Dilemele regionalizării: între federalismul constituţional şi personalizarea puterii în numele interesului public* (Dilemmas of regionalisation: between constitutional federalism and the personalization of power in the name of public interest)

Dilemele regionalizării: între federalismul constituţional şi personalizarea puterii în numele interesului public* (Dilemmas of regionalisation: between constitutional federalism and the personalization of power in the name of public interest)

 

Emanuel COPILAŞ

 

Abstract. Public life in Romania is animated by a new subject, the reappraisal of the Constitution. Is it predictable, at least to a certain point, how ample will these changes be and how will they contribute to the improvement of the daily life of Romanian citizens? These are just some of the questions the above mentioned initiative raises. It has become almost a habit for political analysts to regret the population’s lack of civism in problems of general interest. But a strong civil society is improbable in a country with extended and almost continuous economic difficulties. Political rights are absent or at least dysfunctional in the absence of economic rights. This is where the new Constitution could prove its utility: by becoming a federation, Romania could offer an authentic meaning to the extremely used term of regionalization. But how feasible is this project in the present conditions? And what consequences might entail?

Keywords: regionalization, federalization, public interest, civism, democracy.

Chiar şi în absenţa unei spe­cializări în domeniul dreptului, cum este cazul autorului, problematica revizuirii Constituţiei este un su­biect de interes public, aşa cum au demonstrat-o recent întâlnirile orga­nizate de către Asociaţia Pro Demo­craţia în cadrul Forumului Consti­tuţional la care au participat sau au fost invitaţi să participe, pe lângă specialişti în drept şi ştiinţe politice, şi cetăţeni, ONG-uri sau reprezen­tanţi ai comunităţilor locale – nepu­tând face deci obiectul unei abordări exclusiv juridice. Modificările con­ţinute în noul proiect de constituţie ne vor afecta, în calitate de cetăţeni, pe toţi; pe cale de consecinţă, toţi avem un cuvânt de spus în cadrul acestui proces. Chiar dacă majori­tatea preferă să îl ignore, concen-trându-se asupra altor priorităţi, cum ar fi problemele cotidiene, tot mai frecvente şi tot mai apăsătoare.

Departe de mine autosuficienţa moralistă sau tendenţiozitatea iro­nică; distanţarea societăţii de politic în general este un fenomen care, (şi)

datorită crizei structurale pe care o parcurgem, a atins cote alarmante. Consecinţele nu vor întârzia să apară. Pe de altă parte, mai putem sau mai avem dreptul să deplângem ritualic incapacitatea societăţii civile de a se coagula în primul rând, apoi de a oferi un răspuns coerent şi arti­culat la prezentele dificultăţi? Care societate civilă? A ONG-urilor, mass-mediei, universităţilor? Repre­zintă membrii acestora majoritatea populaţiei României? Nu. Doar o mică, deşi activă, minoritate. În ce măsură se exprimă această minori­tate în numele întregii societăţi este o altă problemă. Cum putem, pe de altă parte, pretinde civism şi morali­tate de la muncitorii cu salarii mizere şi contracte de muncă de la o lună la alta? Sau de la pensionarii care frecventează tot mai des can­tinele sociale şi se împrumută de la o pensie la alta pentru a avea ce mânca? Sau de la milioanele de emigranţi? Nu cumva, aşa cum scria Alexandr Zinoviev, „este imoral să ceri cuiva să fie o fiinţă morală dacă-i lipsesc acele minime condiţii de viaţă care-ar permite societăţii să-i pretindă moralitate”?

 

Ce ar putea însemna federalis­mul constituţional pentru România?

