Volume V, Issue 1 (15), New Series, 2017

Fenomenul Brexit- Vechi şi noi oportunităţi şi provocări pentru Regatul Unit şi Uniunea Europeană  

(The Closed Ring of the British Membership in European Union)

Marcela Monica STOICA

                                                                             

Abstract: This paper is focused on the United Kingdom decision of exiting from the European Union. The result of the British referendum was unexpected and intrigued both the political class and the ordinary people. The conservatives had to step away and the labours took the power. Therefore, this research study is analysing the short history of the British in the EU, a predominant euro sceptic one, from 1973 till 2016, highlighting the mere will of them to get out from a “federal” and “supranational” construction that  did not characterized the traditional Britons. Another aspect we are trying to analyse in this paper is to find answers to a simple question: how did it come to this?

Keywords: euro sceptic, citizenship, euro, referendum, populism.

 

1.Introducere
Perioada celui de al doilea război mondial a fost marcată de dese dezbateri între liderii europeni  în vederea construirii  unei organizaţii regionale având ca scop refacerea Europei şi aducerea prosperităţii economice în rândul unor populaţii pauperizate de război.

Altiero Spinelli, federalist italian, şi Jean Monnet, inspirator al Planului Schuman, sunt iniţiatorii celor două curente de gândire care au făurit procesul de integrare comunitară: proiectul federalist, întemeiat pe dialog şi o relaţie de complementaritate, şi proiectul unionist, axat pe delegare progresivă a unei părţi din suveranitatea la nivel naţional către nivelul comunitar[1].

Astfel, se întărea convingerea că trebuie să existe, pe lângă puterile naţionale şi regionale, şi una europeană, capabilă să gestioneze acele domenii în care acţiunea comună se dovedeşte mai eficientă decât cea a statelor acţionând separat, şi anume: piaţa internă, moneda, coeziunea economică şi socială, politica externă şi securitatea.

În Anglia, încă din 1 octombrie 1942, Winston Churchill (1874- 1965), îi adresează lui Anthony Eden un Memorandum asupra „Statelor Unite ale Europei” şi  revine asupra acestei teme cu prilejul  discursului, care a devenit celebru, din 19 septembrie 1946, la Universitatea din Zürich, reiterând ideea unităţii europene. Este considerat de mulţi ca fiind primul pas către integrarea europeană din perioada postbelică:

  „… să recreăm Familia Europei, sau cât de mult putem din ea, şi să îi oferim o structură în care să putem locui în pace, siguranţă şi libertate. Trebuie să construim un fel de „State Unite ale Europei”. […] Primul pas în recrearea Familiei Europene trebuie să fie un parteneriat între Franţa şi Germania.”[2]

  În 1947, tot Winston Churchill, în discursul său, propune o Uniune a Statelor Europene şi organizarea unui congres pentru o Europă unită: „Aştept şi doresc crearea Statelor Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără obstacole[3]”.

Astfel, după anul 1945, reconstrucţia europeană s-a abordat sub forma a două concepţii principale, prima, numită cooperarea interguvernamentală era o metodă tradiţională folosită în relaţiile internaţionale, prin care statele suverane se asociau în virtutea normelor de drept internaţional, iar cealaltă, se referea la o integrare de tip federal, presupunea renunţarea de către state la anumite prerogative ţinând de suveranitatea lor.

Pe axa creată de relaţia franco-germană, iniţiată de generalul De Gaulle şi de cancelarul Adenauer, s-au grupat treptat statele democratice occidentale, inclusiv Marea Britanie, care, după pierderea imperiului său, era interesată în apropierea de Europa[4].

În celebrul discurs al lui Robert Schuman, ministru de Externe al Franţei, ţinut in ziua de 9 mai 1950,  a fost prezentat planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), acest pas fiind considerat a fi piatra de temelie a unui edificiu mult mai vast[5].

Britanicii au declinat această ofertă neagreând ideea unei structuri supranaţionale, adoptând o poziţie de superioritate faţă de noua organizaţie şi faţă de celelalte state europene. In schimb, Germania, învinsă, nu se impunea ca partener, şi, totuşi cu Germania şi nu cu Marea Britanie, a debutat istoria construcţiei europene.

