Egalitate de şanse în domeniul medical academic şi de cercetare: de la perspectiva carierei la realităţile politico-economice*

(Equal opportunities in the field of academic and medical research: from the career perspective to the political and economic realities)

Lucia Corina DIMA-COZMA**

Abstract: The issues involved in medical research and the objectives to be drawn and to promote medium and long term achievements of women researchers are presented with applications in the working methods, centers and institutions promoting and financing resources. Women researchers in medical and related fields managed to organize institutions, foundations and websites specialized in fundraising and building networks of research or presenting the results of medical research. According to the National Science Foundation in 2013, although women obtain the PhD qualification in proportions higher increasingly in various areas (ranging up to 50% of the proportion of PhDs in biosciences and medicine) leadership position is less well represented (in US in the biosciences, 22% of professor positions are held by women teacher and approximately 30% got leadership positions in faculties or departments). Access to financial resources is a key issue for the development of academic medical research. Many statistics published in medical or economy journals indicated that fewer women have published  personal  research  and  annual  funding  level  was  lower  than  that achieved by men working in the same research environments. This paper present an analysis of the current representation of women in academic and scientific research, and some models currently available at European and global level, in order to be more promoted in scientific research, according to political and economic realities. The issues are presented emerging from the particularities of the medical field that blends clinical care with education and advanced research.

Keywords: medical research, gender equality, legislation, funding.

Introducere

Sistemele medicale europene, în general, şi sistemul medical românesc, în particular, se confruntă cu numeroase dileme care au la bază finanţarea insuficientă în raport cu progresele cercetării, care ar trebui puse mai eficient în practică, dar şi unele insatisfacţii ale personalului medical, în mare parte dedicat studiului, formării continue şi îngrijirilor calificate acordate pacienţilor de toate vârstele. Problema subfinanţării se ridică, în prezent, chiar şi în cele mai dezvoltate state euro- pene. Unele sisteme economice, de altfel foarte bine pregătite, aflate în faţa unor dificultăţi, au declarat retoric  că  este  tot  mai  evident  că „sănătatea nu are preţ”[1]. Calitatea serviciilor medicale se află în dezbatere în numeroase ţări europene; sistemul francez sau german, recunoscute ca  modele  eficiente pentru modalităţile de finanţare şi drepturile oferite asiguraţilor, au unele dificultăţi în armonizarea capitalului de stat cu partea privată a investiţiilor. Introducerea legilor pieţii şi rentabilizarea spitalelor sunt noţiuni care se vehiculează de câteva decenii în ţările dezvoltate şi în ultimii ani şi în ţara noastră.

Centrele medicale academice au o misiune triplă: cercetare, educaţie medicală şi îngrijire clinică. Pentru susţinerea cercetărilor medicale de performanţă, acordarea îngrijirilor medicale şi asigurarea unei educaţii de calitate, centrele universitare şi academice trebuie să facă faţă unor importante provocări. Cercetările sociale şi politice au identificat problematica de gen, ca un posibil factor de constrângere în procesul de modernizare din domeniul medical, dependent şi de insuficienta legislaţie aplicabilă. În principal, sunt vizate accesul femeilor cu studii medicale în centrele de cercetare avansată, în publicistică, în poziţii de conducere sau evoluţia pe linie academică în funcţie de vizibilitate şi realizările profesionale[2]. În mai multe ţări europene dar şi în S.U.A. pentru persoanele de sex feminin angajate în cercetare s-au raportat salarii mai mici şi rezultate publicistice mai sărace. Femeile s-au considerat dezavantajate, în raport cu bărbaţii, în ceea ce priveşte posibilităţile de finanţare sau de valorificare prin publicaţii şi brevete a rezultatelor cercetării. Aceste aspecte pot fi înţelese şi dezbătute nu numai din punct de vedere medical, dar şi etic, social, politic şi economic.

În acest sens, obiectivele acestei dezbateri se referă la particularităţile politico-economice şi academice ale sistemului sanitar, dar şi la importanţa resursei umane, accentuând asupra importanţei egalităţii de şanse pentru persoanele de sex feminin implicate în gestionarea resurselor financiare, utilizarea mijloacelor avansate de cercetare şi valorificarea prin publicaţii şi participări ştiinţifice a unor rezultate originale clinice şi experimentale.

