Femeia în comunism

(Woman in Communism)

Silvia BOCANCEA

Alina Hurubean (coord.),Statutul femeii în România comunistă.

Politici publice și viață privată, Editura Institutul European, 2015

Lucrarea Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, coordonată de Alina Hurubean, apărută la Editura Institutul European în 2015, ISBN 978-606-24-0100-9, face parte din seria După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est (coord. Sorin Bocancea), studiile pe care le conține reprezentând contribuțiile participanților la Conferința națională „Statutul femeii în România comunistă” organizată la Iași, la 8 martie 2014. Aceste demersuri științifice oferă o perspectivă mai largă asupra statutului femeii și a dinamicii relațiilor de gen supuse condiționărilor istorice în regimul comunist. După cum ne anunță coordonatoarea, interogațiile pe care ele le formulează au în vedere subiecte ca: „Ce a însemnat să fii femeie în România comunistă? Care erau reprezentările sociale despre femei/feminitate? Cum era viața cotidiană în comunism pentru femei și pentru bărbați? Ce fel de egalitate promovau politicile publice? Ce fel de emancipare? Pe ce model de familie se bazau? Care erau relațiile de gen în viața publică și în viața privată/familială? Care au fost consecințele sociale ale politicilor pronataliste restrictive? Cum se definea raportul între stat și cetățeni? Care era identitatea politică a femeilor? A existat un feminism comunist în România? Ce conexiuni comparative putem face între România și alte țări comuniste? Care sunt încă legăturile și care sunt rupturile între comunism și postcomunism?” (p. 8).

Volumul este organizat pe trei mari teme: „Emanciparea femeii și egalitatea de gen în România comunistă. Distorsiuni și efecte perverse” (pp. 27-111), „Căsătoria, familia și politica demografică represivă a regimului Ceaușescu” (pp. 115-200) și „Identitatea discursiv-narativă a femeii între comunism și postcomunism: presa scrisă, istoria orală și imaginarul social” (pp. 203-286).

Prima parte grupează studiile Georgetei Ghebrea, Alinei Ilinca & Liviu Marius Bejenaru și al lui Radu Clit, ce abordează problema condiției femeii și modelarea socio-culturală a relațiilor între femei și bărbați. În studiul „Contextul de acțiune a egalității de gen înainte de 1989” (pp. 27-50), Georgeta Ghebrea ne propune o perspectivă care îmbină „analiza și evaluarea politicilor publice bazată pe elemente tehnice (cartografierea mecanismelor legislative și instituționale) cu o tentativă de identificare a unor elemente mai profunde și mai puțin vizibile, cum ar fi valorile și obiectivele latente” (p. 29).  Din acest unghi, autoarea afirmă că politicile de gen din acea perioadă valorizau egalitatea de gen ca armă ideologică și economică dar că ele nu urmăreau calitatea vieții femeilor, fiind utilizate doar ca mijloace de afirmare a superiorității regimului.

În „Gen, revoluție și război. O analiză comparativă asupra emancipării femeii în Uniunea Sovietică și România comunistă” (pp. 51-82) Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru evidențiază formalismul promovării egalității între femei și bărbați în timpul regimului comunist, faptul că egalitatea nu a implicat afirmarea și respectarea egală a valorilor femeilor și a bărbaților, ci mai curând impunerea standardului masculin și tratarea femeilor ca bărbați (p. 76). Pentru o mai bună înțelegere a rolului femeii și a condiției acesteia în societatea comunistă, în „Modelul femeii comuniste: Elena Ceaușescu sau Ana Pauker?” (pp. 83-111), Radu Clit propune compararea profilul Elenei Ceaușescu cu cel al Anei Pauker, pe de o parte, și, pe de alta, raportarea rolului primei la situația politică în care a trăit. Ipoteza sa de lucru este aceea că rolul atribuit Elenei Ceușescu în evoluția regimului comunist a fost influențat, parțial, de imaginea (negativă) pe care a avut-o Ana Pauker când s-a aflat la putere.

A doua parte a volumului grupează contribuțiile autorilor Luminița Dumănescu, Raluca Ioana Horea-Șerban & Marinela Istrate și Corina Doboș, care abordează problematica dinamicii vieții familiale și de cuplu precum și impactul asupra lor exercitat de politicile abuzive de creștere demografică și de intruziune a statului în sfera vieții private a familiei și a reproducerii. Modificările comportamentului matrimonial al românilor pe fondul procesului de industrializare, urbanizare și școlarizare sunt aduse în atenție de Luminița Dumănescu în „Regimul matrimonial în comunism” (pp. 115-137). Potrivit autoarei, familia tradițională a suferit  rupturi serioase în comunism, noua familie (nucleară) diferind prin mod de formare, caracteristici și funcții de cea de care s-a desprins, dar, după toate aparențele, în ciuda dezarticulării, familia românească a ieșit întărită din socialism (p. 134).

