România – o economie „planificată” de la distanţă

Romania – another kind of “planned” economy

Ion-Lucian Catrina

Abstract. Among all the Eastern European countries that joined the EU after 2000, Romania delayed for several years the economic reforms in order to ensure the transition to free market economy. 25 years after the fall of communism, most of the components of free market are not yet entirely developed: the full restitution of private property is not completed; national capital is still underdeveloped and is strongly dependent on Western European capitals; the lack of loyal competition is almost generalised; most of the gross value added derives from the activities of foreign investors and from a weak agricultural production; foreign trade structure is highly vulnerable to external shocks, while exports are less diversified, both as main branches and orientation to foreign markets; the demographic structure and the low employment rate generate major imbalances in public finances and pensions system. In this context, this paper aims to demonstrate that the transition of Romania to free market economy has not yet been finished, that the 90s economic policies caused a brutal imbalance of the industrial structure and that in the absence of a strong national capital, the domestic production is vulnerable and on the hands of foreign investors who took command of what and how to produce … The paper also aims to demystify the intuitive idea that a state company is a priori an inefficient and uncompetitive one and should be automatically privatized. We wish to draw up some recommendations in order to improve the management of companies still held by the Romanian state.

Keywords: transition, interdependencies, trade, FDI, free market,

Introducere

În anul 2004, chiar înaintea încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a primit din partea Comisiei Europene un calificativ artificial –  „economie de piaţă funcţională” – care ar fi trebuit să reprezinte satisfacerea criteriului economic stabilit la Copenhaga în 1993 pentru fostele state comuniste, cu economii puternic centralizate, care îşi exprimaseră entuziasmul şi intenţia de a adera la Uniune. Este de domeniul evidenţei faptul că, în evaluările progreselor înregistrate de România, accentul Comisiei Europene şi al raportorilor europeni a căzut mai degrabă asupra îndeplinirii criteriului politic, care ar fi trebuit să se concretizeze în reforme politice ireversibile: pluripartidism şi competiţie politică reală; schimbarea politică pe calea alegerilor libere; cadru constituţional compatibil cu valorile democratice europene. Astfel, criteriului administrativ, dar, mai ales, criteriului economic li s-au acordat un rol marginal, deşi cele trei criterii se intercondiţionează şi interelaţionează reciproc, fiind într-o relaţie strictă de interdependenţă.

Lucrarea de faţă îşi doreşte, aşadar, să clarifice din punct de vedere ştiinţific mai multe aserţiuni care s-au propagat în opinia publică şi care şi-au făcut chiar loc şi în mediul ştiinţific, cu privire la managementul restructurărilor economice din România din perioada post-decembristă. De pildă, lucrarea de faţă doreşte să infirme ipoteza potrivit căreia companiile care au capital integral sau majoritar de stat au fost şi sunt, prin definiţie, ineficiente, nerentabile, necompetitive, incompatibile cu economia liberă şi orientate exclusiv către pierderi şi ineficienţă economică. Mai mult, ne propunem să demonstrăm că managementul defectuos al activelor din industrie au produs puternice dezechilibre economico-sociale şi chiar perioade de criză politică şi instituţională. De asemenea, volumul investiţiilor străine provenite din vestul continentului, dar mai ales structura şi diversificarea acestora, fac din economia României o economie puternic dependentă de opţiunile şi planurile de afaceri ale companiilor „mamă” din occident. Lucrarea de faţă îşi propune să elaboreze şi un set de recomandări privind managementul companiilor care încă se mai află în proprietatea statului român.

Divergenţe teoretice cu privire la implicarea statului în economie

Din păcate, majoritatea disputelor academice sau mai puţin academice cu referire la prezenţa statului în economie, mai ales în calitate de agent economic, încă sunt încorsetate în argumentele care ţin mai degrabă de epoca industrializării şi imediat după aceasta.

