Volume IV, Issue 3(5), New Series, September 2014

EDITORIAL

  

Dictatura proletariatului – un concept paradoxal

(The dictatorship of proletariat – a paradoxical concept)

 

Alexandru MAMINA

 

Abstract. The article treats the real meaning of probably the most delusive concept in Marxist political theory, which is the proletarian dictatorship. Hence, it reveals the difference between the Marxist and Leninist interpretation, because the first one conceives the proletarian power not as an authoritative government, but as a democratic rule of worker’s majority against the capitalist minority. Karl Marx and Friedrich Engel’s choice for such a contradictory term can be explained considering their dialectical way of thinking, also by the effort to distinguish themselves among the whole democratic movement.

Keywords: Marxism, proletarian dictatorship, majority’s rule.

 

Din toată gândirea marxistă, conceptul dictaturii proletariatului rămâne probabil cel mai echivoc şi mai înşelător, susceptibil de reinterpretări şi denaturări diverse atât din partea adversarilor, cât şi din partea adepţilor marxismului. Dincolo de ceea ce se poate reţine din marxism sub aspectul analizei economice sau al interpretărilor istorice contextuale, dictatura proletariatului grevează până astăzi moştenirea intelectuală a acestuia, întrucât de ea se leagă totalitarismul comunist. Este sensul în care a înţeles-o Raymond Aron, de pildă, care critica marxismul pentru că, după părerea lui, promova aservirea societăţii civile autoritarismului statal[i]. Aceeaşi reprezentare este recognoscibilă subtextual şi la alţi liberali, reticenţi sau ostili faţă de „ingineria socială” (Karl Popper), respectiv faţă de revoluţie ca modalitate de schimbare politică (Friedrich A. Hayek). De aici tendinţa lor de a reveni sub o formă sau alta la modelul teoretico-politic inspirat de Edmund Burke, având în centru reperele tradiţiei (experienţei istorice) şi moderaţiei.

Autoritarismul presupus în conceptul dictaturii proletariatului le-a fost reproşat marxiştilor inclusiv din zona stângii, îndeosebi de către anarhişti, un bun exemplu oferindu-l Mihail Bakunin, care se opunea statului proletar condus de ex-muncitori la fel cum se opunea statului burghez[ii]. Pe anarhişti nu-i deranja violenţa revoluţionară ci existenţa statului ca atare, politicul, în acţiunea căruia întrevedeau inerent un raport de dominaţie. Ulterior disputa s-a transferat chiar în câmpul marxist, în contextul discuţiei despre democraţie la nivelul partidului şi al statului, în care s-au angajat, pentru a numi doar câţiva autori reprezentativi, Vladimir Ilici Lenin şi Rosa Luxemburg, Lev Troţki şi Karl Kautsky. În mod simptomatic, încă de la finele secolului al XIX-lea marxiştii renunţaseră în general să mai vorbească despre dictatura proletariatului ca fază premergătoare a comunismului, folosind în schimb termenul de socialism. Ideea dictaturii a fost reactualizată de către Vladimir Ilici Lenin – primul care i-a precizat caracteristicile ca regim constrângător[iii]. Aici s-a originat conflictul dintre comunişti şi social-democraţi, care a cunoscut şi unele formulări intermediare precum social-democraţia de stânga (Max Adler) şi eurocomunismul (de la Antonio Gramsci la Enrico Berlinguer), ce au reconsiderat dictatura proletariatului în registrul practic al democraţiei.

