DEMOCRAȚIA MAJORITĂȚII

Drepturile minorităţilor şi constrângerea majorităţii

(Minorities rights and the constraint on the majority)

Alexandru MAMINA

Abstract. The article presents how minorities rights are use by the international financial power and by the technocratic leaders of the European Union against a possible democratic concentration inside of each national state. In fact, the minorities rights become arguments to determine boundaries for the majority political action, witch risk to undermine the free trade system and the banks supremacy over the governments. Thus, they become legal and moral instruments to limit the national sovereignty and the rising popular opposition to the system, compromised as a so called nationalistic or extremist attitude.

Keywords: minorities rights, democratic majority, national state, international finance, European technocracy.

Orice regim politic proclamă un tip de legitimitate, fiindcă nici un regim politic nu poate să reziste mult timp numai prin intermediul exercitării forţei sale represive. Pentru a funcţiona fără teama de tulburări interne, sau pentru a rezista în eventualitatea unui atac din exterior, toate regimurile trebuie să întreţină în jurul lor o formă de consens social, adică să fie acceptate de populaţie ca necesare, sau încă şi mai bine – ca îndreptăţite. Are mai puţină importanţă dacă această acceptare survine pe cale deliberativă sau în manieră fatalistă, important este ca oamenii să crediteze guvernarea cu o valoare absolută, eventual sacră, din care să rezulte caracterul său intangibil. O valoare corelativă aşa-numitului principiu al guvernării despre care scria Montesquieu, deci resortului care-i motivează mental pe supuşi sau cetăţeni, asigurând regimului acordul lor subiectiv[1]. Cum sesiza Alexis de Tocqueville, inclusiv o reglementare apăsătoare este acceptată pasiv atâta timp cât pare de neînlăturat, însă devine prilej de scandal public dacă se iveşte posibilitatea schimbării. Tocmai din acest considerent momentul cel mai critic pentru o putere este atunci când încearcă să se reformeze, deoarece prin chiar acest act ea îşi recunoaşte mai mult sau mai puţin clar constituirea defectuoasă, renunţă la infailibilitatea sa etică, legitimând în schimb curentele contestatare. Istoria culturală şi socială a Franţei anterioare anului 1789, ca de altfel şi evoluţiile generate în Uniunea Sovietică de reformele gorbacioviste, confirmă exemplar observaţiile tocquevilleiene[2].

Orice regim se pretinde aşadar legitim, îndreptăţit, conform cu noţiunea dreptului, sau mai exact cu adevărul subsumat acesteia, indiferent în ce termeni este conceput adevărul: ca drept divin, suveranitate naţională, necesitate istorică sau acord cu legea rasei. Cu atât mai pronunţată este nevoia de îndreptăţire argumentată în cazul sistemelor liberale şi democratice, întrucât  se întemeiază pe acordul explicit al voinţelor subiective, imposibil de obţinut în absenţa unui demers persuasiv inteligibil şi rezonabil. Din acest motiv, revoluţiile moderne au contrapus universului de reprezentări ideologico-simbolice al monarhiilor absolute propria lor legitimitate principială, înscrisă în declaraţii ale drepturilor individuale care stabileau corespondenţa dintre acţiunea politică şi axiomele morale ale raţiunii eterne. În această corespondenţă se originează gândirea juridică normativistă, inspirată de apriorismul kantian, care consideră că normele morale şi ideea dreptului premerg politicii, al cărei rol este să le consacre legal şi să le protejeze; din această perspectivă politica reprezintă esenţialmente acţiunea de realizare a binelui şi adevărului în existenţa cotidiană.

