Brexit-ul[1] – simptom al acutizării slăbiciunilor structurale ale Uniunii Europene

(Brexit, a symptom of worsening structural weaknesses of the European Union)

Gheorghe CIASCAI

Abstract: The aim of this paper is to analyze and to highlight the political, economic and strategic consequences of the British referendum concerning the United Kingdom  exit from European Union for the identity of  the European Union and for the political nature of European construction.

Keywords:  European Union, United Kingdom, referendum, european identity

Introducere

Evoluţiile politice, economice, financiare şi strategico-militare din cadrul Uniunii Europene din ultimul deceniu stau sub zodia refluxului. După optimismul de la începutul anilor 2000 care i-a condus pe liderii europeni din acea perioadă la convocarea Convenţiei Europene, avînd ca rezultat redactarea şi, ulterior, semnarea, în octombrie 2004, a Tratatului privind instuirea  unei Constituţii pentru Europa, referendumul francez din mai 2005 care a respins acest tratat a declanşat un ciclu politic regresiv al proiectului european care pare că nu s-a încheiat nici în prezent. Tratatul de reformă, semnat la Lisabona  în decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a fost soluţia de compromis care a încercat să salveze anumite prevederi ale Tratatului constituţional, esenţiale pentru buna funcţionare a instituţiilor şi pentru flexibilizarea procesului decizional într-o Uniune Europeană care aproape şi-a dublat numărul de membrii după 2004. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona a generat, prin anumite prevederi, paşii înapoi semnificativi în materie de integrare europeană, atît de natură simbolică, precum renunţarea în cadrul textului propriu-zis al Tratatului la simbolurile Uniunii (recunoscute doar de o parte a statelor membre, printr-o anexă a Tratatului de la Lisabona), cît şi de natură juridică şi politică, precum introducerea pentru prima dată în cadrul unui tratat european a posibilităţii părăsirii Uniunii de către un stat membru. Această prevedere marchează o cotitură fundamentală în evoluţia Uniunii Europene, dat fiind faptul că, pînă la inserţia noi prevederi, procesul de construcţie europeană părea oarecum ireversibil. Pe fondul crizei financiare-economice izbucnită în 2008 care a afectat puternic economia Uniunii Europene, echilibrul instituţional european, relaţiile dintre Uniune şi statele membre, precum şi relaţiile dintre statele membre, guvernul britanic conservator, instalat la putere după alegerile din 2010, a  menţionat în mai multe ocazii posibilitatea unui traseu diferit al Marii Britanii fată de Uniunea Europeană. Referendumul privind ieşirea Marii Britanii din Uniune, convocat de premierul conservator David  Cameron pentru 23 iunie 2016, după promisiunea pe acest subiect înainte de alegerile parlamentare britanice din 2015 cîştigate de conservatori, era inevitabil, din raţiuni evidente de politică internă britanică. În plus, referendumul britanic confirma declanşarea pentru prima oară a unui mecanism politico-juridic european amorsat prin Tratatul de la Lisabona care ar putea să se reproducă şi în alte state ale Uniunii.

Tratatul de la Lisabona şi suprimarea clauzei tacite de … ireversibilitate a construcţiei europene

Pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, construcţia europeană a părut a fi una durabilă şi foarte dificil de zdruncinat, cel puţin din perspectiva fundamentelor juridice şi politice ale acesteia, în ciuda crizelor cu care Uniunea (sau Comunitate pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht) s-a confruntat de-a lungul a mai bine de jumătate de secol.

Adepţii teoriei (neo)funcţionaliste estimau că mecanismul de spill-over[2] era în măsură să explice  ciclurile virtuoase şi …ireversibile ale procesului de integrare europeană, fie că era vorba de extinderile succesive ale Uniunii Europene, fie că era vorba de dezvoltarea de noi politici integrate/comunitare în cadrul Uniunii Europene. Suporterii teoriei federaliste şi ai federalismului ideologic european identificau, la rîndul lor, raţiunile succesului integrării europene, atît în valorile politice, culturale şi civilizaţionale comune împărtăşite de naţiunile europene, cît şi în virtuţiile mecanismului decizional european bazat pe echilibrul instituţional între nivelul european şi cel naţional[3].

