Issue 2(8)2015

Relansarea proiectului de integrare europeană presupune o luptă politico-culturală cu ideologia neoliberală

The revival of the European integration project requires a political and cultural struggle with the neoliberal ideology

Abstract

The conflicts within the European Union have always been and will always be purely political. The concentration of power in the hands of independent and supranational authorities leads to their removal from the control of the political institutions and democratic procedures. A revival of the European integration project could be based on a tough politico-cultural fight in a position to undermine the neoliberal ideology. Restarting the process of European integration cannot be the fruit of a ghostly economic recovery or stabilization of the balance states, but only as a result of a change in perspectives and objectives. To further be a viable project, the European Union needs some changes. Politically, it must be a question of political conflict recovery, reunification of alternative forces and proposing a different idea of ​​Europe compared with that of the markets, specific to the neoliberalism. In the ideal contents plan, the concept of solidarity needs to be re-proposed, as a legal principle that allows the establishment of links outside those of family or community type. In this respect, solidarity is not only a guardianship, but even a direct exercise of freedoms.

Keywords: migration, neoliberalism, solidarity, foreign, European Union.

Domnule Profesor, dumneavoastră considerați că astăzi, în Europa (și mă refer aici strict la spațiul entității politice al Uniunii Europeană) se află în desfășurare un război al civilizațiior sau cel puțin unul cu caracter religios religios?

Cred că dumneavoastră vă referiți la cartea lui Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și noua ordine mondială, unde faimosul politolog nord-american presupunea că noile conflicte ce vor apărea odată cu încheierea Războiului rece vor avea ca motivație diferențele de „civilizație” pe care autorul le-a identificat.  Cu toate acestea, dincolo de criteriile efemere și contradictorii pe care autorul nostru le-a identificat pentru a le clasifica, putem considera că fiecare „civilizație” acoperă în interiorul său realități atât de largi și greu de înțeles încât sunt greu asimilabile. În plus, Huntington asumă conceptul de cultură în sens naturalist, fără să se întrebe asupra proceselor ce au condus la apariția respectivelor identități culturale. „Cultura” preia, în acest fel, o conotație pre-politică iar, prin urmare, și conflictele dintre culturi apar ireductibil din „mentalitatea” caracteristică fiecărei civilizații. Am putea vorbi, în termeni actuali și desigur mult mai rafinați, de un darwinism cultural.

În mod asemănător am putea folosi același timp de raționament și la tema ce privește conflictul dintre religii. Totuși, eu consider că, dimpotrivă, conflictele din interiorul Uniunii Europene au fost dintotdeauna și vor fi întotdeauna de natură strict politică. Asistăm în sfera economico-productivă la o concentrare a puterii în termeni financiari și tehnologici. În fața acestor procese de verticalizare se dezvoltă ca model omogen un sistem instituțional care tinde să se suprapună tradiționalelor forme de guvernare de secol XIX. Acest nou sistem instituțional este o rețea alcătuită din autorități independente și instituții supranaționale (ce folosește cu precădere și din ce în ce mai des standardele de calitate și certificare ale agențiile private). Caracteristica acestei „forme de guvernare deteriorate” este că reduce conexiunea în interiorul Statului modern dintre normă și teritoriu și, ca urmare, apare fenomenul sustragerii controlului acestora din partea instituțiilor politice și a procedurilor democratice, care au rămas în continuare în paradigma orizontului statal-teritorial. Aceste puteri noi se legitimează pe nedovedita prezumție că aparțin sferei necesității tehnice, ce apar ca fiind din ce în ce mai convingătoare, cu cât nu provin din interiorul unei voințe politice, ci din însăși natura fenomenelor economice și sociale.

Uniunea Europeană, ce este un proiect politic prin excelență aparținând perioadei postbelice, s-a transformat în timp într-un exemplu de putere deteriorată. Cei care se opun acestor procese (care nu sunt neapărat necesare) au rămas ancorați în logica de guvernare a secolului trecut.

Aceste forțe antagoniste nu au fost în stare să elaboreze nici în plan organizatoric, nici în plan cultural, și mai ales în cel politic, o strategie în fața sfidării lansate de către neoliberalism. Acestea au demonstrat că au fost în stare să manifeste doar o majoră confuzie care le-a condus la luarea unor poziții defensive și de respingere. Drept urmare, este necesar să repolitizăm conflictele sau să le neutralizăm catalogându-le ca probleme de „ordine publică” sau ca un rezultat al unei eficiențe reduse în aplicarea soluțiilor tehnice propuse de către „experți”.