În loc să deplângem condescen­dent lipsa de interes pentru proble­mele publice, ar trebui să ne îndrep­tăm atenţia către cauzele structurale care o fac posibilă. Tocmai din acest motiv este importantă revizuirea

Constituţiei: noua formă ar putea include articole care să trateze expli­cit acest aspect. Dacă ne gândim la privatizările oneroase şi abuzive care au avut loc deja (Petrom fiind cel mai nefast exemplu), nemai-vorbind de cele care se preconizează (exploatarea auriferă de la Roşia Montană, cea a gazelor de şist sau a cuprului), sau la dezastrul din siste­mul de sănătate, unde, pe lângă fap­tul că bugetul s-a diminuat drastic, marea majoritate a medicilor pres­criu (încălcând, din raţiuni ce ţin în primul rând de interesul personal, jurământul lui Hipocrate) medica­mente importate, mult mai scumpe (şi mai profitabile) decât cele autoh­tone deoarece institutele şi fabricile româneşti unde se produceau medi­camente dispar de la o zi la alta, nemaifiind rentabile din punct de vedere al încasărilor pe care le aduc la bugetul de stat – noul proiect de Constituţie ar putea include un arti­col sau măcar un paragraf explicit referitor la proprietatea publică. Paragraful al doilea al articolului 14 din Constituţia Germaniei prevede că „Proprietatea implică obligaţii. Fructificarea sa va servi de ase­menea binelui public”. S-ar obţine astfel un cadru legal pentru confis­carea averilor ilicite. Constituţia României insistă în schimb asupra drepturilor individuale ce decurg din proprietatea privată, menţionând doar în treacăt: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despă­gubire” (art. 44, paragraful 2). Nu există nicio referinţă clară, distinctă în ceea ce priveşte proprietatea pu­blică. De ce ar fi necesară o astfel de referinţă? Pentru că un stat care pro­tejează mai mult proprietatea privată decât proprietatea publică este un stat fragil, care riscă în permanenţă să fie dezechilibrat de interese parti­culare şi care, mai important, pierde încrederea propriilor cetăţeni, dimi-nuându-le totodată interesul pentru problemele publice. Asta în cazul în care noţiunea de cetăţean mai po­sedă relevanţă. Cum poate garanta un stat drepturile politice – plân-gându-se apoi de indiferenţa cu care sunt întâmpinate şi de diminuarea constantă a participării la vot şi nu numai – când nu procedează la fel în ceea ce priveşte un minimum de drepturi economice? Noul cod al muncii, în care drepturile angajaţilor au scăzut proporţional în raport cu drepturile angajatorilor, o dovedeşte din plin. Rolul statului nu este numai acela de a se retrage cât mai mult posibil, făcând astfel loc liber­tăţilor individuale, antreprenoriale şi nu numai: abordarea liberală clasică a civismului presupune că majorita­tea cetăţenilor sunt informaţi, capa­bili de discernământ în ceea ce pri­veşte problemele publice de impor­tanţă majoră şi posesori de sufi­ciente mijloace pentru a duce o viaţă decentă, mijloace pe care numai piaţa liberă le poate asigura. Numai că aceasta reprezintă o imagine idi­lică asupra realităţii.

Majoritatea cetăţenilor români nu s-ar regăsi în descrierea de mai sus, ca de altfel majoritatea cetăţe­nilor oricărui stat. Rolul statului nu este numai acela de „paznic de noapte”, limitat strict la respectarea legalităţii, ci şi acela de protector al propriilor cetăţeni. Numai că, aşa cum am observat cu vârf şi îndesat pe parcursul prezentei crize econo­mice, statele au protejat în primul rând interesele private ale marilor corporaţii (Statele Unite) sau ale băncilor (statele membre ale Uniunii Europene) – în detrimentul interese­lor directe ale propriilor cetăţeni. Sigur, s-a argumentat copios că ma­rile corporaţii înseamnă locuri de muncă, iar băncile economiile cetă­ţenilor: măsurile, dureroase dar ne­cesare, ar fi fost astfel luate în inte­res public. Dar când nivelul şoma­jului creşte, iar Uniunea Europeană pregăteşte pârghii legale pentru impozitarea conturilor persoanelor fizice – cât de eficiente s-au dovedit aceste măsuri în ultimii cinci ani? De-a dreptul contra-eficiente. Pe ter­men lung, ele vor funcţiona, suntem constant asiguraţi. Inconvenientele (şomaj, lipsa de perspective, paupe­rizare, scăderea încrederii în institu­ţiile publice, ostilitatea aproape generalizată faţă de politică) sunt numai temporare. Raportul dintre cerere şi ofertă va atinge, final­mente, un nou echilibru. Ca şi cum rezolvarea abstractă a problemelor macroeconomice ar ţine de foame sau ar plăti ratele la bancă. Pe ter­men lung, să nu uităm. Cum ar fi bine să nu uităm nici ironia muşcă­toare a lui John Maynard Keynes: pe termen lung suntem cu toţii morţi.

