţi nu? Iată o întrebare asupra căreia merită să reflectăm, mai ales dacă ţinem cont de avantajele care le revin angajatorilor în conformitate cu noul cod al muncii.
Pe lângă aspectele economice şi sociale, o altă chestiune prezentă în cadrul discuţiilor despre modificarea Constituţiei este aceea a regiona-lizării. Ce atribuţii vor avea noile regiuni? Se va renunţa la judeţe? Există riscul creşterii aparatului birocratic pornind de la intenţia diminuării sale? Înclin să cred că o regionalizare eficientă se poate face doar prin transformarea României într-o republică federală. Asta înseamnă, desigur, altceva decât revizuirea prezentei Constituţii: s-ar impune nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea ei integrală. Numeroase critici au fost aduse de-a lungul timpului federalizării: diminuarea puterii statului şi obţinerea unei nepermise autonomii de către minoritatea maghiară, fapt care ar conduce la dezmembrarea ţării şi în final la pierderea Ardealului în favoarea Ungariei; accentuarea decalajelor între regiunile bogate, respectiv regiunile sărace; întărirea grupurilor de putere locale care vor începe să semene gradual cu clanurile mafiote etc. Prea puţin s-a discutat despre avantajele unui astfel de demers. Dar să începem cu criti-cile. Posibilitatea ca autonomia Ţinutului Secuiesc să conducă la pierderea Ardealului este cel puţin ridicolă: spectrul naţionalist al inamicilor interni şi externi îşi face simţită deseori prezenţa în situaţii tensionate tocmai pentru a eluda problemele autentice, structurale pe care le înfruntă societatea. Pe de altă parte, regionalizarea se va face pe criterii economice, aşa cum prevăd normele europene, în niciun caz pe criterii etnice. Să nu uităm că toate statele membre ale Uniunii Europene au semnat un tratat prin care se angajează că nu vor ridica pretenţii de natură teritorială la adresa vecinilor.
Apoi, suveranitatea statului nu va fi cu nimic afectată: distribuirea puterii în societate va deveni mai funcţională iar nivelul la care se vor lua deciziile va fi cât mai local cu putinţă. Se va pune astfel în practică principiul subsidiarităţii, fundamental din punctul de vedere al filoso-fiei politice şi al administraţiei publice europene. Aşa cum scrie Chantal Millon-Delsol, subsidiarita-tea „vizează depăşirea alternativei între liberalismul clasic şi socialismul centralizator, punând în mod diferit chestiunea politico-socială. Ea legitimează, din punct de vedere filosofic, drepturile-libertăţi şi revine la sursele drepturilor-creanţe, ce se presupune a fi fost deturnate de la justificarea lor primă”, atingând totodată „acordul viabil dintre o politică socială şi un stat descen-tralizat”1. Avantajul concret, palpabil al subsidiarităţii este acela că o parte din impozitele şi taxele percepute la nivel local vor rămâne la nivel local, nemaifiind distribuite către centru. Autonomia bugetară astfel obţinută a regiunilor, gestionată într-un mod cât mai democratic şi transparent posibil, va impulsiona participarea cetăţenească, demonstrând că politica şi administraţia publică se pot face şi de jos în sus, nu numai de sus în jos. Având puterea de a negocia proiecte locale, cetăţenii vor beneficia de o educaţie civică susceptibilă de a le diminua descurajarea şi apatia resimţită în raport cu politicul. În termeni generali, actuala falie dintre societate şi politică se va micşora, la fel cum se va micşora şi posibilitatea personalizării puterii, care este considerată tot mai mult, din păcate, un proces firesc.
Dacă regiunile vor fi (parţial) autonome financiar şi administrativ, păstrând o parte din încasările obţinute pe plan local şi gestionându-le aşa cum cred de cuviinţă, nu se vor accentua astfel inegalităţile dintre ele? Am să răspund invocând încă o dată exemplul Germaniei (exemplul constituţional şi administrativ; politica economică externă a Germaniei de menţinere cu orice preţ a valorii ridicate a monedei euro – preţ plătit de vecinii mai săraci din sudul şi mai ales estul Europei – cu care nu sunt deloc de acord, nu face obiectul prezentului articol). Cele cinci landuri care au alcătuit până în 1990 Republica Democrată Germană sunt mult mai sărace decât cele vestice. Berlinul face însă eforturi pentru a reduce decalajul prin discriminare bugetară pozitivă: land-urile primesc de la bugetul federal sume mai mari decât propriile contribuţii.
Măsura aceasta, care în teoria politică nu este altceva decât principiul rawlsian al diferenţei (inegalităţile sunt acceptate în măsura în care îi avantajează pe cei mai puţin favorizaţi) s-ar putea aplica şi în România. Nu în ultimul rând, subsidiaritatea obţinută prin federalizare ar spori competitivitatea între regiuni şi implicit nivelul absorbţiei fondurilor europene. Iar dacă actualul sistem electoral majoritar ar fi înlocuit cu reprezentarea proporţională, fiecărei regiuni oferindu-i-se de asemenea drept de veto, niciuna dintre acestea nu se va simţi ameninţată de către vecinii mai puternici sau mai buge-tofagi. Este drept că reprezentarea proporţională asociată federalizării necesită un timp mai îndelungat pentru luarea deciziilor, „dar deciziile rapide nu sunt neapărat şi decizii înţelepte”, scrie Arendt Lijphart. „Mai mult, presupusele politici coerente produse de guvernările majoritariste pot fi negate de alternarea acestor guverne; această alternare de la stânga la dreapta şi invers poate atrage modificări accentuate, prea frecvente şi prea abrupte, ale politicii economice”2. Ceea ce România, dacă ne gândim numai la fluctuaţiile taxei pe valoarea adăugată, experimentează din plin. De asemenea, „democraţiile consensuale” care se exercită în statele federale unde funcţionează sistemul electoral proporţional ridică nivelul de participare la vot şi sunt mai bine percepute de către proprii cetăţeni comparativ cu cei care trăiesc în democraţii majoritariste3. Asta pe lângă faptul că elita politică devine la rândul său mai consensuală, mai înclinată spre negociere şi compromis. Parcă şi asta ne lipseşte, nu? În sfârşit, democraţia consensuală sau consociaţională, al cărei caz este reprezentat cu succes de Lijphart, stimulează civismul şi cooperarea socială prin intermediul integrării (voluntare) a cetăţenilor în „grupuri diferite, organizate sau neorganizate, cu diverse interese şi puncte de vedere”, fapt pentru care „atitudinile lor vor tinde să fie temperate ca urmare a acestor presiuni psihologice încrucişate. Mai mult, liderii organizaţiilor cu o componentă eterogenă vor fi supuşi presiunilor politice opuse ale acestei situaţii şi vor avea, de asemenea, tendinţa de a adopta poziţii moderate, de mijloc. O astfel de temperare este esenţială pentru stabilitatea politică”4.
Din câte a anunţat până în acest moment guvernul, regiunile nu vor înlocui judeţele. Vor contribui în schimb la descentralizare, preluând din atribuţiile administrative şi juridice ale centrului. În traducere liberă, „baronii locali”, utili mai ales în timpul anilor electorali, atunci când fac uz de structurile de putere locale ale partidelor politice din care fac parte – nu au putut fi învinşi. Iar regiunile, în această formulă, care nu sunt altceva decât cele opt regiuni de dezvoltare negociate în 1997 cu UE pentru o politică regională eficientă în sensul atragerii de fonduri comunitare – riscă să fie confundate cu judeţele şi să contribuie la suplimentarea birocraţiei.
După cum bine ştiu politicienii români, alegerile se câştigă în teritoriu, nu la centru, iar un partid fără sau cu „baroni locali” nemulţumiţi este, oricât de cinic ar suna, un partid politic în pericol. Iar acestui scop merită să îi fie sacrificată o regionalizare autentică. Dacă s-ar fi făcut pe coordonate federale, regio-nalizarea, fie că ar fi înlocuit actualele judeţe, fie că le-ar fi comasat, fie că ar fi utilizat un alt plan de reconfigurare administrativ-terito-rială – ar fi încorporat cel puţin unul dintre avantajele amintite mai sus, şi anume subsidiaritatea. Altfel nu reprezintă decât un compromis între centrul şi periferia politică, accentuând slăbiciunea primului şi incapacitatea unei reforme autentice. Ca state federate, regiunile ar fi avut o transparenţă crescută a chelturii banilor publici; absorbţia fondurilor europene ar fi crescut, fie şi numai datorită presiunilor sporite asupra „baronilor locali”, puşi în situaţia de a nu mai blama în permanenţă autorităţile centrale pentru propriile eşecuri. În plus, poziţia „baronilor locali” ar fi fost mult mai expusă public, aceştia fiind astfel respon-sabilizaţi şi vulnerabilizaţi deopotrivă. Pe cale de consecinţă, este foarte probabil ca şi nivelul corupţiei să fi scăzut. Iar dacă s-ar fi adăugat la acestea şi propunerea de a limita numărul de mandate a tuturor aleşilor la două, situaţia s-ar fi clarificat şi mai mult. Chiar şi în absenţa federalizării, materializarea ultimei propuneri (avansată în cadrul Forumului Constituţional patronat de Asociaţia Pro Democraţia) ar fi salutară.
Noua Constituţie are şansa de a depăşi motivele explicit politice datorită cărora a luat naştere. Prea puţin contează structura parlamentului, bicamerală sau unicamerală, respectiv atribuţiile preşedintelui în raport cu cele ale guvernului. Acestea sunt probleme de formă care nu ating fondul chestiunii, aşa cum am încercat să îl expun în rândurile de mai sus. Primordială, în opinia mea, este recunoaşterea faptului că interesul individual nu poate fi separat integral de interesul colectiv şi nu poate prospera decât împreună cu acesta, aşa cum binecunoscutul filosof al modernităţii, Georg Friedrich Hegel, observa acum două secole5. Dacă se doreşte a fi mai mult decât expresia vendetelor politice şi a presiunilor economice internaţionale, noua Constituţie va trebui să includă explicit prevederi de acest gen. Pentru că altfel riscăm să dăm tot mai mult credit afirmaţiei lui Herbert Marcuse: „Cu cât renunţarea şi frustraţia sunt mai puţin necesare din punct de vedere biologic şi social, cu atât mai mult este nevoie ca oamenii să fie transformaţi în unelte ale unei politici represive care-i împiedică să realizeze posibilităţile sociale pe care, în caz contrar, ar ajunge de la sine să le sesizeze” .
Personalizarea puterii în numele interesului public
Dacă în prima parte a textului am prezentat şi comentat avantajele federalismului constituţional pentru reformarea administrativă a statului român, având exemplul Germaniei în minte, în această secţiune urmează să continui seria de critici la adresa haoticelor şi inconsistentelor planuri de regionalizare şi să revin asupra fezabilităţii federalismului constituţional de inspiraţie germană pentru România contemporană.
În primul rând, asupra justificării necesităţii reformei administrative de către autoritatăţile de la Bucureşti ca fiind impusă de către Uniunea Europeană. Fals. Actualele regiuni de dezvoltare, fără personalitatea juridică, au fost negociate la sfârşitul anilor 1990 cu Bruxelles-ul pentru creionarea unei evidenţe administrative a României în perspectiva aderării, nimic mai mult. Sigur, ele sunt eficiente pentru o mai dinamică absorbţie a fondurilor europene, dar „România poate accesa fondurile pentru dezvoltare regională fără a fi nevoie de regiuni care să aibă statut de unitate administrativ-teritorială. Toate regiunile din România au fost eligibile pentru accesarea fondurilor pentru dezvoltare regională în perioada 2007-2013, la fel cum vor fi, cu siguranţă, în următoarea perioadă de programare, 2014-2020″7. Judeţele sunt, cu alte cuvinte, structuri administrative suficiente în acest sens.
Apoi, pe lângă faptul că regiunile nu vor înlocui judeţele, nu vor deţine nici autonomie bugetară. In plus, un amănunt foarte important, dacă România dorea realmente să îşi reconfigureze administrativ teritoriul, ar fi trebuit să anunţe Comisia Europeană cu cel puţin un an înainte, pentru ca modificările să potă fi incluse în Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS), instrument de lucru utilizat preponderent în politica regională europeană. Numai că, „în cadrul rundei de revizuire a NUTS din februarie 2013″, Bucureştiul nu a recomandat „nicio modificare a actualei structuri a NUTS (NUTS 2010) pentru următoarea versiune (NUTS 2013), care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2015″8.
Se pare deci că regionalizarea nu poate fi susţinută cu argumente economice şi sociale relevante. Este foarte plauzibil ca puterea să urmărească prin acest demers crearea unui nou debuşeu pentru clientela politică, reticentă, aşa cum am constatat mai sus, la ceea ce ar fi însemnat o regionalizare autentică. Mai mult, se pune la punct un mecanism prin care clientela politică poate fi nu numai recompensată, ci şi admonestată („baronii locali” sau „judeţeni” îşi vor menţine cu eforturi sporite poziţia, în cel mai bun caz, dacă nu se vor conforma noilor directive).
Dar ceea ce consider a fi cel mai mare pericol pe care proiectul de regionalizare îl ascunde este, aşa cum am menţionat în titlu, personalizarea puterii în numele interesului public. Dacă centrul va conta şi mai puţin în luarea deciziilor locale, tendinţe ca nepotismul, corupţia şi discreţionarul, în general, se vor amplifica. Deja există o dispoziţie tot mai îngrijorătoare în România înspre utilizarea abuzivă şi partizană a literei legii, dispoziţie care, coroborată cu pseudo-regionalizarea deja discutată, nu va face decât să consfinţească subordonarea interesului general celui privat. Iar sistemul votul uninominal introdus în 2008 îi favorizează deja pe potentaţii locali, tot mai puţin supuşi constrângerilor partidelor politice. Consecinţele, impulsionate de marasmul economic general, nu vor întârzia să apară: accentuarea precarităţii sociale, distribuirea arbitrară a reurselor, diminuarea continuă a implicării cetăţeanului în viaţa politică şi fragilizarea democraţiei în ansamblu.
Suntem pe cale să experimentăm, ar afirma Hegel, una din multiplele forme ale vicleniei raţiunii: progresul Spiritului în istorie se face şi prin reculuri democratice, şi prin obstrucţionarea temporară a libertăţilor individuale, şi prin pervertirea interesului public în numele unor interese proprii, chiar dacă niciodată recunoscute.
Interesul particular propriu pasiunii nu poate fi (…) despărţit de manifestarea generalului, căci generalul rezultă din particular, din determinat şi din negarea acestuia. Particularul este cel care se istoveşte în lupta dintre cele două, o parte din el fiind nimicită. Nu ideea generală este aceea care, prin contradicţie şi luptă, se expune unui pericol; ea se păstrează neatacată şi nevătămată, în fundalul scenei. În aceasta constă ceea ce numim viclenia raţiunii, în faptul că lasă pasiunile să lucreze pentru ea, cu care prilej tocmai elementul prin care raţiunea ia fiinţă suferă pierderi şi vătămări. Căci înauntrul fenomenului, o parte este sortită pieirii, pe când cealaltă se afirmă. Particularul este de multe ori prea neputincios faţă de general, indivizii sunt jertfiţi şi abandonaţi. Ideea (raţiunea, n.m.) plăteşte tribut existenţei şi instabilităţii nu din sine, ci folosind pasiunile indivizilor9.
Sau:
Construcţia unei case este mai întâi un scop lăuntric, o intenţie. Acestuia îi stau în faţă ca mijloace felurite elemente, iar ca materiale: fierul, lemnul, piatra. Elementele sunt folosite pentru prelucrarea materialului: focul pentru a topi fierul, aerul pentru a încinge focul, apa ca să pună roatele în mişcare pentru tăierea lemnului etc. Rezultatul este că aerul, care a fost de ajutor, este stăvilit de casă, cum la fel sunt stăvilite şi şuvoaiele de apă ale ploii, ca şi primejdia focului, în măsura în care rezistă la incendiu. Pietrele şi grinzile se supun legii gravitaţiei, ele trag în jos, spre adânc, dar cu ele se construiesc pereţi ce se ridică în sus. Astfel, elementele sunt folosite potrivit naturii lor, contribuin la obţinerea unui rezultat prin care li se pun limite. La fel se satisfac şi pasiunile, realizându-se atât pe ele, cât şi scopurile lor, potrivit determinării lor naturale, ele contribuie la crearea edificiului societăţii omeneşti, dând prin aceasta dreptului şi ordinii puterea împotriva lor însele10.
Dar teleologia istorică a lui Hegel, oricât de optimistă ar fi pe coordonate dialectice, ne poate ajuta oare în situaţia de faţă? Pe termen lung vom fi cu toţii morţi, obişnuia să spună ironic economistul John Maynard Keynes atunci când i se prezentau avantajele economice de durată ale unui sistem economic. Da, ne poate ajuta, în măsura în care începem să ne ajutăm noi înşine. Iar asta se poate face numai prin reconstrucţia statului la iniţiativa socialului, deoarece doar „ca cetăţean al unui stat bun ajunge individul să aibă ceea ce i se cuvine de drept”11. Iar un „stat bun” se caracterizează, oricât ar părea de contraintuitiv la prima impresie, prin reglementări detaliate şi ferme care să ofere cât mai puţin spaţiu arbitrariului sau a „bunului-plac”, cum îl numeşte Hegel – o carenţă deosebit de vizibilă a României contemporane: „situaţia publică trebuie să fie considerată cu atât mai perfectă, cu cât mai puţin rămâne de făcut individului pentru sine, după părerea sa particulară, în comparaţie cu ceea ce este orânduit în chip general”12.
