Utopia lui Machiavelli[1]

 (Machiavelli’s Utopia)

William J. CONNELL

 (Traducere realizată de Ioana Cristea Drăgulin)

S-ar putea considera că „Utopia lui Machiavelli” se referă la o carte care, precum țara Utopiei nu a existat niciodată. Thomas Morus a scris un volum intitulat Utopia; Niccolò Machiavelli nu. Uneori se spune că Principele lui Machiavelli descrie, de asemenea, o distopie.

Cu toate acestea, eu mă gândesc la o anumită carte. Se poate argumenta că a cincea ediție, ce poate fi considerată în anumite privințe misterioasă a Utopiei, care a fost tipărită la Florența în 1519, a avut o legătură interesantă cu Machiavelli.

Utopia a fost publicată acum 500 de ani în anul 1516, la Leuven și a fost editată într-o variantă splendidă de către Erasmus din Roterdam. Cartea a cunoscut imediat un mare succes. Prima ediție a fost urmată de o altă apariție, de această dată în limba franceză care a fost publicată la Paris în anul 1517 și de alte două ediții publicate un an mai târziu la Basel pregătite de Froben. Specialiștii consideră că aceste prime patru ediții, care au avut un rol important pentru a impune textul în atenția contemporanilor, sunt cele care au cunoscut amprenta autorului, însă a cincea, care a fost editată de către editura Giunti din Florența în decembrie 1519, pare în acest context destul de ciudată. Acest volum nu a fost difuzat ca o lucrare de sine stătătoare, ci este împreună cu alte texte traduse din Luciano din Moro și din Erasmus care fuseseră deja publicate. Colecția de studii a lui Luciano fusese publicată de editura Aldine din Veneția în anul 1516, iar această versiune se regăsește și în ediția Giunti.

Specialiștii au fost dezorientați de faptul că Utopia a fost publicată de editorul Giunti la sfârșitul volumului. În anul 1519 lucrarea lui Moro era încă destul de proaspătă și se vindea bine; erau puține rațiuni pentru a o ascunde în cadrul unui volum colectiv. Noile descoperiri documentare din cadrul arhivelor din Florența și din împrejurimi aruncă o nouă lumină asupra acestui volum ciudat, iar unul dintre aspectele dintre cele mai stimulante privește aspectele comune cu Niccolò Machiavelli.  Această legătură probabilă cu Machiavelli este importantă deoarece istoricii au preferat, în ultimele decenii, să descrie originile și impactul Umanismului  în nordul Europei și în Italia în variante diferite. Această mărturie recentă și nouă în același timp  ne arată că dezbaterea intelectuală în Europa, în anii anteriori Reformei, era mult mai organică decât se consideră în mod curent. Aceasta îl aduce pe Machiavelli în interiorul curentului principal al vieții intelectuale a Renașterii, cu toate că mulți specialiști au considerat că secretarul florentin era un autodidact și un gânditor liber, și ne permite să discernem cum, în perioada anterioară mișcării luterane, Morus și Erasmus au contribuit în spațiul tendințelor de gândire care erau mai radicale în raport cu politica și religia de cât este în mod general cunoscut.

În urmă cu aproximativ 35 de ani, prin intermediul cercetărilor independente, specialiștii Silvana Seidel Menchi și Carlo Dionisotti arătau că ediția Utopiei din anul 1519 apare în tomul trei din cadrul unei colecții care aduna studii erasmiane, publicate de către editura Giunti între  anii 1518 și 1520 și că fiecare dintre aceste apariții reprezenta o copie a unor volume ce fuseseră publicate anterior de editura Aldine.