La antipodul normativismului şi al filosofiei idealiste a drepturilor se află viziunea decizionstă şi realismul politic, aşa cum se regăsesc acestea în formulările lui Niccolò Machiavelli, Thomas Hobbes, Karl Marx ori Herbert Spencer, pentru care politica înseamnă prin excelenţă exercitarea puterii, capacitatea de a se impune în cele din urmă prin aplicarea violenţei legitime a statului. Instituţionalizarea unor drepturi, legiferarea în general nu înseamnă altceva decât materializarea unei poziţii de forţă în societate, sau ca să parafrazăm sintagma sofistului Trasymachos din Republica, materializează pur şi simplu voinţa celor mai tari. Este o ipostază probabil mai puţin convenabilă sub aspectul imaginii de sine a umanităţii, susceptibilă să certifice sintagma homo homini lupus, dar şi aceasta revendică pentru sine conformitatea cu adevărul, cu realitatea nedisimulată a conflictului social şi a luptei neîncetate pentru putere.

Nu intenţionăm să discutăm aici justificarea normativismului, respectiv a decizionismului, de natură să ne conducă pe terenul categoriilor abstracte şi al dizertaţiilor despre conştiinţa morală. Este posibil ca exemplele factuale să ne indice mai degrabă o soluţie de mijloc. Dacă lăsăm însă deoparte motivaţiile filosofice şi ne referim la registrul practic în care se afirmă existenţa drepturilor, constatăm că adeseori se uită un lucru, şi anume că acestea presupun în mod corelativ obligaţia respectării lor, fie de către alte persoane, fie de către stat. Afirmarea unor drepturi implică aşadar un raport social, ce devine prin extensie un raport de putere la nivelul ansamblului societăţii. În această calitate relaţională, care prescrie pe lângă afirmare şi conformarea (alt cuvânt pentru ascultare), drepturile au o finalitate politică, întrucât vizează organizarea instituţională şi prescrierea legală a comportamentelor considerate juste ori socialmente dezirabile. Preferinţa pentru anumite instituţii, comportamente, norme nu este însă general valabilă, ci variază potrivit statutului material şi profilului subiectiv al indivizilor şi grupurilor. Prin urmare, indiferent ce motivaţii filosofice au prezidat formularea teoretică a drepturilor, acestea se înscriu din punctul de vedere al aplicabilităţii în contextul intereselor. Proclamarea lor nu este aşadar „inocentă”, în sensul că nu exprimă o vocaţie strict principială; ea traduce aşteptări şi dorinţe concrete mai mult sau mai puţin conflictuale, sau altfel spus încercarea unor actori sociali şi politici de a consacra legislativ punctul lor de vedere, şi pe cale de consecinţă obligativitatea celorlaţi de a-l respecta. Faptul că nu se poate legifera orice ( spre exemplu crima, furtul, incestul) susţine opinia normativiştilor, care cred că există imperative morale universale. Dincolo însă de această limită a simţului comun şi a conservării speciei, sursa legii se regăseşte frecvent în evoluţia raporturilor concurenţiale din societate, vizând îndeosebi distribuţia bogăţiei şi controlul aparatului de represiune.

Pentru opinia publică sau pentru ceea ce s-ar chema „conştiinţa” democratică, asocierea drepturilor cu interesele, dominaţia, la rigoare cu exerciţiul forţei, riscă să pară inacceptabilă, mai ales dacă democraţia este comparată cu regimuri mult mai represive. În definitiv, revoluţiile americană, franceză, cele din secolul al XIX-lea, până la mişcările anticomuniste est-europene din 1989, au susţinut că instaurează o societate consensuală, fără privilegii şi exceptări, bazată aşadar pe egalitate politică şi pe negocierea instituţională a diferendelor. Sistemul democratic determină însă numai posibilitatea legală de gestionare a intereselor plurale, nu dispariţia contradicţiilor ca atare. În plus, ideea de interes nu trebuie asociată exclusiv cu grupurile privilegiate, percepute ca ilegitime; există şi interese ale majorităţii, impozabile absolutismului sau oligarhiei, de pildă interesele „stării a treia” în Franţa prerevoluţionară, sau ale popoarelor latino-americane revoltate contra Coroanei spaniole, ca atare interese perfect asimilabile în cadrul reflecţiei şi activităţii democratice.