Mi se va reproşa probabil că nu­mai în statele comuniste exista în Constituţie o prevedere referitoare la dreptul la muncă. Într-adevăr, dar nu existau în schimb drepturi poli­tice. Acum, când beneficiem din plin de drepturi politice, am început să le regretăm pe cele economice. Să ne întoarcem la comunism? Nu cred să existe o soluţie mai nefe­ricită şi mai puţin posibilă. Să înain­tăm în continuare cu paşi repezi spre ceea ce a început să fie catalogat tot mai des drept „fundamentalism al pieţei libere”? O soluţie la fel de nefericită, dar din păcate mult mai probabilă. De ce nu ne-am inspira, măcar parţial, din Constituţia Germaniei? Articolul 15, intitulat „Socializarea”, stipulează foarte clar că „Pământul, resursele naturale şi mijloacele de producţie pot fi (… ) trecute în proprietate publică (… ) printr-o lege care determină natura şi dimensiunea compensaţiei”, caz în care exproprierea se face prin mijloace legale, existând desigur posibilitatea unei medieri în instan­ţă. Actuala Constituţie a României nu prevede nici pe departe aşa ceva: binele public este ca şi inexistent. Prevede în schimb (articolul 41, primul paragraf) că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Presupoziţia implicită este că statul, care a limitat în trecut alternativele în ceea ce priveşte pro­fesia şi migraţia internă a forţei de muncă, nu mai deţine după 1989 acest  drept  arbitrar.   Perfect  de acord. Dar oare numai statul poate pune piedici în această privinţă? Angajatorii privaţi nu? Iată o între­bare asupra căreia merită să reflectăm, mai ales dacă ţinem cont de avantajele care le revin angajato­rilor în conformitate cu noul cod al muncii.

Pe lângă aspectele economice şi sociale, o altă chestiune prezentă în cadrul discuţiilor despre modificarea Constituţiei este aceea a regiona-lizării. Ce atribuţii vor avea noile regiuni? Se va renunţa la judeţe? Există riscul creşterii aparatului birocratic pornind de la intenţia diminuării sale? Înclin să cred că o regionalizare eficientă se poate face doar prin transformarea României într-o republică federală. Asta înseamnă, desigur, altceva decât revizuirea prezentei Constituţii: s-ar impune nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea ei integrală. Nu­meroase critici au fost aduse de-a lungul timpului federalizării: dimi­nuarea puterii statului şi obţinerea unei nepermise autonomii de către minoritatea maghiară, fapt care ar conduce la dezmembrarea ţării şi în final la pierderea Ardealului în fa­voarea Ungariei; accentuarea deca­lajelor între regiunile bogate, res­pectiv regiunile sărace; întărirea grupurilor de putere locale care vor începe să semene gradual cu clanu­rile mafiote etc. Prea puţin s-a dis­cutat despre avantajele unui astfel de demers. Dar să începem cu criti-cile. Posibilitatea ca autonomia Ţi­nutului Secuiesc să conducă la pier­derea Ardealului este cel puţin ridi­colă: spectrul naţionalist al inamici­lor interni şi externi îşi face simţită deseori prezenţa în situaţii tensio­nate tocmai pentru a eluda proble­mele autentice, structurale pe care le înfruntă societatea. Pe de altă parte, regionalizarea se va face pe criterii economice, aşa cum prevăd normele europene, în niciun caz pe criterii etnice. Să nu uităm că toate statele membre ale Uniunii Europene au semnat un tratat prin care se anga­jează că nu vor ridica pretenţii de natură teritorială la adresa vecinilor.

