Cronica unui eveniment care nu a avut loc în România comunistă: căderea Zidului Berlinului

(The chronicle of an event which has not occurred in Communist Romania: fall of the Berlin Wall)

Radu CARP

Abstract. Twenty-five years have passed since the fall of the Berlin Wall – a quarter of a century. However, the differences between East and West are still present. Not only in the city where residents are no longer separated by a wall, but also between the two parts of the continent. In Berlin, the difference between the two sides divided previously is marked symbolically by keeping some portions of the wall (Bernauerstrasse, for example) or by building monuments designed to keep alive the memory of the totalitarianisms that have marked the history of this town. The former Gestapo headquarters was to be turned into a ruin during the bombing at the end of World War II, and later to be located at the boundary between the two sectors, the American and the Soviet Union, and today houses a museum dedicated to the Nazi period. A specially-built building to be the headquarters of some Nazi Ministry was transformed into the headquarters of the United Socialist Party after the Cold War begun and was to be the place from which the riots started in 1953 against the Communist regime. At that time, the wall didn’t exist – Western Europeans were able to see, beyond the barbed wire, the Soviet tanks breaking through.

Keywords: Berlin Wall, Cold War, United Socialist Party, Communist regime.

Au trecut 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului – un sfert de veac. Totuşi, diferenţele între Est şi Vest se mai resimt încă. Nu numai în oraşul în care locuitorii nu mai sunt despărţiţi de un zid, ci şi între cele două părţi ale continentului. În Berlin, diferenţa dintre cele două părţi anterior divizate este marcată simbolic prin păstrarea unor porţiuni din zid (Bernauerstrasse, de exemplu) sau prin construirea unor monumente menite să păstreze vie memoria totalitarismelor care au marcat istoria acestui oraş. Sediul fostului Gestapo avea să fie transformat într-o ruină în timpul bombardamentelor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, pentru ca ulterior să fie situat la limita dintre cele două sectoare, american şi sovietic, iar astăzi găzduieşte un muzeu dedicat perioadei naziste. O clădire special construită pentru a fi sediu al unii minister nazist a fost transformat în sediu al Partidului Socialist Unit după începutul Războiului Rece şi avea să fie locul din care au început revoltele din 1953, îndreptate împotriva regimului comunist. La acea vreme, zidul nu exista – cei din Vest au putut să vadă cum, dincolo de sârma ghimpată, tancurile sovietice interveneau în forţă.

În Berlin, lângă Checkpoint Charlie, fostul punct de trecere al Zidului, există un muzeu impresionant care arată cum au încercat locuitorii din Republica Democrată Germană au încercat să treacă în Berlinul de Vest. Oamenii au confecţionat uniforme ale armatei americane şi au trecut graniţa nestingheriţi, au săpat tunele pe sub Zid, şi-au asumat identităţi şi paşapoarte false, s-au costumat în scafandri şi au trecut pe sub râul Spree, au confecţionat avioane proprii sau scări rabatabile, s-au ascuns  în clădiri înalte pentru a coborî pe frânghie cu întrega familie în cealaltă parte a oraşului. Ce anume a determinat atâta disperare din partea unor persoane obişnuite, dispuse brusc să-şi rişte viaţa pentru a ajunge într-un alt stat, al cărui teritoriu începea în spatele unui Zid ? Pentru a înţelege mai bine spaima şi respingerea pe care a provocat-o comunismul, este suficient să aruncăm o privire asupra acestor istorii individuale care au căpătat o turnură dramatică. Suntem în general dispuşi să ne asumăm riscuri pentru a trăi mai bine dar rareori suntem dispuşi să ne asumăm un risc atât de mare precum pierderea vieţii. Cei care şi-au asumat acest risc au făcut-o deoarece au aşteptat în schimb ceea ce niciun regim comunist nu poate acorda : sentimentul de libertate.

Berlinul de azi a suferit transformări radicale, aşa cum niciun oraş din lume nu a mai avut parte într-un interval atât de scurt. Cu toate acestea, diferenţele se pot vedea şi acum din satelit : partea de Vest este mai luminată faţă de cea de Est. Însă nu numărul de lumini face diferenţa, ci altceva : mirosul străzii. Oraşele mai dezvoltate au un miros aparte, o combinaţie între parfumuri şi gastronomie, la care se adaugă mirosul oricărui lucru nou, de la mobilă la echipamente electronice. Berlinul de Vest şi de Est nu mai sunt acum despărţite de Zid, ci de senzaţiile olfactive.