Lucrarea este structurată în două părţi. Prima face un scurt excurs in istoricul aderării Marii Britanii la Uniunea Europeană şi este analizată atitudinea mereu eurosceptică a ei, şi în special  a liderilor ei, care s-a reflectat  în toate negocierile care au avut loc cu prilejul summit-urilor europene. În fapt, este vorba de confruntarea dintre două viziuni asupra construcţiei europene: cea federalistă şi cea interguvernamentalistă.

Dar ipoteza noastră este că acordul exprimat la referendum pentru ieşirea Marii Britanii din UE, a fost cauzat de crizele care au afectat Uniunea şi de amploarea pe care a luat-o populismul şi naţionalismul promovate de liderii unor partide politice atipice şi anti sistem. În partea a doua, se face o analizează a cauzelor care au creat contextul ce a condus Regatul Unit spre opţiunea de a parăsi UE. Astfel, se pune întrebarea: cine pierde şi cine câştigă, mai ales când tradiţia UE mergea pe negocieri şi compromis, deci pe un joc cu sumă pozitivă.

2.Marea Britanie şi tradiţia euroscepticismului

Pe parcursul dezvoltării construcției europene au existat perioade marcate de dominarea unor idei federale sau prin afirmarea conceptelor de interguvernamentalism. În prima parte a existenței sale, Comunitatea a dezvoltat o dinamică supranațională, și mai ales integrarea juridică europeană, cadrul legal, a avut un boom remarcabil.

Dar, în ceea ce privește procedurile de luare a deciziilor politice a existat o evoluție inversă, o cale spre interguvernamentalism și o distanțare de la integrarea europeană. Ca urmare, trebuie să subliniem că integrarea europeană a fost un proces constant de negocieri și impasuri care au fost rezolvate prin compromisuri.

În anii ’60, problema aderări Marii Britanii la  Comunitate  a găsit un adversar aspru, în persoana generalului Charles de Gaulle, care a fost la cârma Franței, astfel încât naționalismul francez și angajamentul său de susţinere a  interguvernamentalismului a blocat extinderea.

Ca urmare, când  Regatul Unit a aplicat pentru prima dată pentru calitatea de membru în anul 1963, președintele Franței, Charles de Gaulle, a respins cererea introductivă. De Gaulle a căutat să utilizeze Comunitatea pentru a consolida puterea Franței și a aspirațiilor sale în calitate de lider al Europei. Prin utilizarea puterii de veto a blocat negocierile pentru extinderea Comunității cu Marea Britanie, Norvegia, Danemarca și Irlanda care depuseseră cererile de aderare împreună.[6] Astfel, după două respingeri, Marea Britanie a reuşit să devină membru al Comunităţilor de abia în anul 1973.

În schimb, o perioadă de impas pentru UE a început atunci când, în 1979, Margaret Thatcher a devenit prim-ministru și a pus bazele unei relații furtunoase cu Comunitatea, ea luptându-se pentru principiile interguvernamentaliste.

Celebra solicitare “Daţi-mi banii înapoi!” a fost lansată la summit-ul Consiliului European de la Dublin, în septembrie 1979 a fost primul mesaj care anunța o agendă combativă în Comunitate. În stilul ei original și unic, Margaret Thatcher a condus atacul împotriva bugetului, punând întrebări despre cine trebuie să câștige şi cine trebuie piardă.               Desigur, câștigurile și pierderile bugetare sunt doar o mică parte din bilanțul de membru al UE.