Apoi, suveranitatea statului nu va fi cu nimic afectată: distribuirea puterii în societate va deveni mai funcţională iar nivelul la care se vor lua deciziile va fi cât mai local cu putinţă. Se va pune astfel în practică principiul subsidiarităţii, fundamen­tal din punctul de vedere al filoso-fiei politice şi al administraţiei pu­blice europene. Aşa cum scrie Chantal Millon-Delsol, subsidiarita-tea „vizează depăşirea alternativei între liberalismul clasic şi socialis­mul centralizator, punând în mod diferit chestiunea politico-socială. Ea legitimează, din punct de vedere filosofic, drepturile-libertăţi şi re­vine la sursele drepturilor-creanţe, ce se presupune a fi fost deturnate de la justificarea lor primă”, atin­gând totodată „acordul viabil dintre o politică socială şi un stat descen-tralizat”¹. Avantajul concret, palpa­bil al subsidiarităţii este acela că o parte din impozitele şi taxele per­cepute la nivel local vor rămâne la nivel local, nemaifiind distribuite către centru. Autonomia bugetară astfel obţinută a regiunilor, gestio­nată într-un mod cât mai democratic şi transparent posibil, va impulsiona participarea cetăţenească, demon­strând că politica şi administraţia publică se pot face şi de jos în sus, nu numai de sus în jos. Având puterea de a negocia proiecte locale, cetăţenii vor beneficia de o educaţie civică susceptibilă de a le diminua descurajarea şi apatia resimţită în raport cu politicul. În termeni gene­rali, actuala falie dintre societate şi politică se va micşora, la fel cum se va micşora şi posibilitatea persona­lizării puterii, care este considerată tot mai mult, din păcate, un proces firesc.

Dacă regiunile vor fi (parţial) autonome financiar şi administrativ, păstrând o parte din încasările obţi­nute pe plan local şi gestionându-le aşa cum cred de cuviinţă, nu se vor accentua astfel inegalităţile dintre ele? Am să răspund invocând încă o dată exemplul Germaniei (exemplul constituţional şi administrativ; poli­tica economică externă a Germaniei de menţinere cu orice preţ a valorii ridicate a monedei euro – preţ plătit de vecinii mai săraci din sudul şi mai ales estul Europei – cu care nu sunt deloc de acord, nu face obiectul prezentului articol). Cele cinci land­uri care au alcătuit până în 1990 Republica Democrată Germană sunt mult mai sărace decât cele vestice. Berlinul face însă eforturi pentru a reduce decalajul prin discriminare bugetară pozitivă: land-urile pri­mesc de la bugetul federal sume mai mari   decât  propriile   contribuţii.

Măsura aceasta, care în teoria poli­tică nu este altceva decât principiul rawlsian al diferenţei (inegalităţile sunt acceptate în măsura în care îi avantajează pe cei mai puţin favori­zaţi) s-ar putea aplica şi în România. Nu în ultimul rând, subsidiaritatea obţinută prin federalizare ar spori competitivitatea între regiuni şi implicit nivelul absorbţiei fondurilor europene. Iar dacă actualul sistem electoral majoritar ar fi înlocuit cu reprezentarea proporţională, fiecărei regiuni oferindu-i-se de asemenea drept de veto, niciuna dintre acestea nu se va simţi ameninţată de către vecinii mai puternici sau mai buge-tofagi. Este drept că reprezentarea proporţională asociată federalizării necesită un timp mai îndelungat pentru luarea deciziilor, „dar deci­ziile rapide nu sunt neapărat şi deci­zii înţelepte”, scrie Arendt Lijphart. „Mai mult, presupusele politici coe­rente produse de guvernările majori­tariste pot fi negate de alternarea acestor guverne; această alternare de la stânga la dreapta şi invers poate atrage modificări accentuate, prea frecvente şi prea abrupte, ale politi­cii economice”². Ceea ce România, dacă ne gândim numai la fluctuaţiile taxei pe valoarea adăugată, experi­mentează din plin. De asemenea, „democraţiile consensuale” care se exercită în statele federale unde funcţionează sistemul electoral pro­porţional ridică nivelul de partici­pare la vot şi sunt mai bine per­cepute de către proprii cetăţeni comparativ cu cei care trăiesc în democraţii majoritariste³. Asta pe lângă faptul că elita politică devine la rândul său mai consensuală, mai înclinată spre negociere şi compro­mis. Parcă şi asta ne lipseşte, nu? În sfârşit, democraţia consensuală sau consociaţională, al cărei caz este reprezentat cu succes de Lijphart, stimulează civismul şi cooperarea socială prin intermediul integrării (voluntare) a cetăţenilor în „grupuri diferite, organizate sau neorgani­zate, cu diverse interese şi puncte de vedere”, fapt pentru care „atitudinile lor vor tinde să fie temperate ca urmare a acestor presiuni psiholo­gice încrucişate. Mai mult, liderii organizaţiilor cu o componentă ete­rogenă vor fi supuşi presiunilor po­litice opuse ale acestei situaţii şi vor avea, de asemenea, tendinţa de a adopta poziţii moderate, de mijloc. O astfel de temperare este esenţială pentru stabilitatea politică”⁴.