Însă, dincolo de aceste explicaţii şi interpretări teoretice ale procesului de integrare europeană, la nivelul factorilor de decizie europeni şi, în general, la nivelul opiniei publice europene, s-a manifestat de-a lungul mai multor decenii un consens cert cu privire la beneficiile efective ale proiectului european şi un sprijin larg în favoarea acestui proiect. Acest consens, mai degrabă tacit,  cu privire la implicaţiile pozitive ale proiectului european şi-a găsit cea mai bună expresie în celebra „ambiguitate constructivă” europeană care şi-a pus amprenta asupra naturii profunde a Uniunii Europene.

Rezultatul acestei ambiguităţi, care s-a manifestat inclusiv în modul de articulare a bazelor sale juridice, l-a constituit o entitate politică barocă, diferită radical de organizaţiile internaţionale interguvernamentale dar apropiată de configuraţia unui stat, fără a fi, totuşi, un stat. Despre această entitate politică aparte, preşedintele Comisiei Europene din anii 80 şi 90, Jacques Dellors, spunea că este „un obiect politic neidentificat”[4] pentru a sublinia dificultatea de a clasifica Uniunea Europeană.

Însă, după o jumătate de secol în care această entitate politică ambiguă a progresat, s-a extins şi s-a consolidat în mod constant, în ciuda diferitelor crize cu care s-a confruntat, rezultatul referendumului francez din mai 2005 pe tema Tratatului constituţional a provocat o criză profundă şi o dezbatere europeană care s-a finalizat cu o modificare radicală a arhitecturii juridice şi politice a Uniunii Europene.

Din ambiţiosul proiect al Tratatului constituţional care îşi propunea să confere Uniunii Europene o configuraţiei cvasifederală, reprezentanţii statelor membre au elaborat un text mai puţin ambiţios care urmărea reforma instituţiilor şi a procesului decizional. De asemenea, spre deosebire de părinţii fondatori ai Uniunii şi de generaţia de lideri imediat următoare, care au preferat menţinerea unei anumite flexibilităţi benefice în ceea ce priveşte delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre, cu un rol important atribuit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, liderii statelor membre din primul deceniu al secolului XXI au optat pentru o formulă clară de atribuire a competenţelor ce revin Uniunii[5].

În plus, pe lîngă această prevedere aparent clarificatoare, dar de fapt restrictivă, în ceea ce priveşte rolul, funcţiile şi competenţele Uniunii Europene, factorii de decizie din capitalele statelor membre au introdus în tratat o reglementare nouă care pare banală pentru o organizaţie internaţională interguvernamentală clasică. Prevederea referitoare la posibilitatea retragerii unui stat membru din Uniune[6] a pus capăt iluziei ireversibilităţii construcţiei europene şi dezideratului exprimat în declaraţia lui Robert Schuman privind viitorul comun al naţiunilor europene.

Crizele europene ale secolului XXI şi activarea britanică a clauzei de retragere

Criza bancară, financiară şi economică care a cuprins Uniunea Europeană începînd cu anul 2008 şi-a pus amprenta nu doar asupra dinamicii economiei europene care a trecut printr-o recesiune severă, ci şi asupra procesului politic decizional european. Combaterea efectelor crizei a solicitat măsuri radicale din partea unei entităţi politice în care procesul decizional este marcat de ambiguitate, în ciuda clarificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona.

Eficacitatea limitată a deciziilor luate de către instituţiile Uniunii Europene în atenuarea consecinţelor crizei economice din statele membre au provocat rînd pe rînd dezbateri şi apoi critici în statele membre referitoare la capacitatea  foarte redusă a Uniunii de a combate criza. Această  capacitatea restrînsă a fost pusă atît pe redescoperita eterogenitatea a nivelului de dezvoltare economică între statele din Nordul Uniunii şi cele din Sudul Uniunii,  respectiv între statele din Vestul Europei şi statele recent intrate din Europa Centrală, cît şi pe inconsistenţa dintre spaţiul monetar comun şi politicile fiscale separate din fiecare stat membru.

Printre vocile cele mai critice la adresa slăbiciunilor şi capacităţii limitate a Uniunii de gestiona criza, s-a situat în mod constant cea a guvernului conservator britanic. Această atitudine critică s-a concretizat în refuzul primului ministru britanic, David Cameron, de a semna în februarie 2012 tratatul european referitor la coordonarea politicilor fiscale şi bugetare din statele membre[7] prin care se spera evitarea pe viitor a exceselor maligne ale datoriei publice şi a dezastrelor bugetare de genul celor din Grecia. De altfel, refuzul britanic, căruia i-a urmat exemplul şi Republica Cehă, a transformat Tratatul într-un simplu tratat interguvernamental, producînd implicit o slăbire a dispozitivului şi politicilor anti-criză la nivelul Uniunii Europene.