Primul conținea traducerea erasmiană din Ecuba și din Ifigenia in Aulide de Euripide; al doilea era din l’Elogio della Follia; al treilea volum propunea scrierile Luciano – Utopia; al patrulea a fost o culegere de gramatică completată de tratatul lui William Lily, Sulle otto parti del discorso, dar care în realitate i-a fost atribuit lui Erasmus, în timp ce al cincilea era o culegere de studii din Erasmus pe temele ce privesc principii și politica, și aduna Il lamento della Pace și L’educazione del principe cristiano, împreună cu o serie de traduceri ale sale din Isocrate și Plutarh despre principii, la care se adăuga față de ediția editurii Aldine două contribuții: faimosul text intitualt  I Sileni di Alcibiade și Orazione sulla virtù.

Dionisotti a scos în evidență că volumul Luciano – Utopia pare că a fost tipărit în condiții particulare și că este posibil să fi fost retras de pe piață, deoarece, într-un inventar realizat  de editură la 85 de ani mai tâziu de la anul apariției acestuia rezultau că sunt în continuare exemplare care nu au fost vândute. Atât Seidel Menchi cât și Dionisotti, au remarcat că lucrările la seria erasmiană care includea și Utopia au pus accente pe teme politice și seculare. Lipseau atât scrierile religioase și devoționale cât și cele din domeniul retoricii. Se vede că florentinii care au publicat volumul au acordat o atenție deosebită scrierilor lui Erasmus și Moro prin prisma propriilor realități politice.

Pentru a reconstrui istoria care se află în spatele ediției Giunti este necesar să începem de la momentul vizitei pe care Erasmus a făcut-o la Florența, care avusese loc cu 13 ani mai devreme. Acesta a vorbit mult despre această călătorie italiană care s-a încheiat în anul 1509. El a acceptat în anul 1506 să fie tutorele a doi dintre fii medicului regelui Henric al VII-lea, care era un genovez. S-a presupus că Erasmus i-a acompaniat  pe tineri pe parcursul studiilor universitare pe care aceștia le-au desfășurat la Bologna în schimbul unor sume de bani și a acoperirii cheltuielilor de întreținere. În luna iunie a acelui an, cei trei au trecut Canalul Mânecii iar la Paris, Erasmus a lăsat spre publicare editorului Badius două volume. Unul dintre acestea includea traduceri din Ecuba și din  Ifigenia in Aulide, iar celălalt era un volum de traduceri din Luciano. Euripide a fost publicat la Paris în septembrie 1506; Luciano nu a apărut mai devreme de noiembrie, iar informațiile arhivistice ne spun că între timp Erasmus a trimis la Florența mai multe traduceri care au fost adăugate ulterior. De la Paris, micul grup a urmat calea spre sud și a traversat Alpii. La momentul în care au ajuns la Bologna, Erasmus a aflat cu frică și uimire că orașul se afla în pragul de a fi atacat. Papa Iulius al II-lea se afla în fruntea unei armate pentru a ataca orașul și ca urmare, Erasmus și cei doi tineri s-au îndreptat spre Florența. Specialiștii s-au plâns adeseori de faptul că există prea puține informații despre prezența lui Erasmus în orașul care, pentru anumite aspecte, era în continuare capitala Renașterii europene. Tot ceea ce se știa era că acesta traducea la acel moment textele din Luciano, în timp ce aștepta publicarea lucrării sale lăsate la Paris. Ceea ce este clar, despre prezența lui Erasmus la Bologna, este că acesta se afla pe 11 noiembrie la Bologna deoarece a participat la intrarea triumfală a Papei Iulius.

Avem în același timp, o scrisoare de-a lui Erasmus scrisă 20 de ani mai târziu la Basel în care spune mai multe lucruri despre șederea sa la Florența.  În această scrisoare, în care regăsim accente comice, Erasmus îi povestește adresantului despre o explozie care avusese loc într-un magazin de praf de pușcă din Basel. Naratorul nostru povestește cum, în condițiile în care acest praf de pușcă se afla în păstrare într-o încăpere situată lângă un bordel, explozia le-a pus pe fugă pe toate prostituatele și pe clienții acestora goi, pe străzile orașului. Însă ceea ce este mai interesant pentru noi este faptul că această experiență i-a amintit de zgomotul  pe care care l-a auzit cu mulți ani înainte, atunci când se afla la Florența în așteptarea intrării triumfale a Papei în Bologna. Acesta se afla cu prietenii săi la studiu, iar la un momendat a simțit nevoia să își facă nevoile fiziologice.  În timp ce natura își urma cursul firesc, a auzit un zgomot foarte mare care l-a obligat să se îndrepte în fugă către prietenii săi. Imediat un medic și-a dat seama de ceea ce se întâmplase și le-a povestit că trei surori fuseseră lovite de un fulger, iar două dintre acestea muriseră.