Centrele medicale academice şi formarea resursei umane

Medicina experimentală, dar mai ales cea clinică, a cunoscut o dezvoltare impresionantă în ultimii 50 de ani. Centrele performante au capacitatea de a fi promotori în domeniul medical prin promovarea rezultatelor cercetării, publicaţii, atragerea surselor de finanţare şi câştigarea de granturi, dezvoltarea şi implementarea de protocoale clinice de către medici şi restul personalului medical. Dezvoltarea acestor centre permite formarea unor specialişti competitivi şi aplicarea unor metode performante de tratament.

Ultracalificarea şi specializarea pe domenii în aceste centre de profil poate deveni impresionantă. Pentru majoritatea specialităţilor clinice, medicii îşi pot diversifica activitatea, devenind: clinicieni; clinicieni cu atribuţii ştiinţifice asociate; cercetători; clinicieni cu rol formator în procesul educativ; clinicieni cu funcţii administrative şi economice[3].

Clinicianul 100% are în îngrijire pacienţi şi se ocupă de diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor dintr-o anumită specialitate. Clinicianul care are şi atribuţii ştiinţifice se ocupă în mod direct de pacienţii săi, dar poate conduce şi studii clinice în calitate de investigator principal. Experienţa lor clinică este utilă pentru deschiderea unor linii de cercetare şi dezbaterea unor probleme întâlnite în practică. Progresul poate fi extins de la medicina  clinică  la  cea  translaţională sau experimentală şi invers. Atribuţiile de cercetare sunt complete, de la scrierea de granturi şi atragerea liniilor de finanţare până la urmărirea pacienţilor, prelucrarea statistică şi publicarea rezultatelor. Pe parcursul acestei activităţi complexe, pot fi uneori implicaţi şi în formarea studenţilor sau a rezidenţilor. Cercetătorii desfăşoară activitate ştiinţifică în majoritatea timpului, fără a fi implicaţi în programul de diagnostic şi tratament al pacienţilor. Clinicienii cu rol în procesul educativ pot fi cadre didactice sau persoane asociate învăţământului medical care pregătesc cursuri şi prelegeri de specialitate   şi   susţin   stagii   practice pentru studenţi şi rezidenţi. În prezent, sunt separate şi atribuţiile de clinician cu funcţii administrative. Aceste responsabilităţi administrative se referă nu numai la organizarea activităţii medicale, dar şi la aspectele practice ale procesului de învăţământ integrat clinic[3].

Modernizarea şi diversificarea activităţii medicale şi de cercetare este dependentă de cooperarea şi colaborarea interdisciplinară, aspect evidenţiat adesea de sociologi. Cooperarea dintre diversele servicii este necesară şi este analizată din perspectiva interacţiunii şi comunicării. În acest fel, spitalul devine, prin excelenţă, un simbol al activităţii colective şi al cooperării[4]. În acelaşi timp, realităţile de zi cu zi conduc la diminuarea imaginii ideale a spitalului ca lăcaş al unei misiuni nobile şi alunecarea spre căutarea perpeută a formelor de organizare ideale pentru eficientizarea resurselor  economice şi umane[5]. După cum au remarcat Benamouzig şi Pierru, tradiţional, lumea medicală a fost structurată în jurul a 3 poli: elita academică şi ştiinţifică care coordonează lansarea proiectelor de cercetare şi urmăreşte introducerea în practică a ultimelor noutăţi, evidenţiate din studiile randomizate, personalul cu funcţii administrative medicale şi baza de medici practicieni, aparţinând diverselor specialităţi medicale[6].

Atât  în  organizarea  tradiţională, cât şi în structurile moderne, dezvoltate într-o reţea mult mai variată, evoluţia în carieră cunoaşte diferenţe în funcţie de gen, după cum se raportează în mai multe statistici şi studii publicate în jurnale de specialitate[7]. În medicină, deşi asistăm la o creştere a procentului de femei care urmează studii universitare şi de supraspecializare şi s-a estimat că forţa de muncă va fi prioritar de sex feminin până în 20178, puterea de decizie şi funcţiile de conducere sunt încă mai mult atribuite reprezentanţilor sexului masculin. În anumite zone  geografice, femeile  lucrează mai ales în medicina de familie, pediatrie, prevenţie, nutriţie şi îngrijiri paleative. Genul feminin este mai puţin reprezentat în specialităţile chirurgicale, în special neurochirurgie şi chirurgie cardiovasculară. Psihologii şi sociologii apreciază că în  propria accepţiune femeile au tendinţa de a- şi minimaliza calităţile de leader sau organizator.