Ceea ce se pierde cu totul din vedere este faptul că actualul context economic este cu totul diferit de cel în care liberalii clasici anticipau statul cu funcţii şi implicaţii minimale în economie, dar şi de cel din perioada post New Deal, în care prescripţiile lui J.M. Keynes funcţionau cu mare exactitate în cadrul economiilor închise, protecţioniste. Contextul economic actual este diferit chiar şi faţă de momentul prăbuşirii comunismului, impunându-se adecvarea abordărilor teoretice la noile realităţi economice, sociale şi politice. Lumea economică actuală este marcată de salturi spectaculoase ale progresului tehnologic care nu se mai lovesc de barierele frontierelor naţionale, informaţia circulă cu viteza undelor electomagnetice, iar indivizii iau decizii cu mult mai mare viteză decât în urmă cu doar câteva zeci de ani. Pentru Paolo Savona cele patru caracteristici principale ale economiei începutului secolului XXI: liberalizare, finanţare, informatizare şi globalizare, fug de sub controlul statului, ce „a rămas teritorial, în vreme ce bogăţia a devenit nomadă”[1]. De asemenea, bogăţia, dincolo de a se fi deteritorializat, s-a dematerializat şi a devenit foarte volatilă. Companiile transnaţionale nu au nici o dificultate în a emigra, abandonând vaporul care se scufundă. Ele pot investi propriile capitaluri sau pot delocaliza industriile lor în zonele care le oferă cele mai bune condiţii de profit – ca de pildă Sud-Est-ul asiatic sau zona statelor Mercosur.

Comerţul mondial este marcat de tot mai multe parteneriate sau acorduri de liber schimb sau uniuni vamale, aducând oportuniţăţi uriaşe pentru producători şi consumatori, dar şi provocări uriaşe în cazul producerii unor şocuri externe ale căror efecte se pot propaga mai repede decât efectele oricărei decizii s-ar putea lua la nivel naţional.

Aşadar, fără a minimiza contribuţiile deosebite ale paradigmelor clasice la a defini actualul context economic, trebuie să ţinem cont de faptul că termeni precum „market share”, „competitiveness” sau „brent oil price” au devenit atât de importanţi pentru economiile naţionale şi mediul de afaceri actual, încât deciziile actorilor economici şi politici sunt practic ghidate de orice fluctuaţie semnificativă în aceşti parametri. Aşadar, pentru a înţelege mai bine actualul context economic şi răspunsurile pe care ar trebui să le ofere agenţii economici şi statele naţionale, ar trebui să valorizăm teorii din sfera relaţiilor comerciale internaţionale (M. Porter) din zona integrării economice interstatale (D. Miron; C. Păun) din zona aşa-numitei noi economii (J. Gadrey; K. Ohmae) sau din zona geoeconomiei (E. Luttwak, P. Lorot).

Managementul restructurărilor din economia României

Managementul reformelor structurale din România, mai ales la începutul anilor 90, confirmă faptul că a existat o opoziţie, aproape vădită, a noii puteri politice instalate la Bucureşti de a face rapid transferul activelor viabile create în comunism şi aflate în domeniul public către piaţă, către sectorul privat, către proprietatea privată. Opoziţia a venit atât din partea guvernelor politice, cât şi din partea administratorilor activelor de stat, care au obţinut avantaje patrimoniale importante din gestiunea ineficientă a acestora. Această atitudine managerială a fost caracterizată de J. Kornai prin „soft budget constraits”[2], stare care poate fi descrisă ca o reminiscenţă a modului comunist de administrare a afacerilor.

Odată cu prăbuşirea relaţiilor de comerţ derulate în cadrul CAER, era uşor de anticipat că reorientarea surselor de import şi a pieţelor de desfacere pentru exporturi se va resfrânge direct asupra producţiei industriale româneşti, asupra comenzilor din industrie şi, mai ales, asupra numărului de angajaţi din principalele întreprinderi de stat.

În condiţiile în care echipamentele şi utilajele de producţie din întreprinderile româneşti nu suferiseră retehnologizări de peste două sau chiar decenii, produsele nu prezentau competitivitate nici prin costuri, nici prin gradul de inovaţie încorporat în produs şi nici prin diferenţiere de produs[3] în noua piaţă europeană extinsă, costul cu flexibilitatea cea mai mare a fost reprezentat de muncă, factor de producţie sacrificat prin reducerea treptată a numărului de angajaţi, cu ponderi între 30% şi 100%. Astfel, dezechilibrele economice ale întreprinderilor au fost transferate direct în piaţa muncii şi în raportul nesustenabil dintre numărul de angajaţi şi numărul de pensionari. Centralizând evoluţia numărului de angajaţi dintr-un număr de 104 de întreprinderi româneşti, se poate constata că numărul de angajaţi a scăzut de la aproximativ 305 mii în anul 1992, la puţin peste 88 mii în 2004, evoluţia negativă continuând până în prezent, dar pentru care nu am reuşit să obţinem toate datele necesare.