Conform unor autori, Thatcher nu a crezut în dimensiunea politică a integrării și nu s-a gândit niciodată la cei care au pierdut prin integrarea piețelor. [7]

Un alt element important a fost dat de faptul că în perioada 1981-1990,  atât UE cât şi Marea Britanie au cunoscut o tendință concomitentă a creşterii neîncrederii opiniei publice în construcţia comunitară. Un eveniment cheie în această perioadă, a fost discursul lui Thatcher, de la Bruges,  în 1988, în care a  a prezentat o viziune eurosceptică  asupre viitorului  Europei,  şi mai ales o îngrijorare că Europa ca zona de comerţ se va extinde spre o mai mare uniune politică şi economică.[8]

Thatcher care a crezut şi a apreciat idealurile conservatoare tradiționale şi le-a pus mai presus decât o uniune europeană mai strânsă din punct de vedere economic, a încercat, în ultimii ei ani de mandat ca premier să promoveze un euroscepticism mai „soft”. UKIP, pe de altă parte, a avut mereu obiective clare și şi-au folosit succesul de la alegerile europene să continue  munca lor în  promovarea  Euroscepticismului din care au făcut o cauză și pentru ieșirea din Uniunea Europeană.

3.Drumul Marii Britanii spre Brexit

Care au fost cauzele care au condus la Brexit? Desigur, răspunsul este complex, implicând mai multe aspecte cum ar fi: problemele legate de imigrație, economie, naționalism şi democrație care au avut un rol hotărâtor pe tot parcursul campaniei. Pe lânga acestea, se mai adaugă o altă problemă fundamental, demnă de atenție, care s-a acumulat de-a lungul timpului: nemulțumirea și deziluzia faţă de establishment-ul politic, faţă de  modul în care este practicată politică, alături de antipatia față de actorii politici tradiționali. Aici este o altă diferență între 1973, anul aderării, și 2016, anul referendumului.

Sentimentul anti – politică  a fost în 2016,  fără îndoială, mai puternic decât înainte, dar a existat, de asemenea, şi o mișcare populistă, cu o agendă eurosceptică puternică cu rol în captarea atenției alegătorilor.

Şi aici ne referim la Partidul Independenței din Regatului Unit, UKIP,   un  partid populist care s-a angajat în retragerea din Uniunea Europeană şi care a valorificat cu mult  succes această stare de spirit jucând un rol esențial atât în ​​provocarea referendumului și la balansarea rezultatului de la vot.

Când David Cameron a promis, în timpul campaniei electorale generale din 2015, că va organiza un referendum asupra UE, foarte puțini ar fi anticipat că angajamentul său ar avea ca rezultat luni de campanie intensivă în timpul cărora politicienii s-ar întoarce unul împotriva celuilalt în cele mai dificile modurile imaginabile. Nici nu s-a bănuit că raportul ieşire/rămânere ar putea deveni un nou clivaj politic semnificativ.

După ce a câștigat un nou mandat mai 2015, Cameron  a propus un plan de renegociere a relației  Regatului Unit-UE, care includea: modificări ale plăților în favoarea bunăstării migranților; garanții financiare şi modalități mai ușoare pentru Marea Britanie pentru a bloca reglementările UE.

În luna februarie 2016, el a anunțat rezultatele acestor negocieri, și a stabilit 23 iunie ca data referendumului promis.

La 23 iunie 2016, cu 51,9%, pentru ieşire  și 48.1% pentru rămânere, rezultatul  referendumului Brexit, fără îndoială, a șocat Europa.[9]  David Cameron a demisionat a doua zi după ce a pierdut referendumul şi  Marea Britanie a primit un nou prim-ministru – Theresa May care a declarat că va respecta voința poporului şi că “Brexit înseamnă Brexit”.

Brexit-ul a fost văzut ca fiind una dintre cele mai mari crize contemporane în ochii oficialilor UE, în timp ce politicienii naționali din partidele majore au văzut acest lucru  ca o catastrofă.

Ce este interesant de remarcat este faptul că toate acestea, şi implicit referendumul, a adus în prim plan o nouă figură care a fost ţinta urii: cea a migrantului “european”. În timpul referendumului și în zilele care au urmat, această formă de rasism părea să fi intensificat.

Cei care au votat  părăsirea,  susțin că Uniunea Europeană s-a schimbat enorm în ultimele patru decenii, în ceea ce privește mărimea și acoperirea birocratică, diminuarea influenței și suveranității britanice.