În timp ce Otto Bauer propunea în 1926, la congresul de la Linz al Partidului Socialist Austriac, renunţarea la sintagma dictaturii proletariatului, Max Adler, în virtutea influenţei sale neokantiene care echivala democraţia cu idealul şi idealul cu solidaritatea, aprecia că în condiţiile existenţei claselor antagonice nu putea principial să existe democraţie reală (socială), ci numai democraţie formală (politică), adică un regim bazat pe constrângere, identificabil în consecinţă cu o formă sui generis de dictatură de clasă[iv]. Era o viziune ce corespundea exersării abstracte a lucrului cu conceptele. Pentru bolşevici însă, în aceeaşi perioadă, dictatura era o chestiune de practică politică imediată, în care distincţiile dialectice lăsau locul exercitării efective a constrângerii. În continuarea concepţiei leniniste a politicii ca acţiune de eliminare a oponenţilor şi de organizare a coerciţiei (semnalăm două texte din 1917, ilustrative în mod deosebit – Sarcinile proletariatului în revoluţia noastră şi Vor putea păstra bolşevicii puterea de stat?)[v], Lev Troţki identifica revoluţia şi implicit dictatura proletariatului cu un război a cărui miză nu era atât crearea de noi instituţii, cât distrugerea adversarului[vi]. „Armata victorioasă – afirma el – nu distruge în general decât o parte infimă din armata adversă; ea înspăimântă şi distruge voinţa celor care subzistă. Revoluţia acţionează în acelaşi fel: suprimă persoane izolate şi înspăimântă aşa mii. În acest sens, teroarea roşie nu se distinge de o insurecţie armată, a cărei urmare logică este”[vii]. Era sistemul „comunismului de război”, continuat de represiunea generalizată sub stalinism, în contextul politicii de „cetate asediată” a Uniunii Sovietice.

Contramodelul totalitarismului comunist a contribuit hotărâtor la decizia stângii socialiste de a renunţa începând din 1955, după congresul internaţional de la Frankfurt am Main, la doctrina marxistă a luptei de clasă şi a dictaturii proletariatului. Punctul final a fost acceptarea democraţiei reprezentative de factură liberală, în care nimeni nu avea voie, potrivit cancelarului german Helmut Schmidt, să constrângă pe altcineva în privinţa valorilor şi a concepţiilor morale[viii]. Sub impactul destalinizării, o evoluţie analoagă s-a înregistrat în anumite limite şi de partea comunistă, atât în Occident, unde s-a reactualizat umanismul scrierilor de tinereţe ale lui Karl Marx, cât şi în ţările comuniste, unde în locul dictaturii proletariatului a fost proclamat statul întregului popor. Deşi nu au renunţat la marxism, comuniştii occidentali mai ales i-au imprimat un curs antiautoritar, alimentat de spiritul contestatar al decolonizării şi de emergenţa problematicii alienării în cultura europeană. A fost marxismul lui Georg Lukács şi Louis Althusser – cu teoria umanismului socialist ca „refuz şi denunţare” a exploatării economice şi aservirii politice în egală măsură[ix].

În toate aceste ipostaze, explicit sau implicit, dictatura proletariatului era presupusă ca regim coercitiv, după modelul oferit de ţările „socialismului real”. Contradicţia cu afirmaţia lui Friedrich Engels din 1847, în Principiile comunismului, cum că primul pas în ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă e tocmai cucerirea democraţiei, apare mai mult decât evidentă[x]. E o contradicţie care poate fi atribuită abaterii leniniste de la marxism, abatere ocultată altminteri de autorii de dreapta, doritori să compromită stânga în general prin suprapunerea cu eşecul comunismului în particular. Responsabilitatea nu aparţine însă numai leninismului, ci marxismului ca atare, mai precis lui Karl Marx şi Friedrich Engels personal, care au lansat conceptul fără să-l precizeze suficient. Singura identificare concretă a dictaturii proletariatului datează abia din 1891, când Friedrich Engels, în Introducerea pe care a scris-o lucrării lui Karl Marx, Războiul civil din Franţa, a desemnat drept model Comuna din Paris[xi].

Indicaţia tardivă nu clarifică totuşi suficient un concept operaţional de peste patru decenii. Are cel mult valoare de indicator, în măsura în care face trimitere la o situaţie subsumabilă oarecum democratismului participativ, în care conducerea se exercita de către consilieri eligibili şi revocabili, care-şi desfăşurau activitatea sub controlul direct al publicului. De altfel, modelul respectiv era inaplicabil la nivelul unei ţări întregi, motiv pentru care socialiştii începuseră să invoce democraţia parlamentară şi republica descentralizată după exemplul Statelor Unite ale Americii, aşa cum a procedat chiar Friedrich Engels în Observaţiile critice pe marginea proiectului de program social-democrat din 1891[xii]. Sensul dictaturii proletariatului trebuie căutat mai în urmă, în perioada în care conceptul a apărut, încercând să-i discernem resorturile şi finalitatea.

