Ateismul şi paradoxul tiraniei[1]

Nicolae DRĂGUȘIN

Paul Johnson, Stalin (trad. Liliana Donose-Samuelsson),
Humanitas, Bucureşti, 2014, 116 p

Biografii ale lui Stalin s-au scris şi, fără dubiu, se vor mai scrie. Ceea ce deosebeşte biografiile în conţinutul lor (şi, indirect, modul în care sunt citite) este o întrebare simplă: care este intenţia care stă la baza oricărui efort biografice? De pildă, ceea ce-i aseamănă pe Lev Troţki şi Paul Johnson este calitatea lor de biografi ai lui Stalin, însă mult mai important decât această banală constatare este motivul fiecăruia de a-şi însuşi această calitate. Dacă Troţki a urmărit prin cartea biografică pe care a scris-o ultima răfuială personală cu Stalin[2] a cărei miză era chiar posteritatea acestuia şi care, pesemne, i-a atras moartea, resortul intelectiv al lui Johnson pare să fie altul: „generaţia tânără nu-l cunoaşte suficient de bine” (p. 5). Trecând mai departe de factorul motivaţional, evaluarea formală a unei biografii nu trebuie să ocolească alte două aspecte de interes: premisele asumate şi scopul urmărit. În ceea ce priveşte premisele, Johnson elaborează biografia lui Stalin pe principiul că „evenimentele care se petrec în istoria omenirii ca rezultat al factorului uman sunt profund influenţate, şi adesea determinate, de voinţa celor puţini, uneori foarte puţini” (pp. 5-6). Pornind de la această perspectivă subiectiv-voluntaristă (şi nu obiectiv-deterministă!), scopul este acela de a „pune sub lupă” pe „aceşti indivizi remarcabili […] ca să vedem cum au acaparat puterea, cum au exercitat-o şi ce învăţăminte putem trage de aici pentru binele omenirii” (p. 6).

La prima vedere, cartea lui Paul Johnson despre Stalin ar putea fi citită în două moduri: pentru a testa validitatea argumentelor pe care le aduce în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia „Stalin a fost un monstru, unul dintre cei mai mari monştri pe care i-a produs până acum civilizaţia” (p. 5) şi pentru a extrage perspectiva generală în care se integrează portretul lui Stalin; altfel spus, pentru a vedea ce anume ilustrează, din punct de vedere categorial, modalitatea istoricului britanic de a zugrăvi viaţa lui Stalin. În această privinţă secundă aş vrea să prezint cartea lui Johnson, accentuând ideea că, în principal, biografia lui Stalin ilustrează paradoxul tiraniei, printr-un citat-cheie din Seneca (Scrisorile morale): „«Nefericit e omul care, după ce şi-a folosit puterea fiind crud cu alţii, e încă şi mai nefercit în el însuşi. Trăieşte permanent cu frica, şi de slujitorii lui, şi de străini, nesigur de fidelitatea prietenilor şi de respectul copiilor, şi recurge la violenţă ca să se apere de violenţa care-l sperie. Când se gândeşte la cele ce a făcut, la ceea ce e nevoit să facă şi e pe cale să facă cu răutatea şi chinurile conştiinţei, de multe ori îi e frică de moarte şi adesea şi-o doreşte»” (p. 111). Probabil că citarea lui Seneca este inspirată doar prin scurtimea şi incisivitatea formulării „paradoxului tiraniei”, însă e departe de a fi originală cât timp prima problematizare aparţine lui Xenofon în dialogul minor Hieron şi care a făcut, ulterior, obiectul reflecţiei lui Leo Strauss[3]. Dacă biografia semnată de Johnson concretizează afirmaţiile generale făcute de Xenofon-Seneca asupra tiranului, în egală măsură, aceasta poate fi citită şi dostoievskian, ca replicare a lui Dmitri Karamazov, personaj literar, în Iosif Visarionovici Stalin, personaj istoric. Chiar dacă Johnson nu îşi asumă nici explicit, nici tacit această echivalenţă Ivan Karamazov – Stalin, n-ar fi un abuz de interpretare să considerăm că afirmaţia principială a raţionalistului Ivan („Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis”) îşi găseşte aplicabilitatea în remarca preferată de Stalin: „«Ăştia erau o problemă, şi moartea rezolvă problema. Dispar ei, dispare şi problema»” (pp. 44-45), cuvinte care metaforic se regăseau într-o expresie pe care Stalin o cita deseori încă din timpul studiilor teologice de la Gori şi Tbilisi: „«bezna pădurii ce totul ascunde»” (p. 11).