Ultimele decenii au înregistrat progrese, dar şi constrângeri în gestionarea resursei umane în domeniul medical. În spitale au fost introduse norme noi în paralel cu diversificarea tipurilor de activităţi. Pe de o parte, achiziţionarea şi utilizarea unei aparaturi din ce în ce mai performante a necesitat angajarea unui număr tot mai mare de tehnicieni şi bioingineri. Pe de altă parte, serviciile economice ale spitalelor au devenit mai eficiente şi personalul s-a diversificat; în paralel, sistemele informatice şi de prelucrare sau raportare statistică au angajat personal calificat în gestionarea informaţiilor de tip medical. Toate aceste progrese au avut limitări determinate, în special, de rigidităţile şi  constrângerile  bugetare  care  au fost frecvente şi uneori au determinat reduceri salariale, desfiinţarea unor posturi, creşterea numărului de angajări pe perioadă limitată. În multe zone geografice şi în ţara noastră resursele bugetare insuficiente au condus la emigrarea personalului medical în procente importante. Emigrarea este un fenomen care pune în dificultate sistemul medical românesc şi trebuie diferenţiată de programul de mobilităţi pe perioadă determinată care are rolul de a contribui la perfecţionarea şi acumularea de cunoştinţe noi în diverse specialităţi, formarea de experţi cu competenţe ultraperformante. Anumite domenii şi specialităţi chirurgicale sau de anestezie şi terapie intensivă sunt mereu deficitare şi spitalele din diverse ţări sunt în căutare permanentă de medici calificaţi în aceste domenii[9].

Problematica egalităţii de şanse în cercetarea medicală

Unele dintre cele mai dinamice domenii medicale cum ar fi cardiologia, oncologia, imunologia, se confruntă  cu  numeroase  provocări ce trebuie depăşite pentru a menţine progresele cercetării şi aplicabilitatea lor clinică la un înalt nivel academic. Problematica a fost dezbătută în 2014 în unul dintre cele mai prestigioase jurnale de cardiologie clinică, Jounal of The American College of Cardiology. Centrele medicale academice coordonează progresul în cardiologia clinică, pornind de la cercetare, publicarea rezultatelor şi implementarea protocoalelor clinice. Abilitatea de a introduce în practică noi tehnologii şi terapii trebuie să ţină pasul cu epidemia de boli cardio-metabolice. Bolile cardiovasculare rămân cauza principală de mortalitate în S.U.A. şi se estimează că în 2030,   40%  dintre  americani  vor suferi de o boală cardiovasculară[10].

În cardiologie şi în alte domenii unii tineri pasionaţi se hotărăsc pentru o carieră academică încă din facultate, vizând oportunitatea de a descoperi noi terapii şi proceduri de diagnostic dar şi de a participa la formarea generaţiilor următoare de medici. În studiul citat, principalele motivaţii de alegere a unei cariere academice medicale au fost: desfăşurarea activităţii în mediul academic, talentul didactic, atracţia spre interdisciplinaritate şi abilitatea de a colabora cu alte echipe de cercetare, calităţile de cercetător şi încrederea în forţele proprii. În ciuda talentului şi a dedicării, există provocări şi obstacole  pe  parcursul  formării noilor generaţii de cercetători.

Un prim obstacol este cel financiar.  Conform  statisticilor,  sursele de stat sau private de finanţare ale cercetării sunt în scădere. În mai multe ţări dezvoltate bugetele alocate au crescut până în 2010, când au înregistrat un platou şi apoi au început să scadă. Bugetele prezidenţiale, aprobarea programelor fellowship,  au diminuat,  în paralel cu reducerea numărului de granturi de cercetare acceptate pentru finanţare. Deşi bugetele de finanţare au stagnat, numărul de doctoranzi a crescut (numărul de cercetări doctorale finalizate în domeniul bio-ştiinţei a crescut în SUA de la aproximativ 2000 în 1993, la peste 8000 în 2007). În acelaşi timp, industria farmaceutică a diminuat procentul alocat cercetărilor şi descoperirii de noi clase de medicamente. Creşterea numărului de doctoranzi a determinat şi multiplicarea numărului de aplicaţii pentru obţinerea de granturi şi alte surse de finanţare ale cercetărilor. Totuşi, sistemele birocratice de acordare a finanţărilor devin din ce în ce mai complexe şi sunt menţionate mai multe limitări progresive în tentativele de finalizare ale cercetărilor: programul didactic şi academic încărcat determină limitarea numărului de ore alocate cercetării efective, respectarea normelor internaţionale de efectuare a cercetărilor clinice şi experimentale implică şi diversificarea dosarelor  aferente unei cercetări (formulare de consimţământ informat, chestionare, cereri către comisiile de etică ale cercetării care să includă protocoalele amănunţite ale studiilor, realizarea de registre şi înscrierea studiilor clinice în evidenţele europene şi internaţionale). Menţinerea competenţei într-un anumit domeniu, mai ales subspecialitate, va deveni din ce în ce mai dificilă: reevaluarea periodică a certificatelor de competenţă, creşterea numărului de ore de pregătire prin cursuri de specializare postuniversitare, examene de verificare a cunoştinţelor teoretice şi practice organizate de societăţile profesionale[11].

