Oferta „diferenţei”: feminismul românesc interbelic 

(The Offer of ”Difference”: Romanian Interwar Feminism)

Viorella MANOLACHE

Anemari Monica Negru (editor), Alexandrina Cantacuzino și mişcarea feministă din anii interbelici, Vol. I, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, 320 p., (ISBN 978-606-537-273-3).

Volumul  Alexandrina Gr. Cantacuzino şi mişcarea feministă din anii interbelici –  publicat de Monica Negru – se (auto)recomandă a fi un demers pertinent-necesar pentru consemnarea  și investigarea fenomenului studiat prin utilizarea  a două metode fundamentale, concretizate în modalitatea arhivată, indicată pentru a confirma faptul că etapa/perioada feminismului – ca formulă exclusiv decanoniza(n)tă – a fost depășită, și în prezentarea prin intermediul documentelor ilustrative a reperelor proiectului/ programului unui spațiu politic-cultural considerat o mişcare de emancipare (în a cărei poză de grup trebuie incluse reprezentantele marcante ale acestei mișcări – desigur, alături de Alexandrina Gr. Cantacuzino, care ocupă poziția centrală –: Calypso Botez, Zoe Râmniceanu, Elena Odobescu, Ecaterina Cerchey, Cornelia Emilian, Alexandrina Fălcoianu, Elena Stângaciu, Elena Meissner, Maria Baiulescu, Maria Răzvan Potecă, Margareta Athanasiu, Regina Elisabeta și Regina Maria, Elena Văcărescu, Avril de Sainte-Croix, Isabela d’Aberdeen și Temair, Cécile Brunschvicg etc.), definiție conceptuală acceptată în defavoarea și în contradicție cu sensul cuvântului denunţ, vehiculat de majoritatea lucrărilor/studiilor focalizate pe problematica feminismului (în genere).

Dacă volumul de față cartografiază diversitatea și amploarea feminismului interbelic, meritul acestuia consistă în a evidenția aderarea fără rezerve (şi) a formulei românești la trend-ul occidental, accentuând un anumit tip de individualitate activă. Conştientă de datele şi de regulile sistemului politic în care acționează, competentă comunicaţional, aceasta revendică (pe plan cultural – politic  şi mai puțin sexual –  fiziologic), deopotrivă, o deplină egalitate și libertate, anticipând dreptul la specificitate. De fapt, se prefigurează un demers cu miză precisă în  localizarea specifica(n)tă a acelor valenţe politice atribuite strategiilor culturale, demers care preconizează redarea directă/ ne-mediată a bogatului material arhivat.

Se cuvine formulată o dublă mențiune absolut necesară – ținând cont de interesul și profesionalismul corect dozate, recunoscute în organizarea unei bibliografii  specifice domeniului –: prima ar avea în vedere faptul că subiectul/statutul feminismului românesc nu mai admite verdictul nedrept  pronunțat, de etichetă aplicată unor teme/ subiecte voit ignorate,  puțin cercetate în/de istoriografia autohtonă [vezi, spre exemplu, selectiv, Maria, Bucur,  Mihaela Miroiu, Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice româneşti, 2002; Ghizela Cosma, Prezențe feminine în România. Studii despre femei în România, 2002; Otilia Dragomir, Mihaela, Miroiu,  Lexicon feminist, 2002; Mihaela Frunză,  Ideologie și feminism, 2004; Gh. Iacob, Luminia Iacob, Modernizare-europenism. România de la Cuza- Vodă la Carol al II-lea, 1995; Elena Zamfir, C. Zamfir, Situația femeii în România, 1992; Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc (antologie de texte, 1838-1929), 2002, Gisela Bock, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, 2002; Alin Ciupală (coord.), Despre femei şi istoria lor în România, 2004; Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România: evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, 2002; Olivia Toderean, Itinerarii contestatare. Studii de teorie politică feministă, 2003 etc.]; a doua mențiune subliniază ideea că mișcarea feministă rămâne o temă de actualitate și pentru spațiul științific românesc, remarcând efectul de sincronism, de integrare a acesteia (chiar dacă se recunoaște decalajul est-vest, ușor sesizabil) în fluxul cercetării occidentale.