Astfel, meritul lucrării biografice semnate de Paul Johnson, lăsând la o parte breviarul faptelor fără precedent în istorie pe care Stalin le-a făcut posibile, este acela că îmbină ilustrarea paradoxului tiraniei cu încercarea –nicio clipă însă asumată explicit- de a-i găsi cauzele primare. Cartea lui Johnson este structurată în trei părţi menite să sugereze evoluţia lui Stalin: „I. De la cântăreţ în corul de băieţi la bandit” (pp. 9-31); „II. De la secretar general la tiran” (pp. 32-70) şi „III. De la generalissim la paranoid” (pp. 71-111).

Prima secvenţă în viaţa lui Stalin se opreşte la momentul loviturii de stat bolşevice din 26 octombrie 1917, încadrabilă în ceea ce se poate numi „romantismul revoluţionar”, perioadă de împletire a şarmului personal cu cruzimea de care făcea dovadă. Johnson nu ezită să-l caracterizeze: „Până una-alta, la 36 de ani, cât împlinise în 1914 […] Stalin era un personaj mai atrâgător şi mai interesant decât monstrul în care s-a transformat odată ajuns la putere. Dădea dovadă de un intelect impresionant, de o energie fără margini, de imaginaţie, avea o mulţime de talente şi era animat de un entuziasm pe care singur îl ţinea impunându-şi un control de fier. Era uman. […] Avea un caracter foarte suspicios, rudă cu paraonia, trăsătură ce i s-a accentuat odată cu vârsta. Nu uita niciodată o lovitură, o insultă, o jignire sau o nedreptate, iar resentimentul stârnit din această cauză putea dăiniri decenii la rând, până ce i se ivea ocazia să reacţioneze, de obicei săvârşind un omor. Avea un anume simţ al umorului, care cu timpul a devenit tot mai morbid, şi râdea mult şi zgomotos […]” (pp. 25-26). Această perioadă de 18 ani de romantism revoluţionar în care „nu a fost implicat doar în jafuri armate ce se soldau cu omoruri, ci şi în şantajarea colegilor săi, în săvârşirea unor falsuri şi în nesfârşite intrigi” nu numai că „i-a conturat definitiv caracterul” (p. 21), dar a însemnat, în planul gândirii, trecerea de la creştinismul pios pe care mama acestuia s-a străduit să i-l insufle la „un secularism asupru şi imoral” (p. 21). Pentru Johnson, romantismul revoluţionar a fost urmarea a trei cauze: pierderea credinţei în Dumnezeu prin înlocuirea învăţăturilor de credinţă creştină cu marxismul; firea cu tendinţe violente („profunde şi puternice”) şi originea sa georgiană prin care ura ţarismul, dar fără a se alătura naţionaliştilor georgieni (întrucât era marxist), ci bolşevicilor (pp. 13-15).