Nu însă oraşul Berlin în sine şi fascinanta sa istorie este subiectul acestor reflecţii, ci felul în care căderea Zidului Berlinului şi a comunismului au fost receptate cu 25 de ani în urmă, într-o ţară pe care conducătorii de atunci au vrut să o izoleze ermetic, reuşind ridicarea unui zid nu în interiorul unui oraş, ci pe întreaga distanţă a frontierelor. Astăzi putem şti ce se întâmplă la Berlin printr-o scurtă incursiune pe Internet, ori printr-o călătorie cu avionul care ajunge în câteva ore din România. În urmă cu 25 de ani acest lucru nu era posibil. Orice ştire despre Berlinul de Vest era extrem de greu de obţinut, singurul canal de comunicare fiind posturile de radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Un post de radio are însă limitele lui. Impactul emoţional al imaginilor legate de bunăstarea Germaniei de Vest nu era posibil pentru români, însă pentru locuitorii Berlinului de Vest accesul la televiziunile vest-germane nu putea fi restricţionat.

Despre căderea Berlinului românii au aflat la radio Europa liberă. Nici bulgarii nu erau mai avansaţi decât românii în materie de deschidere faţă de ştiri la posturile oficiale de televiziune.

Prima dată când aveam să aflu ceva despre ce se întâmplă în Europa de Est în 1989 avea să fie, paradoxal, din lectura unui ziar comunist autohton. Aflat în luna iunie a acelui an la unchiul meu, fost economist la Banca Naţională în perioada interbelică, la acea vreme un pensionar care locuia chiriaş la stat în propria casă naţionalizată, privirea mi-a căzut pe ziarul România liberă. Pe prima pagină, ca dealtfel în tot cuprinsul ziarului, figura o condamnare categorică a evenimentelor din Polonia din partea PCR şi al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Nu am înţeles imediat ce anume era condamnat. Aveam să aflu în seara aceleiaşi zile : decizia Partidului Muncitoresc Unit Polonez de a desfăşura alegeri libere, ca urmare a discuţiilor de tip Masă Rotundă cu opoziţia reprezentată de sindicatul Solidaritatea a dus la victoria acestuia din urmă în data de 4 iunie 1989 şi la desemnarea primului premier non-comunist în persoana lui Tadeusz Mazowiecki. Supărarea conducerii de la Bucureşti era de înţeles : regimul comunist nu concepea nici cea mai infimă concesie în direcţia unor alegeri libere, temerea – întru totul justificată – fiind că asemenea alegeri nu pot avea decât un singur deznodământ : venirea la putere a oricărei forţe politice care şi-ar fi asumat despărţirea de comunism. După ce presa comunistă ignorase cu desăvârşire negocierile care au dus la organizarea primelor alegeri libere din blocul răsăritean, momentul pierderii acestor alegeri de către tovarăşii polonezi a venit ca un avertisment : mai devreme sau mai târziu, românii vor cere acelaşi lucru.

Pe data de 5 octombrie 1989 deceda bunicul meu, colaborator al lui Mircea Vulcănescu la Ministerul de Finanţe în perioada de dinaintea comunismului şi detaşat, ca expert, la Legaţia Regală a României din Roma în timpul războiului. La parastasul de şase săptămâni, pe data de 18 noiembrie 1989, foştii săi colegi şi rudele, mai ales fraţii săi (în număr de 8) au vorbit foarte mult în casa noastră. Aproape în şoaptă. Le era frică, o teamă adânc înrădăcinată la acea vreme. Un frate al bunicului, fost ofiţer în armata română, făcut prizonier chiar în seara zilei de 23 august 1944 de către Armata Roşie, obligat să muncească în minele din bazinul Donbas, relata despre căderea zidului Berlinului. Relata ceea ce auzise la Europa Liberă dar nimeni din participanţii la acea discuţie nu credea că transformările sunt ireversibile. Îmi amintesc foarte bine acea atmosferă : impresia generală era că RDG făcuse doar o concesie pentru circulaţia liberă a persoanelor din oraşul Berlin, atât şi nimic mai mult, nici vorbă de sfârşitul comunismului. Imaginile în care Zidul era luat cu asalt, euforia generală, declaraţiile oficialilor est-germani, contextul internaţional nu aveau cum să aibă impact la Bucureşti. În afară de cei care urmăreau Europa Liberă, românii nu ştiau nimic despre Zidul Berlinului decât că divizarea dintre Est şi Vest trece prin mijlocul unui oraş şi probabil va mai exista un timp nedefinit. Singurul contact cu lumea din afară era Europa Liberă. Îmi aduc aminte cum în 2004, la o conferinţă la Sibiu, Nicolae Stroescu Stănişoară a fost abordat de cineva care îşi aducea aminte vocea dar nu avea nici cea mai sumară reprezentare cum ar fi trebuit să arate omul din spatele vocii. Atunci când a aflat că ascultase ani de-a rândul acea voce la Europa Liberă, persoana respectivă a avut un şoc.