Deocamdată, fără concluzii
Atât Germania cât şi România s-au unificat târziu. Ambele au ajuns să investească în cultură o doză semnificativă de politică, pentru a compensa absenţa mult doritei statalităţi, proces care a condus la configurarea unor autoritarisme politice maturate în secolul XX13. Dar între cele două părţi există, bineînţeles, diferenţe semnificative, pe lângă faptul că, în ceea ce am descris mai sus, România, chiar dacă s-a unificat puţin mai devreme, nu a fost decât un epigon al Germaniei. În primul rând, economia Germaniei nu se poate compara cu cea a României. Apoi, comunităţile lingvistice ale Germaniei sunt mult mai eterogene decât cele de pe teritoriul României, fapt care creează un cadru firesc pentru federalism. Mai departe – nu voi intra în amănunte din raţiuni care ţin de tema şi dimensiunile prezentului articol – forţa şi cultura dreptului, dacă îmi este permisă exprimarea, sunt mult mai prezente în spaţiul german decât în cel românesc. Sigur, prosperitatea socială germană, deşi destul de slăbită, este unul dintre principalii factori ai respectului pentru ordinea publică; statele sărace sunt şi mai instabile, şi mai puţin dispuse să recunoască existenţa binelui public şi să îl pună în practică prin intermediul dreptului -dar asta este deja o altă discuţie. Ce am încercat să demonstrez pe parcursul acestui articol este că federalizarea nu trebuie respinsă aprioric pentru viitorul României; în condiţiile actuale însă, este puţin probabil că orice proiect de descentralizare, nu numai regionalizarea, să nu degenereze într-o erodare a democraţiei şi a interesului public.
O întrebare recurentă în politică şi în ştiinţa politică se referă la legitimitatea înşelării unui popor în numele unui prezumtiv scop nobil. Am să îl las tot pe Hegel să răspundă: „un popor nu poate fi înşelat în ceea ce priveşte baza sa iniţială, esenţa şi caracterul determinat al spiritului său, dar asupra modului în care el are ştiinţă de acest spirit şi în care, potrivit acestui mod, el îşi judecă acţiunile sale, evenimentele etc – el este înşelat de către sine însuşi”14. Prin spiritul unui popor Hegel înţelege capacitatea acestuia de a se reconcilia în sens integrativ şi emancipator cu propriile proiecţii ideatice, cu propria identitate intelectuală, care la rândul ei este produsul interacţiunii dintre alte popoare şi deci alte spirite care converg, de-a lungul desfăşurării istoriei, înspre devenirea emancipa-toare a umanităţii în general, sub forma Spiritului. Până atunci, necu-noscându-se pe sine suficient pentru a îşi elimina prejudecăţile şi stabili guvernări adecvate, popoarele se înşeală singure. Pe termen lung însă, Hegel este optimist. În prima sa carte, Fenomenologia Spiritului, autorul oferă un răspuns uşor diferit la întrebarea de mai sus. Să sperăm că este cel corect: „întrebarea nu serveşte la nimic, căci este imposibil de a înşela în această materie un popor. Aramă în loc de aur, monedă falsă în locul monedei bune pot fi vândute în mod izolat; poţi convinge pe cineva că o bătălie pierdută este o bătălie câştigată sau pot fi făcute crezute pentru un timp alte minciuni despre lucrurile sensibile sau alte date singulare; dar, în cunoaşterea esenţei în care conştiinţa posedă certitudinea nemijlocită a ei înseşi, gândul înşelării este cu totul înlăturat”15.
Note
* Textul a apărut, într-o formă prescurtată, şi în revista Observator Cultural.
1 Chantal Millon-Delsol, Statul subsidiar, Editura EFES, Cluj, 2000, pp. 5-6.
2 Arendt Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 238.
3 Ibidem, pp. 261-262.
4 Arendt Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom,
Iaşi, 2002, p. 26.
5 Vezi G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI,
Bucureşti, 1996, pp. 187-189; G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Paralela 45,
Bucureşti, 2006, p. 49.
Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977,
p. 238.
Ana Maria Suciu, „Reforma administrativă, această Fata Morgana a tranziţiei româneşti”, Criticatac, 09.
08. 2011.
Graţian Mihăilescu – „Regiona-lizarea, mari semne de întrebare”, blogAdevărul, 04. 11. 2013. Hegel, Prelegeri… , p. 49. Subl. în
orig.
Ibidem, pp. 51-52. Subl. în orig. Hegel, Principiile…, p. 166. Ibidem, p. 231.
Vezi, în general, Victor Neumann, Essays on Romanian Intellectual History, Editura Institutul European,
Iaşi, Center for Advanced Studies in History, Timişoara, 2013. Ibidem, p. 310. Subl. în orig. G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Editura IRI, Bucureşti, 2000, p. 318. Subl. în orig.
O acomodare parţială: principiile Cartei europene a autonomiei locale şi descentralizarea potrivit Constituţiei, actelor normative interne, proiectelor de legi şi deciziilor Curţii Constituţionale (A partial accommodation: the principles of the European C
/în Numarul 1(3)-2014 /de Radu CARPO acomodare parţială: principiile Cartei europene a autonomiei locale şi descentralizarea potrivit Constituţiei, actelor normative interne, proiectelor de legi şi deciziilor Curţii Constituţionale (A partial accommodation: the principles of the European Charter of Local Self-Government and decentralization according to the Constitution, domestic laws and bills, and the rulings of the Constitutional Court)
Radu CARP
Abstract. Decentralization is mentioned by the Romanian Constitution of 1991 as a principle of public administration, without being defined. A framework -law has been adopted only in 2004, after the revision o the Constitution and it has been entirely abrogated in 2006 by another framework – law. None of these laws have been fully applied, because they were composed of general principles and of public policy statements. The article describes how the principle of subsidiarity has been incomplete or faulty defined by these frameworks – laws and consequently it was impossible to apply it. The article discusses the draft law on decentralization of 2013 that has been declared unconstitutional by the Constitutional Court in January 2014. All these normative acts are analysed from the perspective of the European Charter of Local Self – Government. The conclusion of this article is that the decentralization account from 1991 nowadays is extremely unsatisfactory, because of a gradual approach and because of ignoring the principles that are part of that Charter.
Keywords: administrative capacity, Constitutional Court, decentralization, European Charter of Local Self – Government, subsidiarity.
Descentralizarea este menţionată în Constituţia din 1991 la articolul 120 care precizează că „administraţia publică din unităţile administra-tiv-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Constituţia se rezumă a enumera aceste principii, fără a le defini. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 reia prevederea din Constituţie şi adaugă alte trei principii: (art. 2, alin. 1) : cel al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, al legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţio
narea problemelor locale de interes deosebit. O Lege-cadru a descentralizării a fost adoptată abia în 2004, ca urmare a exprimării opiniei necesităţii unei asemenea legi de către Comisia de la Veneţia, cu ocazia avizului care a fost emis cu privire la revizuirea Constituţiei din 20031. Legea din 2004 a fost precedată de adoptarea unei Hotărâri de Guvern privind Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică2 care identifica mai multe obiective în privinţa descentralizării, printre care şi crearea unui cadru normativ adecvat3. De aproape 10 ani există mai multe încercări de a demara procesul de descentralizare dar nici legea din 2004, nici cea din 2006 nu au fost puse în aplicare la parametrii la care au fost gândite, iar încercarea din 2013 de a adopta măsuri concrete în direcţia descentralizării a fost declarată neconstituţională.
Chestiunea descentralizării este pe larg tratată în doctrina de drept public românească. Astfel, s-a considerat că descentralizarea administrativă presupune „existenţa unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală”, iar elementele sale sunt personalitatea juridică, rezolvarea propriilor afaceri şi autonomia locală4. Intr-o altă opinie, descentralizarea este sistemul care are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de cel national, localităţile având un aparat administrative propriu, afectat interesului local5. Descentralizarea se caracterizează, potrivit unui alt autor, prin următoarele elemente: autorităţile din teritoriu sunt persoane publice autonome, alese de colectivităţile teritoriale; dispun de o putere de decizie proprie; colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii, precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare6. Consecinţa descentralizării este transferul unor servicii publice de interes judeţean din competenţa centrului în cea a unor autorităţi ale administraţiei publice locale7. S-a arătat că «descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei, diminuarea concentrării puterilor»8. Se consideră că orice autoritate administrativă, cu excepţia celor care presupun exercitarea atribuţiilor specifice de către o singură persoană (Preşedinte, prim – ministru) poate fi plasată într-un statut de deconcentrare sau într-unul de descentrali-zare9. Potrivit unui alt autor, „descentralizarea nu constituie un scop în sine, ci un mijloc care facilitează apropierea nivelului la care se ia decizia de cel ce urmează a suporta consecinţele ei”. Din aceeaşi perspectivă, descentralizarea permite „realizarea cerinţelor altor principii ce constituie valori fundamentale ale societăţii, precum cel al echităţii, al asigurării libertăţii şi egalităţii cetăţenilor”10. In doctrină se face distincţia între descentralizarea teritorială şi cea tehnică. Cea dintâi presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dinr-o anumită arie geografică şi presupune „existenţa unor autorităţi locale alese, care au competenţă materială generală”. Cea de-a doua presupune existenţa unor persoane de drept public care prestează servicii publice, denumite „stabilimente publice locale”. Descentralizarea este considerată în această perspectivă o problemă exclusiv de natură administrativă, spre deosebire de federalism care este o problemă de natură politică : autorităţile publice care beneficiază de descentralizare îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui stat unitar11. Potrivit unei opinii similare, descentralizarea din România, potrivit Constituţiei, este una exclusiv administrativă, spre deosebire de cea din Italia care a dus la un stat regionalizat sau cea din Belgia care a dus la un stat federal12. O altă opinie care a fost exprimată în acelaşi sens este că există două tipuri de descentralizare: una politică, federalismul şi una administrativă, federalismul fiind astfel „forma cea mai profundă de descentralizare”12a. Distincţia dintre descentralizarea teritorială şi cea tehnică provine dintr-o altă distincţie, între descentralizarea teritorială şi cea pe servicii13.
Potrivit Legii – cadru a descentralizării nr. 339/200414, descentralizarea era definită drept „procesul transferului de autoritate şi responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local”. Legea enumera principiile pe baza cărora ar fi urmat să se desfăşoare procesul de descentralizare (art. 4), printre care se numără :
– principiul subsidiarităţii15;
– egalitatea cetăţenilor în faţa autorităţilor administraţiei publice locale;
– exercitarea competenţelor de către autorităţile administraţiei publice locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean;
– asigurarea unui echilibru între descentralizarea administrativă şi descentralizarea financiară la nivelul fiecărei unităţi administrativ – teritoriale;
– transparenţa deciziilor;
– asigurarea descentralizării financiare bazate pe reguli transparente cu privire la calculul resurselor financiare alocate unităţilor administrativ – teritoriale.
Se poate observa că toate aceste principii sunt extrem de generale şi nu au legătură cu felul în care administraţia centrală sau locală a funcţionat ulterior apariţiei acestei legi. Principiul subsidiarităţii este doar menţionat, nu şi definit, fiind astfel inoperant. Luarea deciziilor la un nivel cât mai aproape de cetăţean sau ceea ce Guy Heraud numea „exacta adecvare”16 se suprapune de fapt cu principiul subsidiarităţii. Nu este clar la ce se referea această lege când menţiona asigurarea unui echilibru între descentralizarea administrativă şi cea financiară. Ar fi fost indicat să se precizeze că orice nouă competenţă dată în sarcina nivelului inferior de administraţie trebuie însoţită cu indicarea implicaţiilor financiare, în aşa fel încât să nu existe competenţe care să nu poată fi exercitate după ce sunt delegate.
Această lege menţionează (art. 6) faptul că autorităţile administraţiei locale beneficiază de dreptul la experiment, definit drept posibilitatea administraţiei publice locale de a organiza centre-pilot pentru implementarea deciziilor cu privire la descentralizarea unor competenţe de la nivel central la nivel local, înainte de generalizarea acestora la nivel naţional. Se intenţiona ca anumite competenţe să fie delegate pe perioadă determinată unor autorităţi ale administraţiei publice locale, urmând a fi retrase sau extinse la nivel naţional, în caz de aplicare cu succes. Experimentarea transferului de competenţe priveşte competenţele unice ale autorităţilor centrale, în timp ce subsidaritatea priveşte stabilirea autorităţii competente în cazul în care este vorba de competenţe partajate între nivelul central şi cel local. Aceste centre-pilot nu au fost constituite în baza Legii nr. 339/2004 datorită faptului că nu au existat detalii care să privească înfiinţarea şi statutul lor. Dreptul la experiment şi constituirea centrelor – pilot au fost considerate, încă de la apariţia acestei legi, drept foarte greu de aplicat şi destinate să rămână la stadiul bunelor intenţii17. Nu este clar ce s-a dorit prin aceste centre-pilot: realizarea unor studii de impact privind implicaţiile descentralizării unor competenţe sau chiar descentralizarea acestora şi urmărirea efectelor unei astfel de operaţiuni. Nu s-a precizat însă care este mecanismul prin care anumite competenţe şi nu altele sunt selectate pentru a fi descentralizate potrivit acestui mecanism. Se impune observaţia că dreptul la experiment nu figurează în Carta europeană a autonomiei locale.
Aceeaşi lege preciza (art. 17, alin.1) că autorităţile administraţiei publice locale pot decide constituirea unor organisme de cooperare şi le pot încredinţa o parte din competenţele lor. Pot fi înfiinţate asemenea organisme, în afara celor menţionate în Constituţie la secţiunea „Administraţia publică locală” (art. 120-123) – primari, consilii locale, consilii judeţene, preşedinţi de consilii judeţene? In opinia noastră, deşi Constituţia nu face o enumerare limitativă a acestor autorităţi, nici nu indică posibilitatea înfiinţării prin lege a altora. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca prin lege să poată fi organizate şi alte autorităţi, ar fi specificat acest lucru. Constituţia enumeră o parte din competenţele autorităţilor administraţiei publice locale. Constituirea unor noi organisme, în afara celor enumerate în Constituţie care să aibă şi competenţe delegate de la alte autorităţi (ce nu pot fi decât cele enumerate în Constituţie), ridică serioase probleme de compatibilitate cu Constituţia.
Legea nr. 339/2004 enumeră (art. 19) regulile pe baza cărora ar fi trebuit să fie făcut procesul de descentralizare. Primul pas urma să fie elaborarea unei Strategii a Guvernului pentru accelerarea reformei în administraţia publică. Ar fi trebuit să urmeze (art. 20) crearea unor structuri tehnice pentru realizarea şi monitorizarea întregului proces (Comitetul tehnic interministerial, grupuri de lucru organizate la nivelul fiecărui minister, comitete tehnice judeţene şi, eventual, interjudeţene). Ulterior, urmau să fie stabilite măsuri şi să se desfăşoare faze-pilot, iar ultima etapă ar fi trebuit să fie monitorizarea rezultatelor, pe baza unui sistem de indicatori de performanţă aprobat prin Hotărâre de Guvern.
Doi ani mai târziu, a intrat în vigoare o nouă Lege – cadru a descentralizării nr. 195/200618 care a abrogat în totalitate Legea nr. 339/2004. Nu este clar motivul pentru care s-a preferat varianta unei noi legi, fără ca precedenta să fi fost pusă în aplicare. În această lege există mai multe definiţii (art. 2) decât în precedenta. Este dată o nouă definiţie a descentralizării, diferită de cea iniţială prin faptul că transferul de competenţe de la nivelul administraţiei publice centrale către sectorul privat intră tot în categoria descentralizării, la fel ca şi transferul către autorităţile administraţiei locale. Principiul subsidia-rităţii nu mai este doar menţionat, ci definit foarte clar: „exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitatea administrativă necesară” (art. 3). Capacitatea administrativă este definită, în premieră în legislaţia românească, drept „ansamblul resurselor materiale, instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, precum şi acţiunile pe care le desfăşoară aceasta pentru exercitarea competenţelor stabilite prin lege”. Astfel, legiuitorul a ales să facă o legătură între subsidiaritate şi capacitate administrativă. Prin felul în care este definită subsidiaritatea şi prin legătura cu capacitatea administrativă, Legea-cadru a descentralizării oferă o înţelegere a subsi-diarităţii contrară definiţiei general admise a acestui concept19. Subsi-diaritatea este un principiu de departajare a competenţelor ce sunt exercitate de două entităţi, în cazul în care competenţele sunt partajate, nivelul superior putând interveni doar dacă cel inferior nu poate. Pot exista cazuri în care nivelul inferior nu poate interveni nu datorită lipsei de resurse, ci datorită „dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate”, precum se menţionează în art. 5 al Tratatului privind Uniunea Europeană.
Principiile pe baza cărora trebuie să se desfăşoare procesul de descentralizare sunt enumerate diferit în
Legea nr. 195/2006 (art. 3) faţă de Legea nr. 339/2004:
– principiul subsidiarităţii;
– principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;
– principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le revin;
– principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predic-tibil, bazat pe crietrii şi reguli obiective;
– principiul echităţii care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de utilitate publică;
– principiul constrângerii bugetare prin care se interzice utilizarea de către autorităţile administraţiei centrale a transferurilor speciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale20.
Legea nr. 195/2006 defineşte competenţele delegate, exclusive şi cele partajate, precum şi termenul de deconcentrare. Aceasta din urmă este considerată a fi redistribuirea de competenţe (între autorităţile centrale şi structurile de specialitate din teritoriu), spre deosebire de descentralizare care înseamnă transferul de competenţe.
Legea nr. 339/2004 se referea la procesul de descentralizare preponderent din punct de vedere procedural şi avea mai puţin în vedere aspectele de fond legate de modalitatea practică a transferului de competenţe care este subsumat descentralizării. Legea nr. 195/2006 este construită pe aceeaşi abordare dar este mai elaborată. Potrivit acestei legi, descentralizarea înseamnă transfer de competenţe, pe baza principiului subsidiarităţii şi a unor criterii (art. 4) precum economiile de scară (reducerea costului unitar al unui serviciu public pe măsura creşterii numărului celor care beneficiază de acesta) şi aria geografică a beneficiarilor (locul unde domiciliază beneficiari unui serviciu public descentralizat).