Problematica drepturilor minorităţilor, în particular ale minorităţilor etnice şi rasiale, a debutat în Statele Unite ale Americii din anii 1960, ca reacţie la disfuncţionalităţile democraţiei liberale, confruntată cu discriminarea legală şi materială a populaţiei de culoare. În tradiţia gândirii „părinţilor fondatori”, a liberalismului în general, ideea de minoritate avusese mai curând o semnificaţie negativă, asociată cu egoismul de grup împotriva binelui colectiv[3]. Nici critica socialistă nu insistase asupra minorităţilor, concentrându-se pe obiectivul completării democraţiei politice cu democraţia economică la nivelul întregului corp civic. Din perioada respectivă însă, stânga intelectuală, chiar mai mult decât partidele socialiste sau comuniste, a început să frecventeze chestiunea excluderii minoritare ca parte a fenomenului dominaţiei coloniale şi capitaliste, întrevăzută inclusiv prin prisma resorturilor culturale şi a discriminării subliminale de gen. Este imperialismul identificat, spre exemplu, de Edward W. Said în literatura lui Jane Austen, care, potrivit autorului, ar opera o identificare insidioasă a umanităţii cu modul de viaţă occidental, justificând pe cale de consecinţă aşa-zisul rol civilizator şi expansinismul european în Africa şi Asia[4]. Transpusă pe terenul organizării statale, critica socială pătrunsă de relativismul postmodern şi de grija pentru elementul individual (pentru semnificaţie mai mult decât pentru semnificant) a pus în discuţie însuşi principiul fondator al organizării respective, şi anume naţiunea. În context, puterea majorităţii concepută exclusiv în termeni juridici, indistincţi sub aspectul apartenenţei etnice sau rasiale, nu mai traducea suveranitatea naţională ci un raport constitutiv de subordonare intercomunitară, considerat ilegitim din perspectiva pluralismului democratic şi a dreptului la prezervarea identităţii culturale colective. A susţine identitatea şi drepturile grupurilor minoritare împotriva ideologiei eurocentriste şi, după caz, falocratice, implicită în pretenţiile de conformare ale statului-naţiune, părea să echivaleze cu a promova interesele categoriilor defavorizate în faţa exploatării şi a mecanismelor de control specifice statului-întreprindere. Printr-o serie de medieri conjuncturale asupra cărora nu insistăm aici, s-a ajuns astăzi la proclamarea drepturilor colective ale minorităţilor, cunoscută şi sub numele de comunitarism.

Presupoziţia că minoritarii sunt săraci, defavorizaţi, că primesc salarii mai mici decât majoritarii sau că li se restrânge accesul la deciziile publice se verifică într-o serie de situaţii, în special când vine vorba despre emigranţii de primă generaţie. Altminteri, dacă de referim la minorităţile etnice care trăiesc în Europa dintotdeauna, se observă că şi-au dezvoltat propria ierarhie, cuprinzând de la şomeri până la oameni de afaceri prosperi. Dincolo însă de această realitate sociologică, susceptibilă să recalibreze unele teze ale stângii cu privire la natura şi ipostazele dominaţiei în structurile statului modern, practica instituţională a drepturilor colective ale minorităţilor are ca efect pervers consolidarea poziţiilor de factură oligarhică în societate, exact în detrimentul categoriilor populare. Altfel spus, indiferent de motivaţiile principiale declarate, acestea servesc finalmente mai degrabă interesele puterii financiar-tehnocratice decât pe ale oamenilor simpli, ceea ce transformă pretenţiile de critică la adresa sistemului într-un nonsens. Un simptom al compatibilităţii dintre afirmarea drepturilor minorităţilor şi establishment îl reprezintă adoptarea de către Consiliul Europei, la 1 februarie 1995, a „Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”, care consacră deja, probabil şi sub impactul mediatic al războiului civil din fosta Iugoslavie, obligaţia statelor, aşadar a majorităţilor reprezentate politic, de a le ocroti şi a le recunoaşte organizaţiile[5].