În paralel, sunt discutate inegalităţile de gen care caracterizează activitatea academică şi de cercetare medicală. În mod tradiţional, istoric şi fiziologic, cariera universitară şi academică înregistrează mai multe discontinuităţi în cazul genului feminin. Timpul alocat profesiei va fi de multe ori diminuat după căsătorie, în perioada apariţiei şi în primii ani de creştere ai copiilor. După căsătorie, migrarea profesională va fi favorizată în cazul genului masculin, care are mai puţine ezitări în părăsirea unui loc de muncă pentru altul în care funcţia şi salarizarea sunt superioare, în acelaşi timp, femeile vor renunţa acceptând o poziţie inferioară, dar care să permită menţinerea comuniunii familiale. Legislaţia actuală nu prevede multe facilităţi pentru uşurarea găsirii unui nou loc de muncă, adecvat pregătirii, pentru femeile care îşi urmează familia într-un alt oraş; ajutoarele sociale şi financiare sunt mai mari în situaţia când femeia rămâne casnică, renunţând la cariera profesională, deşi ar putea fi mai eficientă acordarea unor creşteri salariale pentru femeile care se întorc în profesie dar au şi în îngrijire unul sau mai mulţi copii.

În domeniul medical, statisticile au identificat numeroase diferenţe şi inegalităţi de gen, în ceea ce priveşte studiile, alegerea specializării, salarizarea, promovarea şi ocuparea unor funcţii de conducere. Un progres a fost creşterea procentului de femei care finalizează studii medicale de la 5,1% în 1960 la 50% în 2003.

În 2003-2004, un raport al Asociaţiei Medicale Academice din SUA a menţionat că dintre studenţii care finalizau studii medicale, 30% erau femei. În aceeaşi perioadă, în rândurile cadrelor didactice, numai 27% dintre femei deţineau funcţia de conferenţiar şi 12% pe cea de profesor; 10% dintre funcţiile de decan erau deţinute de femei. Urmărirea pe termen lung a obiectivat că femeile acordau un timp de lucru suplimentar pentru activitatea didactică şi îngrijirea pacienţilor dar numărul lor de publicaţii a fost mai mic şi investirea decizională a aparţinut într-un procent semnificativ sexului masculin. Din punct vedere salarial,  femeile au câştigat,  în medie, cu 11% mai puţin decât bărbaţii. Acumularea unor dezavantaje în profesie poate avea mai multe explicaţii după un studiu publicat de Bickel şi colaboratorii[12]: dificultăţi în găsirea rapidă a unor poziţii de formare sub îndrumarea unor mentori de prestigiu; inflexibilităţi şi lipsa de soluţii pentru dezvoltarea în paralel a unei activităţi familiale, dar şi continuarea carierei; aprecierea inegală a activităţilor similare efectuate de femei şi bărbaţi într-un domeniu; coordonarea mai nesigură a activităţilor de către femei; nivelul mai scăzut de relaţii parteneriale dezvoltat de persoanele de gen feminin. Toate aceste cauze au avut ca efect o promovare mai lentă a persoanelor de sex feminin, atât pe linie clinică, didactică sau de cercetare. Deşi nu s-au găsit suficiente explicaţii ale fenomenului, s-a menţionat că femeile au negociat într-o proporţie mult mai mică de situaţii diferite avantaje salariale, ale condiţiilor de muncă sau ale promovării cu factorii decizionali. În multe situaţii, femeile au demarat cu mai multe dificultăţi activităţi organizatorice necesare pentru desfăşurarea unor evenimente profesionale de mare anvergură.