Capacitatea limitată a Uniunii Europene de a răspunde eficient efectelor crizei şi recesiunii economice a generat un răspuns critic nu doar la nivelul guvernelor statelor membre, ci şi la nivelul opiniei publice europene şi a corpului electoral european. Astfel, rezultatele alegerilor europene din iunie 2014 au adus pe prim plan mişcări politice naţionaliste cu programe anti-europene asumate în multe state membre ale Uniunii. S-au detaşat, în acest sens, Franţa şi Maria Britanie, state în care Frontul Naţional, respectiv Partidul Independenţei Marii Britanii (UKIP), partide antieuropene par excellence, au cîştigat scrutinul european. O premieră nefericită în istoria Uniunii Europene şi a celor două state care relevă dimensiunile crizei de încredere prin care trece proiectul european.

În contextul acestei ascensiuni a curentului naţionalist şi antieuropean în Uniunea Europeană şi în Marea Britanie, a presiunilor venite din  partea grupării eurosceptice din propriul partid conservator şi a slăbiciunilor vizibile ale Uniunii în procesul decizional, premierul britanic David Cameron a anunţat intenţia de a organiza un referendum privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană în cazul unei victorii conservatoare în alegerile parlamentare britanice din  2015.

Strategia electorală aleasă de David Cameron s-a dovedit eficientă, partidul conservator obţinînd o victorie consistentă, dar a pus Uniunea Europeană şi pe liderii acesteia în faţa unei ipostaze nefericite. Aflaţi în situaţia de a alege între susţinătorii radicali din partidul conservator (şi din alte partide britanice) ai retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană şi propunerile de compromis vizînd diluarea unora din obligaţiile Marii Britanii în UE  formulate de David Cameron ca o condiţie a pledoariei sale în referendum pentru ramînerea ţării sale în Uniune, ceilalţi lideri europeni au optat pentru negocierile cu acesta din urmă. Înarmat cu concesiile obţinute din partea omologilor săi din  celelalte state membre, a preşedintelui Consiliului European şi a preşedintelui Comisiei Europene, în special în domeniul asigurărilor sociale destinate cetăţenilor europeni non-britanici care lucrează în Marea Britanie, primul ministru britanic a convocat referendumul privind apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană pentru data de 23 iunie 2016, angajîndu-se să susţină menţinerea acesteia în cadrul Uniunii Europene, dar oferind libertate de opţiune pentru membrii cabinetului conservator pe care îl conduce[8].

Ecouri europene la referendumul britanic

Pe fondul concesiilor obţinute de premierul David Cameron din partea Consiliului European, la nivel statelor membre pare a se profila o tendinţă de  valorificare a conjuncturii eurosceptice şi a slăbiciunii evidente prin care trece Uniunea Europeană.

Dacă propunerile  recurente ale liderului Frontului National din Franţa, Marine Le Pen, pentru organizarea unui referendum referitor la ieşirea Franţei din Uniunea Europeană nu constituie o surpriză pentru observatorii avizaţi ai vieţii politice franceze şi europene, în schimb anumite fenomene care au loc în Europa Centrală, în contextul deciziei britanice sunt îngrijorătoare.

Anumite derive naţionaliste şi populiste sesizate în discursul unora din liderii guvernamentali din regiune, în special în cazul Ungariei şi Poloniei[9], tind să se concretizeze şi în demersuri antieuropene evidente, precum intenţia  primului ministru maghiar, Viktor Orban, de a organiza un referendum privind cota de refugiaţia stabilită de Consiliu pentru Ungaria[10].

Concluzii

Indiferent de rezultatul referendumului din iunie 2016 din Marea Britanie este cert că evenimentul politic britanic pune în evidenţă slăbiciunile reale ale Uniunii Europene. Mai mult, Uniunea iese cu certitudine şi mai slăbită din procesul plebiscitar britanic, întrucît acesta a deschis o cutie a Pandorei care este greu de estimat cînd se va închide.