Ideea că proletariatul ajuns la putere avea să folosească dominaţia politică „pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul”, iniţial prin „încălcarea despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze”, se regăseşte încă din Manifestul partidului comunist, publicat în 1848[xiii]. Conceptul dictaturii a fost formulat ca atare de Karl Marx doi ani mai târziu, în lucrareaLuptele de clasă în Franţa, 1848-1850. „Acest socialism – scria el – este declararea unei revoluţii neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului ca treaptă de tranziţie necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă în general, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor de producţie pe care se întemeiază ele, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor sociale care corespund acestor relaţii de producţie, pentru revoluţionarea tuturor ideilor care decurg din aceste relaţii sociale”[xiv]. Spre deosebire însă de leninism, care opunea fără echivocuri teoretice dictatura democraţiei, construcţia marxistă era profund paradoxală, întrucât, aşa cum se arăta în Manifest spre exemplu, dominaţia politică a proletariatului presupunea tocmai instaurarea democraţiei[xv]. Ar fi vorba aşadar de o contradicţie logică evidentă pe aceeaşi pagină – lucru surprinzător totuşi la nişte autori care aveau proprietatea termenilor. O contradicţie cu atât mai accentuată, cu cât democraţia invocată aici nu era nici măcar aşa-numita „democraţie burgheză”, formală, ci puterea politică a proletariatului devenit clasă conducătoare. Cu alte cuvinte, dictatura proletariatului se definea ca democraţie, iar democraţia se exercita ca dictatură de clasă[xvi].

Pentru a risipi confuzia întreţinută prin prisma denaturării leniniste, remarcăm faptul că esenţa dictaturii nu era violenţa generalizată asupra corpurilor (cf. Michel Foucault), sau altfel spus – organizarea unui sistem de supraveghere şi coerciţie de masă. Karl Marx şi Friedrich Engels nu au respinsab initio, ba chiar au recomandat în anumite circumstanţe recurgerea la violenţa revoluţionară, dar ca modalitate de preluare, nu de exercitare a puterii de către clasa muncitoare, fie şi deoarece într-o asemenea împrejurare aceasta ar fi ajuns să aplice violenţa asupra ei însăşi. Tocmai de aceea reproşau revoluţionarilor ruşi, inspiraţi de Catehismul revoluţionar, „comunismul cazon” pe care ar fi dorit să-l introducă: „Există de toate: cantine şi dormitoare comune, taxatori şi oficii care reglementează educaţia, producţia, consumul, într-un cuvânt întreaga activitate socială, iar în frunte, în calitate de conducător suprem, comitetul nostru anonim şi necunoscut. Acesta este fără doar şi poate cel mai pur ‹‹antiautoritarism››!” (Alianţa democraţiei socialiste şi Asociaţia Internaţională a Muncitorilor)[xvii]. Ei anticipau astfel în mod polemic sistemul preconizat la un moment dat de bolşevici, bazat pe constrângere şi pe reglementarea statistică centralizată a trebuinţelor societăţii, de la numărul perechilor de cizme şi al cârnaţilor, până la maşinile şi lucrătorii din diferitele ramuri ale economiei[xviii]. Oarecum la antipodul teoriei marxiste occidentale – deterministă şi aplicată realului –, comunismul rus apare aşadar mai legat de teradiţia revoluţionară autohtonă, impregnată de voluntarismul „ascetic” rahmetovist imaginat de Nikolai Cernâşevski şi de spiritul apocaliptic despre care vorbea Nikolai Berdiaev.

Esenţa dictaturii proletariatului nu era controlul generalizat ci exproprierea expropriatorilor, preluarea mijloacelor de producţie de la burghezie de către proletariatul ajuns la putere. Trebuie reţinut că această preluare se realiza „pas cu pas”, adică nu prin invadarea proprietăţilor ci prin legiferarea progresivă, într-un stat dominat de clasa muncitoare majoritară, deci într-un stat democratic (condus de cei mai mulţi). În acest context, dictatura nu însemna altceva decât aplicarea noilor legi prin forţa coercitivă a statului controlat de proletariat, sau altfel spus – constrângerea legală a minorităţii să respecte voinţa majorităţii. Era în fond programul întregii social-democraţii marxiste: câştigarea prin intermediul votului universal a majorităţii parlamentare, pentru a legifera apoi exproprierea. Nu ar mai fi urmat, teoretic, decât constatarea lui Constantin Dobrogeanu Gherea: „iată marea revoluţie făcută[xix]. O constatare căreia i se poate evidenţia subestimarea forţei de rezistenţă a burgheziei – a se vedea istoria Republicii de la Weimar –, dar care este concludentă pentru registrul democratic în care era întrevăzută transformarea relaţiilor sociale. Acest registru a determinat de altfel renunţarea la „dictatura proletariatului” în favoarea termenului „socialism”.