Cum evaluați politicile europene ce privesc domeniul integrării migranților din spațiul intra și extracomunitar?

Punctul meu de vedere este în totalitate negativ, pornind de la simpla constatare că Europa nu are o politică de primire a migranților. Aceasta se limitează doar să gestioneze (și o face rău!) criza. Iar această politică este în așteptarea posibilității de a controla sau bloca fluxurile de migrație provenite cu precădere din arealul meridional al Mediteranei. Pentru a nu vorbi de afirmațiile ridicole ce vorbesc de bombardarea vaselor cu migranți sau de intervenția militară în Libia. Aceste puncte de vedere ne permit să înțelegem, dacă mai era încă nevoie, mizeria clasei politice europene. Europenii nu își dau seama (și, totuși, istoria ar trebui să ne învețe ceva) că procese migratorii atât de masive nu pot fi guvernate: este nevoie să dezvoltăm, într-o perioadă foarte scurtă de timp, politici reale de primire și integrare a migranților care, să nu uităm, fug din fața unor situații teribile care sunt, în cea mai mare parte a lor, rezultatul deciziilor iresponsabile luate la nivelul politicii internaționale ale puterilor europene, UE fiind la rândul său parte; în timp, este necesar ca UE să își elaboreze o politică externă proprie, autonomă, care să aibă puterea de a intra în competiție cu marile puteri imperiale ce sunt SUA, în primul rând, apoi Rusia, iar aici suntem obligați să includem și China.

Trebuie să afirmăm cu un realism crud: NATO este pentru Europa o cămașă de forță pe care actualele condiții globale nu o mai fac acceptabilă, pentru că SUA și Europa sunt purtătoarele, de multe ori, ale unor viziuni adeseori contradictorii. Unica politică ce trebuie să fie adoptată este aceea de a colabora la nivel de egalitate cu țările nordafricane și din Orientul Mijlociu pentru a putea rezolva probleme cauzate de imigrație.

Ce înseamnă astăzi a fi „străin” în cadrul Uniunii Europene? 

Situația străinului, mai ales dacă prin acest termen ne referim la migrant, este cu mult dincolo de limitele umane ale milei. Tragediile care au loc în fiecare zi în Mediterana, cu mii de morți, așteaptă în zadar dreptate. Pentru cei ce supraviețuiesc odată ce au ajuns pe teritoriul european, situația care îi așteaptă este aceea a unei adevărate suspendări a oricărui tip de drepturi. Ei sunt închiși în centre – pe care doar o nesecată imaginație le poate considera a fi „ Centre de primire a solicitanților de azil” – ce sunt asemănătoare închisorilor sau, așa cum se întâmplă în zilele noastre la Roma, Milano, Ventimiglia, sunt abandonați pe stradă sau în gări.

Adeseori, imigrația, așa cum se întâmplă în ultimele săptămâni la Roma, reprezintă ocazia declanșării unor înspăimântătoare cazuri de corupție între societățile care gestionează primirea acestora și administratorii publici. Aceste fenomene sunt cu atât mai odioase cu cât se întâmplă pe spinarea celor mai nevoiași și lipsiți de apărare.

Însă aspectul cel mai grav în domeniul consecințelor politice și sociale care este asimilat cu imigrația este percepția de nesiguranță. Ecuația imigrant = delincvent (sau, în anumite situații, terorist) este mai puternică decât orice alt tip de dezmințire, ce provine dealtfel din datele pe care le avem la dispoziție. Fondată pe această frică nerealistă, dar care de acum este puternic înrădăcinată în cadrul unor largi straturi ale populației, dreptele xenofobe își construiesc propriile platforme politico-electorale. Iar după aceea, pentru a eclipsa acel ethos fără de care niciun tip de politică nu poate supraviețui, clasa noastră conducătoare atât de disfuncțională a uitat cuvintele din Evanghelia lui Marcu: „căci flămând am fost și mi-ați dat mâncare, am fost însetat și mi-ați dat să beau; eram un străin și m-ați găzduit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, închis și ați venit pe la mine”.

Putem vorbi astăzi de o criză ideologică a Uniunii Europene sau mai degrabă de o „criză a mitului” UE?