Potrivit art. 5 al Legii nr. 195/2006, transferul de competenţe este bazat pe analize de impact, iar administraţia publică centrală, în colaborare cu structurile asociative ale autorităţilor locale, organizează faze-pilot pentru a testa impactul soluţiilor propuse. Nu mai este vorba de centre-pilot, precum în legea-cadru anterioară, ci doar de faze-pilot (menţionate deasemenea în precedenta lege la art. 19, lit. d), ceea ce arată că s-a dorit să nu se recurgă la crearea de noi instituţii.
Legea nr. 339/2004 făcea legătura dintre autonomia administrativă şi cea financiară prin prevederea că „orice transfer de competenţe între stat şi autorităţile locale este însoţit de asigurarea resurselor echivalente celor destinate anterior exercitării acestor competenţe” (art. 30). Cu alte cuvinte, transferul de competenţe este însoţit de un transfer al resurselor financiare integral, în cuantumul existent la nivelul anterior transferului. Legea nr. 195/2006 se referă la acest aspect într-o modalitate mai coerentă: „transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora. Exercitarea competenţelor se face numai după transmiterea resurselor financiare necesare” (art. 6, alin. 1). Astfel, transferul de competenţe nu poate avea loc în această logică decât simultan cu transferul de resurse financiare, iar acestea pot fi mai mari decât cele iniţiale, dacă se impune o astfel de soluţie.
Legea nr. 195/2006 a introdus (art. 9) un mecanism inexistent în legea anterioară: stabilirea unor standarde de cost (pentru finanţarea unor servicii publice şi de utilitate publică descentralizate) şi de calitate (pentru asigurarea furnizării acestora de către autorităţile administraţiei publice locale). Atribuţia stabilirii unor asemenea standarde aparţine Guvernului, iar aceste standarde trebuie folosite pentru determinarea sumelor care revin autorităţilor publice locale. Evident, aceste standarde erau gândite ca fiind unitare la nivelul tuturor acestor autorităţi.
O altă inovaţie a legii este legată de capacitatea administrativă. În funcţie de existenţa sau inexistenţa capacităţii administrative, unităţile administrativ – teritoriale sunt clasificate în cele din categoria I şi cele din categoria II (art.10). Inexistenţa capacităţii administrative atrage excluderea de la transferul de competenţe, până la momentul în care se poate dovedi existenţa acestei capacităţi. Criteriile de evaluare a capacităţii administrative sunt stabilite de către administraţia publică centrală, în colaborare cu structurile asociative ale administraţiei publice locale.
Legea nr. 195/2006 a stabilit şi un catalog complet al competenţelor exclusive (art. 20-22), a celor partajate (art. 23-26) şi a celor delegate (art. 27-28). O listă detaliată a acestor tipuri de competenţe lipsea
din Legea nr. 339/2004.
Această lege a fost concepută pentru a fi aplicată în corelaţie cu strategia generală şi strategiile sectoriale de descentralizare şi cu definirea standardelor de cost şi calitate. Deasemenea, se prevedea un raport anual întocmit de Ministerul Administraţiei şi Internelor privind stadiul derulării procesului de descentralizare.
Nici Legea nr. 339/2004 şi nici Legea nr. 195/2006 nu au fost concepute ţinându-se cont de un document internaţional care are relevanţă pentru descentralizare: Carta europeană a autonomiei locale a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 199/199721. Chiar dacă obiectul acestei Carte este autonomia locală, sunt incluse câteva principii de care orice reglementare referitoare la descentralizare ar trebui să ţină seama: – Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie să revină autorităţilor care sunt cele mai apropiate de cetăţeni, iar la atribuirea unei responsabilităţi către o altă autoritate (aşa cum se întâmplă în cazul descentralizării) trebuie să se ţină cont de amploarea şi natura sarcinii, precum şi de eficienţă şi economie. Art. 4 din Legea nr. 339/2004 se referă la primul aspect, deasemenea art. 3 din Legea nr. 339/2006 atunci când se referă la definirea subsi-diarităţii. Stabilirea standardelor de cost şi de calitate la care face referire art. 9 din Legea nr.
195/2006 traduc cerinţele de eficienţă şi economie.
– Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate în privinţa deciziilor care le afectează direct. Acest principiu nu figurează în legislaţia românească referitoare la descentralizare.
– Controlul administrativ asupra activităţii administraţiei publice locale trebuie exercitat cu respectarea proporţionalităţii între amploarea intervenţiei autorităţii de control şi importanţa intereselor pe care aceasta doreşte să le protejeze. Principiul proporţiona-lităţii nu figurează în legislaţia românească referitoare la descentralizare.
– Proporţionalitatea dintre resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale şi competenţele acelei autorităţi, definite de Constituţie sau lege. Art. 4 din Legea nr. 339/2004 se referă la acest principiu, într-o exprimare care îi deformează semnificaţia, atunci când enunţă principiul asigurării unui echilibru între descentralizarea administrativă şi cea financiară, iar art. 6 din Legea nr. 195/2006 are în vedere acelaşi principiu atunci când instituie regula potrivit căreia transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora.
– Alocarea de subvenţii (din partea autorităţilor administrative centrale sau a altor entităţi) nu trebuie să împiedice libertatea autorităţilor administraţiei locale de a defini propriile politici. Principiul asigurării unui proces de descentralizare care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară (art. 3 din Legea nr. 195/2006) poate fi considerat un echivalent, însă doar parţial, al acestui principiu din Cartă. – Recunoaşterea dreptului de asociere între autorităţile administraţiei publice locale. Manifestarea acestui drept de asociere constă în posibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a decide constituirea unor organisme de cooperare între unităţi administrativ – teritoriale
(art. 17 din Legea nr. 339/2004).
In anul 2013 Parlamentul a adoptat Legea privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică22. Această lege a fost declarată neconstituţională pe data de 10 ianuarie 2014. Prin această lege nu se intenţiona abrogarea Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006. Este interesant de remarcat că această lege, extrem de amplă (49 de pagini în varianta adoptată de Parlament), nu face referiri la Legea-cadru a descentralizării aflată în vigoare şi nici la Carta europeană a autonomiei locale.
Această lege reprezintă o combinaţie între modificarea mai multor legi şi prevederi noi. Astfel, se intenţiona modificarea şi completarea următoarelor legi : Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice şi Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice; OG nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional; OG nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România; Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011; OUG nr. ‘195/2005 privind protecţia mediului; OUG nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura; OUG nr. 19/2006 privind
utilizarea plajei Mării Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe
plajă; OUG nr. 107/2002 privind
înfiinţarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000.
Principalele prevederi ale acestei legi sunt:
– înfiinţarea direcţiilor agricole judeţene, finanţate integral din bugetul local al judeţului.
– Reorganizarea direcţiilor judeţene pentru cultură ca instituţii publice de interes judeţean/local, finanţate integral din bugetul local al judeţului.
– Acordarea de noi atribuţii pentru consiliile judeţene în materie de turism.
– Transformarea palatelor copiilor, cluburilor copiilor şi elevilor şi a cluburilor sportive şcolare în unităţi finanţate integral din bugetul local al judeţului sau al unităţilor/subdiviziunilor administrati-ve-teritoriale în subordinea cărora se află.
– Reorganizarea agenţiilor judeţene pentru protecţia mediului, aflate în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, în subordinea consiliilor judeţene, finanţate integral din bugetul local al judeţului, sub denumirea de direcţii judeţene pentru protecţia mediului.
– Preluarea de către noi structuri pentru pescuit şi acvacultură, aflate în subordinea consiliilor judeţene a structurilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
– Trecerea unor plaje din administrarea Administraţiei Naţionale „Apele Române” în cea a autorităţilor administraţiei publice locale.
– Reorganizarea direcţiilor de sănătate publică judeţene, aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii, în subordinea consiliilor judeţene (cu excepţia activităţii de inspecţie şi control).
– Reorganizarea direcţiilor judeţene pentru sport şi tineret, aflate în subordinea Ministerului Tineretului şi Sportului, ca instituţii publice de interes judeţean, în subordinea consiliilor judeţene.
– Transferul, prin HG, după intrarea în vigoare a legii, din proprietatea privată a statului în proprietatea privată a municipiului Bucureşti, a unor acţiuni ale Societăţii Comerciale de Transport cu Mteroul Bucureşti „Metrorex” SA. La data acestui transfer ar fi urmat ca această societate să se transfere de sub autoritatea Ministerului Transporturilor sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Prin derogare de la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, unele bunuri proprietate publică a statului aflate în administrarea unor ministere, unor agenţii guvernamentale sau a unor servicii deconcentrate ar fi urmat să treacă în domeniul public al judeţelor şi în administrarea consiliilor judeţene. Bunurile care ar fi trebuit să facă obiectul unui transfer îşi menţineau destinaţia avută anterior transferului dar autorităţile administraţiei publice locale ar fi avut posibilitatea să schimbe această destinaţie după ce ar fi realizat o investiţie similară, iar unităţile adminis-trativ-teritoriale ar fi urmat să poată transmite între ele dreptul de pro-prietate/adminstrare asupra bunurilor preluate ca urmare a acestei legi, prin adoptarea de hotărâri ale consiliilor locale/judeţene. Personalul instituţiilor publie şi structurilor descentralizate urma să fie preluat de către ministerul de resort şi de către autorităţile administraţiei publice locale, pe bază de protocoale de predare-preluare.
Sesizarea care a fost depusă la Curtea Constituţională pleca de la constatarea că anumite prevederi ale Legii nr. 195/2006, care întemeiază transferul de competenţe specific descentralizării pe analize de impact şi faze-pilot, nu au fost respectate, astfel încât legea supusă controlului de neconstituţionalitate „nu s-a fundamentat nici pe studii sau analize de impact şi nici nu este rezultatul testării transferului de atribuţii şi competenţe realizate pe unul sau mai multe proiecte pilot”.
Autorii sesizării au considerat că prin această lege este pusă în cauză „stabilitatea legislativă, predictibili-tatea normelor de drept şi, implicit, statul de drept, supremaţia Constituţiei şi legilor”. Motivul invocat a fost articolul XII din această lege care prevede că „în cazul în care există conflict cu prevederile din alte acte normative care reglementează domenii ce au făcut deja obiectul descentralizării, prevalează prevederile prezentei legi vizând competenţele şi atribuţiile descentralizate ale autorităţilor administraţiei publice locale”. S-a considerat deasemenea că această lege este în contradicţie cu principiul securităţii juridice şi că s-a intenţionat a se pune în discuţie „caracterul unitar al statului român, precum şi asigurarea coerentă a conducerii generale a administraţiei publice”, fiind astfel încălcate art. 1, alin. 1 şi 3, precum şi art. 102, alin. 1 din Constituţie.
Curtea Constituţională a constatat încălcarea mai multor principii, fără a indica însă la data emiterii deciziei şi normele constituţionale care se subsumează acestora. Astfel, s-a considerat că legea încalcă:
– Principiul autonomiei locale (art. 120, alin. 1), în sensul că trecerea bunurilor din domeniul privat al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoria-le se intenţiona a fi făcută fără exprimarea consimţământului autorităţilor administraţiei publice locale/judeţene. Acest principiu se regăseşte nu doar în Constituţie, ci şi în Carta europeană a autonomiei locale (art. 2). Spre deosebire de Constituţie, care se rezumă doar la a menţiona acest principiu, Carta oferă o definiţie a autonomiei locale: „dreptul şi capacitatea efectivă ale administraţiei publice locale de a soluţiona şi de agestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei loacele, o parte importantă a treburilor publice”.
– Regimul constituţional al proprietăţii (art. 136), în sensul că transferul unor bunuri din domeniul public/privat al statului în domeniul public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale se intenţiona a fi făcut fără ca bunurile respective să fie identificate. Această identificare trebuia făcută, potrivit Curţii Constituţionale, „conform legilor în vigoare”, nefiind indicat un temei constituţional incident în această materie.
– Exigenţele de claritate, precizie şi predictibilitate a legii, prin „reglementarea contradictorie a drepturilor care se transferă/constituie prin lege (de proprietate/administrare), lipsa de corelare cu ansamblul normativ în materie şi cu reglementările din care sunt preluate competenţele descentralizate, reglementarea unor structuri descentralizate cărora nu le este conferită nicio atribuţie (comisiile judeţene ale monumentelor istorice), cu menţinerea în paralel a structurilor care au format obiectul descentralizării (comisiile zonale ale monumentelor istorice)”. Acest principiu este doar enunţat de Curtea Constituţională, fără a exista posibilitatea de a-l încadra cumva în prevederile constituţionale.
Principiul legalităţii, considerân-du-se că legea nu respectă cadrul legal în materia descentralizării şi a proprietăţii. Acest principiu nu are o consacrare constituţională, iar Curtea nu face referire la vreo normă din Constituţie ce ar fi încălcată, ci la
„cadrul legal”23.
*
Bilanţul descentralizării, din momentul introducerii acestui concept în Constituţia din 1991 până în prezent, este unul extrem de nesatisfăcător. Transferul de competenţe de la nivel central la nivel local, esenţa procesului de descentralizare, a fost limitat şi s-a efectuat îndeosebi prin descrierea competenţelor autorităţilor administraţiei locale dată de legile succesive care au guvernat administraţia locală. S-a preferat o abordare graduală, extrem de precaută în ceea ce priveşte punerea în aplicare a descentralizării. Carta europeană a autonomiei locale, deşi intrată în legislaţia românească încă din 1997, nu a avut nicio influenţă asupra redactării celor două legi -cadru din 2004 şi din 2006, regulă de la care nici proiectul de lege din 2013 nu face excepţie. Principiul subsidiarităţii a fost lipsit în 2004 de o definiţie şi tratat distinct de „exacta adecvare” cu care de fapt se suprapune, iar în 2006 a fost definit dar definiţia dată s-a îndepărtat de cea unanim admisă la nivel european. Alte principii, precum cel al proporţionalităţii sau cel potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate în privinţa deciziilor care le afectează direct, nu au fost introduse în legislaţia românească. Desigur, s-ar putea argumenta că nu era cazul să fie introduse toate principiile din Cartă, din moment ce aceasta face parte din dreptul intern odată cu ratificarea sa, însă ar fi trebuit să existe măcar o referinţă la Cartă în cele două legi-cadru din 2004 şi 2006. Nici proiectul de lege din 2013 nu face excepţie în privinţa acestei omisiuni.
Până la încercarea de a efectua un transfer de competenţe din 2013, sancţionată cu declararea legii drept neconstituţională, s-a preferat o abordare prin care sunt descrise doar principiile şi etapele descentralizării. Exista şi varianta de a preciza de la bun început care sunt instituţiile ale căror competenţe sunt transferate la un nivel inferior ca urmare a descentralizării dar acest lucru nu s-a întâmplat. S-a evitat această variantă, probabil datorită constatării unei slabe capacităţi administrative care face ca descentralizarea să aibă ca rezultat instituţii ce nu îşi pot exercita competenţele ce le-ar fi fost atribuite. Dacă ar fi fost înţeles principiul subsidiarităţii, s-ar fi descris într-un mod adecvat transferul de competenţe. Din păcate, nu s-a înţeles cum trebuie aplicat acest principiu, iar rezultatul este redactarea a două legi succesive care constituie un amalgam între principii generale şi indicaţii tehnice care şi-ar fi găsit locul mai degrabă într-o strategie de politici publice şi mai puţin într-un act normativ.
Până când nu se va înţelege că principiul subsidiarităţii este decisiv în ceea ce priveşte transferul de competenţe de la nivel central la nivel local şi că acest principiu nu poate fi despărţit de cel al proporţio-nalităţii, orice încercare de a începe procesul de descentralizare în România este sortită eşecului.
Note
1 European Commission for Democracy Throughout Law
(Venice Commission), Opinion on the Draft Revision of the
Constitution of România, CDL –AD (18 martie 2003). M. Of. nr. 542/17 iunie 2004. Pentru o prezentare a acestei Strategii, vezi Radu CARP, „Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene”, Revista de drept public,
nr. 2/2006, pp. 102-115.
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, ediţia 2, CH Beck, Bucureşti, p. 254.
Eugen Popa, Autonomia locală în România, All Beck, Bucureşti, 1999, p. 121.
Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 1998, pp. 215-216. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 97. Dana Apostol Tofan, Ibidem. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole,
CH Beck, Bucureşti, 2008, pp. 1156-1157.
Genoveva Vrabie, Marius Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi,
2004, p. 32.
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia 4, All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 453. Genoveva Vrabie, Marius Bălan, op. cit., p. 33.
Dana Apostol Tofan, op. cit.,
pp. 254-255.
Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1944, p. 74. Pentru o prezentare a acestei distincţii, vezi Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ,
Hamangiu, 2009, p. 55.
M. Of. nr. 668/26 iulie 2004. Pentru o tratare generală a subsi-diarităţii, vezi Chantai Milion –Delsol, L’Etat subsidiare, Presses Universitaires de France, Paris, 1992. Pentru o tratare mai recentă care deasemenea include o panoramă a celor mai noi contribuţii în domeniu, vezi Paul Craig, Subsidiarity: a political and legal analysis, Journal of Common Market Studies, vol. 50, no. S1, pp. 72-87. Pentru o tratare a subsidiarităţii în contextul legislaţiei româneşti şi prin raportare la aplicaţiile sale pe plan european, vezi Radu Carp, Dacian Graţian Gal, Sorin Mureşan, Radu Preda, În căutarea binelui comun, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp. 59-72. Guy Héraud, Le fédéralisme, Presses d’Europe, Nice, 1995, p. 12. Radu Carp, Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, op. cit., p. 114.