În acelaşi sens, observăm că sociologia marxistă ulterioară a susţinut coexistenţa structurală a micilor proprietari burghezi şi rurali cu proletariatul, întrucât în cazul lor munca şi proprietatea coincideau. A-i expropria în aceste condiţii ar fi echivalat, potrivit lui Jules Guesde, cu un furt, or socialiştii doreau să restituie oamenilor proprietatea asupra muncii lor, nu să le-o ia. Proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie era eliminată numai în măsura în care existenţa ei se întemeia pe exploatarea muncii salariate[xx]. Esenţa socialismului nu era dispariţia claselor populare ca atare, ci solidarizarea lor în temeiul intereselor materiale şi al conştiinţei anticapitaliste comune, proletariatul identificându-se moral cu societatea însăşi[xxi].

Democratismul, cu imperativul mobilizării electorale de masă, plus apropierea obiectivă a clasei muncitoare de celelalte categorii populare au determinat subsecvent şi viziunea asupra partidului. Karl Marx şi Friedrich Engels erau adepţii unui partid de clasă al proletariatului, dar, în condiţiile în care succesul revoluţiei depindea de coalizarea categoriilor populare, au susţinut caracterul de masă al acestuia peste deosebirile de clasă: „Oamenii luminaţi din celelate clase (al căror număr nu este nici pe departe atât de mare cum caută unii să ne convingă) pot adera la acest partid şi îl pot chiar reprezenta în parlament dacă îşi vor dovedi sinceritatea. Aşa se întâmplă pretutindeni. În Germania, de pildă, reprezentanţii muncitorilor nu sunt în toate cazurile muncitori. Dar nici un partid democratic, atât din Anglia cât şi din altă ţară, nu va obţine succese reale dacă nu va avea un caracter popular net exprimat. Dacă veţi renunţa la acest lucru, nu veţi ajunge decât la secte şi la înşelătorie” (Friedrich Engels, Un partid al muncitorilor, 1881)[xxii].

Terenul de reunire îl reprezentau principiile democratice universale, cum reieşea spre exemplu dinStatutul provizoriu al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, elaborat de către Karl Marx în 1864, în care se preciza că „Ei (fondatorii – n.n.) declară că această Asociaţie Internaţională, precum şi toate asociaţiile şi persoanele care aderă la ea trebuie să recunoască adevărul, dreptatea şi moralitatea ca regulă de conduită a unora faţă de alţii şi faţă de toţi oamenii, fără deosebire de culoare, credinţă sau naţionalitate. Ei socot că este de datoria fiecărui om să ceară să i se recunoască nu numai lui însuşi, ci şi tuturor acelora care-şi fac datoria drepturile omului şi ale cetăţeanului. Nici datorii fără drepturi, nici drepturi fără datorii”[xxiii]. Prin caracterul lor universal, drepturile omului şi ale cetăţeanului corespundeau universalităţii condiţiei umane, care avea să fie eliberată prin revoluţie din procesul alienării capitaliste. Drepturile consacrau, în plan politic, emanciparea umană. Ca atare, erau susceptibile să constituie temeiul comun al ralierii categoriilor populare, care se regăseau în această doctrină universalistă.