Fără a estompa coordonatele esențiale ale problemei, volumul de față se individualizează prin accentul pus pe relația – clarificată de termenul histōr – referitoare, în mod special, la raportul între/dintre emițătorul și receptorul materialului arhivat, operație întreprinsă cu instrumente istorice ilustrative utilizate în/pentru particularizarea corelației cu nuanțe recesive între/dintre loc – procedură de analiză – construirea și interpretarea unui corpus de texte, intuind prin mişcarea feministă din anii interbelici un spațiu privilegiat/ un indiciar.

De asemenea, se precizează  – din perspectiva modalității istorice sugerate de Michel de Certeau –circumstanțele evenimentului fondator, se studiază parcurgerea intervalelor de timp din existența mișcării feministe, prin raportare la anterioritate-posterioritate și se mizează pe constituirea unui repertoriu de unități relevante ca noduri/repere istorice, culturale și politice.

Demersul revalorifică semnificația actului de arhivare, în aceeași viziune proprie lui de Certeau, apelând la operația veritativă, amplitudinală, derulată cu discernământ și cu autoritate științifică:  volumul însumează, cronologic, documente, acte, mărturii privind biografia şi concepţiile/proiectul/ programul Alexandrinei Cantacuzino, activitatea susținută și entuziastă desfășurată de aceasta în cadrul unor organizaţii naţionale şi internaţionale (Consiliul Naţional al Femeilor Române, Casa Femeii, Mica Înţelegere Feminină, Societatea Naţiunilor, Secţia Auxiliară Feminină FIDAC), consemnări și documente care reflectă activitatea susținută în cadrul asociaţiilor feministe din țară și străinătate (Uniunea Intelectuală Română, Gruparea Femeilor Române, Solidaritatea, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Memorialul Interaliat de la Liège, Ateneul Popular de la Buşteni, societatea „Ţesătoarea”) precum și inițiativele culturale, sociale, edilitare propuse.

Din pleiada valorilor  românești – „oamenilor în timp” – recurgând la moda(litatea) de investigare secundară a ritmului/ dinamicii prestabilit(e), prezentul volum selectează figura Alexandrinei Cantacuzino și se centrează pe profilul/personalitatea acesteia, preluând și oferind,  spre consultare, însemnările și documentele inedite din Fondul Familial Cantacuzino (deținut de Arhivele Naţionale ale României), reordonate și grupate în funcție de obiectivele stabilite sau/și de exigențele cercetării: documente care se referă la întreaga familie și la fiecare membru în parte, fotografii personale individuale/de grup şi acte privind bunurile și proprietăţile familiei. Acestea au fost completate cu documente/înscrisuri descoperite în fondurile deținute de Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Meissner, ori Aida Vrioni, fără a omite, desigur, testamente, brevete ale medaliilor primite de Alexandrina Cantacuzino, memorii, note şi rapoarte despre activitatea depusă în cadrul asociaţiilor şi al organismelor naţionale şi internaţionale, apeluri şi documentaţia tehnică pregătită pentru ridicarea Mausoleului Eroilor Neamului de la Mărăşeşti, albume cu fotografii, invitaţii şi ilustrate, corespondenţa Alexandrinei Cantacuzino întreţinută cu membrii familiei, cu personalităţi din ţară şi străinătate sau acte colecţionate de familia Cantacuzino – toate acestea vizând direct activitatea intensă desfăşurată de Alexandrina Cantacuzino cu prilejul numeroaselor evenimente internaţionale sau la sediul Societății Naţiunilor de la Geneva.

De fapt, într-o/printr-o atare manieră de transparentizare a documentelor este surprinsă (și) dinamica elitei românești a vremii într-o (altă) poză inedită de grup a saeculum-ului în care sunt prezenți Theodor Pallady, prinţul Carol, Miron Cristea, I. G. Duca, D. I. Ghica, Vladimir Ghica, Olga Grigorovici, Victor Mihaly, Vespasian V. Pella, Maria Pelivan, Aglaie Rosetti sau Tudor Vianu etc.

Un al doilea pilon de rezistență al volumului rezidă în/din argumentarea reperelor proiectului/ programului feminismului românesc interbelic căruia i se acordă și i se recunoaște statutul de  mişcare, în accepția mixturii realizate între reflexele/reacțiile sufragismului și declanșarea unei analize politico-culturale.