M. Of. nr. 453/25 mai 2006. Nici doctrina nu excelează în definirea principiului subsidiarităţii, ţinând cont de toate caracteristicile sale. Astfel, potrivit lui Emil Bălan, acesta presupune ca accentul în luarea deciziilor de interes public să coboare cât mai spre nivelul de bază şi să nu mai constituie doar un monopol sau o regulă pentru administraţia de stat (Instituţii administrative, CH Beck, Bucureşti, 2008, p. 60). Pentru o descriere a acestor principii, vezi Virginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 386.
M. Of. nr. 331/26 noiembrie 1997. http://www.cdep.ro/proiecte/2013/
400/ 90/7/pl497.pdf.
http://www.ccr.ro/noutati/COMU NICAT-DE-PRES-74.
Bibliografie
Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, vol. I, ediţia 2, CH Beck, Bucureşti.
Avramescu, Cătălin, Constituţia Statelor Unite: comentariu, text, note, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
Bălan, Emil, Instituţii administrative, CH Beck, Bucureşti, 2008.
Bird, Richard M.; Ebel, Robert D.; Wallich, Christine I. (ed.), Decentralization of the Socialist State, The World Bank, Washington, DC, 1995.
Campbell, Tim, The Quiet Revolution: Decentralization and the Rise of Political Participation in Latin America’s Cities, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, PA,
2005.
Carp, Radu; Gal, Dacian Graţian; Mureşan, Sorin; Preda, Radu, În căutarea binelui comun, Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
Carp, Radu, „Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene”, în Revista de drept public, nr. 2/2006.
Cheema, Shabbir; Rondinelli, Denis A., „From Government Decentralization to Decentralized Governance”, în G. Shabbir Cheema, Dennis A. Rondinelli (ed.), Decentralizing governance: emerging concepts and practices, Brookings Institution Press, Washington, D.C., 2007.
Craig, Paul, „Subsidiarity: a political and legal analysis”, Journal of Common Market Studies, vol. 50,
no. S1.
European Commission for Democracy Throughout Law (Venice Commission), Opinion on the Draft Revision of the Constitution of Romania, CDL-AD (18 martie 2003).
Falleti, G. Tulia, Decentralization and Subnational Politics in Latin America, Cambridge University Press, New York, 2010.
Héraud, Guy, Le fédéralisme, Presses d’Europe, Nice, 1995.
Ionescu, Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, All Beck, Bucureşti, 2003.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia 4, All Beck, Bucureşti, 2005.
Manor, James, The Political Economy of Democratic Decentralization, The World Bank, Washington, DC, 1999.
Million Delsol, Chantal, L’Etat subsidiare, Presses Universitaires de France, Paris, 1992.
Muraru, loan; Tănăsescu, Elena Simina, Constituţia României – comentariu pe articole, CH Beck, Bucureşti, 2008.
Oates, Wallace E., „Fiscal decentralization is in vogue” in An Essay on Fiscal Federalism, Journal of Economic Literature, 37 (3), September, 1999, pp. 1120-1149.
Parker, Andrew, Decentralization: The Way Forward for Rural Development?, Policy Research Working Paper 1475, World Bank, 1995.
Petak, Zdravko, How to measure decentralization: case-study from Central European countries, The Third Pentannual WORKSHOP ON THE WORKSHOP Building Social Capital and Self-Governing Capabilities in Diverse Societies, Bloomington, June 2 -6, 2004.
Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Hamangiu, 2009.
Popa, Eugen, Autonomia locală în România, All Beck, Bucureşti, 1999.
Sabel, Charles F.; Simon, William H., „Minimalism and Experimentalism
in the Administrative State”, in The Georgetown Law Journal, 2011. Santai, loan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 1998.
Schmidt, Viviene A., Democratizing France: the political and administrative history of decentralization, Cambridge University Press, New York, 2007.
Tarangul, Erast Diti, Tratat de drept administrativ român, Tipografia Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1944.
Tocqueville, Alexis de, Despre democraţieîn America, vol. 1, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Treisman, Daniel, The Architecture of Government, rethinking political decentralization, 2007, Cambridge University Press, New York
Vedinaş, Virginia, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
Vrabie, Genoveva, Bălan, Marius, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004.
Monitorul Oficial nr. 331/26 noiembrie 1997; 542/17 iunie 2004 ; 668/26 iulie 2004; 453/25 mai 2006.
European conditionality, ethnic control or electoral disarray? The 2011 controversial territorial reform attempt in Romania
/în Numarul 1(3)-2014 /de Dragos DRAGOMAN & Bogdan GHEORGHITAEuropean conditionality, ethnic control or electoral disarray? The 2011 controversial territorial reform attempt in Romania
Dragos DRAGOMAN Bogdan GHEORGHITA
Abstract. Though much criticized, especially for its inability of spending European subsidies, the current regional administration in Romania remained unchanged until the communist times. The sudden rush in totally reshaping the regional administration in 2011 triggered an intense debate on the matter. Though brief, it shed light on political constraints operating when it comes to reshape regional design. Whereas official arguments pointed at a severe European conditionality, electoral calculations seem to be at stake. Yet the decisive opposition to the project by the Hungarian party in government unravels a more profound conditionality, namely ethnic balance, related to the political geography of Transylvania.
Keywords: territorial reform, regionalism, ethnicity,post-communism, Romania..
Introduction
The recent attempts to reshape the territorial regional design in Romania ended as sudden as it began. Though the main party in government, alongside its former chief, today the President of Romania, struggled to cut to the chase and reach the final decision in no more than two weeks, they faced a vivid opposition. There were not only regional authorities that opposed to such quick and little discussed regional redesign, but the partner coalition party strongly opposed to a non-negotiated solution. In fact, they party in government seems to have taken into account only contextual factors and surprisingly neglected more profound structural factors when deciding to cut the regional administration to the bone. By claiming two contextual factors, the European conditionality and the economic spending cuts when regarding the functioning of the administration regional layer, and having in mind narrow electoral interests for the regional elections in 2012, they underestimated the strength of a less visible, but essential regional factor, namely the
ethnic factor. Ethnic opposition of the Hungarian minority to this project, through the effective opposition of their ethnic party in government, thus sheds light on a surprising and under searched topic when dealing with territorial reform in Romania. The aim of this article is to review the arguments for this sudden attempt to redefine regional design in Romania and to focus on the real weight of this essential structural factor for the regional design that is ethnic conflict. This factor might prove to be the most valuable explanation for the slow progress in debating and modernizing regional administration in Romania. Before discussing about relevant factors regarding the reshaping of the regional design, we first briefly describe the current regional settings in place in Romania, to turn later on opportunities and constraints for reshaping regional design.
The current regional design and institutional functioning
According to the Constitution from 1991, Romania is a unitary state. The constitution acknowledges the existence of a series of administrative subunits, which are villages (communes) and towns, grouped together inside the boundaries of forty-one counties, alongside Bucharest, the capital-city. Since Romania counts 21.5 million inhabitants, each county thus hosts between 225,000 and
835,000 inhabitants, with Bucharest raising population up to 2.2 million. In fact, dividing Romania in counties was a political decision taken since the foundation of the modern Romanian state. Although modern Romania was born by binding together historical provincial entities largely inhabited by ethnic Romanians that were previously incorporated by extended multinational empires, provinces were too big and much too diverse for the political purpose of the time, i.e. homogenizing the political space and unifying the national culture. Binding together provinces that fought for their independence from the Austrian, Russian and Turkish empires was not an easy task for the Romanian elites. Because those provinces have not only brought together ethnic Romanians once separated by imperial borders, but also brought in large ethnic and religious minorities, with more educated, urbanised and active cultural elites1. That is why the county, and not the region or the province, was designed as the regional unit in Romania, with the short exception of the first decades of the communist rule. Having in mind the Soviet model, communists have replaced counties with districts and oblasts, only to put them back in place in 1968, with the same purpose to further homogenize the national territory2. The same communist regional design is still in place today.
As the only regional units acknowledged by the new democratic constitution, counties are run by local governments called County Councils. They are responsible for coordinating commune and town councils in the performance of those public services that are of countywide interest. They generally deal with economic development activities and establish the general orientation of spatial planning, environmental policies and county fees and taxes3. County councils embody the legislative power at county level. County councillors are elected in various numbers, depending on the population of the county. The county-council, as legislative body, rests on its own executive apparatus, the administration, run by the president of the county council. He is responsible for the functioning of the county administration and represents the county in its relations with various natural or legal persons. Whereas for almost two decades he was indirectly elected (by the county councillors), since 2008 he is directly elected by county citizens using a fully majoritarian (first-past-the-post) voting system.
![]() |
The financing of the counties’ budgets is multifold. Whereas during the first post-communist decade the property taxes and massive state budget transfer payments represented the bulk of counties’ budgets, the financial autonomy is based today on a wide range of financial sources: taxes, duties, other fiscal revenues, non-fiscal revenues, capital revenues, special deviation revenues, grants from the state budget, shares of revenues to the state budget and special destination transfers. Since 1999, they even may use a share of the collected personal income tax from county residents. Very slowly, the central government accepted to transfer revenues to local governments in order to support them in their growing responsibilities, which now encompass schools, hospitals and roads. The transfers from the value added tax collected locally, in fact previously unshared revenues of the central government, now represent the bulk of the budget sources of revenues for local and county governments. Yet another essential source of revenues, i.e. the European development funds, is not as easy at the reach of county authorities. Though Romania is an EU member state since 2007, the share of the European disposable funds accessed by the Romanian authorities is ridiculously scant. This is exactly the argument used by the central government in 2011 when he rushed to transform the regional design in no more than two weeks, claiming to be under severe European pressure.
European conditionally and territorial change before the EU accession
When it comes to redesign territorial administration in Central and Eastern Europe, one can notice a great variety of forms, dimensions and relationships between the different administrative power layers4. In some of these countries, the fragmentation of local governments was more profound that in other, which have maintained territorially consolidated systems in the general logic of a trade-off between democracy and economic efficiency5. The same is true for the regional design, where some countries, including Romania, kept in place the former regional administration, while other countries as Poland or Slovenia transformed it6. The great variety of forms and dimensions of administrative units and the large range of relationships between central and local governments in former EU candidate countries is an argument against the claimed European constraint. In fact, there is not a single, unified and coherent European model of territorial design and important differences persist between European countries, even between those who recently transformed their regional governance7. If the European conditionality truly worked in a series of sensitive issues as minority rights and democracy standards, it was not put in place regarding the territorial reform8.
Moreover, post-accession conditio-nality in pre-accession negotiated areas is elusive. Not surprisingly, many of the former candidate states even witnessed serious setbacks, ignoring accession criteria that would previously disabled them to join the European Union9.
The only pre-accession EU conditionality in the area of territorial design is to be acknowledged in 1998, when Romania adopted, by statistical purposes only, the requirements of the European NUTS system. By doing so, Romania purely regrouped 41 counties (NUTS 3 units) into eight larger statistical regional units (NUTS 2). The criteria used for regrouping counties were founded upon the potential cooperation between counties and the variation of county development indices. Each new region was designed as having a centre and periphery sub-regions. Whereas centre sub-regions are characterized by higher levels of human capital, the peripheral sub-regions have negative values for the index of human development, that are levels below the national average10. Thus each peripheral sub-region might be considered as a practical issue of priority area and a target for development actions. Yet the new approach was more a development tool rather than a regionalisation in terms of restructuring the regional administration11. This is a clear governmental strategy of adaptation by creating functional regional structures for administrative and statistical purposes, without devolving real competences to newly created regional entities, as they are not territorial-administrative units settled as such by the Constitution12. Therefore, the development regions are not legal persons, but only formal associations between counties, ruled by regional development councils and agencies that project, implement and overview the development policies at regional level under the supervision of a specialized ministry for regional development settled in Bucharest, the capital-city.
Regions
Table 1. The county composition of development regions Counties
Region 1, North-East Region 2, South-East Region 3, South
Region 4, South-West Region 5, West Region 6, North-West
Region 7, Center Region 8, Bucharest
Bacău, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Suceava, Vaslui Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj
Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu Bucharest
The public claim made by Romanian president and prime-minister (both from the Democrat-Liberal Party – PDL) regarding the alleged European narrow conditio-nality when it comes to motivate the rush in redesigning the territorial administration in Romania should therefore be taken as a metaphor. Though the European Regional Development Fund created in 1975 largely stimulated the involvement of public authorities at local and regional level in the administration of the funds, the „Europeanization” of sub-national governance is to be taken more as a voluntary process of transforming politics at the local level away from nationalised and hierarchical forms of politics towards more negotiated and interdependent practices involving tiers of government and a wide range of interest groups13, rather than a pure conditionality, as other East European governments have claimed14. From this perspective, Europeanization is to be seen as a response to the increasing European economic interdependence and a step forward towards pluralism in power strategies. Thus the willingness of Romanian central authorities to make sub-national institutions more alert by accessing lots of money, which can be seen as the main advantage of becoming EU member state, is not to be confused with a clear response to an alleged narrow European conditionality.
Strategic planning or strategic voting?
The sudden governmental intention in June 2011 to redraw Romania’s administrative map by dissolving counties with no prior serious public debate stirred a huge controversy. Why would the government promote and implement radical changes in a period of severe economic crisis? Dissolving counties and regrouping them in larger territorial units aims only at drastically cut spending or it may regard PDL’s strategy for the 2012 elections?
The governmental rush to dissolve counties was immediately taken by the opposition parties as another attempt to alter the rules of the political game, namely an attempt to avoid running in 41 traditional separate county elections and to replace them by eight uncustomary elections. In fact, those elections would be rather curious while regrouping highly dissimilar county electorates and addressing them unspecific electoral campaign issues. The suspicion was founded on previous governmental acts, since the governing populist party had previously changed the electoral system for the election of mayors. Whereas mayors have been elected in Romania since 1992 using a majoritarian two-round (run-off) system, the parliamentary majority supporting the government replaced it in May 2011 with a pure majoritarian (first-past-the-post) electoral system. Though this decision will increase the chances of the PDL candidates, it will undermine the legitimacy of the mayors, who were previously elected by a majority and not by a plurality (which can be a minority) of voters. The suspicion run even higher when PDL stated that the new territorial units will to be called counties as well and not regions or provinces. This labelling strategy was acknowledged by the opposition as an attempt to avoid a constitutional revision process that would require a qualified (two-thirds) favourable vote in parliament and the citizens’ majority support in a constitutional referendum. The suspicion was to be strengthened by the government’s decision in December 2011 to merge local and parliamentary elections by expanding local elected councillors’ and mayors’ mandates until November 2012. Otherwise, it would have been required to shorten the mandates of senators and deputies, impossible without a constitutional revision process. Moreover, the government intends to lower the required threshold for parties’ admission in parliament from 5 to 3 % only.
Why would the governing party intend to alter the rules of the game one year before the elections? In fact, local elections are critical for parties in Romania. On the one hand, as they have place six months before the parliamentary elections, their results act as benchmarks for the performance of political parties.
In a Romanian context marked by a deep distrust regarding pre-electoral surveys, local elections’ results clearly indicate the strength of the parties and almost accurately anticipate the parliamentary elections’ results. And this is especially the case of the elections for the county councillors and for the presidents of the county councils, which are the most „political” elections. Unlike county elections, the local elections for commune and town councils and especially those for the mayors are to be considered as the most „utilitarian”, in Downsian terms, since voters’ actions are rational in pursuing utility, i.e. that each citizen casts his vote for the mayoral candidate he believes will provide him with more benefits than any other15. Comparing county and parliamentary elections would give the opposition a clue about the ruling party’s strength and help her in running the general campaign. In the same time, separating the two kinds of elections and relying on a benchmark would avoid serious electoral fraud suspicions that have tarnished the 2008 parliamentary elections won by PDL and especially the 2009 presidential elections that reconfirmed the incumbent president Basescu for his second term. The share of votes between the two candidates running in the second round was so narrow and the suspicion of fraud so important that the Constitutional Court was forced, for the first time, to state the recounting of some casted ballots.
On the other hand, local elected officials in Romania often can work as electoral agents for their parties. Controlling local resources, especially in poorer rural areas, they usually discriminatorily provide citizens with various resources and facilities, from crop aids and timber supply to aids in cash, forcing them to electoral behave appropriately. Since half of the Romanian peasants are engaged in subsistence farming, they have been almost entirely ‘captured’ by local predatory elites who control resources and therefore local politics16. This kind of „patronage” or new „latifundism” are also to be found in other rural and less developed countries, in Southern Italy or in Eastern Europe17. Yet this dependency mechanism is strengthened in Romania by the governmental redistribution mechanisms. Designed to help local authorities to overcome unexpected difficulties and, more generally, to bridge development disparities18, central government disposable funds and fiscal equalization funds were never free of political purposes. Whereas the central government may transfer equalization funds to counties, by taking for example into account their fiscal capacity to collect personal income tax or their stringent development needs, county councils may in turn distribute equalization funds to local communities inside counties. In the case of the central government collected road taxes through the Special Fund for Roads, an independent report indicates that almost one third of the proceeds were distributed to county councils and, exceptionally, directly to local communities, though the central government is involved in large national scale infrastructure invest-ments19. The distribution of funds did not correlate either to the size of the population and the level of economic development of the county, or to the length of the road network, its technical status and the level of car traffic. Controlling the central government and controlling as many county councils thus may provide you with the tool of controlling the very local politics and influencing voting, especially in backward rural communities and during harsh economic crises. Mixing local and parliamentary elections would make impossible a rebellion of local elected officials who might find an incentive to migrate towards the ranks of the most probable winner party in the parliamentary elections. By doing so, PDL expects to more tightly control its own local elected officials and to more effectively spend local resources for electoral purposes.