Dacă prin criză ideologică înțelegem o criză a idealurilor ce le-au împins după război pe anumite state să dea viață unui prim proiect de unificare europeană, constatăm că aceasta nu există: acele idealuri sunt astăzi din ce în ce mai actuale. Totuși, este de necontestat astăzi faptul că UE traversează o profundă criză ce se manifestă cu precădere în dificultățile de a elabora acele politici ce sunt cu adevărat comune. Din modestul meu punct de vedere, criza UE este în mod esențial politică. De la Maastricht încoace, procesul de integrare europeană a asumat conotații din ce în ce mai pregnant neoliberale. Pe scurt și în cuvinte puține, piața este motorul și arbitrul în jurul căruia sunt organizate economiile, politica, societatea. Corolarul acestei opinii este că oricărui obiect sau relație, chiar și socială, îi poate fi atribuit un preț. Consecința acesteia este că așa numitele „sfere din afara pieței” tind în mod inevitabil să se restrângă.

Proiectul neoliberal ne demonstrează astăzi propriile limite – chiar dacă continuă să își conserve prestigiu și autoritate – ce se regăsesc în interiorul propriilor principii fondatoare. A pune piața și, deci, interesul privat ca singură mișcare înseamnă că ne condamnăm la o viziune limitată. Interesele prin natura lor au o privire îndreptată către realitatea imediată. Incapabile să producă ordine, vor conduce în mod necesar la haos și anarhie și, drept urmare, interesul este pus în mod constant în pericol.

Criza ultimelor două decenii, ce nu s-a reflectat doar în Europa ci la nivel global, în finanțe, economie, relațiile internaționale este produsul invalidării vechilor criterii de secol douăzeci. În acest gol, particularul și nu generalul tinde să se universalizeze: este haos. Dacă am recunoaște că în această analiză există un oarecare fundament, atunci o relansare a proiectului de integrare europeană ar putea să se bazeze pe o luptă dură politico-culturală (capabilă să organizeze și să coaguleze forțe ce acum sunt disipate și lipsite de perspective) în măsură să submineze ideologia neoliberală. Trebuie să continuăm a spune că: reînceperea procesului de integrare europeană nu poate fi rodul unei fantomatice reveniri economice sau a unei stabilizări a balanțelor statelor, ci doar ca urmare a unei schimbări a perspectivelor și obiectivelor.

Asistăm la o criză a modelului social european? 

Desigur, modelul social european – așa cum noi l-am cunoscut în variantele sale naționale axate pe securitate socială, furnizată de sistemele bunăstării sociale și încrederea în rolul progresist ale instituțiilor publice – a fost în mare parte demontat în baza unei interpretări parțiale ale Agendei 2000 Lisabona. Atacul asupra modelului social european a venit în primul rând pe terenul politico-instituțional. Politicile neoliberale au reprezentat o adevărată ruptură (chiar dacă în sine ele reprezintă o continuitate cu trecutul) în raport cu sistemele democratice ce s-au afirmat după al doilea război mondial. Primatul, în spiritul secolului XX, al sferei politice asupra celei economice s-a răsturnat odată cu neoliberalismul.

Consecința acestei inversări este că procesele de democratizare apar ca un obstacol în fața desfășurării logicii de piață. De aici tentativa de a scinda cuplul participare/decizie. Decizia nu mai este o sinteză finală a unei participări, cea mai amplă posibilă între actorii individuali, colectivi și instituții. Aceasta tinde să se autonomizeze în raport cu sfera publică și să se reprezinte ca fiind de tip „tehnic”. Evident că în fața acesteia apare superfluu și insuportabil orice fel de control democratic. Nemulțumirea față de activitatea politică din partea cetățenilor, care se manifestă printr-o redusă afluență la seriile de alegeri și neîncrederea în clasa politică actuală, găsește o rațiune profundă în dezarticularea binomiului participare/decizie.

Deprecierea medierii democratice produce un vot instituțional în care cade vicitmă, în primul rând, Statul. Acesta din urmă apare ca fiind un prestator de servicii în beneficiul figurilor independente: consumatori, utilizatori, producători, contribuabili etc., etc. Statul nu mai încorporează niciun interes colectiv, niciun exemplu de egalitate socială sau de funcție redistributivă.

Până la urmă, modelul social european, așa cum a fost enunțat și realizat începând cu anii ’40 ai secolului trecut, nu mai are niciun motiv de a exista atâta timp cât au dispărut ipotezele etice, adică mai exact acea legătură între democrație, welfare și sistemul de valori. În planul practic, politicile de liberalizare și de commodofication au dat o nouă lovitură și poate definitivă modelului social european.