Din câte a anunţat până în acest moment guvernul, regiunile nu vor înlocui judeţele. Vor contribui în schimb la descentralizare, preluând din atribuţiile administrative şi juri­dice ale centrului. În traducere li­beră, „baronii locali”, utili mai ales în timpul anilor electorali, atunci când fac uz de structurile de putere locale ale partidelor politice din care fac parte – nu au putut fi învinşi. Iar regiunile, în această formulă, care nu sunt altceva decât cele opt regiuni de dezvoltare negociate în 1997 cu UE pentru o politică regio­nală eficientă în sensul atragerii de fonduri comunitare – riscă să fie confundate cu judeţele şi să con­tribuie la suplimentarea birocraţiei.

După cum bine ştiu politicienii ro­mâni, alegerile se câştigă în terito­riu, nu la centru, iar un partid fără sau cu „baroni locali” nemulţumiţi este, oricât de cinic ar suna, un partid politic în pericol. Iar acestui scop merită să îi fie sacrificată o regionalizare autentică. Dacă s-ar fi făcut pe coordonate federale, regio-nalizarea, fie că ar fi înlocuit actua­lele judeţe, fie că le-ar fi comasat, fie că ar fi utilizat un alt plan de reconfigurare administrativ-terito-rială – ar fi încorporat cel puţin unul dintre avantajele amintite mai sus, şi anume subsidiaritatea. Altfel nu re­prezintă decât un compromis între centrul şi periferia politică, accen­tuând slăbiciunea primului şi inca­pacitatea unei reforme autentice. Ca state federate, regiunile ar fi avut o transparenţă crescută a chelturii banilor publici; absorbţia fondurilor europene ar fi crescut, fie şi numai datorită presiunilor sporite asupra „baronilor locali”, puşi în situaţia de a nu mai blama în permanenţă autorităţile centrale pentru propriile eşecuri. În plus, poziţia „baronilor locali” ar fi fost mult mai expusă public, aceştia fiind astfel respon-sabilizaţi şi vulnerabilizaţi deopo­trivă. Pe cale de consecinţă, este foarte probabil ca şi nivelul corup­ţiei să fi scăzut. Iar dacă s-ar fi adăugat la acestea şi propunerea de a limita numărul de mandate a tuturor aleşilor la două, situaţia s-ar fi clarificat şi mai mult. Chiar şi în absenţa federalizării, materializarea ultimei propuneri (avansată în ca­drul Forumului Constituţional patro­nat de Asociaţia Pro Democraţia) ar fi salutară.

Noua Constituţie are şansa de a depăşi motivele explicit politice da­torită cărora a luat naştere. Prea puţin contează structura parlamen­tului, bicamerală sau unicamerală, respectiv atribuţiile preşedintelui în raport cu cele ale guvernului. Acestea sunt probleme de formă care nu ating fondul chestiunii, aşa cum am încercat să îl expun în rândurile de mai sus. Primordială, în opinia mea, este recunoaşterea faptului că interesul individual nu poate fi separat integral de interesul colectiv şi nu poate prospera decât împreună cu acesta, aşa cum binecunoscutul filosof al moderni­tăţii, Georg Friedrich Hegel, obser­va acum două secole⁵. Dacă se do­reşte a fi mai mult decât expresia vendetelor politice şi a presiunilor economice internaţionale, noua Constituţie va trebui să includă explicit prevederi de acest gen. Pentru că altfel riscăm să dăm tot mai mult credit afirmaţiei lui Herbert Marcuse: „Cu cât renun­ţarea şi frustraţia sunt mai puţin ne­cesare din punct de vedere biologic şi social, cu atât mai mult este ne­voie ca oamenii să fie transformaţi în unelte ale unei politici represive care-i împiedică să realizeze posi­bilităţile sociale pe care, în caz con­trar, ar ajunge de la sine să le sesizeze” .