Citarea Papei Iulius al II-lea, într-un moment în care își satisfăcea nevoile fiziologice face referire, probabil, într-o manieră fină la dialogul lui Erasmus care apare în Julius exclusus, în timp ce referirea la experiența nefericită a surorilor ne poate indica un dubiu despre viața religioasă a acestora. Dar, ceea ce este mai important pentru noi este că scrisoarea ne indică cum Erasmus se afla în gazdă la prieteni, pe parcursul sejurului său la Florența, care până acum nu au fost identificați. Prin intermediul unui jurnal ținut de negustorul Luca Landucci aflăm că data la care a avut loc această descărcare a fulgerului a fost 4 noiembrie 1506, și că locația lovită a fost Conventul dominican Sfânta Ecaterina. Cum sediul acestuia era situat în apropierea Bibliotecii San Marco, putem să tragem concluzia că Erasmus studia la acea dată acolo. Chiar dacă nu cunoaștem identitatea prietenilor lui Erasmus, cineva din Florența pare că și-a amintit de prezența lui Erasmus în oraș chiar dacă trecuse mult timp de atunci. Mai mult, dacă ne uităm cu mai multă atenție la seria erasmiană publicată de Giunti între anii 1518-1520, primul și al treilea volum – Euripide și Luciano –  cuprindeau tocmai lucrările de care se preocupa Erasmus în perioada în care se afla la Florența, în anul 1506.

În condițiile în care seria erasmiană nu ne oferă urme evidente despre cine a fost cel care le-a ales pentru a fi publicate, Dionisotti a preluat o indicație de la Roberto Weiss, un profesor de italiană care a avut o lungă carieră în cadrul University College din Londra, ce este considerat a fi o autoritate în domeniul legăturilor dintre umaniștii italieni și cei britanici. În anul 1521, editura Giunti a publicat un vocabular grec de gramatică din secolul al II-lea, atribuit lui Iulius Polux. Acesta conține o scrisoare a lui Antonio Francini, care a condus apariția publicațiilor din limba latină și greacă, care fusese adresată nici mai mult nici mai puțin decât medicului regal al lui Henric al VIII-lea, Thomas Linacre, care pe parcursul vieții sale a fost un tovarăș de lecturi ale lui Morus și Erasmus. Francini, în scrisoarea sa, elogiază cuceririle umaniștilor englezi Linacre, Morus, Grocyn, Pace și Tunstall, și se laudă că el însuși a fost cel care a îngrijit Utopia la momentul în care se afla spre tipărire. Linacre studiase în anii ’90 ai secolului al XV-lea la Florența și deși lui Francini îi părea rău că nu a reușit să îl întâlnească pe acesta în acel moment , el devenise un prieten apropiat, fiind cel care a făcut posibil să ajungă la Giunti diferite publicații pentru fostul său maestru, un anume „Giampiero Machiavelli”. Menționarea unui „Machiavelli” care se afla în realații cu Linacre și Morus este pur și simplu fascinant, însă deși  Weiss și Dionisotti au încercat pentru o lungă perioadă de timp să facă legătura cu faimosul Niccolò, niciunul dintre aceștia nu a reușit să fie în gradul să îl identifice pe acest Giampiero. Fără dubiu, Giampiero Machiavelli nu apare în registrele fiscale și de botez din Florența; și nici măcar în genealogiile familiei.