Pornind de la aceste realităţi, există eforturi la nivel legislativ şi prin înfiinţarea de noi organizaţii care să promoveze dezvoltarea suplimentară profesională a persoanelor de sex feminin în viitor. Naţiunile Unite au luat act în repetate rânduri despre inegalităţile de gen şi au iniţiat adoptarea de măsuri legislative. Mai mult, comunicatele Naţiunilor Unite menţionează că pe baza unor norme culturale sau tradiţionale, în mai multe ţări, aspecte ale justiţiei informale operează pentru perpetuarea anulării unor drepturi profesionale pentru sexul feminin. În sprijinul dispariţiei acestor inegalităţi, Naţiunile Unite au promovat „Convention on the Elimination of all Forms of Discrimination Against Women (CEDAW)” şi au dezvoltat entităţi specializate în promovarea drepturilor femeilor: „United Nations Development Fund for Women (UNIFEM)”; „The Office of the Special Adviser on Gender Issues (OSAGI)”, „The United Nations International Research and Training Institute for the Advancement of Women (INSTRAW)”.

Eforturile femeilor cercetător, s-au concentrat, de asemenea pe realizarea unor organizaţii de promovare a sexului feminin în tentativele de dezvoltare personală şi de obţinerea unor rezultate avansate în cercetarea medicală şi academică. Ca exemplu, poate fi menţionată „Association for Women in Science (AWIS)”, care a realizat un plan propriu de promovare a femeilor în ştiinţă, având ca obiective principale: dezvoltarea abilităţilor necesare pentru ca femeile să extragă maximum din armonizarea profesiei cu viaţa de familie, atragerea factorilor decizionali pentru rezolvarea unor probleme legislative, facilitarea promovării rezultatelor ştiinţifice obţinute de sexul feminin, sprijinirea tinerelor cercetătoare să se insereze în colective de cercetare valoroase şi găsirea unor mentori care să poată coordona cu succes activitatea desfăşurată, urmată de sprijinirea promovării şi obţinerii unor poziţii de conducere.

Concluzii

Domeniul  medical  şi  academic de cercetare au particularităţi care se referă la complexitatea activităţilor ce implică nu numai cercetarea, sau activitatea didactică, dar şi îngrijirea clinică a pacienţilor şi transpunerea în practică, în mod sistematic, a principalelor progrese obţinute în diagnostic şi tratament. Participarea femeilor în activitatea de cercetare medicală s-a îmbunătăţit ca procent, dar promovarea rezultatelor şi accesul la funcţii superioare sau de conducere este mai dificilă decât în cazul bărbaţilor. Sunt meritorii atât eforturile legislative, dar şi iniţiativele organizaţiilor de femei în găsirea de soluţii noi pentru recunoaşterea superioară a rezultatelor obţinute de genul feminin în cercetare şi pentru armonizarea mai facilă a suportului pe care femeile trebuie să îl acorde familiilor lor cu valorificarea muncii didactice, clinice şi de cercetare.

Note

*  Acknowledgment.  Această  lucrare  a fost   realizată   în   cadrul   proiectului

„PECAFROM – Promovarea egalităţii de şanse în cariera universitară şi aca- demică pentru femeile din România”, POSDRU/144/6.3/S/127928, cofinan- ţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

**   Cercetător   în   cadrul   proiectului „PECAFROM – Promovarea egalităţii de şanse în cariera universitară şi aca- demică pentru femeile din România”, POSDRU/144/6.3/S/127928, Academia Română – Filiala Iaşi.

[1] Mihai   Dinu   Gheorghiu,   Frédéric Moatty, L’hôpital en movement. Chan-gements organisationnels et conditions de travail, Éditions Liaisons, Wolters Kluwer France, 2013, p. 13.

[2] Amy, K., Wagner, Jacinta, McElligott, Leighton, Chan, Eugene P., Wagner, Neil A., Segal, Lynn H., Gerber, „How Gender Impacts Career Development and Leadership in Rehabilitation Medi- cine: A Report From the AAPM&R Research Committee”, în Archives Physical  Medical Rehabilitation,  vol. 88, 2007, p. 560.

[3] Carl W., Tong, Ahmad, Tariq, Brittain, Evan L., Bunch, Jared, Damp, Julie B., Dardas Todd, Hijar, Amalea, Hill, Joseph A., Hilliard, Anthony A., Houser Steven R., Jahangir Eiman, Kates Andrew M., Kim Darlene, Lindman, Brian R., Ryan, John J., Rzeszut, Anne K., Sivaram, Chittur A.,  Valente, Anne Marie,   Freeman,   Michael,   Andrew, „Challenges Facing Early Career Aca- demic Cardiologists”, în Journal of the American College of Cardiology, vol. 63, no. 21, 2014, pp. 2200-2201.