Sub aspect funcţional dictatura proletariatului nu ar fi fost mai represivă decât alte puteri care existau deja în epocă, atâta timp cât inclusiv state parlamentare precum Marea Britanie şi Franţa recurgeau – ca să ne exprimăm în manieră weberiană – la „monopolul violenţei legitime”, sau mai concret la intervenţia militară, pentru a impune anumite norme de organizare social-politică. Din această perspectivă, toate regimurile s-ar fi subsumat la limită modelului dictatorial, cu variaţii nu de esenţă ci de grad. Karl Marx remarca odată că „dreptul pumnului e şi el un drept şi că dreptul celui mai tare continuă să existe sub altă formă şi în ‹‹statul›› lor de ‹‹drept››” (Din manuscrisele economice din anii 1857-1858)[xxiv]. Deosebirea calitativă survenea din conţinutul social al regimului. Dacă democraţia burgheză, pentru a nu mai aminti de absolutism, reprezenta interesele unei părţi oarecare a societăţii, dictatura proletariatului exprima interesele majorităţii absolute. Democratizarea consta aici în lărgirea progresivă a bazei sociale a regimului – proces corespunzător tendinţei semnalate în Ideologia germană, ca fiecare clasă care ajungea la putere să identifice interesul său propriu cu interesul general[xxv]. În cazul clasei muncitoare identificarea decurgea obiectiv, în virtutea legii dezvoltării capitalismului consemnată de Karl Marx în Capitalul, care consta în transformarea tot mai clară a muncii în muncă salariată şi a mijloacelor de producţie în capital[xxvi]. Conform acestei teze, afirmată de el sub altă formă încă din Manuscrisele economico-filosofice din 1844, societatea înregistra o polarizare crescândă între capital şi muncă, aşadar între burghezia tot mai puţin numeroasă şi categoriile proletarizate din ce în ce mai numeroase. Prin urmare, preluarea puterii de către acestea din urmă era echivalentă cu instaurarea democraţiei (în înţelesul de atunci al cuvântului).

Clasa muncitoare nu putea prelua puterea politică atâta timp cât ţărănimea şi mica burghezie rămâneau alături de marii capitalişti din cel puţin două motive: 1. nu avea forţa numerică necesară; 2. alianţa socială dintre categoriile populare şi marea burghezie însemna în fond că modul de producţie capitalist era încă funcţional – chestiuni sesizate de către Karl Marx atât în Luptele de clasă în Franţa. 1848-1850[xxvii], cât şi în Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte[xxviii]. Comuna din Paris ar fi reprezentat prima tentativă de unificare a tuturor categoriilor populare împotriva marii burghezii, şi tocmai de aceea Karl Marx o considera o guvernare realmente naţională (Războiul civil din Franţa. Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, 1871)[xxix]. Este clară deosebirea dintre acest punct de vedere şi cel exprimat mai târziu de către Vladimir Ilici Lenin, care nu considera posibilă regruparea populară în jurul proletariatului revoluţionar deoarece mica burghezie, de pildă, era o categorie în ultimă instanţă reacţionară, care se opunea dezvoltării capitalismului industrial (Ce sunt „prietenii poporului” şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?, 1894)[xxx].  

Se pune atunci întrebarea de ce Karl Marx şi Friedrich Engels nu au vorbit pur şi simplu despre „democraţia proletară”, superioară celei burgheze prin nivelul reprezentativităţii sociale? O posibilă explicaţie rezidă în influenţa pe care o exercita dialectica hegeliană asupra gândirii lor, în particular principiul trecerii cantităţii în calitate. Din perspectiva metodei hegeliene, extinderea bazei sociale a regimului însemna acumularea cantitativă care avea să schimbe în cele din urmă însăşi natura, calitatea acestuia (la fel cum multe boabe de grâu puse laolaltă încetau să mai fie o însumare de boabe izolate şi alcătuiau o grămadă). În condiţiile în care termenul democraţie se asocia deja cu regimul burgheziei, nu mai putea să desemneze decât un moment istoric în evoluţia acestuia (de pildă momentul Republicii a II-a faţă de Monarhia din Iulie care era încă censitară), dar nu şi regimul calitativ diferit al puterii proletare, care trebuia numit altfel. S-ar putea spune că dictatura proletariatului desăvârşea calitativ democratizarea cantitativă începută sub conducerea burgheziei (mica burghezie trecea de partea clasei muncitoare) – situaţie contradictorie conceptual în logica formală însă inteligibilă în logica dialectică, potrivit căreia un moment istoric era generat de contrarul său (A era conţinut în -A). Fără să fi fost afirmată explicit, ideea se regăsea şi la alţi autori, spre exemplu Alexis de Tocqueville, care considera Revoluţia franceză drept finalul unui proces declanşat de monarhia absolutisă. Opţiunea pentru formula paradoxală a „dictaturii proletariatului” – ca dictatură democratică sau ca democraţie constrângătoare la adresa minorităţii capitaliste – corespundea aşadar caracterului binar al gândirii dialectice, inevitabil deconcertant pentru simţul comun, care devine totuşi coerent dacă afirmaţiile şi terminologia sunt înţelese nu în parte, ci în lumina ansamblului teoretic. Categoriile şi stilul apar astăzi adeseori obscure, dar erau uzuale în mediul academic german la acea dată.