Însă recent, ca urmare a identificări de noi documente de arhivă, a fost posibil ca Giampiero Machiavelli să fie identificat. Foarte important în cadrul discursului nostru este că acesta a fost un preot, ceea ce explică de ce nu apărea în mai multe tipuri de documente. De facto, Giampiero se ocupa de susținerea serviciului religios în cadrul bisericii din Sant’Andrea in Percussina, care se afla în afara orașului Florența și care se învecina cu ferma familiei unde ruda Niccolò a scris Principele, „îmbrăcat în haine regale și bisericești”.

În urma studierii vieții lui Giampiero rezultă că acesta era destul de apropiat de Niccolò. A fost chiar secretarul florentin cel care a reușit să evite anumite legi ale Bisericii pentru ca Giampiero să poată avea postul de preot în cadrul bisericii ce se afla în apropierea fermei ce aparținea familiei. În anii în care Niccolò a deținut demnități în cadrul cancelariei din Florența Giampiero a fost ales membru al uneia dintre cele mai importante și prestigioase frății a orașului; „la Misericordia”, și devine directorul școlii florentine. Se poate documenta că cei doi veri au împărțit un interes comun pentru filosofia epicureană a lui Lucrețiu. A fost probabil în 1497 că Niccolò a realizat o traducere completă (de mute ori descrisă ca o „ediție”) a De rerum natura, în timp ce în anul 1504 a fost publicată o parafrază în proză a primelor trei cărți din poemul lui Lucrețiu în care se găsește și o prefață scrisă de Giampiero.

Împotriva celor doi, Niccolò și Giampiero, s-au îndreptat și susținătorii lui Girolamo Savonarola. Mai știm din Dialoghi de Antonio Brucioli că amândoi verii au luat parte la discuțiile literare și filosofice care se țineau în Grădinile Rucellai din  Florența.

Nu avem motive să considerăm că Niccolò l-a întâlnit pe Erasmus în timp ce acesta din urmă se afla la Florența, chiar dacă ar fi putut exista o întâlnire între aceștia. Erasmus aștepta vești despre Iulis al II-lea, iar pe 28 octombrie, cu șapte zile înainte de zgomotul pe care Erasmus ș-il amintea atât de bine, Niccolò se întorsese la Florența dintr-o misiune diplomatică pe lângă Iulius al II-lea aducând vești proaspete despre avansarea trupelor papale în peninsulă. Oricum, este puțin probabil ca Giampiero, fiind unul dintre prietenii vechi ai lui Linacre, să fi putut să îl întâlnească pe Erasmus în anul 1506 și, luând în considerare rolul atribuit de Francini, să fi putut să sugereze publicarea volumelor lui  Euripide și  Luciano.

Dar mai rămâne încă o istorie mult mai complexă care este legată de această legătură florentină cu spațiul umanismului nordic care mai rămâne să fie povestită. În anul 1510, savoranazii din Florența au blocat alegerea lui Giampiero în calitate de capelan al catedralei. Ca urmare, acesta și-a dat demisia din funcția deținută în cadrul școlii ce aparținea de catedrală și, urmând exemplul lui Erasmus a acceptat o slujbă de profesor în afara Florenței al unui tânăr, promițător și bogat tânăr cleric care se pregătea să înceapă studiile universitare. Astfel a început o legătură strânsă care a durat un deceniu cu Lorenzo Bartolini.

Bartolini, era un văr de departe al lui Niccolò Machiavelli, care aparținea unei familii ce ocupa însărcinări importante în cadrul Republicii florentine în timp ce, prin intermediul propriei bănci, gestiona afacerile financiare ale familiei Medici ce se afla în exil. Neta dinstincție dintre „republicani” și „Medicei” pe care istoricii au folosit-o pentru a cartografia rețelele alianțelor florentine, în această perioadă pur și simplu nu funcționează. Tânărul Lorenzo Bartolini era mult legat de cardinalul exilat Giovanni de Medici, care îi acordase anumite beneficii foarte profitabile, printre care cel mai important a fost acela de abate în cadrul bogatei confrerii agostiniane  Sainte-Marie d’Entremont din Savoia de sus.