By attempting to dissolve counties, and by avoiding public debate and the need for political support from citizens and the opposition, PDL also stirred up the protest of many county councils, generally those run by presidents members of the opposition parties. Yet the sudden rush to deeply transform regional administration helped, for a brief period of time, to put the serious issue of spatial planning and local democracy on the public agenda. Moreover, populists’ attempt to alter the rules of the political game has unravelled the paramount importance of a generally neglected issue for the regional design, namely ethnic conflict and cooperation.
The inner border: how to draw regional units in Transylvania?
The slow progress regarding regional administration reform in Romania during the last two decades and the lack of serious public debate on this issue can now be more accurately explained by the ethnic symbolic conflict ongoing in Transylvania20. The status-quo between ethnic groups can prove more difficult to change that previously thought. Before shedding light on the accommodation processes between ethnic groups through public local administration, let us take a brief historical journey in the tumultuous past of the region.
Though it is a Romanian province today, Transylvania broke up from Austria-Hungary (and the Habsburg Empire) in 1918. Even back in the 18th and 19th centuries, when it was a peripheral Habsburg province, Transylvania was numerically dominated by ethnic Romanians, their ethnic group representing more than half of the province’s population. Before that, during the 17th and 16th centuries, Transylvania was the shelter of the Hungarian nation in a period when the Western parts of the former medieval Hungary were occupied by the Ottoman Turks21. Before the historical defeat of the Hungarian King at Mohâcs in 1526 and the subsequent dismantlement of the kingdom, Hungary was a wealthy and important medieval regional power that encompassed the whole Carpathian Basin, including the principality of Transylvania22. Though ethnic Romanians inhabited the province in large shares during Middle Ages, they were never included amongst the privileged groups that ruled the province exclusively, namely Hungarians, Szeklers and Saxons. Those groups formed the bulk of the upper classes (medieval états), as they were nobles, catholic and protestant priests (Hungarians) and inhabitants of autonomous lands and cities (Szeklers and Saxons), whereas orthodox and Greek-catholic Romanians formed the bulk of the dominated and exploited peasantry. Yet at the age of the European nationalism, Romanian elites formed a strong political movement claiming for cultural and political rights for the Romanian community23. The Romanian nationalist long-lasting struggle ended in 1918 with Transylvania’s secession from Hungary and its subsequent union with the recently independent Romanian national state24.
Under severe „Magyarisation” before 1918, Romanian national elites fought back with an equally powerful „Romanianisation” following the defeat of the dual monarchy in the First World War. Following the 1920 Peace Treaties in Paris, they engaged in an effort aimed to consolidate the new national state and unify the national culture25, putting in place a centralized administration that run 71 counties that lasted until 1948. Between the two successive peace treaties from Paris (1920 and 1945) that marked the end of the two World Wars, a pivotal event occurred that shaped the way ethnic Romanians and ethnic Hungarians in Transylvania conceive state unity, autonomy and secession. Though both Romania and Hungary were Nazi Germany’s allies26, Romania was forced against his will, by a treaty signed in August 1940 in Vienna, to let half of Transylvania to return to the Hungarian state, only to recover it at the Peace Treaty in Paris. This traumatic event profoundly marked Romanian-Hungarian ethnic relations for decades.
By adopting a Soviet-style administration, and by emphasizing the unity of the workers and peasants regardless of their native language and ethnicity, after 1948 the communist party offered the Hungarian minority an administrative autonomy in Transylvania inside the framework of a special Hungarian Autonomous Region (encompassing almost entirely the departments of Mures., Harghita and Covasna) at the heart of Transylvania. This autonomy lasted until 1968, when the territory was once again homogenized according to nationalistic purposes27. Although the first decade of communist rule proclaimed itself as internationalist, the last two decades of Romanian communism turned into a fierce nationalist regime, which resembled more to inter-war public discourse and political activity (including the alteration of ethnic balance by forced mobility) that to internationalist communism28.
As Bollens emphasizes29, cities are suppliers of important religious and cultural symbols, zones of intergroup proximity and intimacy, and arenas where the size and concentration of a subordinate population can present the most direct threat to the state. This is also visible in Transylvanian cities, especially in ethnic mixed ones, as Targu-Mures, the capital-city of Mures-county. It was there that the claimed threat to Romanian state unity and sovereignty triggered in March 1990 the most severe ethnic clashes between ethnic Romanians and ethnic Hungarians that could eventually bring Transylvania on the brink of an ethnic disaster, more or less similar to those that have ravaged the former Yugoslavia. Since those events, ethnic politics strongly marked the political dynamics of post-communist Romania30. Although Romania followed a different path of exit from communism that former Yugoslavia, post-communist transition did not exclude the use of ethnic tensions and of subsequent mechanisms of accommodation of ethnic segments in most of its heterogeneous local contexts31.
Noticing the very complicated ethnic geography in Transylvania, it is not surprising why post-communist governments in Romania avoided clear-cut measures of territorial design, but choosing instead to take small steps forward by adopting the European statistical requirements regarding regional units (NUTS 2). With no real administrative competences, those development regions managed somehow to postpone critical decisions regarding territorial design and regional autonomy. The sudden rush in redefining regions in no more than two weeks, as president Băsescu claimed, finally opened the debate regarding political geography in Transylvania. Back in 1997, the Green Paper for Regional Policy in Romania, published by the Romanian government with the support of the European Commission and that set the foundation for the Law 151/1998 on Regional Development, proposed regrouping counties largely inhabited by ethnic Hungarians (Harghita 84.61 %, Covasna 73.79 % and Mureş 39.30 %) with other neighbouring counties largely inhabited by ethnic Romanians, where ethnic Hungarians count much less (Braşov 8.65 %, Alba 6.60 % and Sibiu 3.36 %) in the boundaries of the Development Region 7 (Centre). Yet proposing in June 2011 to transform development regions into counties, and by that dissolving the current 41 counties, PDL triggered the nervous response of the Democratic Alliance of Hungarians in Romania (DAHR), its governing partner. On the one hand, the Hungarian minority, though a majority in the area, would find itself in a minority position inside the new administrative unit, as it lives today as a diaspora in number of Transylvanian counties (Satu-Mare 35.19 %, Bihor 25.96 %, Sălaj 23.04 %, Cluj 17.40 %, Arad 10.67 %, Maramureş 9.07 %, Bistriţa-Năsăud 5.88 %). On the other hand, DAHR would lose its political status, as it will be forced to electoral compete in a totally different environment, with fewer chances to win mayoral, local and county councillor seats. As long as the current administrative system is in place, DAHR largely benefits of the support of ethnic Hungarians in Transylvania by almost automatically turning ethnic shares in ethnic votes32.
As a counter-proposal, DAHR issued its own regional design. Emphasizing the inefficiency of eight large development regions, the Hungarian party proposed to divide these regions by two and to regroup the 16 new regions into four macro-regions by sharing their administrative capacities between these layers. The bold proposal is, however, difficult to accept not only
by their partners in government, but by ethnic Romanians living in Transylvania. On the one hand, the micro-region set up by dividing the current Development Region 7 (Centre) and separating Alba, Braşov and Sibiu counties on one side and Covasna, Harghita and Mureş counties on the other, would obviously match too close the former autonomous Hungarian region from the early communist times. On the other hand, the macro-region engulfing Covasna, Harghita, Mureş, Cluj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud,
Maramureş, Bihor and Satu-Mare would resemble too much to the half of Transylvania that was brutally annexed by fascist Hungary in 1940. The two geographies would simply be unacceptable for Romanian parties and ethnic Romanians. By refusing president Băsescu’s final offer, namely a special status for Harghita and Covasna counties alongside eight other macro-counties (in fact the current development regions), DAHR put a brutal hold to the political negotiations regarding territorial design33.
Ethnic stalemate: impossible centralization, improbable autonomy
Even though political negotiations regarding regional administration were to be stopped as sudden as the debate begun, they raised important issues at stake. The stalemate that replaced the brief negotiations is revelatory for de facto status-quo. Facing the Romanian government proposal with defensive attitude and fearing ethnic control, DAHR emphasizes even more the autonomy claim that it expresses for two decades, namely, a regional autonomy for the Hungarian community in Covasna, Harghita and Mureş counties34. Generally labelled „Szeklerland” by ethnic Hungarians, this denomination is to symbolically relate to a period during Middle Ages when Szeklers, a Hungarian population, benefited of full autonomy from Hungary’s king and later on from the ruling Hapsburg monarchy and that they fiercely defended for centuries35.
Covasna county-council, dominated by ethnic Hungarian elected officials, decided in March 2007 to set up eight road touristic inscriptions at the county borders, marking the entry into what they called Szeklerland. The first one was set up on 16 August 2007 at the border between Covasna and Braşov counties. Later on, county authorities from Harghita neighbouring county expressed their willingness to set up such touristic panels at their county borders as well36. The decision of the county-councils was criticized by local ethnic Romanian elites and the advertising panels were quickly removed by the Romanian State Road Company. Subsequently, the road company refused to deliver the compulsory technical documentation for the advertising panels demanded by Covasna county-council. The official motivation of the state road company was that the advertising panel was set against the principles of the Romanian unitary state37. Covasna county council decided to make an appeal in court against the state road company, got all technical documentation and finally set up two touristic panels at county borders. Moreover, in 2011 the Association of the Hungarian Regions, a lobby representative institution in Brussels designed to keep the Hungarian Regional Development Agencies in touch with the European institutions, decided to host Szeklerland office amongst the other regions it represents38. The official inauguration of this representation in Brussels stirred a huge controversy and shed light once again on the ongoing tensions between divergent political and administrative projects.
Ethnic stalemate could only be surpassed by voluntary ethnic cooperation, and such a cooperation has been proposed back in 2000 by few Transylvanian intellectuals, ethnic Romanians and ethnic Hungarians as well, under the general label of „Transylvanian regionalism”. Conceiving Transylvania as a culturally homogeneous area that symbolically opposes to the rest of Romania, they triggered a debate by publishing their views in a specially designed journal called „Provincia” (the Province). A content analysis of the journal in 2000, 2001 and 2002 unravels the dominant themes, arguments and proposals39. One of the favourite themes is creating a
Transylvanian trans-ethnic political party, a regionalist party motivated by a kind of „civic regionalism” that stands as a plausible alternative to the current political representation of Transylvanian citizens40. The motivation for establishing a trans-ethnic party is twofold. On the one hand, the emergence of a political party to represent Transylvania seems to be linked to the existence of „Transylvanism”, a cultural peculiarity related to the multiethnic history of Transylvania and closeness to Western Europe. By its different traditions, history, and especially by its multiethnic composition, Transylvania is different from the rest of Romania. In the words of the editors, Transylvania is the space of „Reformation”, a space where „Western Christianity coexist with the oriental Christianity”, a place of „the great styles of the European culture: romantic, gothic, Renaissance, baroque and classic”41. Culturally defined, the political options of Transylvanian (Romanian, Hungarian, German and other ethnic minorities) would be clearly different from those of other historical provinces. Moreover, in the broad sense of multiculturalism, Transylvania has proved to be an „extremely responsive space to religious renewals”42. In this vein, The Romanian United Church with Rome (Greek Catholic), a broad part of the Orthodox Church who symbolically recognized the Pope as the head of the Church back in 1699 and who played an essential role in the history of Transylvanian Romanians, is considered to be a factor of progress in the history of Transylvania and a factor that culturally distinguishes Transylvania form the rest of Romania. Religious tolerance is a value considered as belonging to Transylvanians even if the conflict with the Orthodox Church is remembered.
On the other hand, the urgent need for a trans-ethnic regional party is associated with a better distribution of resources from the centre. Whereas Transylvania significantly contributes to the national budget, the resources that are redistributed back by the central political power (we would say regardless of party) are very low, which arouses the discontent of the authors43. The increased centralization seems to be the most profound cause of this iniquity. The distance from the political centre, its inability to understand the real problems of the province, make resources not to be equitably distributed. That is why people in Transylvania really need a regional party that fights for urgent decentralization and state reform44.
Transylvanian regionalists drafted in December 2001 a „Memorandum to the Parliament Regarding the Regional Structuring of Romania”45, proposing the harmonious development of Romania considering the historical, economical and social-cultural identity of its regions. The „Memorandum” has been submitted to the Permanent Bureau of the Romanian Parliament, to the leadership of the political parties in Parliament, as well as to the European Parliament and to the Committee of Regions. The answer they got was merely emotional. The Prime Minister in charge at that time and the leader of the Social-Democrat Party, Adrian Nastase, dismissed the „Memorandum”. For him, this regionalization project was no less than „an idea launched by minds gone off the rails, whose initiators want to take us back in time, by re-establishing the principalities that existed in the thirteen century, making Romanians lock themselves up in their own provinces (…) The Memorandum initiators want us to deny the Great
Union (1918)”46. Therefore, this represented in his opinion „an act of defiance addressed to the Romanian people’s collective memory, a people that has shed blood to fulfil the ideal of national unity”47. By completely rejecting those proposals, central government politicians not only postponed effective decisions, but they largely neglected an attempt of trans-ethnic cooperation. After the 2004 elections, there was no public debate over the issue of regionalization. With DAHR back in government in 2009, regiona-lization regained its usual ethnic stalemate.
Conclusion
The sudden outburst and the quick death of the Romanian project of reshaping regional design in 2011 is much telling about the profound political tensions and constraints that rule the public administration reform. Though presented by the initiators as a pure compliance to harsh European conditionality after Romania’s accession to the European Union, one cannot fully elude the political outcomes that were initially expected by president Basescu and the populist Democrat Liberal party in government in terms of electoral advantages. Quickly dissolving the current regional settings by regrouping current counties in larger units that would continue to be labelled „counties”, unifying local and parliamentary elections and changing the electoral rules six months before local elections have been seen by the opposition as less than credible European conditio-nality and more as electoral mischief. Yet the brutal end put to the political debate and negotiations by PDL’s coalition partner, the Hungarian party, unravelled the paramount importance of a generally neglected issue, namely ethnic conflict. Despite the common interest in profitably changing the electoral settings, the two coalition partners PDL and DAHR tumbled into substantial divergence regarding Transylvania’s political geography. Whereas PDL seems to have neglected the ethnic issue and to focus merely on individual profitable electoral outcomes, DAHR reacted promptly to what he conceived as both electoral unfairness and serious threat of ethnic control. Although DAHR was tempted with a last political offer, in fact a special status for the counties largely inhabited by ethnic Hungarians in the heart of Transylvania, he preferred to suspend political negotiation and to keep the post-communist long lasting statu-quo regarding regional administration. Despite the fact it was sudden and curiously brief, the public debate concerning the reform of the regional administration reminds us not about European conditionality, but about peculiar ethnic condi-tionality. The regional design cannot ignore local specificities, ethnic fears of control or separatism and the long lasting political and geographical symbolism in Transylvania.
Note
1 Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornell University Press, Ithaca, 1995.
2 Cheng Chen, „The roots of illiberal nationalism in Romania: a historical institutionalist analysis of the Leninist legacy”, East European Politics and Societies, vol. 17, nr. 2, 2003, pp. 166-201.
3 Pena Coman, Eugen Crai, Monica Rädulescu, Gabriella Stänciulescu, „Local Government in Romania”, Stabilization of Local Governments, Emilia Kandeva (ed.), Open Society Institute, Budapest, 2001, p. 371.
4 Roger Lawrence, „Metaphors of Governance in Central and Eastern Europe: Multi-level, Asymmetrical or Variable Geometry?”, Local Government Studies, vol. 36, nr. 6, 2010, pp. 785-801.
5 Pawel Swianiewicz, „If Territorial Fragmentation is a Problem, is Amalgamation a Solution? An East European Perspective”, Local Government Studies, vol. 36, nr. 2, 2010, pp. 183-203.
6 Mirko Vintar, Reengineering Administrative Districts in Slovenia, Local Government and Public Reform Initiative, Budapest, 1999; Tomasz Grzegorz Grosse, „An Evaluation of the Regional Policy System in Poland: Challenges and Threats Emerging from Participation in the EU’s Cohesion Policy”, European Urban and Regional Studies, vol. 13, nr. 2, 2006, pp. 151-165; Jennifer A. Yoder, „Leading the Way to Regiona-lization in Post-Communist Europe: An Examination of the Process and
Outcomes of Regional Reform in Poland”, East European Politics and Societies, vol. 21, nr. 3, 2007, pp. 424-446.
Tassilo Herrschel, Peter Newman, „New Regions in England and Germany: An Examination of the Interaction of Constitutional Structures, Formal Regions and Informal Institutions”, Urban Studies, vol. 37, nr. 7, 2000, pp. 1185-1202.
Lynn M. Tesser, „The Geopolitics of Tolerance: Minority Rights Under EU Expansion in East-Central Europe”, East European Politics and Societies, vol. 17, nr. 3, 2003, pp. 483-532; Grigore Pop-Eleches, „Between Historical Legacies and the Promise of Western Integration: Democratic Conditionality after Communism”, East European Politics and Societies, vol. 21, nr. 1, 2007, pp. 142-161; Frank Schimmelfennig, „European Regional Organizations, Political Conditionality, and Democratic Transformation in Eastern Europe”, East European Politics and Societies, vol. 21, nr. 1,
2007, pp. 126-141.
Ivan Krastev, „The Strange Death of the Liberal Consensus”, Journal of Democracy, vol. 18, nr. 4, 2007, pp. 56-63; Jacques Rupnik, „From democracy fatigue to populist backlash”, Journal of Democracy,
vol. 18, nr. 4, 2007, pp. 17-25; Paul
Levitz, Grigore Pop-Eleches, „Why No Backsliding? The European Union’s Impact on Democracy and Governance Before and After Accession”, Comparative Political
Studies, vol. 43, nr. 4, 2010, pp. 457-485.