A doua posibilă explicaţie pentru alegerea formulei paradoxale respective este de ordin „jurnalistic”, ţine adică de autopromovarea mediatică a autorilor pe piaţa ideilor, în contextul mişcării democratice în general şi al „stângii” hegeliene în special. În anii 1840 democraţia era deja un bun comun al reflecţiei politice europene, fiind invocată de radicali, de socialiştii „utopici” şi de catolicii sociali, care acoperiseră cele trei tipuri de raţionalitate în justificarea ei: pozitivă (drepturile cetăţeneşti), metafizică (etica solidarităţii) şi religioasă (fraternalismul creştin). A te situa în continuare în parametrii conceptuali ai democraţiei însemna aşadar a te subsuma, cu titlul diferenţei specifice, uneia dintre „şcolile” existente. Or Karl Marx şi Friedrich Engels doreau să acrediteze doctrina comunistă ca gen proxim, nu ca diferenţă specifică în teoria politică europeană, aşa încât au avansat conceptul nou al dictaturii proletariatului, acreditat tot pozitiv, dar nu prin drepturile cetăţeneşti, ci prin necesitatea evoluţiei istorice care antrena subsecvent inclusiv drepturile cetăţeneşti. Capitolele III şi IV din Manifestul partidului comunist, despre diferitele orientări socialiste şi „partidele de opoziţie” din epocă, sunt concludente pentru acest demers de individualizare ideologică şi politică. O individualizare care începea de altfel din interiorul „stângii” hegeliene, în cadrul căreia Karl Marx susţinea inversarea materialistă a metodei maestrului, în sensul că orice critică democratică a statu quo-ului trebuia să pornească de la realitate, nu de la idee. Corespondenţa lui consemnează această preocupare în care miza politică se îmbina cu cea teoretică, îndeosebi împotriva aşa-numiţilor „liberi”, al căror hegelianism conducea către concluzii democratice „burgheze” sau anarhiste (Marx către Arnold Ruge la Dresden, 30 noiembrie 1842)[xxxi]. Conceptul dictaturii proletariatului, încadrat teoriei materialiste a istoriei, era de natură să marcheze distanţele doctrinare în interiorul grupării şi faţă de terţi.

În motivaţia demersului „jurnalistic” polemic şi provocator se discerne şi componenta subiectivă a prometeismului romantic al epocii, mai ales la tânărul Karl Marx, cel care îi scria la un moment dat lui Jenny von Westphalen cum „arunca cu dispreţ mănuşa în obrazul lumii” – prin ale cărei ruine avea să se plimbe îmbătat de victorie, simţindu-se egalul Creatorului[xxxii]. Dincolo de aerul prezumţios al unei atare declaraţii, ea reflecta convingerea mai largă potrivit căreia prin cunoaştere omul reuşea să schimbe lumea, într-o procesualitate prin care de la existenţă (Sein) se ajungea la conştiinţă (Bewusstsein), iar de la conştiinţă la existenţa conştientă (bewusste Sein), care însemna a fi nu doar în sine, ci şi pentru sine[xxxiii].