Călătoriile lui Bartolini pentru studiile sale universitare, împreună cu Giampiero în calitate de institutor au inițiat în anul 1511, prima fiind cea spre Pavia, fiind de scurtă durată în condițiile în care cei doi au fost obligați să se întoarcă la Florența în anul 1512, atunci când trupele elvețiene au invadat orașul. În octombrie 1513, la momentul în care vărul lui Giampiero, Niccolò, avansase deja în scrierea Principelui aceștia au părăsit Florența pentru a studia, de această dată, în Franța, pentru început la Valence pe Rhone, și apoi, între anii 1514-1519, la Universitatea din Paris.

Într-un volum contabil, care este astăzi conservat în cadrul unei arhive private din afara orașului Florența au fost înregistrate cheltuielile de călătorie ale tânărului Lorenzo Bartolini. Prin coroborarea acestor sume, care oferă date clare, cu contractele notariale din Florența și alte informații lacunare care provin din mai multe surse, a fost posibilă realizarea unei liste impresionante cu persoanele pe care acești doi florentini, Lorenzo Bartolini și Giampiero Machiavelli, au intrat în contact, în timpul studiilor de la Pavia și de la Valence, unde urma cursurile juristului Filippo Decio, care predase dreptul canonic la Florența, atunci când Giampiero era student. A fost Decio cel care a furnizat justificarea legală pentru Regele Franței Ludovic al XII-lea, care aspira să îl detroneze pe Papa Iulius al II-lea, pe parcursul lucrărilor Consiliului din Pisa din anul 1512 și care a fost ulterior ales de către regele Henric al VIII-lea să aducă argumente în susținerea divorțului acestuia.

La Valence, cei doi l-au întâlnit pe umanistul Christophe de Longueil, pe care l-au ajutat la acoperirea cheltuielilor pe parcursul mai multor ani. La Paris l-au întâlnit pe medicul anti-arabist Pierre Brissot tocmai în perioada anterioară deciziei de a călătorii în Lumea Nouă, în căutarea unor noi plante medicinale. Bartolini a fost bine primit de cercul de intelectuali care gravitau în jurul lui Lefèvre d’Étaples, care la acel moment îl studia pe Aristotel și care este citat în textele lui Josse Clichtove și Gérard Roussel. Este posibil ca Linacre să îi fi întâlnit pe cei doi în anul 1514 în Franța, atunci când a însoțit-o pe Maria Tudor care s-a căsătorit cu Ludovic al XII-lea. Legătură trebuie să fi rămas solidă, și asta, putem să înțelegem dintr-o scrisoare a lui Linacre care îi era adresată lui  Giampiero care poate fi datată de la începutul lui decembrie 1513.

Volumul contabil, în schimb, în timp ce ne furnizează informații despre legăturile dezvoltate de către cei doi florentini, aruncă și o lumină asupra intereselor acestora de tip intelectual. La Paris, ei au primit multe pachete cu cărți în limba latină și greacă din Veneția și Florența. Puține dintre acestea sunt amintite în această contabilitate, însă au putut să fie identificate un  Sallustio și o ediție din lucrările lui Plutarh care fuseseră cumparate pentru Giampiero, așa cum mai apare și un Luciano în limba greacă, un De rebus gestis Francorum de Paolo Emili, un Ptolemeu, un Dioscorides, și o traducere di grecul Giovanni Lascaris a tratatului Sulle malattie dei cavalli. Consistența numărului cărților cumpărate este demonstrată de momentul în care activitatea de institutor al lui Giampiero a ajuns la sfârșit în anul 1521, atunci când Lorenzo i-a permis să rețină 200 de cărți.