Torben Norkaer Hansen, loan Ianos, Gabriel Pascariu, Victor Platon, Dumitru Sandu, Profiles of the Romanian Development Regions, Ramboll Consultancy Group, Bucharest, 1997.
Ana Maria Dobre, „The Dynamics of Partisan Adaptation to Euro-peanization: The Romanian Case of Regionalisation”, paper presented at the European Consortium for Political Research Joint Session of Workshops, Granada, 2005. Idem, „Designing and justifying regional reforms: lessons from Romania”, Policy and Politics, vol. 36, nr. 4, 2008, pp. 587-600. Peter John, „The Europeanisation of Sub-national Governance”, Urban Studies, vol. 37, Nos. 5-6, 2000, pp. 877-894.
Conor O’Dwyer, „Reforming Regional Governance in East Central Europe: Europeanization or Domestic Politics as Usual?”, East European Politics and Societies,
vol. 20, nr. 2, 2006, pp. 219-253.
Anthony Downs, An Economic Theory of Democracy, Addison-Wesley, New York, 1957. Alina Mungiu-Pippidi, „Reinventing the Peasants. Local State Capture in Post-Communist Europe”, Romanian Journal of Political Science, vol. 3,
nr. 2, 2003, pp. 23-38.
Edward C. Banfield, The Moral Basis of a Backward Society, Free Press, New York, 1967; Jan Lubecki, „Echoes of Latifundism? Electoral Constituencies of Successor Parties in Post-Communist Countries”, East European Politics and Societies, vol. 18, nr. 1, 2004,
pp. 10-44.
Dragos Dragoman, „Regional inequalities, decentralisation and the performance of local governments in post-communist Romania”, Local Government Studies, vol. 37, nr. 6, 2011, pp. 647-669. National Human Development Report 2003-2005 for Romania, UNDP, Bucharest, 2005. Dragos Dragoman, „Ethnic Groups in Symbolic Conflict: The „Ethni-cisation” of Public Space in Romania”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XI, nr. 1, 2011, pp. 105-122. Paul Lendvai, The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat, Princeton University Press, Princeton, 2004.
Gyula Kristô, Histoire de la Hongrie médiévale. Le temps des Arpads, Presses Universitaires de Rennes, Rennes, 2000. Keith Hitchins, The Rumanian National Movement in Transylvania, 1780-1849, Harvard University Press, Cambridge, 1969; Idem, A Nation Affirmed: The Romanian National Movement in Transylvania, 18601914, Encyclopaedic Publishing House, Bucharest, 1999. Idem, Romania, 1866-1947, Oxford University Press, Oxford, 1994. Irina Livezeanu, op. cit. Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2006. Cheng Chen, op. cit. Elemér Illyés, National Minorities in Romania: Change in Transylvania, East European Monographs, Boulder, 1982; Catherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in
Ceau§escu’sRomania, University of California Press, Berkeley, 1995. Scott A. Bollens, „Managing urban ethnic conflict”, in Globalism and Local Democracy: Challenge and Change in Europe and North America, Robert Hambleton, Hank V. Savitch, Murray Stewart (eds), Palgrave MacMillan, New York, 2002.
Mary Mcintosh, Martha Abele Mac Iver, Daniel G. Abele, David B. Nolle, „Minority rights and majority rule: ethnic tolerance in Romania and Bulgaria”, Social Forces, vol. 73, no. 3, 1995, pp. 939-967. Tom Gallagher, „Nationalism and Political Culture in the 1990s”, in
Post-Communist Romania: Coming to Terms with Transition, Duncan Light, David Phinnemore (eds.), Palgrave, Basingstoke, 2001. Andreea Zamfira, Dragos Dragoman, „Le vote (non)ethnique en Roumanie, 2000-2008. Les performances électorales des partis des minorités allemande et hongroise en perspective comparée”, Revue d’Etudes Comparatives Est-Ouest, vol. 40, nr. 2, 2009, pp. 127-156. Alina Grigoras, Coalition standoff over territorial reorganisation, Nine O’Clock, June 14, available at http ://www. nineoclock.ro/coalition-standoff-over-territorial-reorganisa tion/, accessed 24 March 2012. Alison Mutler, Romania’s ethnic Hungarians threaten to quit government, Bloomberg Businessweek quoting the Associated Press, June 15, 2011, available at http://www. businessweek.com/ap/financialnews
/D9NSCB3G1.htm, accessed 24 March 2012.
Gyula Kristo, op. cit.; Paul Lendvai, op. cit.
„Şi autorităţile din Harghita vor panouri cu inscripţia Ţinutul Secuiesc”, 20 March 2008, available at http://www.divers.ro/actualitate_ro? wid=37455&func=viewSubmission &sid=8446, accessed 27 January
2009.
„CJ Covasna dă în judecata Compania de Drumuri în privinţa panoului Ţinutul Secuiesc”, 20 December 2007, available at http://www.divers.ro/actualitate_ro? wid=37455&func=viewSubmission &sid=8136, accessed 27 January
2009.
„Reprezentarea Ţinutului Secuiesc la Bruxelles”, Foreign Policy Romania, July/August 2011, p. 42. We used the electronic version of the journal, available at http://www. provincia.ro/
Gusztâv Molnâr, „Regionalism civic”, Provincia, nr. 2, 2000. Provincia, Nos. 1-2, 2001. Alexandru Cistelecan, „The Romanian Greek Catholic Church”,
Provincia, Nos. 8-9, 2001.
Traian Ştef, „Dissatisfied political Transylvania”, Provincia, nr. 10,
2001.
Alin Doce, „For a regional party”,
Provincia, nr. 10, 2001.
Available at http://www.provincia.
ro/download/Memorandum_en.doc,
accessed 24 March 2012.
Ana Maria Dobre, „The Dynamics
of Partisan Adaptation to Euro-
peanization..cit”, p. 19.
Ibidem.
Bibliography
Banfield, Edward C., The Moral Basis of a Backward Society, Free Press,
New York, 1967.
Bollens, Scott A., „Managing urban ethnic conflict”, in Globalism and Local Democracy: Challenge and Change in Europe and North America, Robert Hambleton, Hank V. Savitch, Murray Stewart (eds), Palgrave MacMillan, New York,
2002.
Chen, Cheng, „The roots of illiberal nationalism in Romania: a historical institutionalist analysis of the Leninist legacy”, East European Politics and Societies, Vol. 17, No.
2, 2003, pp. 166-201.
Cistelecan, Alexandra, „The Romanian Greek Catholic Church”, Provincia,
Nos. 8-9, 2001.
Coman, Pena, Eugen Crai, Monica Radulescu, Gabriella Stanciulescu, „Local Government in Romania”, in Stabilization of Local Governments, Emilia Kandeva (ed.), Open Society Institute, Budapest, 2001, p. 371.
Deletant, Dennis, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2006.
Dobre, Ana Maria, „Designing and justifying regional reforms: lessons from Romania”, Policy and Politics,
Vol. 36, No. 4, 2008, pp. 587-600.
Dobre, Ana Maria, „The Dynamics of Partisan Adaptation to Euro-peanization: The Romanian Case of Regionalisation”, paper presented at the European Consortium for Political Research Joint Session of Workshops, Granada, 2005.
Doce, Alin, „For a regional party”,
Provincia, No. 10, 2001.
Downs, Anthony, An Economic Theory of Democracy, Addison-Wesley, New York, 1957.
Dragoman, Dragos, „Ethnic Groups in Symbolic Conflict: The ‘Ethni-cisation’ of Public Space in Romania”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. XI, No. 1, 2011, pp. 105-122.
Dragoman, Dragos, „Regional inequalities, decentralisation and the performance of local governments in post-communist Romania”, Local Government Studies, Vol. 37, No. 6, 2011, pp. 647-669.
Gallagher, Tom, „Nationalism and Political Culture in the 1990s”, in
Post-Communist Romania: Coming to Terms with Transition, Duncan Light, David Phinnemore (eds.), Palgrave, Basingstoke, 2001. Grzegorz Grosse, Tomasz, „An Evaluation of the Regional Policy System in Poland: Challenges and Threats Emerging from Participation in the EU’s Cohesion Policy”, European Urban and Regional Studies, Vol. 13, No. 2,
2006, pp. 151-165.
Hansen, Torben Norkaer, loan Ianos, Gabriel Pascariu, Victor Platon, Dumitru Sandu, Profiles of the Romanian Development Regions, Ramboll Consultancy Group,
Bucharest, 1997.
Herrschel, Tassilo, Peter Newman, „New Regions in England and Germany: An Examination of the Interaction of Constitutional Structures, Formal Regions and Informal Institutions”, Urban
Studies, Vol. 37, No. 7, 2000, pp.
1185-1202.
Hitchins, Keith, A Nation Affirmed: The
Romanian National Movement in
Transylvania, 1860-1914,
Encyclopaedic Publishing House, Bucharest,1999.
Hitchins, Keith, Romania, 1866-1947, Oxford University Press, Oxford, 1994.
Hitchins, Keith, The Rumanian National Movement in Transylvania,
1780-1849, Harvard University
Press, Cambridge, 1969. Illyés, Elemér, National Minorities in
Romania: Change in Transylvania,
East European Monographs,
Boulder, 1982. John, Peter, „The Europeanisation of
Sub-national Governance”, Urban
Studies, Vol. 37, Nos. 5-6, 2000, pp.
877-894.
Krastev, Ivan, „The Strange Death of the Liberal Consensus”, Journal of Democracy, Vol. 18, No. 4, 2007, pp. 56-63.
Kristô, Gyula, Histoire de la Hongrie médiévale. Le temps des Arpads, Presses Universitaires de Rennes, Rennes, 2000.
Lawrence, Roger, „Metaphors of Governance in Central and Eastern Europe: Multi-level, Asymetrical or Variable Geometry?”, Local Government Studies, Vol. 36, No. 6, 2010, pp. 785-801.
Lendvai, Paul, The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat, Princeton University Press, Princeton, 2004.
Levitz, Paul, Grigore Pop-Eleches, „Why No Backsliding? The European Union’s Impact on Democracy and Governance Before and After Accession”, Comparative Political Studies, Vol. 43, No. 4, 2010, pp. 457-485.
Livezeanu, Irina, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornell University Press, Ithaca, 1995.
Lubecki, Jan, „Echoes of Latifundism? Electoral Constituencies of Successor Parties in Post-Communist Countries”, East European Politics and Societies, Vol. 18, No.
1, 2004, pp. 10-44.
Mcintosh, Mary, Martha Abele Mac Iver, Daniel G. Abele, David B. Nolle, „Minority rights and majority rule: ethnic tolerance in Romania and Bulgaria”, Social Forces, Vol. 73, No. 3, 1995, pp. 939-967.
Molnar, Gusztav, „Regionalism civic”, Provincia, No. 2, 2000.
Mungiu-Pippidi, Alina, „Reinventing the Peasants. Local State Capture in Post-Communist Europe”, Romanian Journal of Political Science, Vol. 3,
No. 2, 2003, pp. 23-38.
O’Dwyer, Conor, „Reforming Regional Governance in East Central Europe: Europeanization or Domestic Politics as Usual?”, East European Politics and Societies, Vol. 20, No.
2, 2006, pp. 219-253.
Pop-Eleches, Grigore, „Between Historical Legacies and the Promise of Western Integration: Democratic Conditionality after Communism”,
East European Politics and
Societies, Vol. 21, No. 1, 2007, pp. 142-161.
Rupnik, Jacques, „From democracy fatigue to populist backlash”, Journal of Democracy, Vol. 18, No.
4, 2007, pp. 17-25.
Schimmelfennig, Frank, „European Regional Organizations, Political Conditionality, and Democratic Transformation in Eastern Europe”,
East European Politics and So
cieties, Vol. 21, No. 1, 2007, pp. 126-141. §tef, Traian, „Dissatisfied political Transylvania”, Provincia, No. 10,
2001.
Swianiewicz, Pawel, „If Territorial Fragmentation is a Problem, is Amalgamation a Solution? An East European Perspective”, Local Government Studies, Vol. 36, No. 2, 2010, pp. 183-203.
Tesser, Lynn M., „The Geopolitics of Tolerance: Minority Rights Under EU Expansion in East-Central Europe”, East European Politics
and Societies, Vol. 17, No. 3, 2003,
pp. 483-532. UNDP, National Human Development
Report 2003-2005 for Romania,
Bucharest, 2005. Verdery, Catherine, National Ideology
under Socialism: Identity and
Cultural Politics in Ceau§escu’s Romania, University of California Press, Berkeley, 1995.
Vintar, Mirko, Reengineering Administrative Districts in Slovenia, Local Government and Public Reform Initiative, Budapest, 1999.
Yoder, Jennifer A., „Leading the Way to Regionalization in Post-Communist Europe: An Examination of the Process and Outcomes of Regional Reform in Poland”, East European Politics and Societies, Vol. 21, No. 3, 2007, pp. 424-446.
Zamfira, Andreea, Dragoman Dragos, „Le vote (non)ethnique en Roumanie, 2000-2008. Les performances électorales des partis des minorités allemande et hongroise en perspective comparée”, Revue d’Etudes Comparatives Est-Ouest, Vol. 40,
No. 2, 2009, pp. 127-156.
Regiune, regional, regionalizare şi reprezentare politică (Region, regional, regionalisation and political representation)
/în Numarul 1(3)-2014 /de Dragos-Andrei PREUTESCU & Vasile BRAȘOVANURegiune, regional, regionalizare şi reprezentare politică (Region, regional, regionalisation and political representation)
Dragos-Andrei PREUTESCU Vasile BRASOVANU
Abstract. Romania is at a crossroad to shape and redefine its regional territorial-administrative design as an European Union member. A regionalization process is at a controversial point in this moment and is necessarry to see if this process could have a significant impact to develop and consolidate democracy in this country. Following the main aspects of regionalism, regionalization and political discourses amoung politicians, the purpose of this article is to see if their is any kind of connection between regionalization process and the involvement of the citizens in public decisions. More so, the new institutional design could consolidate democracy and increase the public responsabilities from both sides: decision makers and citizens. Doing so could lead to better public policies in accordance with needs, expectations and desires of the citizens. In this way, what is called as „regional identity”, or „local identity” could have more significance in the public imagination and consciousness. Furthermore the so called „movement” for better and developed communities is being shaped in this direction by political discourses and political ideas. What can create better conditions for shaping these democratic options is to have an important political and civic culture once the regionalization process is implemented. The progression of economy, tourism, political representation, culture, and institutions is a consequence of how much these elements are compatible in the regionalization process.
Keywords: regionalization, representation, democracy, identity, community, civic culture.
Introduction
Romania faces a moment in which it has to decide on the new administrative forms of state functioning through regions. This happens after a first period of activity as member of the European
Union (2007-2013), whilst not happening to other East-Central-European countries such as Poland or the Czech Republic. The latter ones had, at the moment of adherence to the EU an already functional bounded regional administrative-territorial structure. In this
respect Romania needs a conceptual structure that can be politically represented (by politicians, academia, elites, NGOs) which can explain the phenomenon, or, if it is necessary to follow through. Considering the tendencies of many EU member states and the effects that the regionalization had to some countries, not only at the administrative level, but also at the political participation level, and civic attitudes, it is necessary to approach the subject of the present day Romania, and for the formation of an attachment or a culture of regionalization for its citizens.
Up to this moment, the regiona-lization process was showed as more of a rhetoric used by politicians that wanted to captures the volition (more or less conscious) of the electorate. Amidst a crisis identified as being of economical origin, it was ordinary that a dispute about the problem on regional delimitations and the manner of how these would be administrated would turn up to be a necessary point, of the day to day politics. We must remember that politicians are dynamic groups and very adaptable to realities, needs and wishes. The reality is that it is necessary a new institutional approach that would relax the political imaginary of the „majority” and how it sees the administration. Besides, we need to know that regionalization is an effect of decentralization. The fact that we are in need as members of the EU, with a very low absorption rate of the European funds the regionalization would be a better form of integration with the European community structures and a with a greater capacity of attracting funds. Another need tells us that an efficient administration (which refers to a greater extent to transparent spending of public funds) includes the civic attitudes of the citizens, which is a very low level in our country. It is very easy to show this by just observing the percentage of voting voters, without even counting the number of important regional and local debates. Desires are split between ideas like „closer to us” (the decision maker’s version „closer to the people”), modernization, reformation and local identity, and regional identity. All this is tied to a representative discourse that politicians use, which we will analyze in the second part of this study.
Maybe the most striking idea, at first glance, would be the „local identity” one, which it’s not completely true in its entirety. We must be honest and point out that regionalization is just a motive that mobilizes decentralization (a more important action). In this sense regionalization becomes a public meta-policy (political discourse, political representation, and political necessity) worn by politicians and identifiable for the citizens (only by the creation of an identity, the citizens would take part in the process). This process needs to be sustained (the version of the political medium) and consciously noted (the version of political theories about efficient governing and consolidated democracy).
We are interested in this study, to delineate the conceptual relations between the ideas of regionalization with, obviously, the other two characteristics, region and regional (maybe just on the level of discourse as impact) and the political representability, as an necessary element of identifying with this process, both regarding the political decision makers and the citizens of the community. Political representability as a variable of consolidating democracy is created by a participative political culture and a new institutional construct. But, it seems that we are walking along the lines of the type of political representability noted by discourse and methodology in the process of regionalization. On this path we will try to approach political representability because while talking about regionalization where new institutions, new communities and new subordinated relationships emerge all of these are a part of a democracy. More accurately, we are talking about a new bureaucracy, which is „closer to the citizen”. We can also approach de idea of regional democracy having at our disposal the different progress that some regions are following in this respect. We cannot make here, a clear connection with the electoral system because that would mean a more technical approach. But now we can indulge ourselves in the thought that regionalization is a topic-symbol that must exist for the public, which must be used by the politicians.