Despre cum anume acționa propaganda comunistă în favoarea politicii pronataliste ne ilustrează Raluca Ioana Horea-Șerban & Marinela Istrate în studiul „Rolul presei scrise în promovarea politicii pronataliste în ultimii ani ai regimului comunist” (pp. 139-169). Pentru a arăta cât de importanți sunt copii într-o familie dar și ce sentiment de ratare, de neîmplinire ar trebui să simtă  o familie lipsită de urmași, regimul comunist a apelat atât la presa scrisă cât și la audiovizual. Studiu de caz este revista Femeia din ultimii cinci ani ai regimului, publicație care prezenta realizările femeilor din câmpul muncii ca sudor, macaragiu, ca lucrător pe șantierele hidrocentralelor, în marile combinate ale industriei grele, totodată și soții și mame, cu cel puțin trei copii, care visau să îmbrățișeze meseriile părinților.

Ignorarea propagandei și a legii comuniste de către femeile care doreau să devină stăpâne pe trupul lor și să decidă momentul procreării cât și numărul urmașilor se termina de multe ori tragic, iar singurele vinovate erau femeile, bineînțeles. Studiul Corinei Doboș „«Decesul s-a produs din vina femeii…» fragmente din universul medico-juridic al pronatalismului ceaușist”, ce utilizează surse primare inedite din Arhiva Ministerului Sănătății, ne ajută să înțelegem mai bine „perversitatea alegerilor profesionale și morale pe care regimul comunist le «oferea» medicilor și femeilor”(p. 176), căci cerințele medicale necesare pentru stabilirea conduitei terapeutice se transformau […] în elemente acuzatoare cu consecințe penale la adresa femeii …” (p. 188).

Ultima parte a volumului reunește contribuțiile elaborate de Manuela Marin, Cătălina Mihalache și Alina Hurubean, ce pun în discuție mecanismele psihologice și sociale de construire a identității femeii. În studiul „Fabricând o nouă identitate politică: femeile turce și tătare în perioada 1948-960. Studiu de caz: Săteanca, Femeia și Dobrogea Nouă”, Manuela Marin analizează conținutul și modul în care discursul propagandei comuniste a creat și impus ca obligatorii anumite repere ale identității politice în cazul femeilor de etnie turcă și tătară și anume: participarea la cursurile pentru eliminarea analfabetismului și la colectivizarea agriculturii, însușirea unei perspective atesite asupra vieții, implicarea în acțiuni sociale în beneficiul comunității locale sau în viața politică a țării (p. 229). Cu toate acestea, statul comunist a utilizat și consolidat tradiționalele diferențe de gen legate de spațiul public și privat, chiar mai mult, prescripțiile identitare ale propagandei comuniste pentru femeile de etnie turcă și tătară și cele ale majorității românești se suprapun în mare măsură.

În investigația sa înscrisă în orizontul „istoriei orale” a comunismului, „Două femei, mai multe istorii”, Cătălina Mihalache oferă „mostre credibile despre experiența feminină din acei ani, despre opțiuni de viață, despre modele și transmiterea lor, despre dezacorduri cu vremurile sau cu cei din jur” (p. 232). „Aceste femei nu se plâng de dubla povară a muncii în casă și în afara ei (la serviciu); nu vorbesc despre nevoia de emancipare, ci despre continuitate și adaptare, despre nevoia de confort și promovare” (p. 251).

Condiția femeii în societatea românească de astăzi este surprinsă de Alina Hurubean în articolul „«Emanciparea prin muncă» și reconstrucția statutului femeii: o privire dinspre postcomunism” (pp. 255-286). Potrivit autoarei, în societatea românească actuală asimetriile și inegalitățile de gen sunt prezente și vizibile mai ales în sfera vieții publice, ca o reflectare a inegalităților în sfera vieții private (pp. 266-272). Constrângerile vieții cotidiene, modelel culturale care promovează centrarea pe familie și maternitate ca factori principali de structurare a identității feminine, lipsa exercițiului civic, ca și «antifeminismul preventiv» întrețin atitudinea de limitare sau de renunțare a femeilor cu privire la implicarea lor în viața profesională, în sfera publică și politică (p. 282).

Volumul Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată reușește să satisfacă așteptările atât ale celor interesați de politicile de gen, cât și ale celor interesați de comunismul românesc.