Evident, chiar şi în ipostaza ei „democratică”, dictatura proletariatului nu se identifica decât până la un punct cu democraţia liberală. Aveau în comun voinţa majorităţii ca sursă a puterii şi maniera deliberativă de adoptare a deciziilor, dar se deosebeau în privinţa atitudinii faţă de minoritate. În timp ce liberalismul era preocupat de garantarea dreptului la existenţă al minorităţii până la ultima sa unitate, adică individul – care trebuia protejat de „tirania majorităţii” –, marxismul îşi propunea să elimine legislativ minoritatea marilor capitalişti. Democraţia liberală reprezenta (cât de autentic sau nu, e altă discuţie) o structură de interese plurale, pe când dictatura proletariatului traducea împrejurarea polarizării sociale între minoritatea exploatatoare şi majoritatea exploatată. În primul caz societatea era întrevăzută ca ansamblu autoreglabil şi statul ca arbitru instituţional supraclasial, iar în cazul al doilea societatea era interpretată ca sistem al contradicţiilor obiective şi statul ca expresia lor politică. Sunt conţinute aici problematici precum natura şi exerciţiul libertăţii individuale, rolul regulator al pieţei şi relaţionarea spaţiului civil cu spaţiul politic. Sub toate aceste aspecte marxismul suportă o critică substanţială din partea liberalismului, ca de altfel şi din partea anarhismului şi a fascismului, bineînţeles din unghiurile specifice fiecărei doctrine. Prin urmare, nu e nevoie să-i fie atribuite înţelesuri pe care nu le-a avut, în sensul identificării sale esenţiale cu leninismul şi cu politica totalitară din ţările „socialismului real”.

Nu este însă mai puţin adevărat că imprecizia termenului „dictatura proletariatului” a fost de la bun început susceptibilă să genereze confuzii, cu atât mai mult cu cât astfel de formulări emblematice se reţin şi se colportează uşor, fără a se mai observa conţinutul propriu-zis al conceptului. Din punct de vedere „mediatic”, invocarea dictaturii proletariatului a fost aşadar un succes, dar din perspectiva acurateţei intelectuale a percepţiei a fost mai degrabă o soluţie îndoielnică. Inteligibil în contextul cultural occidental, îndeosebi în cel german – impregnat de caracterul paradoxal al metodei dialectice –, conceptul a fost păstrat formal şi resemnificat sub aspectul fondului în culturile cu un simţ critic mai puţin dezvoltat, în care predomina emotivitatea maniheistă. Numai într-o asemenea cultură Nikolai Buharin a putut să identifice Manifestul partidului comunist drept „evanghelia revoluţiei”, impregnând viziunii pozitive a marxismului înclinaţia apocaliptică a spiritului rus. Interpreţii, însă, au a decela esenţa de aparenţă şi afirmaţia doctrinară de tezismul propagandistic. Nu e vorba de a împărtăşi concepţia marxistă ci de a oînţelege în autenticitatea ei, fără confuzii şi denaturări.

 

Note:

[1] Vezi Raymond Aron, Essai sur les libertés, Paris, Calman-Lévy, 1965, p. 57, 61.

[1] Vezi Mikhail Bakunin, Criticism of state Socialism, ‹Melbourne›, ‹Ravachol/La Trobe Anarchist Group›, 1975, p. 7, 9-10.

[1] Vezi şi G.D.H. Cole, Socialist Thought. Marxism and Anarchism, 1850-1890, London, New York, Macmillan&Co Ltd, St Martin’s Press, 1957, p. 252.

[1] Vezi Max Adler, Démocratie politique et démocratie sociale, Bruxelles, L’Églantine, 1930, p. 71-72, 80.

[1] Vezi V.I. Lenin, Opere complete, vol. 31, 34, Bucureşti, Editura Politică, 1964, 1965.

[1] Vezi Léon Trotsky, Le terrorisme, Paris, Bibliothèque Communiste, 1920, p. 9-10.

[1] Ibidem, p. 14.

[1] Vezi Parteitag der Sozialdemokratishen Partei, vom 15. bis 19. November 1977, ‹Bonn›, p. 148-149.

[1] Vezi Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 64.

[1] Vezi Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 487.

[1] Ibidem, vol. 22, 1965, p. 193.

[1] Ibidem, p. 229.

[1] Ibidem, vol. 4, p. 487.

[1] Ibidem, vol. 7, 1960, p. 93.

[1] Ibidem, vol. 4, p. 487.

[1] O altă distincţie posibilă pentru marxismul anilor 1840, pe lângă aceea între democraţia formală şi democraţia autentică, este între revoluţia politică – adică protestul unei clase împotriva izolării sale în cadrul statului – şi revoluţia socială – ca protest al omului împotriva excluderii din comunitatea umană. Vezi Jacques Droz (s.d.), Histoire génerale du socialisme, Tome I, Paris, Presses Universitaires de France, ‹1972›, p. 441.