This paper is also intended as a study that brings in the attention of specialists, and readers, the way the possible process of the regionalization of Romania could modify civic activity, social development, repre-sentability of the citizens at the local and national level, what road will political culture take, and why not, if the democratic regime would suffer changes that will allow a consolidation of itself. The authors of this study have tried on the basis of specialized works, theories, quantitative data as well as reaction by the national press, to capture in a more objective way the characteristics that define the process of administrative-territorial change of this country.
Is there a culture of regional identity that modifies the aspects that are related with political repre-sentability, linking with the aforementioned elements? At the very least do we have a tendency of realizing this process or is there a need of such thing? These are two important questions that fundament our approach.
Region, regional, regionalization
A region is a territorial delimitation that presumes an identity support of the population and a materialized institutional autonomy. Even if there is no active admissive law, the region, in the imaginary of the public, exists for a long time. We have the historical regions (Moldavia, Dobruja, Montenia etc.), we have the regions of distribution of the European funds (North-East, South-East, Dobruja etc), also named as development regions, and now we try to delineate more zones, 8 to be exact, in which we transfer authority to the institutions. The dispute was waged between the ruling parties which had very different discoursing views about these regions. The region goes hand in hand with the idea of local governing, and the „aspirations on the identity and local governing could produce even more actions or divisions”1. We know that the purpose of the region in agreement with the process of regionalization „is presented as a level that builds new strategic and democratic governing structures and to complete or partially change the political responsabilities and representability at a national level2. If we are to consider the imaginary of the public and historic memory, the region has clearer delimitations as mentioned beforehand. But if we position ourselves on the new institutional and symbolic frame that comes together with the European agenda, we can say that „regions are not pinned in place”3 or a place is „a reality”, a region is „a choice” and not necessarily one that is desired by its inhabitants4. A problem that many overlook is the naming of the regions. The positioning only on the basis of the four cardinal points is not enough. Maybe because of this, the regional „effect” doesn’t have a broader attention in part it’s also about the quality of the political discourse and the perceived representability of it in the „ability of calling it a region”5, We would not want to move away of the historic truth and we must assume that „the establishment of a region is shaped by the historic legacy of a country”6 and not the historical legacy of the political parties. A „return to the roots”7 had always had a more honest attachment, and while Romania is still a parish, conservative state,8 we have no reasons to not accept this reality.
Thinking about a „Europe of regions” we must know that it is necessary to take a leap from the national-state to the federal-regional (in the last phase) without having the time to increase nationalistic sentiments in the establishment of local governance. Taking on the idea of the distinguished Vasile Puşcaş, „a region represents a subdivision of the economic territory of the member states, established by statistical reasons. Furthermore it assumes the preexistence of administrative units (as a geographic area having administrative authority capable to undertake administrative or political decision making for that region in a legal and institutional frame of the state members)”9. In the end the national-state of the XX-XXI century, communicating in an open Europe, was an act of stability. As problems begin to be more current, as are the discrepancies of development in various regions, and not only for the nation-states, thus the European theory of „from close to closer” (as in local, county, regional, national) there can be created conditions for progress (as in development). Maybe so, the citizens are more attracted to be a part of the process, feeling more attached to „what its closer to them”, the local and the regional. Nevertheless, what is more interesting, is that what has started as an instrument of measurement had transformed into an instrument vital for the transfer of large sums of money in Europe and then into an increasingly more important fundament of a regional agenda10. Therefore, the region becomes a strategic subject in the development of the European regions. Every region embraces its own strategy that leads to more ambitions in the economic, political, and cultural fields.
Regional
Following with the reasoning of Arend Lijphardt, we have the tendency to create „regional governments11„, and the notion of regional gains an importance as significant as the national, local and European ones. We know that „the principle of subsidiarity allows the decisions that have been taken to be as close as possible to the citizens regardless if its on a national, regional or local basis12. Furthermore, it is spreading towards a new regional identity. We can take an example like the case of Bucovina, or better yet the Bucovineean brand, that is representative to this perspective. We can also take another political controversy, certainly not one that is an important as the process of regionalization, its in the form of highways, needed for the process of regional development. In Romania, there is talk about „the grand projects” of the national level, where the decision takers of the center are in dispute with then ones on the local level. Or that the national projects are not compatible with the local level. What is a national remains national, what is regional is left at the disposition of the local decidents along with their projects. The dispute between the „localists” and the „centrists” has been widely known to occur even in Poland and the Czech Republic13. It all depended on how dispersed were the members of the communist elite at the moment of the initiation of the regionalization process. In our country it possible to function even by removing part of the former political nomenclature, but especially by splitting the territories according to the interests of some individuals with power, distributed by the parties.
We know that an effect of the regional must have as a fundament the consent of the citizens, the ones that are represented14. This is why, maybe at a later time, at an opportune moment a new electoral system will be enforced that would allow a broader opening to civically and political participation.
Regionalization
Regionalization is a process in which we recognize at an administrative, public and academic level, the region and its functionality as a structure.
Regionalization cannot have consistent implications with the identity of the citizens if there isn’t a decentralized process in the background. Due to this, it is necessary to take „a leap from functional regionalism to an institutional regionalism”15, from the developing regions as they are present now in Romania, to regions that have direct administrative responsibilities. We can see how this works by observing The Region Committee and the attempt to form de Siret-Prut-Nistru Region as an institutional objective attached to local institutions. Decentralization may exist prior to a regionalization, but the reverse is not possible. Due to this reason, a constitutional assumption is imperious to this process.
The characteristics at a theoretic level can be classified in two directions. The first is the one where regionalization creates „competen-ce”, „governance”, (local – closer to the citizen), „sustainability” and
„identity16„, and the other one couples another five elements: „active resistance”, „selective deployment”, „shared aesthetics”, „common identity”, „augmented reality”17.
If the first two are used to raise public awareness by opinion leaders, the second group highlights a better participation of the citizens directly to the regional agenda and a better understanding of this process.
„Political regionalist movements”18 make this process a very politicized one (see the case of the secufs), which is not to be desired. „Economic reasons” or a „reaction towards the centralist directions of modernization „are another evaluation trend of the importance as a political topic and civically implication of the regionalization process. We need here to make a conceptual distinction and mention that „regionalism is a regional project of ideas and initiatives”19, and „regionalization builds concrete systems of interactions (both economic and social) in the interior of an identified geographic space”20. One is a topic like „policy of regional development” and another one is regarding the problem of regionalization and regionalism processes. Rather it is more important to see how political representation is taking place – at the local, county, level? On how many levels does political representation rank? One example would be that MPs should group themselves politically through regions for the local interest. But we should not inquire in giving a greater power to the barons of leading „a region”.
Representation can be acted through chosen counsels, or in the Parliament.
Regionalization can be a consequence of a process of decentralization, which is more real now in the modern day Romania, but focus is somewhere else. It is debated as „to how the power will be split „or more exactly a „distribution of power”21. The disputes between the different „barons” borderlines the distribution of the spheres of influence and the winning of the trust of the people (party structures) that would be accessed by the distribution of power. An example of this could be the dispute about the placement of capitals of the new regions. In the North-East region, as it was delimitated in a legislative-project, the city of Iaşi, Piatra-Neamţ and Suceava, and the identified leaders of these regions have discursively fought about the future placement of the new regions capital. This fact led to dissension and ample political controversies.
Regionalization – civic activity and representation
As to have a few general lines of direction, I have started with a series of questions that we are needed to answer when we talk about local representation and civic implication: what is the degree of local autonomy and the level that local structures stimulate citizen participation? To what extent the local mechanism of decision taking is accessible to the participation of the citizens? How does regionalization change the belief of the individual in his obligation to the community? In what way do they care about the problems of the community rather than their problems? Does the nongovernmental participation suffer any changes? Or the participation of civic groups and organizations forming activities for helping the community? Does regionalization imply the obligation to be informed about what is happening around you or to be interested about the direction of the community? Does regionalization bring economic progress or instability? Do the relationships between citizens change? Does the corruption inside the state institutions diminish or increase? Can regionalization change the practices of the democratic institutions and the spirit of democracy? Does this process bring a possible democratic consolidation? As we have expected, the answers that we tried to give are not categorical, but we have tried to estimate by observing the social reality of the present day a possible future evolution.
In order to analyze long-term the relationship between civic implication and representability, political culture has proved to be a variable that can be hardly overlooked. The concept of political culture refers to the specific political orientation -attitudes towards the political system and its different parts, as well as its attitudes towards the role of „good” in the system. We are talking about a political culture exactly as we would talk about an economic culture or a religious culture. It is a set of orientations towards a special set of objects and social processes22.
Another definition of the same authors (Almond and Verba) says that: civic culture is a pluralist culture based on communication and persuasion, a culture of consents and diversity, a culture that has allowed change, a moderated one23. Therefore, we can observe that in order to change something both in the functioning of the institutions as well as its attitudes and behaviors those citizens have towards the state and community, along the lines of regionalization, we need a developed civic culture among the members of the society. Civic involvement and the relationship between local government and the citizens is maintained through active civic participation to the public affairs, with continuous information and with a sense of civic responsibility among its members. What has to be mentioned is the fact that after the classification that the two authors have made about the types of political culture,24 it follows that the active citizen is guided by its rational when we talk about its implication inside the political system, which is representative for the activist-rationalist model.
In contrast to the elected ones, the citizen is an active participant in the process of political input. However, the role of the citizen does not replace the role of the submissive or the parochial; these add up to it. More so, if the ordinary man is interested about the economic problems, he is more likely to be interested about the process of output rather than input25. Although the ordinary individual, that is well informed and is interested about the public state of matter, has inherently a level of interest towards the manner of the decisions that are being taken, and how these decisions affect him (through public policies). Even so, when the economic crisis hits and affects the citizens way of life, their degree of interest about the decisions that have been taken, decreases, and they shift their attention towards the results. What interests them is who benefits from these decisions and not the manner of how these decisions are taken. Thereby, we can easily say, that political leaders are bypassing procedures and rules, due to the fact that the shift in interest of the citizens is pointed to the effects that their decisions have. An important aspect will be represented by the way the enactment that follows the regionalization process: will there be a local government/ and or a local Parliament that will enact on the basis of their communities needs and interests, functioning by the principle of subsidiarity, or will there exist at the regional level a monitoring and evaluation of the directives and projects brought in by the central government? The way in which the political leaders that were directly chosen by the people of the region would govern, will have an impact on the perceived attitudes and characteristics of the participation of the citizens in the decision making process.
A while ago we asked ourselves if the process of regionalization could redefine the practices and rules of the institutions, and why not, if it would consolidate democracy. For Juan Linz, and Alfred Stepan, in the article „Toward Consolidated Democracies”, not every political system can follow through the process of consolidating democracy, only the ones that have met some minimal requirements: that folds with the experience of the country; have concluded democratic transition and have a government that respects democratic procedures (The rule of the law, a constitution, human rights, the principle of power separation)26. If we take the case of Romania, we can observe the fact that we still have problems with respecting the Rule of the Law, on top of a conflict between the powers of the state (see Justice Report MCV 2013 of the European Commission), let alone the many charges that different political, regional and national leaders are being charged with: corruption. The same authors have isolated three dimensions that are necessary conditions for democracy: „the behavioral dimension, the attitude dimension and the constitutional dimension”. This would assume that at the behavioral level no political actor would try to build an undemocratic alternative to the democratic system. At the attitude dimension, the majority of the population should support only the democratic means for resolving problems, even for the direst problems, and the support for the undemocratic alternatives should be kept at a minimal level. At the constitutional level, the compliance with the law, and with the constitutional procedures and institutionalized ruling, should become common conduct and any other way should be seen and perceived as dangerous, inefficient and expensive27. To be enforced, however, these principles need the existence of a democratic culture as Robert Dahl points out: „the process of consolidating democracy requires the existence of a strong democratic culture that can offer their emotional and cognitive support adequate for adherence to democratic proce-dures”28. In other words, there is need for a set of rules and values that reside inside the community which guides the behavior and judgment of its citizens.
Under the pretense of the rapprochement of the citizens to the political leaders (both territorially, and as a gradual accessibility) it is possible that the competence and the awareness of participation will steadily increase. Even though the common citizen has the role of being subjected by the rule of law, we must not forego that he is wanted to actively participate at the decisions making process. „It is expected that the ordinary individual to take part actively in the affairs of the government, and to be aware to the way the decisions are being taken as well as making his own conceptions available to the public”29. When we talk about the proximity of the institutions to the common man, by making the process of communicating easier, it is to be expected that the percepti-veness of the political leaders to the needs of the people to rise (maybe even by the fact that the degree of control over them is even greater).
Given the fact that when we talk about democracy, thinkers and political analysts, from the Stoics and ending with the postmodern era, who argue that democracy is developed from the local communities, (Plato’s Republic) we tend to believe that regionalization may create new opportunities to empower citizens to be active inside their community, and why not, a better understanding of the relationship between local government and citizens. All this is based on the premise „that while the political and governmental problems tend to be understood easier, and the governmental bodies less distant, the chances of efficient participation of the common individual at the local level could be greater than those on the national level”30. This kind of participation could start with the sentiment of trust and belonging to a bigger group (as opposed to the family group) like the adherence to a syndicate, NGO, even a political party. A while ago we talked about efficient participation. It is possible that an administrative-territorial reorganization to produce such an effect? If we look at things from the perspective of satisfaction that a common man could have, the answer would be yes. The amount of resources that he uses (material or otherwise) is small for achieving his personal goal (or collective
goal).
In the introduction we made a short analysis of the term political culture, the one that stands at the base of shaping the participation of the competent political citizen. With the modification of the administrative-territorial form, and the emergence of new regional institutions, maybe even institutions with directly chosen representatives by the electorate, it comes in question the aspect of legitimacy and governance. Samuel Huntington31 says that every country is a political community with a common consensus between their citizens about the legitimacy of the political system. In the absence of discussions between the present day political leaders and its citizens, a dialogue that would clearly explicit the advantages and disadvantages of regionalization, (informing the citizens about their involvement in the process) cannot lead to the granting of legitimacy from the people to a project that is not accessible to them, with little or no knowledge, and with the absence of information campaigns.
Both existing institutions, and those that could appear with the regionalization process, are behavioral manifestations of the moral consensus and mutual interest of its citizens. A classic definition in political science says that: „institutio-nalization is a process in which organizations and procedures accumulate stability and values. The level of institutionalization of any political system can be defined by the level of adaptability, complexity, autonomy, and the coherence of its procedures and organizations”32. As long as the moral base of the state’s institutions has its roots in the needs of its people, a society with procedures, rules and many institutionalized practices will succeeds further in identifying and achieve its political interests.
Lately there has been talk about the benefits that regionalization would bring, especially economical ones, with a high rate of European funds absorption (and others), leading to a potentially accelerated economic growth. Recent studies have shown that economic development is favored by democracy, but democracy does not necessarily lead to economic growth, it can happen even in states that have authoritarian regimes (China). Consolidated democracy is not a direct consequence of economic development, although it is well known that under a particular level of economic development, democracy cannot emerge. According to Ronald Inglehert’s thesis found in the paper named: Modernization and Postmoderni-zation. Cultural, Economic and Political Change in 43 Societies, economical development brings forth two tipes of changes that favor democracy: chances in social structures that mobilize public participation and cultural chances that help stabilise democracy.
Nevertheless accelerated economic growth, can lead to political instability. Here are a few arguments to support this33: geographic mobility will increase, that means social relationships will be impaired and it will encourage the rapid transition from village to city (which will lead to alienation and political extremism); the income of some people will increase, and thus this will enhance their dissatisfaction towards the existing order; there will be a restriction on consumer related goods, for the encouragement of investments, leading to public unrest; it aggravates regional and ethnic conflicts on the distribution of investments and consumerism; it increases the organizational capacity of groups, and thusly the force of the groups demands towards the government, of which it cannot satisfy. Because of this, we can expect that these experiences will redefine our existent political culture, creating a gap between aspirations, expectations and the fulfillment of the desires, leading altogether to frustration and social unrest.
The process of regionalization and the formation of regionalism, represents the level of awareness of common interests of a given population that lives in a region, of the existence of differences between this and other regions and of the desire of its community to be responsible of the solving its problems that cannot be solved by the state. Specialists state that regionalism also emerges with the awareness of regional economic and social imbalances. Thus, the first stage identifies those communities within states that have formed a regional consciousness, only after that they will be entrusted with problems they can address directly, followed by the last stage where they will create regional and local administrative institutions34.
In this paper’s introduction we asked ourselves if once with the start of the process of regiona-lization, we would find an increase in political corruption. Here are two arguments that make us believe it will: this transition coupled with economic development can lead to more means of acquiring power and money, which is a direct consequence of the ascension of new groups, resources and effort to climb the ladder of the new spheres of political influence (once with the emergence of new institutions at a regional level, new opportunities will arise to achieve power). Another argument would be that regionalization can facilitate the expansion of governmental authority
– „the passing from governed democracy to a democracy that governs”35 – and the multiplication of the activities that are bound to governmental procedures, or in other words the multiplication of norms and laws, that can create the possibility of corruption, which is dependent by the support they have obtained, the legitimacy from the people.
How can we proceed as a civil society to the process of decision taking? Hereinafter we will try to present a general frame and the conditions of civic participation. NGO’s are an essential component of participation in an open and democratic society because it activates a large portion of individuals. The fact that some of these people are voters underlines the relationship that it has with representative democracy. NGO’s can contribute with their insights and independent expertise with the decision making process. This process has determined the governments and even international institutions to call on their experience and competence in providing assistance for the development and implementation of policies. NGO’s take great pride by the trust they are given by their members and the societies they represent, and by the level of ability to support and represent their interests which is a crucial contribution for the development of policies36.