Nu există un regim unitar al drepturilor aferente minorităţilor. În Statele Unite ale Americii şi în Uniunea Europeană ele comportă mai multe formulări teoretice şi juridice, de la cele care privesc persoanele aparţinând minorităţilor, până la drepturile alocate grupurilor ca atare, pe criterii de identificare colectivă. (În prima variantă asistăm la încercarea de acomodare a liberalismului cu exigenţele protecţiei minorităţilor, în cea de-a doua liberalismul este redus la irelevanţă în cadrul comunitarismului multicultural). În esenţă însă, măsurile concrete au în vedere adoptarea unei legislaţii speciale destinată să faciliteze integrarea minoritarilor (ceea ce se cheamă „discriminare pozitivă”), respectiv transferul unor atribuţii ale statului-naţiune către unităţile teritoriale ale minorităţilor, în virtutea principiilor autogestiunii şi subsidiarităţii[6]. Rolul statului nu mai este aşadar unul neutru, de arbitru al conflictelor sociale; acesta are obligaţia să intervină activ în favoarea minorităţilor, asigurându-se totodată, din punct de vedere instituţional, că majoritatea nu este în măsură să le conteste statutul, sau mai precis tratamentul aparte, receptat ca o formă de privilegiere. Tocmai acest risc îl anticipează „Ordonanţa privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare”, adoptată de guvernul României în anul 2000, care la articolul 2, alineatul 4, precizează că măsurile în sensul egalităţii de şanse dintre persoane şi comunităţi, precum şi măsurile pozitive în favoarea grupurilor defavorizate nu au caracter discriminatoriu (se subînţelege, faţă de restul populaţiei).

Prin consecinţele sale, consacrarea drepturilor minorităţilor depăşeşte problematica particulară a identităţii culturale sau a combaterii extremismului, grevând substanţa actului politic în general. Nu mai este vorba nici măcar despre interesele grupurilor etnice sau rasiale respective, ci despre instrumentalizarea lor legală şi morală în confruntarea nedeclarată dintre oligarhia financiar-tehnocratică şi categoriile populare (muncitorii, micii producători agricoli şi o parte a clasei mijlocii, confruntată cu rigorile austerităţii bugetare). Afirmarea drepturilor minorităţilor atrage obligaţia corelativă a majorităţii de a le respecta, cum se prevede spre exemplu în „Hotărârea privind aprobarea Strategiei guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor”, în care se înscrie formal „dreptul oricărei minorităţi, implicit al minorităţii romilor, de a participa activ la elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor publice referitoare la această minoritate, precum şi faptul că problematica minorităţilor trebuie considerată în ansamblul societăţii româneşti…”[7]. Consacrarea acestui raport înseamnă două lucruri: pe de o parte se circumscrie aprioric dreptul suveran al majorităţii de a legifera, în condiţiile în care, din punct de vedere democratic, voinţa pozitivă liber exprimată a majorităţii poate să decidă orice, mai puţin restrângerea drepturilor omului, în absenţa cărora democraţia ca atare încetează; pe de altă parte se limitează posibilităţile şi disponibilitatea mobilizării politice a majorităţii populare, singura capabilă să exercite o presiune eficientă la adresa sistemului.