La acelaşi parastas, cineva a afirmat că se deplasese la Iaşi, iar la televiziunea sovietică, mai exact postul de la Chişinău, fuseseră date imagini de la Marea Adunare Naţională care avusese loc în acel oraş pe data de 27 august 1989. La acea manifestaţie au participat 750.000 de oameni care au cerut declararea limbii române ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Televiziunea sovietică se afla în plin proces de glasnost, drept pentru care acele momente au putut fi transmise în direct, desprinse într-un fel de limbajul propagandistic ce ar fi însoţit prezentarea unor asemenea evenimente. Presa comunistă din România a evitat cu desăvârşire subiectul, Europa Liberă l-a relatat (fără însă a insista prea mult – în definitiv, accesul la informaţii în spatele Cortinei de Fier era destul de anevoios) dar şocul emoţional al imaginilor a putut ajunge la români prin intermediul televiziunii sovietice, receptată în Moldova noastră. Participanţii la acel parastas dintr-un Bucureşti cenuşiu, aflat în plină lipsă de alimente şi de bunuri de strictă necesitate, nu ştiau ce să creadă : alegeri libere în Polonia…proteste la Chişinău (oraş de care nu se mai auzise în general nimic după începerea Războiului Rece)…până şi Zidul Berlinului, simbol al divizării lumii într-un bloc comunist şi unul capitalist, a căzut. Era clar că ceva se întâmpla în partea de lume unde se afla şi România. Nimeni nu a enunţat atunci ipoteza că foarte curând comunismul va fi înlăturat şi din această ţară. Totul se întâmpla la mai puţin de cinci săptămâni distanţă de 22 decembrie 1989.

Evident, în momentul în care au început protestele de la Timişoara, românii ştiau despre căderea Zidului Berlinului. Cei care urmăreau Europa Liberă îi informaseră şi pe cei care nu erau la curent. A fost depăşită teama de a vorbi deschis despre posibilitatea sfârşitului regimului comunist. Curajul est-germanilor de a protesta deschis împotriva acestui regim, într-un context internaţional favorabil, a dat roade. Acest curaj al est-germanilor, al polonezilor, al ungurilor, al cehilor şi sovacilor a fost decisiv pentru ca românii să ia hotărârea de a ieşi în stradă şi de a lupta ulterior împotriva regimului comunist. Astăzi televiziunile relatează instant, de la faţa locului, de oriunde are loc un eveniment important, un protest sau o revoluţie. Pe twitter sau facebook poţi fi mobilizate mediat persoane aflate la mii de kilometri distanţă sau se poate crea rapid un flashmob. Acum 25 de ani, informaţia era blocată de o parte şi de alta a Cortinei de Fier, cu excepţia unor posturi de televiziune aflate în imediata vecinătate (maghiare, bulgare sau sovietice) şi a unor posturi de radio, precum Europa Liberă, care reuşeau să ajungă la ascultători, în ciuda bruiajului practicat de regim la acea perioadă. Informaţia a fost vitală pentru înlănţuirea de evenimente din 1989 : cu cât era mai rară şi mai greu de verificat prin observaţie directă, cu atât devenea mai credibilă. A lipsit impactul emoţional al imaginilor dar conştiinţa colectivă nu opera atunci aproape exclusiv, precum în prezent, pe baza impulsului vizual. Astăzi, un regim la fel de izolat precum regimul Ceauşescu în 1989 nu mai poate fi imaginat. O simplă comparaţie dintre România anului 1989 şi Coreea de Nord a anului 2014 arată că un regim comunist, dacă vrea să se conserve şi să blocheze informaţia, trebuie să depună infinit mai multe eforturi decât în urmă cu 25 de ani : este nevoie să mintă pentru confortul psihic al cetăţenilor (minciuni de tipul Coreea de Nord a câştigat Campionatul Mondial de Fotbal), trebuie să pedepsească exemplar, prin pedeapsa cu moartea, pe cei care privesc la televiziuni capitaliste (cea din Coreea de Sud). Propaganda comunistă nu mai poate funcţiona astăzi la fel de uşor precum în urmă cu 25 de ani : un eveniment nu mai poate fi ignorat total dar poate fi interpretat în aşa fel încât să pară ceea ce nu este.

Zidul Berlinului nu a căzut pentru români pe data de 9 noiembrie 1989, ci pe 22 decembrie acelaşi an. Lectura autobiografiei actualului Preşedinte al Germaniei, Joachim Gauck, « Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă », martor ocular al evenimentelor care au avut loc în fosta RDG în 1989, a reprezentat, din punct de vedere personal, o a doua şi definitivă cădere a Zidului Berlinului, fiind cea mai bună relatare a contextului în care au avut loc evenimentele respective. Pentru mulţi români, Zidul Berlinului s-a prăbuşit mai târziu de 1989, abia după acceptarea faptului că utopia comunistă nu poate fi pusă în aplicare. Pentru toţi un lucru este cert : Zidul Berlinului a căzut, antrenând după sine şi căderea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Din păcate, un nou zid, aproape invizibil, separă încă vechea şi noua Europă, din punct de vedere al bunăstării personale. Acest zid este mai greu de dărâmat decât Zidul Berlinului : deşi invizibil, este mai vechi şi nu se datorează neapărat unei ideologii sau unui regim politic.