Tabăra celor care au susţinut “ieşirea”a fost condusă de Michael Gove, ministrul justitiei, Boris Johnson, fostul primar al Londrei, aproape jumătate din membrii conservatori ai Parlamentului, la fel şi  membrii Partidului UKIP, și liderul acestuia, Nigel Farage. Şi ei aveau ca teme principlae suveranitatea și imigrația.  De subliniat,  că şi în străinătate,  existau susţinători ai  Brexitului, cum erau  liderul francez al Frontului Național, Marine Le Pen, precum  și alte partide anti-Europa din Germania sau Țările de Jos.

Critica standard a Marii Britanii privind statutul de membru al UE privea următoarele aspecte:

  • UE face prea puțin pentru a deschide piețele de pe continent și astfel creează puține oportunități pentru exportatorii britanici. Rezultă de aici că ieșirea din UE, ar avea un impact redus asupra comerțului european al Marii Britanii;
  • Normele UE constrângeau Regatului Unit în a atinge, mai rapid, piețe aflate  în creștere din afara Europei. O ieșire din UE va stimula producția prin reducerea poverii reglementării afacerilor și prin eliberarea Marea Britanie pentru a semna mai multe acorduri de liber schimb cu țările din afara Europei;
  • Dacă Marea Britanie ar părăsi UE, s-ar câștiga înapoi contribuția netă la bugetul UE, pe care Trezoreria le-ar estima a fi de 0,5 la suta din PIB pe an, între 2014 și 2020;
  • Imigrația din UE diminuează perspectivele de angajare britanicilor, cere mai mulţi bani contribuabilului britanic pentru subvenționarea serviciilor publice și  vor fi oferite beneficii sociale pentru noii veniti.

Prin renunţarea la UE, Marea Britanie ar putea părăsi și politica agricolă comună, care, prin tarife și subvențiile duce la creșterea costurilor de produse alimentare pentru consumatorii britanici. Dar ar fi greu să reducă subvențiile agricole la zero. Forma oricărui acord de retragere ar depinde de negocieri și, prin urmare, nu există nici o garanție din Marea Britanie că ar găsi termenii acceptabili.

Aici trebuie să menţionăm o inovaţie adusă de Tratatul de la Lisabona, în  care se introduce o procedură de retragere voluntară din Uniunea Europeană ceea ce subliniază că Uniunea Europeană este fondată pe libertatea de voinţă a statelor membre. Retragerea nu este supusă anumitor condiţii, în afara existenţei unei perioade tranzitorii de doi ani, perioadă în care statul membru care doreşte retragerea să poată negocia un acord cu Uniunea Europeană.

Tratatele UE ar înceta să se aplice Regatului Unit cu privire la intrarea în vigoare a unui acord de retragere sau în cazul în care nu se încheie niciun acord nou, după doi ani, cu excepția cazului în care există un acord unanim de a extinde perioada de negociere. Pe parcursul perioadei de negociere de doi ani, legislația UE s-ar aplica în continuare în Marea Britanie. Marea Britanie va continua să participe la alte întruniri ale UE, în mod normal, dar nu va participa la discuțiile interne a UE sau decizii cu privire la propria sa retragere. Din partea UE, acordul ar fi negociat de către Comisia Europeană ca urmare a unui mandat din partea miniștrilor UE și încheiat de guvernele UE, prin  hotărâre cu majoritate calificată, după obținerea aprobării Parlamentului European. Acest lucru înseamnă că Parlamentul European ar fi un factor imprevizibil suplimentar în atingerea unui acord.

Gradul înalt de integrare economică între Marea Britanie și UE va necesita întotdeauna un anumit sistem de guvernare în comun deoarece, este clar că UE nu va permite Regatului Unit, la plecarea, să aibă același nivel de acces pe care îl are acum fără să plătească vreun un preț.

 

4. Concluzii

Deşi, Marea Britanie a fost întotdeuna un membru mai sceptic al Uniunii,   ieşirea ei din Uniunea Europeană, a avut ca primă  cauză criza economică și criza datoriei suverane, deficitul democratic și  euroscepticismul  care erau în creștere, iar, pe de altă parte,  UE a cunoscut o oboseală a extinderii. Această situație a dus la probleme interne în instituțiile UE și la o lipsa de atitudine clară privind viitorul Europei.