Dislocarea structurilor administrative ale statului, reconsiderarea categoriei cetăţeniei în sensul determinării persoanei într-un cadru mai larg decât cel strict juridic, reconsiderarea însăşi a reprezentativităţii civice abstracte prin includerea datelor de identificare etno-rasiale concrete, echivalează cu estomparea politicului, adică a viziunii generale asupra puterii, înlocuită cu gestiunea birocratico-financiară a contextelor sociale particulare. Într-o exprimare sintetică, statul se retrage iar atribuţiile sale sunt preluate (cel puţin tendenţial) de entităţi nonguvernamentale precum comunităţile culturale şi etnice, corporaţiile multinaţionale şi organizaţiile societăţii civile[8]. Parlamentarii şi miniştrii lasă aşadar locul administratorilor şi experţilor, după cum importanţa decizională a partidelor şi sindicatelor scade în favoarea grupurilor de interese şi de presiune. (Exagerat sau nu, este simptomatic faptul că unii consideră Grupul Bilderberg drept guvernul mondial din umbră). Din această perspectivă, devalorizarea statului şi a politicului înseamnă de fapt devalorizarea democraţiei în beneficiul conducerii tehnocratice, adică legitimarea elitismului corporatist ca model de guvernare. Chestiunea nu se reduce deloc la un exerciţiu retoric sau la un caz local. Aşa-numitul Tratat de Guvernanţă Fiscală, adoptat în anul 2012 la nivelul Uniunii Europene, scoate în mod formal politica bugetară a statelor membre de sub controlul suveran al parlamentelor naţionale, pentru a o subordona experţilor Comisiei Europene, care nici nu au fost mandataţi prin vot de cetăţeni să hotărască aşa ceva, nici nu răspund în faţa acestora.

În contextul aceste relaţii de putere dintre statele-naţiune şi finanţa internaţională se inserează instrumentalizarea drepturilor minorităţilor, invocate în scopul constrângerii posibiltăţilor de acţiune ale majorităţii. La ora actuală, interesele finanţei internaţionale sunt satisfăcute poate cel mai bine prin intermediul structurilor instituţionale supranaţionale, mai ales prin intermediul Comisiei Europene, întrucât este în măsură să introducă reglementări valabile în acelaşi timp pentru mai multe ţări, evitându-se negocierile prelungite cu fiecare guvern în parte şi eventualele neconcordanţe păgubitoare pentru bănci sau cotaţiile bursiere. Constituirea „troicii” compusă din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, pentru a gestiona problema datoriei externe a Greciei, corespunde acestei conivenţe a instituţiilor europene cu finanţa internaţională. Dincolo de faptul, cu titlu personal, că fostul preşedinte al Comisiei, José Manuel Barroso, a intrat după ce şi-a încheiat mandatul de comisar în conducerea firmei Goldman Sachs, responsabilă printre altele de criza declanşată în 2008, politicile publice impuse la nivelul Uniunii Europene vizează de fapt acoperirea investiţiilor neperformante ale sistemului financiar. Mai exact, este vorba de preluarea pierderilor băncilor private în sarcina statelor, sub sintagma „datoriilor suverane”, şi de promovarea aşa-zisei discipline bugetare, echivalentă cu regimul de austeritate. În aceste circumstanţe, confruntate cu reducerea cheltuielilor sociale, cu scăderea salariilor şi concedierile masive, categoriile populare tind să se replieze în jurul instituţiei capabile să le susţină interesele printr-o politică protecţionistă: statul-naţiune, fenomen cunoscut îndeobşte sub numele de suveranism. Reacţiile suveraniste sunt mai vechi şi nu privesc exclusiv Europa. Printre ele se numără votul negativ dat proiectului de Constituţie europeană la referendumurile din Franţa şi Olanda în 2006, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană în 2016 şi alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii în acelaşi an. În faţa acestei contestări electorale, în ultimele două împrejurări adepţii establishment-ului au acuzat direct lipsa de maturitate a populaţiei sărace şi neinstruite, receptivă la ceea ce se apreciază a fi demagogia populistă.