Tabel 1: Evoluţia numărului de angajaţi în primele 100 companii de stat

(date colectate din surse multiple: Ministerul Economiei, Registrul comerţului etc)

Analizând datele prezentate în tabel, se poate cu uşurinţă observa că unele companii, care au fost privatizate, au înregistrat iniţial o contracţie a utilizării forţei de muncă, după care, extinderea afacerilor a redresat şi chiar depăşit numărul de angajaţi pe care i-au avut iniţial (Automobile Dacia cu peste 17 mii angajaţi în prezent). Valurile succesive de concedieri colective de la sfârşitul anilor 90 a reprezentat cauza principală a crizelor sociale, având în vedere formarea profesională extrem de restrânsă a angajaţilor disponibilizaţi şi lipsa de soluţii furnizate de piaţa muncii şi sistemul naţional de formare profesională continuă. Este drept că tranziţia de la economia planificată la economia liberă a reprezentat o necunoscută chiar şi pentru experţii europeni: „transformarea unui sistem excesiv verticalizat, pentru a-i impregna o coerenţă orizontală”[4] fiind un proces lăsat exclusiv pe seama statelor naţionale. Aşa se explică demararea timidă şi cu relativă întârziere a unor programe de asistenţă tehnică şi financiară în scopul sprijinirii restructurărilor economice[5]. Mai trebuie adăugat faptul că, spre deosebire de state precum Polonia, Cehia, Ungaria, care beneficiaseră de o minimă liberalizare economică chiar şi anterior căderii regimurilor comuniste, economia României prezenta un puternic caracter centralizat chiar şi după căderea comunismului, la care se adaugă întârzierile în retrocedarea proprietăţii private.

Nimeni nu poate contesta faptul că procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a reprezentat factorul cel mai important de accelerare a unor reforme economice şi de recuperare a unor decalaje. Din păcate, după obţinerea statutului de membru, ritmul progreselor nu a mai fost susţinut, ci dimpotrivă, pe anumite sectoare dacă nu au existat regrese, s-au înregistrat cel mult stagnări.

Mituri legate de companiile de stat

Nu este de foarte mare noutate afirmaţia potrivit căreia „statul este cel mai prost administrator” al activelor din domeniul public. Dezbateri asupra prezenţei statului în economie, fie direct, ca furnizor de bunuri publice, fie ca agent economic, s-au purtat încă din anii de după cel de-al doilea Război mondial şi, cu precădere, în anii 60, în rândul economiştilor americani. Rezultatele disputelor teoretice, dar, mai ales, exemplele provenite din realitatea economică, nu au făcut decât să infirme această teorie. În acelaşi sens au mers şi teoriile potrivit cărora inclusiv statul naţiune nu ar mai fi astăzi de prea mare interes pentru mediul de afaceri şi companii. De pildă,  Kenichi Ohmae[6] anticipa că statul ar trebui să renunţe la obsesia de a proteja industria autohtonă, ba chiar să renunţe la a finanţa sănătatea, cultura şi alte sectoare tradiţional subvenţionate, pentru că firmele private vor prelua acest rol, în interesul cetăţeanului-consumator, statul continuând a percepe taxe, ce vor fi folosite la finanţarea de sectoare neproductive. Într-o lume a concurenţei libere, cetăţenii însăşi vor face presiuni asupra guvernelor pentru ca acestea să se retragă din subvenţionarea economiei şi a afacerilor, pentru ca ei, consumatorii vor cumpăra ce e mai ieftin şi mai bun calitativ, fără să ţină seama de provenienţa bunurilor. In „borderless world/borderless economy” Ohmae considera că economia mondială îşi urmăreşte propria logică şi propriile interese, care coincid foarte rar cu frontierele naţionale.

În contextul actual al încetinirii economiilor sud-est asiatice şi al accelerării discursului public asupra necesităţii reindustrializării economiilor europene, aceste ipoteze pierd tot mai mulţi aderenţi în favoarea celor care privesc statul naţional ca unica salvare pentru funcţionarea competitivă a companiilor.