Spațiul  politico-cultural este dominat și revendicat de rigorile logicii tradiționale și de dinamica/arterele modernității democratice, cu toate contradicțiile resimțite dinspre clarificările utile, cu privire la conceptele de autonomie, de libertate sau rațiune. Fluxul vremii nu putea eluda pendulările sesizate în situațiile de interferare a societății domestice cu aceea politică, apreciate ca expresie a unui anumit reglaj neutralizant al diferenței, cu repercusiuni declarate în primele proiecte culturale de poziționare vizavi de problematica alterității.

Atent controlat de perspectiva documentată a Monicăi Negru, volumul survolează și actualizează conținutul/elementele/componentele de fond ale raportului diferență – diferend, o problemă cu adevărat ignorată în/ de alte intervenții pe tema feminismului românesc: dacă diferend-ul semnalează existența unui conflict/raport, diferența este conceptul care posedă dimensiuni istoriciza(n)te, fiind considerat semn/semnal cultural – politic.

Facil de dedus din selecția și publicarea documentelor cuprinse în volumul de față, impulsul și dorința perseverentă de maturizare ale mișcării feminismului românesc interbelic sunt revăzute prin filtrul diferenței, transmise explicit de inițiativa/intenția Alexandrinei Cantacuzino, aceea de a pregăti politicește, prin acțiuni eficiente, un partid politic independent, ca formulă/ program, care să dispună atât de îndreptățire politică, cât și de forță.

Bine proporționată și corect îndosariată,  arhiva vremii își fundamentează temelia în evenimentele următorilor ani: 1921 (înfiinţarea asociaţiei „Consiliului Naţional al Femeilor Române”, având statut de centru-for coordonator al feminismului), 1923 (concretizarea iniţiativei progresiste de înființare a Şcolii de horticultură şi fermiere), 1925 (organizarea primului Congres româno-minoritar al societăţilor feminine din România –  amplu proiect de reorganizare teritorial-administrativă, în vederea eliminării centralismului excesiv), 1928 (inaugurarea centrului de asistenţă socială „Casa Femeii”) și 1926, an considerat  reper temporal pentru înființarea Secţiei Auxiliare Feminine, afiliată FIDAC (Fédération Interalliés des anciens combatants) din Paris şi pentru constituirea Consiliului Naţional al Femeilor Române, cele două mandate de președintă revenindu-i Alexandrinei Cantcuzino etc.

Nu puteau fi trecute cu vederea de autoare nici actele/acțiunile Alexandrinei Cantacuzino de  rezonanță la spiritul european și internațional [vezi, în acest sens, Congresul Comitetului  Internațional al Femeilor de la Washington (4-6 mai 1925), înfiinţarea „Micii Antante a Femeilor”, activitatea „Consiliului Internaţional al Femeilor” (1925–1936), precum şi a  Comitetului de Arte (1936), sesiunea Societăţii Naţiunilor de la Geneva, colaborarea cu Consiliul Naţional al Femeilor Române și cu „Alianţa Internaţională pentru sufragiul femeilor”, cu sediul în New-York, vizitele făcute de Alexandrina Cantacuzino în Franţa, Bulgaria, Grecia, Turcia, Maroc, Egipt, Ierusalim, SUA, India, participarea reprezentantelor mișcării feminismului românesc la Congresul Alianţei pentru Sufragiu de la Roma, din mai 1923, inițierea  „Micii Înţelegeri Feminine”, sau colaborarea constantă cu Societatea Naţiunilor etc.)].

O atare apariție editorială, serios documentată (a se vedea materialele publicate în carte, relevante pentru problematica expusă), confirmă valoarea documentară a volumului Alexandrina Gr. Cantacuzino şi mişcarea feministă din anii interbelici  care propune și permite o cunoaștere directă/o re-lectură avizată  a portativului feminismului interbelic românesc, ale cărui aspecte particularizante sunt re-văzute/ re-găsite în profiluri tari, nepartaja(n)te și în lansarea unei oferte neobstrucționate a diferenței: o invitație – în stilul Hortensiei Papadat – Bengescu – de a sparge ultimele valuri de receptare și de a le proteja de fumuriu și de dubitabil.