Dezvoltat până la ultima lui consecinţă logică, suveranismul nu reprezintă o altă opţiune în cadrul sistemului, ci o negare a însuşi sistemului bazat pe liberul schimb, practica delocalizării marilor firme în ţările cu mână de lucru ieftină şi pe formulele de conducere supranaţionale, aşadar pe supremaţia pieţelor nereglementate şi pe transferul de atribuţii de la statele-naţiune către Uniunea Europeană şi chiar către organismele financiare internaţionale. Deşi obiectivele sale sunt limitate conjunctural, în virtutea raporturilor de forţă existente, atitudinal, motivaţional suveranismul presupune o reconversie valorică substanţială, revenirea în fond la formula integratoare a civismului şi la reperele identitare ale statului-naţiune, fiindcă un demers protecţionist, cu aplicabilitate generală, nu poate fi susţinut decât de către un corp politic ce se autoreprezintă omogen calitativ, în care fiecare individ se percepe ca membru al unei entităţi politice în stare să acţioneze în mod unitar[9]. Tipul acesta de reconversie valorico-antropologică este de natură, pe de o parte, să delegitimeze în mentalul colectiv principiile de funcţionare ale capitalismului speculativ individualist (libertarian), iar pe de altă parte să mobilizeze efectiv masele în favoarea programului suveranist.

Ca să prevină ori să deturneze asemenea evoluţii periculoase, reprezentanţii puterii financiar-tehnocratice, începând cu liderii Uniunii Europene, recurg la echivalarea compromiţătoare a suveranismului cu naţionalismul extremist şi a protecţionsimului cu antiimigraţionismul şi xenofobia, sau le cuprind pe toate sub eticheta la fel de infamantă a populismului, aplicată indistinct lui Viktor Orban şi Alexis Tsipras, lui Donald Trump şi Nigel Farage. Se escamotează astfel nu numai diferenţele ideologice dintre aceştia, dar şi resorturile adevărate ale oamenilor, faptul că maghiarii, de pildă, sunt animaţi mai puţin de veleităţile autoritare ale lui Viktor Orban, şi mai mult de încercările acestuia ca şef al guvernului de a tempera exigenţele Fondului Monetar Internaţional pe terenul austerităţii. Votul în favoarea partidelor naţionaliste nu înseamnă bascularea electoratului popular în direcţia extremismului, ci reflectă deplasarea acestora către stânga eşicherului, în condiţiile în care partidele socialiste şi-au abandonat în mare măsură electoratul muncitoresc în favoarea mediului de afaceri, promovând un program de centru şi conformismul europenist. Constatăm o schimbare inclusiv în privinţa terminologiei utilizate, în sensul că nu se mai vorbeşte atât despre eurosceptici, scepticismul fiind o trăsătură perfect acceptabilă, cât despre eurofobi, cuvânt ce sugerează o notă de exclusivism şi agresivitate. Pentru a incrimina suveranismul şi a obstrucţiona moralmente şi legal mobilizarea majorităţii populare în favoarea statului-naţiune se recurge la drepturile minorităţilor, care stabilesc limite imprescriptibile acţiunii majorităţii. Voinţa ei pozitivă, decelabilă empiric prin vot, este cenzurată pe această cale în numele conceptului abstract al dreptăţii etno-culturale, iar autorităţii suverane a statului-naţiune i se suprapune jurisdicţia tribunalelor internaţionale[10].

Din moment ce se proclamă că drepturile prevalează în raport cu decizia politică, situaţia pare să corespundă gândirii juridice normativiste. În realitate însă, afirmarea drepturilor minorităţilor de către liderii actuali reprezintă adeseori numai un pretext în dinamica intereselor şi a exerciţiului guvernării. Această motivaţie pragmatică se întrevede şi din perspectiva condiţionării afective a mobilizării populare în partide, sindicate şi la vot, imposibilă în absenţa sentimentului de solidaritate. O solidaritate realizabilă în termenii civismului, sau eventual în funcţie de apartenenţa social-profesională, care transgresează deosebirile etnice şi rasiale. Comunitarismul, în schimb, punând accentul pe drepturile colective ale unor segmente de populaţie în interiorul statului, scindează afectiv şi voliţional categoriile populare, după cum demonstrază violenţele ce au cuprins cartierele muncitoreşti din Franţa sau Marea Britanie, în care au fost antrenaţi majoritari şi minoritari din medii sociale relativ apropiate.