Încercând să sintetizăm o parte dintre disputele teoretice contemporane, observăm că ideea dominantă se referă la faptul că acele companii care obţin randamente în creştere şi poziţii competitive pe pieţele globale o fac pentru că avantajele naţionale dintr-un sector sunt influenţate pozitiv de creşterile din sectoare conexe, iar intervenţia statului este esenţială. Astfel, statele naţionale sunt cele care oferă avantaje competitive unor anumite sectoare, iar productivitatea şi standardul de viaţă al populaţiei depind de capacitatea de menţinere a unei poziţii competitive pe piaţa internaţională sau la nivel regional. Michael Porter, de exemplu, deşi recunoaşte că importanţa apartenenţei naţionale a companiilor scade, insistă asupra faptului că aceasta nu alterează faptul că respectivele corporaţii au un „cămin naţional”, unde, ca regulă, este înfăptuită principala activitate: unde avantajele competitive sunt create şi dezvoltate, unde este creată strategia de bază a companiei. În acest  context, nu putem face abstracţie de faptul că mediul politic, cel instituţional şi economic joacă un rol crucial în crearea şi susţinerea unei industrii naţionale competitive.

O analiză, chiar şi sumară, a celor mai profitabile companii transnaţionale care deţin active şi în România respinge de facto ipoteza ineficienţei companiilor cu capital de stat. De exemplu, dacă ar fi să analizăm performanţele economice exprimate prin profitul net ale unor companii străine cu capital majoritar sau integral de stat care operează în România, precum OMV, Erste Bank sau Gdf Suez, putem infirma în totalitate ipoteza imposibilităţii obţinerii unor performanţe economice de către o companie la care statul este acţionar majoritar sau integral. Un exemplu mult mai covingător îl reprezintă chiar CEC Bank, bancă deţinută în integralitate de statul român, care, după recapitalizare şi implementarea unui management corporatist performant, obţine constant profituri la nivelul zecilor de milioane de euro, concurând cu succes în faţa unor companii transnaţionale de dimensiuni mondiale. Atunci, dacă o companie de stat poate fi profitabilă, care sunt condiţiile care fac diferenţa între faliment şi profitabilitate?

În anul 2011, Guvernul României, sub presiunea finanţatorilor externi (Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială), a adoptat un act normativ (O.U.G. nr. 109/2011) privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice[7], în scopul asumării principiilor managementului privat în cadrul regiilor autonome şi a societăţilor comerciale la care statul român deţine participaţii majoritare sau integrale. Acest act normativ ar fi trebuit să conducă la rentabilizarea majorităţii companiilor de stat şi transformarea lor sistemică, în sensul creşterii competitivităţii şi implementării culturii organizaţionale din sectorul privat în companiile de stat. Din păcate, prevederile acestei norme legale generoase nu a reprezentat decât argumentul major prin care partidele politice au desemnat pseudo-manageri sau chiar membri de partid în conducerea companiilor deţinute de stat. Este motivul pentru care, în prezent, cele 299 de companii vizate de guvernanţa corporativă, înregistrează încă rezultate modeste în planul performanţelor economice[8].

Interdependenţe sau doar dependenţe economice

Accelerarea proceselor integraţioniste, creşterea ponderii comerţului internaţional în totalul activităţilor producătoare de valoare adăugată, creştere volumului şi vitezei fluxurilor investiţionale au determinat o adâncire a interdependenţelor economice internaţionale, nu numai la nivelul comerţului cu bunuri şi servicii (import vs export), nu numai la nivelul aprovizionării cu materii prime şi materiale, nu numai la nivelul transferului tehnologic, ci şi la nivel social, politic şi spiritual.