[1] Karl Marx, Friedich Engels, op.cit., vol.18, 1964, p. 425.

[1]Vezi  Nikolai Buharin, Programul comuniştilor (bolşevicilor), Moscova, Publicat de grupul românesc al partidului comunist, 1919, p. 10.

[1] Constantin Dobrogeanu Gherea, Să ne pregătim pentru revoluţie, în Opere complete, vol. 2, Bucureşti Editura Politică, 1976, p. 384.

[1] A se vedea, spre exemplificare, Émile Vandervelde, Socialismul şi agricultura, Bucureşti, Cultura Naţională, 1922, p. 23, sau Scrisori colectiviste, Bucuresci, 1899, p. 6-9.

[1] Vezi Max Adler, Der Marxismus als proletarische Lebenslehre, Berlin, E. Laubsche, Verlagbuchhandlung, 1923, p. 48-49,Klassenkampf gegen Völkerkampf. Marxistische Betrachtungen zum Weltkriege, München, Musarion Verlag, 1919, p. 120.

[1] Karl Marx, Friedrich Engels, op.cit., vol. 19, 1964, p. 295.

[1] Ibidem, vol. 16, 1963, p. 16.

[1] Ibidem, vol. 13, 1962, p. 662.

[1] Ibidem, vol. 3, 1958, p. 34.

[1] Ibidem, vol. 25, partea a II-a, 1973, p. 421.

[1] Ibidem, vol. 7, p. 21, 87.

[1] Ibidem, vol. 8, 1960, p. 125.

[1] Ibidem, vol. 17, 1963, p. 361-363.

[1] Vezi V.I. Lenin, op.cit., vol.1, 1960, p. 288-289.

[1] Vezi Karl Marx, Friedrich Engels, Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 252-253.

[1] Apud Roger Garaudy, Karl Marx, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 13.

[1] Vezi de asemenea Ion Ianoşi, Prejudecăţi şi judecăţi, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 177.

 

 Bibliografie

Lucrări documentare 

Max Adler, Démocratie politique et démocratie sociale, Bruxelles, L’Églantine, 1930

Idem, Der Marxismus als proletarische Lebenslehre, Berlin, E. Laubsche, Verlagbuchhandlung, 1923

Idem, Klassenkampf gegen Völkerkampf. Marxistische Betrachtungen zum Weltkriege, München, Musarion Verlag, 1919

Mikhail Bakunin, Criticism of state Socialism, ‹Melbourne›, ‹Ravachol/La Trobe Anarchist Group›, 1975

Nikolai Buharin, Programul comuniştilor (bolşevicilor), Moscova, Publicat de grupul românesc al partidului comunist, 1919

Constantin Dobrogeanu Gherea, Să ne pregătim pentru revoluţie, în Opere complete, vol. 2, Bucureşti Editura Politică, 1976

V.I. Lenin, Opere complete, vol. 1, 31, 34, Bucureşti, Editura Politică, 1960, 1964, 1960

Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 3, 4, 7, 8, 13, 16, 17, 18, 19, 22, 25, partea a II-a  Bucureşti, Editura Politică, 1958, 1960, 1962, 1963, 1964, 1965, 1973

Idem, Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968

Parteitag der Sozialdemokratishen Partei, vom 15. bis 19. November 1977, ‹Bonn›

Émile Vandervelde, Scrisori colectiviste, Bucuresci, 1899

Idem, Socialismul şi agricultura, Bucureşti, Cultura Naţională, 1922

 Lucrări de interpretare 

Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, Bucureşti, Editura Politică, 1970

Raymond Aron, Essai sur les libertés, Paris, Calman-Lévy, 1965

G.D.H. Cole, Socialist Thought. Marxism and Anarchism, 1850-1890, London, New York, Macmillan&Co Ltd, St Martin’s Press, 1957

Jacques Droz (s.d.), Histoire génerale du socialisme, Tome I, Paris, Presses Universitaires de France, ‹1972›

Roger Garaudy, Karl Marx, Bucureşti, Editura Politică, 1967

Ion Ianoşi, Prejudecăţi şi judecăţi, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002