Care credeți că este astăzi „marele păcat” al Uniunii Europene? 

Din răspunsurile anterioare apare clar care este părerea mea: marea limită a procesului de integrare europeană este deficitul democratic. Desigur, nu este posibil să fie introdus imediat, la nivel continental, raportul parlament-guvern pe care îl întâlnim la nivelul statelor membre. Sunt mult mai importante diferențele (de orice tip: economic, cultural de venit) existente între diferitele „regiuni” europene. În același timp, reducerea organului legislativ în raport cu cel executiv (de altfel, procesul este tipic pentru toate democrațiile occidentale din ultimele decenii) se dovedește a fi periculos tocmai din cauza acelui minunat și de nereprimat „concert al diferențelor” care caracterizează Uniunea Europeană.

Doar în interiorul unui organ reprezentativ acea bogăție a diversității poate fi, în același timp, exaltată și identificate momentele de sinteză. Predominanța organelor non-reprezentative slăbește pluralitatea, impunând doar puterea egoismelor celor puțini. În spatele executivelor va continua să acționeze rațiunea de stat. Acesta este marele păcat, adevăratul scandal pe care trebuie să îl respingem.

Este posibilă o reântoarcere a naționalismelor? 

Criza economică și stoparea procesului de integrare pot să creeze condițiile, și în parte deja a făcut-o, pentru afirmarea mișcărilor naționaliste. Credința că închistându-ne în propriile particularități ar fi mai ușor să facem față loviturilor globalizării cucerește consensuri din ce în ce mai mari. Nu trebuie să subestimăm periculozitatea acestor poziții considerându-le un simplu folclor sau nostalgii lipsite de efecte. Naționalismul care, sub ochii noștri, începe să prindă formă și conștiință prezintă caractere inedite și ne creează dificultăți să îl individualizăm.

Ne gândim imediat la Frontul Național al lui Marie Le Pen, care i-a preluat conducerea. Abandonând sloganurile violent rasiste și conservatoare din trecut, Le Pen a știut să îmbine temele clasice naționaliste cu apărarea celor care au fost cel mai dur loviți de criza economică și de procesele de globalizare. Această mixtură periculoasă de autoritarism, autarhie și apărare a statului bunăstării sociale (cetățenia ca atribut inseparabil al naționalității), a avut un succes major în cadrul electoratului dur al stângii istorice, răvășind geografia politică franceză și proiectând Frontul Național către succese electorale de negândit doar în urmă cu câțiva ani.

Frontul Național a devenit modelul către care extrema dreaptă europeană privește cu interes și admirație. Acesta ne face să înțelegem cât ar putea să fie de distrugătoare consecințele afirmării noii drepte naționaliste în scenariul politic european.

Ce ar fi de făcut pentru continuarea cu succes a proiectului european?

Cred că în plan politic trebuie să se pună problema relansării conflictului politic, reunificarea forțelor alternative și propunerea unei idei diferite de Europa în comparație cu aceea a piețelor, specifică neoliberalismului.

În planul conținuturilor ideale este nevoie să fie repropus conceptul de solidaritate, înțeles totuși – sau nu în mod exclusiv – nu în sens voluntarist și personalist ci ca un principiu juridic. Într-adevăr, acesta s-a născut tocmai pe acest teren și acesta îi este semnificația ce trebuie să fie recuperată: solidaritatea ca obligație juridică ce permite instaurarea unor legături în afara celor de tip familial sau comunitar.

Acesta trebuie să fie punctul central pe care să se instituie principiul de organizare a instituțiilor comunitare, ce nu trebuie să fie limitat doar în spațiul drepturilor sociale, ci să se extindă în orice formă de drepturi. În acest sens, solidaritatea nu este doar o tutelă, ci chiar și un exercițiu direct ale libertăților. Pus ca obligativitate în sensul de a frâna procesul de mercantilizare a societății, principiul solidarității a găsit deja în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, adoptată la Nissa în anul 2000, o primă formă embrionară. Este nevoie ca punctele ce se regăsesc în ea să fie întărite și continuate ca parte a unui proces.

Interviu cu domnul profesor Angelo Chielli

Interviu realizat de Prof.univ.dr. Sorin BOCANCEA

Traducere: Dr. Ioana Cristea DRĂGULIN

Vizualizare articol: [hits]