Cu certitudine, concesiile obţinute de Marea Britanie vor încuraja şi alte state să solicite, în cel mai bun caz, derogări şi diluări ale obligaţiilor ce derivă din prevederile legislaţiei Uniunii Europene. Nu este exclus, aşa cum o indică intenţiile unora din guvernele statelor membre, ca procesul plebiscitar din Marea Britanie să genereze prin mimetism şi alte consultări de tip referendum şi un efect de spill-over inversat, de reversibilitate a procesului de integrare europeană.

Bibliografie

CIASCAI, G., “Sistemul politic între suveranitate naţională şi integrarea europeană”, în Aristide Cioabă, Constantin Nica (coord.) Sistemul politic în Romania, Actori, Instituţii, Provocări, Editura ISPRI, Bucureşti, 2014.

IDEM, „Proiectul european şi teoriile integrării europene”, în Tohăneanu, C. (coord.), Teorii versus ideologii politice, Editura Institutul European, Iaşi, 2012.

Magnette P., Le regim politique de l’Union européenne, 3^e edition, Presees de Science Po, Paris, 2009.

MASON R., WATT, N., TRAYNOR I., RANKIN J., „EU referendum to take place on 23 June, David Cameron confirms”, The Guardian, 20 February 2016, accesat online în mai 2016 pe adresa ttp://www.theguardian.com/politics/2016/feb/20/cameron-set-to-name-eu-referendum-date-after-cabinet-meeting.

PANA Marin, „Tratatul fiscal european a fost semnat. Riscuri și avantaje pentru România”, Curs de guvernare, 2 martie 2012, accesat online în mai 2016 la adresa http://cursdeguvernare.ro/tratatul-fiscal-european-a-fost-semnat.html

ROSAMOND B.,  Theories of european integration, Pallgrave Macmillan Press Ltd, London, 2000.

RUPNIK, J., „Il y a des courants populistes ailleurs, mais, en Europe centrale, sont au pouvoir”, Le Monde, 6 mai 2016 , accesat online în mai 2016 pe adresa http://www.lemonde.fr/international/article/2016/05/06/jacques-rupnik-il-y-a-des-courants-populistes-ailleurs-mais-en-europe-centrale-ils-sont-au-pouvoir_4915066_3210.html

SIDJANSKI D., Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2011

TRAYNOR I., „Hungary to hold referendum on EU’s refugee cotas”, The Guardian, 24 February 2016, accesat online în mai 2016 pe adresa http://www.theguardian.com/world/2016/feb/24/hungary-viktor-orban-will-call-referendum-on-eu-refugee-quotas

Tratatul privind Uniunea Europeană,

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

[1] Termen din jargonul de la Bruxelles care desemnează ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană

[2] Mark Pollack, “Teorii cu privire la integrarea europeană”, în  Helen Wallace, William Wallace, Mark Pollack, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Editura Institutul European din Romania, Bucureşti, 2005, pp. 15-16.

[3] Vezi Duşan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2011.

[4] Pierre Magnette, Le regim politique de l’Union européenne, 3^e edition, Presees de Science Po, Paris, 2009, p. 13.

[5] Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 4 şi art. 5.

[6] Idem, art. 50.

[7] Marin Pana, „Tratatul fiscal european a fost semnat. Riscuri si avantaje pentru Romania”, Curs de guvernare, 2 martie 2012, accesat online in mai 2016 la adresa http://cursdeguvernare.ro/tratatul-fiscal-european-a-fost-semnat.html.

[8] Rowen Mason, Nicholas Watt, Ian Traynor, Jennifer Rankin, „EU referendum to take place on 23 June, David Cameron confirms”, The Guardian, 20 February 2016, accesat online în mai 2016 pe adresa http://www.theguardian.com/politics/2016/feb/20/cameron-set-to-name-eu-referendum-date-after-cabinet-meeting.

[9]Jacques  Rupnik,  „Il y a des courants populistes ailleurs, mais, en Europe centrale, sont au pouvoir”, Le Monde, 6 mai 2016 , accesat online în mai 2016 pe adresa http://www.lemonde.fr/international/article/2016/05/06/jacques-rupnik-il-y-a-des-courants-populistes-ailleurs-mais-en-europe-centrale-ils-sont-au-pouvoir_4915066_3210.html.

[10] Ian Traynor, „Hungary to hold referendum on EU’s refugee cotas”, The Guardian, 24 February 2016, accesat online în mai 2016 pe adresa http://www.theguardian.com/world/2016/feb/24/hungary-viktor-orban-will-call-referendum-on-eu-refugee-quotas.