Regionalization could bring a tighter relationship between the political institutions of the state and the civil society. Giovanni Sartori said that „if we analyze the problem of participation in the same way the participants do, then it would be obvious that participating is a significant attitude, which is both authentic and real but only amidst a narrow closely tied group”37. For it to be accessible, it is needed for political process of decision taking to be open and accessible in a narrow space. Both NGO’s and public authorities having the objective to improve the lives of its people can work together based on mutual trust which implies transparency and respect. Responsibility is needed from both sides, and the insurance of respecting the autonomy of the organizations that reside outside the sphere of influence of the state’s institutions, even when their views are opposite.
How can citizens participate to the decision making process, or influence the elected representatives when we talk about the adopting of different measure undergoing the process of regionalization? Surely an extremely important role will be the way of function of the new institutions with the decisional character (at the regional level -institutional design – in the absence of a clear project of regionalization and the way of how the institutions will function, it is hard for us to foresee the manner of distributing workloads inside these new institutions). Nonetheless, we can suggest a few means of action: for citizens to be politically competent38 there is a need for easy access to information. Also there is a need for consulting and dialogues (deliberative democracy) that would lead to collaboration between the civil society, citizens and public authorities.
In our opinion regionalization should set a model of participative democracy and to have in view the democratization of the state’s institutions „giving a broader reach of action and responsibility for the parliament and the political parties, while the new means of „battle” at the local level should offer the assurance that the society as with state, is subject to procedures that guarantee the sentiment of responsibility”39. As essential traits for this type of democracy we think that it can fold well with the model of regionalization, we must mention that: „the direct participation of the citizens in the regulation of the central institutions of the society, including work spaces in the local community; Reorganizing the party system so that the parties officials to become accountable before its members; maintaining an open institutional process for the assurance of experimenting with different variations of political forms, the reduction of democratic power who lacks a sense of accountability for the public and private life; an open system that assures a documented decision”40.
At the civil society’s level, this can work in the following directions: plea – to raise issues that are related to a specific group or a public interest before authorities; the information and awareness of the institutions of the NGO’s findings towards various particular problems; innovation – the development of new solutions that can be included on the political agenda; organizing campaigns and lobbies; petition, the dissemination of information through means of online computing; Public hearings as well as forums that can be accessed through participation of impartial specialists; we must not forget the surveillance function of the civil society towards the political system. Included in the process of regionalization, these measures could bring the citizen closer both to the political process as well as its representatives. In regards to the public authorities, the responsibilities included would be the following: exchange of information with the civil society; providing resources, receptivity; consulting with the citizens; partnerships and co-editing41.
According to some researches made in 2013 by the „Multimedia for local democracy „Foundation, these conclusions have been found across all 8 regions: the Romanian society is a traditional one, even after 5 as a member of the EU. Solidarity and trust are built by the means of traditions and conservatory behavior, and the most trusted institutions are the hereditary ones namely the church and the army; a good portion of Romania can be characterized as being a closed society. In regards to civic profile, it seems that it’s mainly non-participative. With the exception of electoral participation (which is rather a passive activity due to the lack of effort in participating) the other types of participation are scarcely used. International comparisons show that the participative Romanian culture is obviously different than those found in western countries. Nonetheless, citizens are available for political participation and information, but they do not participate effectively and they lack proper information42.
The same foundation brings some solution to overcome these problems, like: more informative and education campaigns – the civic education of the citizens, the growth of the level of awareness of the power that an active, homogeneous community can have in relation with the authorities and other third parties. Another step would be an increase in the level of tolerance (the diminishing of mistrust and suspicion): the greater the social distance and mistrust of others is more pronounced, the orientation towards civic activism and social cooperation is smaller in scope. Collective action cannot be present when there is no trust between the individuals that are gathered for cooperation. When these individuals are suspicious and the feeling of belonging to the groups is not well developed, these citizens fail to
43
participate .
If a political democratic system is one where the ordinary citizen participates in the process of decision taking, a political democratic culture should be based on a series of beliefs, attitudes, norms, perceptions, that support participation. Surely, the frequency of participation will be affected by the local community’s structures. But if the norm of participation is not widespread, institutional changes in a way that support participation will not lead to a participative democracy44. In other words, the existence of norms and institutions are not enough to favor and increase the longing of civic implication, citizen participation, but above all, availability of the individual to implicate itself in the public affairs is imperiously needed. The citizen must understand and acknowledge his role in the community, his competences, responsibilities and rights that come with his status.
Regional and political representation
We have a more or less representative discourse for the citizens, but on the other side, we have a political strategy for the politicians. The augmentation45 determines that the regionalization process is locked into a gratification game that overestimates the positive effects that it might have on its citizens. But if the citizens are not attached, or involved in the process, they will not be aware of it, and on the long-term it will be obsolete or nullified. Why shouldn’t regionali-zation be a myth and why is it one? Why should there be an efficient administration and why isn’t there one? Because the process is non-consultative and politicized. Even though you know that citizens do not know the historic theoretic and historic foundation of the regionali-zation (at an academic level), in time they will become more interested if they observe debates or discourses.
You cannot make regionalization happen with a high level of corruption (we do not know when this period will be overcome), or how the political, economic disparities should be fixed in the future. In the Czech Republic a somewhat similar dispute about the „nature of democracy and the role of its citizens in politics” has happened46. And we are concerned that the involvement of civil society in the completion the process of regiona-lization and delineation of political representation to be more constructive. But the „discourses about the regional governing has the tendency to make rapid associations with notions like inclusions, participation and democracy (return to the roots)47” We can say that decentralization and regionalization are influenced by the political ideas and visions of the political actors during the period of transition,48 but also that the „discursive represen-tation”49 is somewhat like a „lottery of talents”50 so that the political leaders must find legitimacy in their actions and the citizens must be identified to it51. By this reason we are not interested that regiona-lization can build different types of bureaucracy because „bureaucracies are capable in generating meanings, identities and symbols that support them just like any other collecti-vity”52. The larger the number of decision makers, the more difficult it is to deliberate a situation53. In discourses, there is much talk about the local, the counties, but not the regional level. It is necessary to overcome this situation that has been given to us by the politicians through politicization, a process with great democratic meaning.
Conclusions
This paper has attempted to capture the main characteristics of regionalization, based on firm studies analyzing socio-political reality, focusing on how this process is received by politicians, citizens, and civil society. We have started with the definition of some concepts like regionalization, regionalism and region so that we could see where the project of administrative-territorial reconfiguration can be placed. This project that was proposed by the current political leaders as an identity, local or regional model.
A question we attempted to answer was whether there is a culture of regional identity modifying aspects of political representativeness. We have also tried to find out if we have at least a trend of awareness of this process, or if it requires it. Although the region is becoming a strategic issue in the development of European regions, each region embracing its own strategy, leading to more ambitious economic, political, cultural, we believe that Romania divided into regions would lead to economic disparities, the regiona-lization will make the functioning of the bureaucracy more difficult, and the objective to reduce administrative costs even harder to achieve. Regionalization also brings a process of decentralization that would lead to an arbitrary distribution of power, given the fact that the process is politicized and nonconsultative.
As for how citizen participation in decision-making will suffer changes, we believe that a rapprochement of the political leaders to the electorate could have positive results, given the fact that the pressure from the civil society will be perceived easier by the decision makers. However we cannot ignore the fact that before, for an individual to participate in the political life of the community he must have been aware, and to perceive that he is able to act. We cannot say that regionalization will bring with itself a higher level of participation in the political affairs, so long as local institutions will not encourage participation and a predisposition form the citizens to take a step outside their sphere of interest and empathize with the needs and problems of the community. Another conclusion of our approach would be that the process of regionalization, decentralization, will bring a significant increase of the number of acts of corruption, because of the emergence of new decision making institutions.
After presenting how the process is perceived and how it works, we came with a few recommendations that could lead to an improvement in the way those institutions with decision making powers, work. The first recommendation would be an increase in the transparency of decision making process and a greater openness of the national institutions to the citizen’s masses. At the same time we need greater involvement of the civil society in the decision making process, thus leading to the formation of a pro-participatory political culture. Finally we need a de-politicization of public discourse when it comes to solutions to problems of the community.
We can affirm that a different form of political culture is developing as we can see for example in the approach against the cutting of linden trees in the municipal area of the city of Iaşi. This could have been made even without debates about „local governing”, or how important is civic involvement in the decision making process of the decision makers. What we can observe now is a realization of identity by the citizens to the way that the city is being managed. Regionalization produces a sense of closeness to the local level. The problems are beginning to be local. So a speech like „we want to be part of, or „we must see” becomes an object of political reference for both politicians and citizens. At the regional level the problems stands differently. An economic culture is taking place. But in this case, we are talking about a culture of regionalization that includes the other types of cultures. We do not wish that regionalization will stand for slogans like „let the money rain!”, this is against our perspective. We can accept the idea of economic culture (the impact of traditional produce, local and regional tourism, accessing of European funds) but the process of regionalization must involve the construction of a democracy by participation. Local governing is the last step of the process of regionalization and decentralization which can be observed in countries that have a long history and tradition of territorial administration.
Note
1 (tr.a.) Arnoud Lagendijk, institutions and boundaries, Regionalisation in Europe. Stories, Nijmegen School of Management, 2003, http://www.ru.nl , p. 10 (accesat pe 10 ianuarie 2014), p. 2.
2 (tr.a.) Ibidem, p. 3.
3 (tr.a.) Andrew Wood, „Regiona-lization and the construction of ephemeral Co-Location”, Rhetoric Society Quarterly, vol. 42, no. 3, http://www.tandfonline . com/doi/abs/10.1080/02773945.201 2.682847?journalCode=rrsq20#.Uu N09xCYvIU, p. 290 (accesat pe 28 decembrie 2013).
4 (tr.a.) Ibidem, p. 290. 56 (tr.a.) Ibidem, p. 290.
6 Jennifer A. Yoder, decentralisation and Regionalisation after Communism: Administrative and Territorial Reform in Poland and the Czech Republic”, Europe-Asia Studies, vol. 55, no. 2 (Mar., 2003), http://www.jstor.org/discover/ 10.2307/3594527?uid=3738920&ui d=2&uid=4&sid=21103332184767, p. 263, (accesat pe 28 decembrie
7 2013.
7 Ibidem, p. 266.
8 See the second part of this study.
9 Vasile Puşcaş, Adrian Liviu Ivan, Regiune şi regionalizare în Uniunea Europeană, Institutul de studii Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004, p. 148.
10 Arnoud Lagendijk, op. cit., p. 10.
11 Arend Lijphardt, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 177.
12 Vasile Puşcaş, Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 145.
13 Jennifer A. Yoder, op. cit., p. 267.
14 Jennifer A. Yoder, op. cit., p. 267.
15 Vasile Puşcaş, Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 147.
16 Arnoud Lagendijk, op. cit., p. 2.
17 „rezistenţă activă”, „implementare selectivă”, „estetică în comun”, „identitate comună”, „realitate augmentată” (tr. a.) Andrew Wood, op. cit., p. 289.
18 Jennifer A. Yoder, op. cit., p. 265.
19 Vasile Puşcaş, Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 10.
20 Ibidem, p. 10.
21 Arend Lijphardt, op. cit., p. 178.
22 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Bucureşti, DU Style, 1996, p. 43.
23 Ibidem, p. 37.
24 Cultură politică parohială specifice societăţilor tribale unde parohialul nu aşteptă nimic de la sistemul politic; Cultura politică dependentă unde relaţia este faţă de sistem la nivel geneal şi către partea administrativă, de output, este o relaţie esenţialmente pasivă; Cultura politică participativă unde societatea tinde să fie interesată către aspectele
de input şi output ale sistemului politic.
25 Gabriel Almond, Sidney Verba, op. cit., p. 142.
26 Juan Linz şi Alfred Stepan, „Drumul spre o democraţie consolidată”, în Cum se consolidează democraţia,
coordonatori: Larry Diamond, Yunhan Chu, Marc F. Plattner, Huangmao Tien, pp. 51-52.
27 Ibidem, pp. 52-53.
28 Robert A. Dahl, „Dezvoltare şi cultură democratică”, în Cum se consolidează democraţia, coordonatori: Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Huang-mao Tien, p. 68.
29 Gabriel Almond, Sidney Verba, op. cit., p. 143.
3 0 Ibidem, p. 145.
31 Samuel Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999, p. 10.
32 Ibidem, pp. 19-20.
33 Ibidem, pp. 51-52.
34 Călin Sabin Ghiolţan, „Legătura dintre regiunea administrativă şi politica regională”, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 2 (22)/2008, p. 27.
35 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 122.
36 ÎNDRUMĂTOR PENTRU PARTICIPAREA CIVILĂ LA PROCESUL DE LUARE A DECIZIILOR, Adoptat de Conferinţa ONG-urilor
Internaţionale în sesiunea din 1 octombrie 2009, URL: http://www .infoeuropa.md/files/indrumator-pentru-participarea-civila-la-procesul- de-luare-a-deciziilor.pdf, (accesat pe 25.11.2013).
37 Giovanni Sartori, op. cit., p. 121.
38 Măsura în care cetăţenii unei naţiuni se percep pe sine drept competenţi pentru a influenţa guvernământul afectează, sau mai bine zis influenţează comportamentul lor politic – Gabriel Almond, Sidney Verba, op.
cit., p. 163.
39 David Held, Modele ale democraţiei, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 285.
40 Ibidem, p. 290.
41 Îndrumător pentru participarea civilă la procesul de luare a deciziilor, Adoptat de Conferinţa ONG-urilor Internaţionale în sesiunea din 1 octombrie 2009, URL: http:// www.infoeuropa .md/files/indrumator-pentru-participarea-civila-la-proce
sul-de-luare-a-deciziilor.pdf. (accesat pe 25.11.2013).
42 Iniţiativă pentru societatea civilă, www.infopolitic.ro , (accesat pe 20 iunie 2013).
43 Ibidem.
44 Gabriel Almond, Sidney Verba, op. cit., p. 158.
45 Andrew Wood, op. cit., p. 294.
46 Jennifer A. Yoder, p. 278.
47 (tr.a.) Lagendijk, op. cit., p. 6.
48 Jennifer A. Yoder, op. cit., p. 280.
49 No. 4 (Nov., 2008), http://www .jstor.org/discover/10.2306/2664454 0?uid=3638920&uid=2&uid=4&sid
=21103332184666 (accesat pe 29 decembrie 2013).
5 0 Ibidem, p. 485.
51 „If leaders could not justify their actions in these terms, contributors can back other groups instead”, Ibidem, p. 490.
52 Arnoud Lagendijk, op. cit., p. 12.
53 Ibidem, p. 486.
Bibliography
Almond, Gabriel şi Verba, Sidney, Cultura civică, Du Style, Bucureşti,1996.
Dahl, A. Robert, „Dezvoltare şi cultură democratică”, în Cum se consolidează democraţia, Diamond, Larry, Chu, Yun-han, Plattner, F. Marc şi Tien, Huang-mao (coordonatori), Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Ghiolţan, C. Sabin, „Legătura dintre regiunea administrativă şi politica regională”, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 2 (22)/2008.
Held, David, Modele ale democraţiei,Editura Univers, Bucureşti, 2000. Huntington, Samuel, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Bucureşti, 1999. Linz, Juan şi Stepan, Alfred, „Drumul spre o democraţie consolidată”, în Cum se consolidează democraţia, Diamond, Larry, Chu, Yun-han, Plattner, F. Marc şi Tien, Huang-mao (coordonatori), Editura Polirom, Iaşi, 2004. Lipjardt, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţio-nareîn treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2006. Puşcaş, Vasile şi Ivan, A. Liviu, Regiune şi Regionalizare în Uniunea Europeană, Institutul de studii Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Electronic resources
Dryzek, S. John şi Niemeyer, Simon, „Discursive Representation”, The American Political Science Review, Vol. 102, No. 4 (Nov., 2008), http://www.jstor.org/discover/10 . 23 06/26644540?uid=3638920&uid=2 &uid=4&sid=21103332184666, pp. 481-493 (accesat pe 29 decembrie
2013).
Lagendijk, Arnoud, „Regionalisation in Europe. Stories, institutions and boundaries”, Nijmegen School of Management, 2003, http://www.ru . nl, pp. 1-16 (accesat pe 10 ianuarie 2014).
Wood, Andrew, „Regionalization and the construction of ephemeral Co-Location”, Rhetoric Society Quarterly, vol. 42, no. 3, http:// www.tandfonline.com/doi/abs/10 . 1080/02773945.2012.682847?journ alCode=rrsq20#.UuN09xCYvIU pp. 289-298 (accesat pe 28 decembrie 2013).
Yoder, A. Jennifer, „Decentralisation and Regionalisation after Communism: Administrative and Territorial Reform in Poland and the Czech Republic”, Europe-Asia Studies, vol. 55, no. 2 (Mar., 2003), http://www.jstor.org/discover/ 10.23 07/3594527?uid=3738920&uid=2& uid=4&sid=2110333184767, pp. 263-289 (accesat pe 28 decembrie 2013).
Îndrumător pentru participarea civilă la procesul de luare a deciziilor, Adoptat de Conferinţa ONG-urilor Internaţionale în sesiunea din 1 octombrie 2009, URL: http://www.infoeuropa.md/files/indrum ator-pentru-participarea-civila-la-procesul-de-luare-a-deciziilor.pdf, (accesat pe 25 noiembrie 2013)
Iniţiativă pentru societatea civilă, www.infopolitic.ro , (accesat pe 20 iunie 2013)
Translated in English by Cristian Petrică COJOCARU
Accesari site
Formulare (Forms)
Ultimele articole (Latest articles)
Contact
Tel. 0040 232 214 858
Fax: 0040 232 214 858
Ne puteti scrie la adresa redactia@revistapolis.ro.