Romantismul revoluţionar a început treptat să se osifice pe măsură ce s-a aflat în proximitatea puterii, imediat după lovitura de stat bolşevică faţă de care Stalin a jucat un rol nesemniticativ (p. 33), chiar dacă a participat la asediul Palatului de Iarnă (p. 34). Pentru Rusia lui Stalin, expresia puterii era birocraţia, iar manifestarea acesteia autocraţia. Un lucru pe care Johnson îl lasă de înţeles este că Stalin n-ar fi reuşit să treacă de etapa romantismului revoluţionar dacă n-ar fi avut o predispoziţie către birocraţie: „Activitatea preferată a lui Stalin era munca. Stătea ore întregi la birou, parcurgând teancuri de documente. Îi plăcea să cerceteze cu atenţie listele cu nume de persoane şi să decidă care dintre ele e de încredere şi care nu e. Pe unii îi însemna cu un creion roşu. Ocupaţia asta era o vocaţie compatibilă cu temperamentul lui – şi avea, indiscutabil, talentul necesar” (p. 31). Predispoziţia nativă către administraţie s-a completat, în 1917, cu şansa de o controla tot mai mult. Abia calităţile unui birocrat au produs saltul de la banditism (una din manifestările clasice ale „romantismului revoluţionar”) la dictator (anii ’20) şi, apoi, „tiran desăvărşit” (după 1934) „care poate omorî oricând şi oricum” (p. 61). Într-adevăr, puterea lui Stalin stătea în „cumulul de funcţii”: comisar al naţionalităţilor (prima funcţie, încredinţată în 1917), secretar general al partidului (cadoul lui Lenin pentru performanţele ulterioare) şi comisar al Inspectoratului Muncitorilor şi Ţăranilor, poziţie din care supraveghea întreaga birocraţie de stat (pp. 47-48). Pe măsură însă ce urca pe scara birocraţiei, devenind mai puternic, pe atât era mai cuprins de frică şi de singurătate. În aceasta constă paradoxul tiraniei: pe cât un conducător are mai multă putere, pe atât se simte mai însingurat şi înfricoşat: „[Stalin] era prizonier al fricii, iar frica de care era cuprins a tot sporit, în mod inexorabil, pe măsură ce îşi perpetua autocraţia […] În plus, din cauză că încerca necontenit să-şi exorcizeze frica izolându-se, îl apăsa tot mai mult sentimentul singurătăţii” (pp. 97-98). Altfel spus, puterea poate orice mai puţin să înlăture frica şi, implicit, însingurarea celui care o deţine. Pentru Stalin, ar fi corect de spus, frica drept consecinţă a tiraniei s-a manifestat abia târziu prin însingurare. Prima concretizare a fricii s-a făcut prin dispunerea discreţionară asupra vieţii altora, aşa cum au fost epurările din anii 1934-1938 care au vizat membrii de partid. O altă concretizare a fricii a fost atenţia tot mai mare pentru aparatul propriu de securitate. În ciuda faptului că asupra lui Stalin nu s-a înregistrat nicio încercare de asasinat, frica unui tiran a căpătat proporţii patologice: de pildă, pentru deplasarea la Potsdam (iulie 1945), Beria a organizat un „dispozitiv paranoic de securitate”, cel mai minuţios din istorie: în afară de garda personală ce număra 900 de oameni, deplasarea cu trenul format din 11 vagoane era supravegheată de 11 avioane de vânătoare, iar pe teritoriul german la fiecare kilometru parcurs erau postaţi 15 soldaţi (pp. 92-93).

Autocraţia lui Stalin, exprimată la început sub forma dictaturii, iar apoi a tiraniei, reprezenta o moştenire destul de fidelă a ţarismului, cu o singură nuanţă: dacă de-asupra ţarului se afla Dumnezeu, acesta având destule „inhibiţii religioase”, Stalin, în calitate de „ateu hotărât” era „singurul om liber” (pp. 96-97). Libertatea absolută şi puterea birocratică, cele două caracteristici care au dat consistenţă tiraniei, n-au putut înlătura sentimentul fricii. Astfel, dacă ateismul este evocat de Johnson în prima parte drept una din cele trei cauze care au stat la baza „romantismului revoluţionar”, în următoarele două parţi acesta revine pentru a explica înlăturarea ultimei limite a libertăţii şi a puterii (în valoare absolută, libertatea şi puterea se confundă în mod indistinct) care a favorizat tirania şi corolarul ei, frica. Astfel, ateismul reprezintă cauza generală care le subîntinde pe toate celelalte: firea violentă şi originea georgiană, pe de o parte, şi accesul după 1917 la puterea instituţionalizată, pe de altă parte. Practic, valoarea morală a relatării biografice este una singură: frica, ca moarte psihologică, este unicul corectiv eficient al tiraniei, ambele originându-se în ateism ca refuz al distincţiei fundamentale dintre aici şi dincolo.

Note.

[1] Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/159/1.5/S/140863, proiect strategic ID 140863 (2014), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.

[2] Lev Troţki, Stalin. Biografia politică (trad. Ion Grigoriu), Editura Timpul, Iaşi, 1996, 144 p. Chiar la începutul prefeţiei, acesta declară: „După cum cititorul va remarca, mă voi ocupa mai amănunţit de formarea lui Stalin în perioada de pregătire decât de rolul său politic în prezent. […] Scopul acestei biografii politice este de a arăta cum s-a format o asemenea personalitate, în ce mod a cucerit şi a primit dreptul de a avea un rol atât de excepţional. Iată de ce sunt interesante viaţa şi dezvoltarea lui Stalin în perioada când nimeni sau aproape nimeni nu ştia nimic despre el” (p. 5).

[3] Leo Strauss, On Tyranny. An Interpretation of Xenophon’s Hiero, Political Science Classics, New York, 1948. Merită semnalată, cu titlu de eveniment editorial, ediţia românească a acestei importante lucrări: Leo Strauss, Alexandre Kojève, Despre tiranie (trad. engl. Ciprian Şiulea, Ovidiu Stanciu şi trad. greaca veche Claudiu Sfirschi-Lăudat), Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2014, 353 p.