Sumarizând, se poate afirma că una din cauzele principale care au determinat  Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană a fost, fără îndoială imigrația, dar şi “politicianismul” tot mai crescut al clasei politice britanice. Este tot mai clar că politicienii şi de stânga și de dreapta nu au reușit să evalueze care va fi  impactul pe termen lung al euroscepticismului din  rândul publicului britanic asupra statutului de membru al Marii Britanii  în Uniunea Europeană.

Primul-ministru post Brexit,  Theresa May, a anunțat la începutul lunii octombrie 2016 termenul limită pentru a începe procesul formal Brexit.  Ea a spus că articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, care declanșează doi ani de negocieri oficiale, va fi invocat înainte de sfârșitul lunii martie 2017, în practică, acest lucru înseamnând că Marea Britanie va fi în afara UE, până în vara anului 2019.

În schimb, liderii UE au declarat că articolul 50 din Tratatul de la Lisabona trebuie să fie declanșat înainte ca negocierile să înceapă.

Între timp, fostul ministru francez de externe, Michel Barnier, a fost numit de către Comisia Europeană să conducă negocierile. Michel Barnier precum și alte figuri cheie au  declarat că datoriile  financiare totale din Marea Britanie ar fi de ordinul a 40 până la 60 de miliarde de euro.

Negocierile oficiale pot începe de îndată ce Regatul Unit a notificat Brexit-ul în temeiul articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, pe care premierul May a promis să  îl facă până la sfârșitul lunii martie 2017.

 

Bibliografie:

COURTY, Guillaumme, DEVIN, Guillaume, Construcţia europeană, Editura C.N.I.Coresi, Bucureşti, 2001.

PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian Ciprian, Istoria construcţiei europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000.

PINDER, John, Uniunea Europeană – Foarte scurtă introducere, Editura Bic All, Bucureşti, 2005.

TSOUKALIS, Loukas, Ce fel de Europă?, Editura Bic All, Bucureşti, 2005.

ZORGBIBE, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998.

Resurse Online

EU Referendum Results.” BBC News. Accesat pe 31 ianuarie 2017. http://www.bbc.com/news/politics/eu_referendum/results.

http://www.bbc.com/news/uk-politics-32810887

http://www.nytimes.com/interactive/2016/world/europe/britain-european-union-brexit.html

http://openeurope.org.uk/today/blog/the-mechanics-of-leaving-the-eu-explaining-article-50/

https://www.academia.edu/26507054/Brexit_Choices_Consequences_Lessons_A_Summary_of_History_and_Definitions

Helm, Toby. “British Euroscepticism: A Brief History.” The Guardian. 7th February 2016. Disponibil pe https://www.theguardian.com/politics/2016/feb/07/british-euroscepticism-a-brief-history-

Note

[1] Pentru detalii a se vedea Nicolae Păun, Adrian Ciprian Păun, Istoria construcţiei europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000, p.21.

[2] Charles Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998,  p. 11.

[3] Păun Nicolae, Păun Adrian Ciprian,  op.cit., p.27.

[4] Guillaumme Courty, Guillaume Devin, Construcţia europeană, Editura C.N.I.Coresi, Bucureşti, 2001, p.31.

[5] Acest eveniment este descris în multe lucrări. Pentru mai multe detalii a se vedea Charles Zorgbibe, op.cit., p.30.

[6]John Pinder, Uniunea Europeană – Foarte scurtă introducere,  Editura Bic All, Bucureşti, 2015, p.15.

[7] Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Editura Bic All, Bucureşti, 2005, p.57.

[8] Helm Toby. „British Euroscepticism: A Brief History” , The Guardian, 7th February 2016, https://www.theguardian.com/politics/2016/feb/07/british-euroscepticism-a-brief-history- (accesat 31.01.2017 ).

[9]“EU Referendum Results,” BBC News, http://www.bbc.com/news/politics/eu_referendum/results, (accessed January 31, 2017).