În România, lipsa progreselor în sfera politică şi socială din anii 90, fragilitatea instituţională şi instabilitatea guvernamentală au reprezentat motive temeinice pentru o neîncredere generalizată a pieţelor financiare şi a investitorilor străini. Abia după ce România a reuşit să convingă mediul internaţional de ireversibilitatea aderării la Uniunea Europeană şi la NATO, investiţiile străine directe străine au început să traverseze frontierele naţionale. Din păcate, foarte puţine dintre analizele asupra investiţiilor străine directe s-au concentrat asupra structurii şi calităţii acestora, cunoscându-se efectul benefic asupra productivităţii şi amplificării ritmului de convergenţă. Datele puse la dispoziţie anual de Banca Naţională a României reflectă o structură extrem de volatilă a investiţiilor străine venite în România, în principal din spaţiul Uniunii , într-o pondere de peste 40% din total (imobiliare 10,7%, comerţ 11,4%, intermedieri financiare 18,2%), într-o ameliorare cu peste 5% faţă de anul 2009[9]. Celelalte componente ale investiţiilor străine directe care au venit în România, chiar şi cele de tipul greenfield, au reprezentat şi reprezintă subcomponente ale producţiei industriale din terţe state comunitare: industria textilă şi electronică bazată pe lohn, servicii auxiliare producţiei IT&C, producţia de componente pentru industria de autoturisme sau producţia de materii prime agro-alimentare. Într-un astfel de context investiţional, efectul denumit „crowding in” pe care îl au investiţiile străine directe asupra investiţiilor autohtone nu s-a produs decât în mod izolat, în jurul marilor investiţii străine directe: Automobile Dacia, Achelor Mittal etc. Aşadar, capitalul autohton orientat către dezvoltarea producţiei industriale nu a mai putut beneficiat nici de sprijn guvernamental, ajutorul de stat fiind acordat doar cu acceptul Comisiei Europene, şi nici de efectele benefice pe care l-ar fi produs o structură sănătoasă a fluxului investiţiilor străine directe.

Luând în considerare cele enumerate mai sus, putem explica cu mai mare uşurinţă situaţia în care se află astăzi producţia industrială din România: comenzile industriale sunt direct legate de cererea şi evoluţiile sectoarelor industriale din statele din care provin investiţiile străine; incapacitatea industriei care beneficiază de participaţie străină de a se dezvolta pe orizontală; productivitate scăzută; transfer tehnologic redus; o dezvoltare modestă a capitalului autohton.

Mai mult, nu ar trebui să se uite prea uşor experienţa/lecţia anilor 2008-2010, atunci când, din cauza unei structuri slab calitative a investiţiilor străine prezente în România, relocarea lor către ţările de origine a produs o cădere economică abrută, de peste 7% din PIB.

Concluzii

În loc de concluzii considerăm că ar fi mult mai interesant şi productiv să încercăm să creionăm câteva dintre soluţiile posibile pentru o dezvoltare armonioasă a valorii adăugate brute pe care o poate produce economia României pe termen mediu şi lung. Evident că, recomandările nu pot face abstracţie de următoarele două obiective: valorificarea înzestrării cu factori de producţie a economiei naţionale; creşterea competitivităţii intra şi extra-comunitară a producţiei româneşti. De asemenea, re/industrializarea României nu se poate face fără intervenţie etatică directă şi precisă, cu obiective strategice de dezvoltare asumate la nivel naţional pe termen lung.

Astfel, procesul de privatizare nu ar trebui să ia în considerare acele ramuri ale industriei care pot determina riscuri sistemice pentru economia românească în cazul deciziei acţionarului majoritar de a reloca investiţia. Ele trebuie să rămână în acţionaritul integral sau majoritar covârşitor al statului român. În acest sector intră, chiar şi la o sumară evaluare, producţia şi transportul de energie electrică, în special cea hidro, transportul de gaze naturale, o parte din industria metalurgică, companii care administrează infrastructura de transport, în special feroviară, una sau mai multe bănci cu capital integral de stat, prin care să se deruleze politicile economice şi comerciale ale guvernului. Managementul corporatist, chiar şi de o manieră rudimentară, a demostrat în cazul companiei Hidroelectrica că rentabilizarea unei companii de stat se poate realiza şi într-un orizont de timp mai scurt de 24 de luni, doar prin evidenţierea în cadrul cash-flow-ului atât a costurilor reale, cât şi a încasărilor competitive din vânzările de energie.

Chiar dacă nu pot produce riscuri sistemice, companii precum Poşta Română, Tarom … sunt companii în care statul poate ceda acţiuni, rămânând acţionar majoritar, astfel încât să controleze decizia, dar să fie obligat către rentabilizare de către ceilalţi proprietari.

Recomandările devin mai nuanţate, în schimb, în cazul celorlalte companii, care nu prezintă risc sistemic. Este de domeniul evidenţei că, orice întârziere în adoptarea unor decizii asupra companiilor de stat produce deteriorare tot mai accentuată a activelor deţinute de acestea, inclusiv pierderea personalului calificat în activităţile specifice. În cazul acestora, privatizarea ar trebui stimulată urgent, iar obiectivul urmărit nu ar trebui să fie preţul obţinut prin privatizare, din evaluarea activelor, ci business plan-ul la care se angajează noul proprietar majoritar, într-unul dintre domeniile de competitivitate deja reflectate de OECD şi Comisia Europeană pentru România.