Personalizarea puterii în numele interesului public

Dacă în prima parte a textului am prezentat şi comentat avantajele federalismului constituţional pentru reformarea administrativă a statului român, având exemplul Germaniei în minte, în această secţiune urmează să continui seria de critici la adresa haoticelor şi inconsisten­telor planuri de regionalizare şi să revin asupra fezabilităţii federalis­mului constituţional de inspiraţie germană pentru România contempo­rană.

În primul rând, asupra justificării necesităţii reformei administrative de către autoritatăţile de la Bucureşti ca fiind impusă de către Uniunea Europeană. Fals. Actualele regiuni de dezvoltare, fără personalitatea ju­ridică, au fost negociate la sfârşitul anilor 1990 cu Bruxelles-ul pentru creionarea unei evidenţe administra­tive a României în perspectiva ade­rării, nimic mai mult. Sigur, ele sunt eficiente pentru o mai dinamică absorbţie a fondurilor europene, dar „România poate accesa fondurile pentru dezvoltare regională fără a fi nevoie de regiuni care să aibă statut de unitate administrativ-teritorială. Toate regiunile din România au fost eligibile pentru accesarea fondurilor pentru dezvoltare regională în peri­oada 2007-2013, la fel cum vor fi, cu siguranţă, în următoarea perioadă de programare, 2014-2020″⁷. Jude­ţele sunt, cu alte cuvinte, structuri administrative suficiente în acest sens.

Apoi, pe lângă faptul că regiunile nu vor înlocui judeţele, nu vor deţine nici autonomie bugetară. In plus, un amănunt foarte important, dacă România dorea realmente să îşi reconfigureze administrativ terito­riul, ar fi trebuit să anunţe Comisia Europeană cu cel puţin un an înainte, pentru ca modificările să potă fi incluse în Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS), instrument de lucru utilizat preponderent în politica regională europeană. Numai că, „în cadrul rundei de revizuire a NUTS din februarie 2013″, Bucureştiul nu a recomandat „nicio modificare a actualei structuri a NUTS (NUTS 2010) pentru următoarea versiune (NUTS 2013), care va intra în vi­goare la 1 ianuarie 2015″⁸.

Se pare deci că regionalizarea nu poate fi susţinută cu argumente eco­nomice şi sociale relevante. Este foarte plauzibil ca puterea să urmă­rească prin acest demers crearea unui nou debuşeu pentru clientela politică, reticentă, aşa cum am constatat mai sus, la ceea ce ar fi însemnat o regionalizare autentică. Mai mult, se pune la punct un meca­nism prin care clientela politică poate fi nu numai recompensată, ci şi admonestată („baronii locali” sau „judeţeni” îşi vor menţine cu efor­turi sporite poziţia, în cel mai bun caz, dacă nu se vor conforma noilor directive).

Dar ceea ce consider a fi cel mai mare pericol pe care proiectul de regionalizare îl ascunde este, aşa cum am menţionat în titlu, perso­nalizarea puterii în numele intere­sului public. Dacă centrul va conta şi mai puţin în luarea deciziilor locale, tendinţe ca nepotismul, co­rupţia şi discreţionarul, în general, se vor amplifica. Deja există o dispoziţie tot mai îngrijorătoare în România înspre utilizarea abuzivă şi partizană a literei legii, dispoziţie care, coroborată cu pseudo-regionalizarea deja discutată, nu va face decât să consfinţească subor­donarea interesului general celui privat. Iar sistemul votul uninominal introdus în 2008 îi favorizează deja pe potentaţii locali, tot mai puţin supuşi constrângerilor partidelor politice. Consecinţele, impulsionate de marasmul economic general, nu vor întârzia să apară: accentuarea precarităţii sociale, distribuirea arbi­trară a reurselor, diminuarea conti­nuă a implicării cetăţeanului în viaţa politică şi fragilizarea democraţiei în ansamblu.