Nu vrem să spunem că problematica minorităţilor ar fi irelevantă în sine. Fluxul migrator din Africa şi Asia, mişcările de populaţie în interiorul Uniunii Europene, resimţite major pe piaţa muncii şi în viaţa de zi cu zi, constituie provocări administrative şi economice reale, ce necesită soluţii structurale. Este insuficient, spre exemplu, să introduci controlul la frontieră, de vreme ce nu se rezolvă cauza profundă a migraţiei ilegale, şi anume decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace. Cu atât mai puţin nu considerăm că toţi susţinătorii drepturilor minorităţilor sunt subiectiv adepţii preponderenţei decizionale a băncilor şi birocraţiei supranaţionale. Totuşi, prin implicaţiile sale instituţionale, sociale şi mentale, prin faptul că generează solidarităţi de grup autoreferenţiale („parohiale”), incapabile de o concertare general-democratică, la scară naţională, comunitarismul rămâne un model favorabil finalmente centrelor de putere financiar-tehnocratică, împotriva încadrării politice a majorităţii la nivelul statului-naţiune. Constituirea unei astfel de majorităţi, cu potenţial antioligarhic, se află deocamdată în faza de tendinţă. Spunem „potenţial” fiindcă influenţa marii finanţe are capacitatea să se acomodeze şi să se exercite inclusiv în cadrul civico-deliberativ al statului-naţiune, este drept, în condiţii mai puţin favorabile decât astăzi. Oricum, realizarea majorităţii respective pare să fie miza centrală, explicită sau subînţeleasă, a disputelor ideologice, politice şi juridice contemporane.

Bibliografie

 Lucrări documentare

BANTON, Michael, Discriminarea, Bucureşti, Editura Du Style, 1998

BARBU, Maria, Postmodernismul, liderii şi crizele, Bucureşti, Editura Militară;

MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964;

SAID, Edward W., Culture and Imperialism, New York, A Division of Random House Inc.

VIZI, Balász, Regional and etnic minority political movements in Europe, în Barna Bodó, Márton Tonk (edited by), Nations and National Minorities in European Union, Cluj-Napoca, Scientia Publishing House, 2009;

Framework Convention for the Protection of National Minorities, în Treaty Office on http://conventions.coe.int;

„Monitorul Oficial al României”, nr. 252, 16 mai 2001;

Lucrări de interpretare

BLOOM, Allan, Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor, Bucureşti, Humanitas, 2006;

CHARTIER, Roger, Les origins culturelles de la Révolution française, ‹Paris›, Éditions du Seuil, 2000;

TODD, Emmanuel, L’illusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées, Gallimard, 1998

Note

[1] Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 31.

[2]  După cum arăta Roger Chartier, Revoluţia franceză a fost posibilă în primul rând pentru că a putut fi gândită. Roger Chartier, Les origins culturelles de la Révolution française, ‹Paris›, Éditions du Seuil, ‹2000›, p. 10.

[3] Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor, Bucureşti, Humanitas, ‹2006›, p. 30.

[4] Edward W. Said, Culture and Imperialism, New York, A Division of Random House Inc., p. 89, 95.

[5] Framework Convention for the Protection of National Minorities, în Treaty Office on http://conventions.coe.int, p. 4-5.

[6] Balász Vizi, Regional and etnic minority political movements in Europe, în Barna Bodó, Márton Tonk (edited by), Nations and National Minorities in European Union, Cluj-Napoca, Scientia Publishing House, 2009, p. 47.

[7] „Monitorul Oficial al României”, nr. 252, 16 mai 2001, p. 2.

[8] Maria Barbu, Postmodernismul, liderii şi crizele, Bucureşti, Editura Militară, 2007, p. 19.

[9] Emmanuel Todd, L’illusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées, Gallimard, ‹1998›, p. 39, 84.

[10] Michael Banton, Discriminarea, Bucureşti, Editura Du Style, 1998, p. 136.