[4] Mihai  Dinu  Gheorghiu,  Frédéric Moatty, L’hôpital en movement. Chan- gements organisationnels et conditions de travail”, Éditions Liaisons, Wolters Kluwer France, 2013, p. 39.

[5] François Steudler, „Hôpital, profession médicale et politique hospitalière”, în Revue Française de sociologie, vol 14, nr. 1, 1973, pp. 13-40.

6   Daniel  Benamouzig,  François Pierru, „Le professionnel et le système: l’inté- gration institutionelle du monde médi- cal”, în Bezes P., Demazière D., Le Bianic T., Paradeise C., Normand R., Benamouzig D., Pierru F., Evvets J., “Dossier-débat: New Public Manage- ment et professions dans l’État: au-delà des oppositions, quelles recompo- sitions?”, în  Sociologie du travail, vol. 53, nr. 3, 2011, pp. 327-333.

[7] Edward, Holmes, Theodor, Burks, V., Dzau, et al., „Measuring contributions to the research mission of medical schools”, în Acad Med, vol. 75, 2000, pp. 303-313.

[8] Elston Maisie, „Women and medicine: the future”, în Royal College of Physicians, 2009, p. 9.

[9] Robert Bercot, Alexandre Mathieu-Fritz, „La crise de recrutement des chirur- giens français: entre mythes et réalités”, în Revue française de sociologie, vol. 48, nr. 4, 2007, p. 752.

[10] Paul A. Heidenreich, Justin G. Trogdon, O. A. Khavjou, et al. „Forecasting the future of cardiovascular disease in the United States: a policy statement from the  American  Heart  Association”,  în Circulation, vol. 123, 2011, pp. 933-935.

[11] Eric Campbell, „The future of research funding  in  academic  medicine”,  în New England Journal of Medicine, vol. 360, 2009, p. 1482.

[12] John B., Bickel, Diane, Wara, Barbara F., Atkinson, et al., „Increasing women’s leadership in academic medicine: report of the AAMC Project Implementation Committee”,  în  Acad  Med,  vol.  77, 2002, pp. 1043-1061.

Bibliografie

Benamouzig,  Daniel,  Pierru,  François, „Le professionnel et le système: l’intégration institutionelle du monde médical”, in Bezes P., Demazière D., Le Bianic T., Paradeise C., Normand R., Benamouzig D., Pierru F., Evvets J., „Dossier-débat: New Public Mana- gement et professions dans l’État: au- delà des oppositions, quelles recom- positions?”, în Sociologie du travail, vol. 53, nr. 3, 2011, pp. 327-333.

Bercot, Robert, Mathieu-Fritz, Alexandre, „La crise de recrutement des chirur- giens  français:  entre  mythes  et réalités”, în Revue française de sociologie, vol.  48, nr. 4,  2007, pp. 751-779.

Bickel, John B., Wara, Diane, Atkinson, Barbara F., et al., „Increasing women’s leadership in academic medicine: report of the AAMC Project Imple- mentation Committee”, în Acad Med, vol. 77,  2002, pp. 1043-1061.

Campbell, Eric, „The future of research funding  in  academic  medicine”,  în New  England  Journal  of  Medicine, vol. 360, 2009, pp. 1482-1483.

Cydulka Rita K., Donofrio Gail, Schneider Steve, Emerman Charles L., Sullivan L. Mani, „Women in academic emergency medicine”, în Acad Emerg Med, vol. 7, 2000, pp. 999-1007.

Elston M., „Women and medicine: the future”, în Royal College of Physicians, 2009.

Gheorghiu, Mihai, Dinu, Moatty, Frédéric, „L’hôpital   en   movement.   Changements organisationnels et  conditions de travail”, Éditions Liaisons, Wolters Kluwer France, 2013.

Grimaldi A., L’hôpital, malade de la rentabilité, Fayard, Paris, 2009.

Heidenreich,  Paul  A., Trogdon,  Justin G., Khavjou, O. A., et al. „Forecasting the future of cardiovascular disease in the United States: a policy statement from the American Heart Association”, în  Circulation,  vol.  123,  2011,  pp. 933-944.

Schroen  Anneke T., Brownstein  Mark R., Sheldon G.F., „Women in academic general surgery”, în Acad Med, nr. 79, 2004, pp. 310.

Steudler François, “Hôpital, profession médicale et politique hospitalière”, în Revue  Française  de  sociologie,  vol. 14, nr. 1, 1973.

Tong, Carl W., Ahmad Tariq, Brittain, Evan  L., Bunch,  Jared,  Damp,  Julie.