Suntem pe cale să experimen­tăm, ar afirma Hegel, una din multi­plele forme ale vicleniei raţiunii: progresul Spiritului în istorie se face şi prin reculuri democratice, şi prin obstrucţionarea temporară a liber­tăţilor individuale, şi prin perver­tirea interesului public în numele unor interese proprii, chiar dacă niciodată recunoscute.

 

Interesul particular propriu pasiunii nu poate fi (…) despărţit de mani­festarea generalului, căci generalul rezultă din particular, din determinat şi din negarea acestuia. Particularul este cel care se istoveşte în lupta dintre cele două, o parte din el fiind nimicită. Nu ideea generală este aceea care, prin contradicţie şi luptă, se expune unui pericol; ea se păstrează neatacată şi nevătămată, în fundalul scenei. În aceasta constă ceea ce numim viclenia raţiunii, în faptul că lasă pasiunile să lucreze pentru ea, cu care prilej tocmai elementul prin care raţiunea ia fiinţă suferă pierderi şi vătămări. Căci înauntrul fenomenului, o parte este sortită pieirii, pe când cealaltă se afirmă. Particularul este de multe ori prea neputincios faţă de general, indivizii sunt jertfiţi şi abandonaţi. Ideea (raţiunea, n.m.) plăteşte tribut existenţei şi instabilităţii nu din sine, ci folosind pasiunile indivizilor⁹.

 

Sau:

Construcţia unei case este mai întâi un scop lăuntric, o intenţie. Acestuia îi stau în faţă ca mijloace felurite elemente, iar ca materiale: fierul, lemnul, piatra. Elementele sunt folosite pentru prelucrarea materia­lului: focul pentru a topi fierul, aerul pentru a încinge focul, apa ca să pună roatele în mişcare pentru tăierea lemnului etc. Rezultatul este că aerul, care a fost de ajutor, este stăvilit de casă, cum la fel sunt stăvilite şi şuvoaiele de apă ale ploii, ca şi primejdia focului, în măsura în care rezistă la incendiu. Pietrele şi grinzile se supun legii gravitaţiei, ele trag în jos, spre adânc, dar cu ele se construiesc pereţi ce se ridică în sus. Astfel, elementele sunt folosite potrivit naturii lor, contribuin la obţinerea unui rezultat prin care li se pun limite. La fel se satisfac şi pasiunile, realizându-se atât pe ele, cât şi scopurile lor, potrivit deter­minării lor naturale, ele contribuie la crearea edificiului societăţii ome­neşti, dând prin aceasta dreptului şi ordinii puterea împotriva lor însele¹⁰.

 

Dar teleologia istorică a lui Hegel, oricât de optimistă ar fi pe coordonate dialectice, ne poate ajuta oare în situaţia de faţă? Pe termen lung vom fi cu toţii morţi, obişnuia să spună ironic economistul John Maynard Keynes atunci când i se prezentau avantajele economice de durată ale unui sistem economic. Da, ne poate ajuta, în măsura în care începem să ne ajutăm noi înşine. Iar asta se poate face numai prin reconstrucţia statului la iniţiativa so­cialului, deoarece doar „ca cetăţean al unui stat bun ajunge individul să aibă ceea ce i se cuvine de drept”¹¹. Iar un „stat bun” se caracterizează, oricât ar părea de contraintuitiv la prima impresie, prin reglementări detaliate şi ferme care să ofere cât mai puţin spaţiu arbitrariului sau a „bunului-plac”, cum îl numeşte Hegel – o carenţă deosebit de vizibilă a României contemporane: „situaţia publică trebuie să fie considerată cu atât mai perfectă, cu cât mai puţin rămâne de făcut individului pentru sine, după părerea sa particulară, în comparaţie cu ceea ce este orânduit în chip general”¹².