Aşadar, guvernele vor trebui să stimuleze prin toate pârghiile un flux „sănătos” al investiţiilor străine directe către România, însă stimularea trebuie să ţintească nu doar aspectele cantitative, ci şi pe cele calitative. În opinia noastră, investiţiile străine care ar trebui să beneficieze de sprijin şi facilităţi etatice ar trebui: să aducă cu ele transfer tehnologic şi know how; să pună bazele unor afaceri autonome, independente de alţi centri de decizie în managementul afacerilor; să crească ponderea industriei în totalul valorii adăugate brute naţionale; să preia oportunităţile oferite de pieţele tradiţionale ale comerţului românesc.

Pentru ca toate politicile economice să conducă la o creştere sustenabilă, este nevoie de adoptarea unui model de creştere bazat pe investiţii şi pe exporturi care să încorporeze o valoare adăgată şi un grad de inovaţie important, dar şi de confirgurarea unei strategii naţionale pentru dezvoltare şi creştere care să orienteze economia României către obiective externe şi nu doar către obiective interne imediate, care se sting odată cu cliclurile electorale.

Bibliografie: 

DREVET, Jean-François, L’élargissement de l’Union Européenne, jusqu’où?, L’Harmattan, Paris, 2001.

GADREY, Jean, Nouvelle économie, nouveau mythe?, Editura Flammarion, Paris, 2000.

KENICHI, Ohmae, The Borderless World. Power and Strategy in the Interlinked Economy, Harper Books, New York, 1999.

KOK, Wim, Extinderea Uniunii Europene. Realizări şi provocări, raport prezentat Comisiei Europene, 19 martie 2003.

KORNAI, Janos. “The soft budget constraint.” Kyklos 39.1 (1986): 3-30.

Lorot, Pascal, Introduction à la Géoéconomie, Economica, Paris, 1999.

LUTTWAK, Edward, Turbo-Capitalism: winners and losers in the global economy, Weidenfeld & Nicolson, London, 1998.

MIRON, Dumitru, DIMA, Alina (coord.), Mutaţii în structurile concurenţiale în condiţiile globalizării pe fond de regionalizare, Editura ASE, Bucureşti, 2006.

PORTER, Michael, The Competitive Advantage of Nations, MacMillan Press, Londra, 1982.

SOLOW, Robert, Lezioni sulla teoria della crescita endogena, La Nuova Italia Scietifica, Roma, 1994.

Note.

[1] Savona Paolo, Jean Carlo, Geoeconomia: lotta per il dominio sullo spazio economico, F. Angeli, Milano, 1995.

[2] Janos Kornai, “The soft budget constraint”, Kyklos 39.1, 1986, 3-30.

[3] Principalele dimensiuni ale competitivităţii ramurilor industriale reflectate de Michael Porter , The Competitive Advantage of Nations, MacMillan Press, Londra, 1982.

[4] Marco Franco, interviu în Drevet Jean-François, L’élargissement de l’Union Européenne, jusqu’où?,  L’Harmattan, Paris, 2001.

[5] PHARE (Poland and Hungary: action for the restructuring economy), a demarat iniţial pentru cele două ţări, iar apoi a fost extins la toate statele asociate. Obiectivul PHARE a fost acela de a contribui cu asistenţă tehnică la tranziţia statelor din Europa Centrală şi de Est către economia de piaţă, deşi iniţial nu se ştia precis ceea ce trebuie finanţat cu prioritate. Abia în anul 1997, PHARE a fost împărţit în 2 categorii de cheltuieli: o prioritate investiţională (70%) în sectoarele importante pentru însuşirea acquis-ului comunitar şi pentru dezvoltarea economică şi, o nouă prioritate, institution building, (30%) destinată consolidării capacităţii administrative a statelor.

[6] Kenichi Ohmae, The Borderless World. Power and Strategy in the Interlinked Economy, Harper Books, New York, 1999.

[7] Repertoriul legislativ: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame

[8] Raportul anual pentru 2014: http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/legislatie/patrimoniupublic/RAPORT_PRIVIND_ACTIVITATEA_IP_2014.pdf

[9] Rapoartele anuale ale Băncii Naţionale a României accesibile la umătoarea adresă electronică: http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403