 

Deocamdată, fără concluzii

 

Atât Germania cât şi România s-au unificat târziu. Ambele au ajuns să investească în cultură o doză semnificativă de politică, pen­tru a compensa absenţa mult doritei statalităţi, proces care a condus la configurarea unor autoritarisme po­litice maturate în secolul XX¹³. Dar între cele două părţi există, bine­înţeles, diferenţe semnificative, pe lângă faptul că, în ceea ce am descris mai sus, România, chiar dacă s-a unificat puţin mai devreme, nu a fost decât un epigon al Germaniei. În primul rând, econo­mia Germaniei nu se poate compara cu cea a României. Apoi, comu­nităţile lingvistice ale Germaniei sunt mult mai eterogene decât cele de pe teritoriul României, fapt care creează un cadru firesc pentru fede­ralism. Mai departe – nu voi intra în amănunte din raţiuni care ţin de tema şi dimensiunile prezentului articol – forţa şi cultura dreptului, dacă îmi este permisă exprimarea, sunt mult mai prezente în spaţiul german decât în cel românesc. Sigur, prosperitatea socială germa­nă, deşi destul de slăbită, este unul dintre principalii factori ai respec­tului pentru ordinea publică; statele sărace sunt şi mai instabile, şi mai puţin dispuse să recunoască exis­tenţa binelui public şi să îl pună în practică prin intermediul dreptului -dar asta este deja o altă discuţie. Ce am încercat să demonstrez pe par­cursul acestui articol este că federa­lizarea nu trebuie respinsă aprioric pentru viitorul României; în condi­ţiile actuale însă, este puţin probabil că orice proiect de descentralizare, nu numai regionalizarea, să nu degenereze într-o erodare a demo­craţiei şi a interesului public.

O întrebare recurentă în politică şi în ştiinţa politică se referă la legitimitatea înşelării unui popor în numele unui prezumtiv scop nobil. Am să îl las tot pe Hegel să răs­pundă: „un popor nu poate fi înşelat în ceea ce priveşte baza sa iniţială, esenţa şi caracterul determinat al spiritului său, dar asupra modului în care el are ştiinţă de acest spirit şi în care, potrivit acestui mod, el îşi judecă acţiunile sale, evenimentele etc – el este înşelat de către sine însuşi”¹⁴. Prin spiritul unui popor Hegel înţelege capacitatea acestuia de a se reconcilia în sens integrativ şi emancipator cu propriile proiecţii ideatice, cu propria identitate inte­lectuală, care la rândul ei este pro­dusul interacţiunii dintre alte popoare şi deci alte spirite care converg, de-a lungul desfăşurării istoriei, înspre devenirea emancipa-toare a umanităţii în general, sub forma Spiritului. Până atunci, necu-noscându-se pe sine suficient pentru a îşi elimina prejudecăţile şi stabili guvernări adecvate, popoarele se înşeală singure. Pe termen lung însă, Hegel este optimist. În prima sa carte, Fenomenologia Spiritului, autorul oferă un răspuns uşor diferit la întrebarea de mai sus. Să sperăm că este cel corect: „întrebarea nu serveşte la nimic, căci este imposibil de a înşela în această materie un popor. Aramă în loc de aur, monedă falsă în locul monedei bune pot fi vândute în mod izolat; poţi con­vinge pe cineva că o bătălie pierdută este o bătălie câştigată sau pot fi făcute crezute pentru un timp alte minciuni despre lucrurile sensibile sau alte date singulare; dar, în cu­noaşterea esenţei în care conştiinţa posedă certitudinea nemijlocită a ei înseşi, gândul înşelării este cu totul înlăturat”¹⁵.

 

Note

 

* Textul a apărut, într-o formă prescurtată, şi în revista Observator Cultural.

¹    Chantal Millon-Delsol, Statul subsi­diar, Editura EFES, Cluj, 2000, pp. 5-6.

²    Arendt Lijphart, Modele ale demo­craţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 238.

³    Ibidem, pp. 261-262.

⁴    Arendt Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom,

Iaşi, 2002, p. 26.

⁵    Vezi G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei   dreptului,  Editura  IRI,

 

Bucureşti, 1996, pp. 187-189; G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofie a  istoriei,  Editura  Paralela  45,

Bucureşti, 2006, p. 49.

Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977,

p. 238.

Ana Maria Suciu, „Reforma admi­nistrativă, această Fata Morgana a tranziţiei româneşti”, Criticatac, 09.

08. 2011.

Graţian Mihăilescu – „Regiona-lizarea, mari semne de întrebare”, blogAdevărul, 04. 11. 2013. Hegel, Prelegeri… , p. 49. Subl. în

orig.