Un alt intelectual francez, pe care care cei doi florentini l-au frecventat, a fost Guillaume Budé. Spre încheierea șederii la Paris a celor doi, deoarece etapa educațională a lui Bartolini stătea să se încheie, cei doi și-au planificat călătorii în Anglia, la Morus și la Erasmus în Flandra, primind în acest sens scrisori de recomandare din partea lui Budé. La întoarcerea acestora la Paris, în toamna anului 1519, Bartolini și-a absolvit bacalaureatul iar cei doi s-au întors în patrie, la Florența.

Datorită acestei reconstruiri a contextului este posibil să furnizăm detalii mai aprofundate despre seria erasmiană publicată de Giunti. Atât Giampiero cât și Lorenzo se bucurau de legături strânse cu editura Giunti, care i-a dedicat lui Lorenzo Iliada sa din 1519.  Datele de publicare ale primelor trei cărți a seriei erasmiene – Euripide, Elogio della Follia, și Luciano-Utopia –  ne sugerează că acestea au fost gândite înainte de vizita realizată la Morus și Erasmus. Ceea ce demonstrează marea considerație și respectul de care aceștia se bucurau la Florența. În ceea ce privește cărțile numărul IV și V ale seriei, aceastea au fost publicate imediat după revenirea acestora la Florența. Al patrulea nu făcea altceva decât să aducă la zi un manual de gramatică, ce fusese deja publicat anterior de către editura Aldino, incluzând și noua (care imediat se va dovedi a fi foarte importantă) gramatică Sulle otto parti del discorso, pe care aceștia o primiseră fie în Anglia fie în Flandra. Însă volumul numărul cinci care este și ultimul din serie și are legătură cu principiile, poate fi explicat reîntorcându-ne la vărul Giampiero, al lui Niccolò.

Niccolò Machiavelli a devenit șomer începând cu anul 1512, atunci când a fost concediat din funcția sa deținută la cancelarie. Mai rău, în anul 1513 a fost chiar arestat, torturat și închis pentru o scurtă perioadă de timp în urma unei acuzații de conspirație. Au existat tentative pentru a fi reabilitat, dar după anul 1515 acesta a fost ținta unor critici foarte dure datorită publicării Principelui.

Cu toate acestea, el continua să aibă prieteni importanți care sperau să reușească să îl reabiliteze și să îi ofere un loc de muncă în apropierea familiei Medici. O parte dintre aceștia erau legați de editura, care în anul 1521 a publicat lucrarea sa Arte della guerra. Mai mult, pare că toate scrierile mai „machiaveliste” ale lui Erasmus par să fi fost adunate în acest volum număr cinci de la Giunti.  Într-adevăr, avem motive să credem că acestea au fost selecționate cu intenția de a ușura situația lui Machiavelli. Dacă  Principele lui Machiavelli ar fi putut să fie primită ca o simplă abordare a fostului secretar florentin, împreună cu Erasmus, Isocrate și Plutarh, care tratau teme inerente principatului și conducerii statului, mesajele sale tăioase puteau să fie considerate ca fiind parte a unui context mai larg și ca urmare temperate.

Sunt numeroase paragrafe în scrierile lui Machiavelli care îi datorează ceva lui Erasmus, iar despre un interes deosebit cu caracter intelectual avem o scrisoare care a trecut neobservată. Pentru perioada anilor 1515-1520, atunci când Machiavelli completase Principele,  Discursurile și La Mandragola, ne-au rămas puține scrisori, dar avem un fragment  care sugerează o prețuire deosebită pentru Erasmus. În decembrie 1517, Machiavelli le spunea unor prieteni din Grădinile Rucellai că planifica o călătorie în Flandra. În primele publicări ale acestei lucrări a apărut în mod eronat în locul cuvântului Flandra cea de Franța. În traducerea lui Allan Gilbert, de exemplu, continuă să fie folosit termenul de Franța. Cu toate acestea, grupul nu a mai întreprins călătoria. Totuși, prin acest paragraf se demonstrează că, în afară de Machiavelli au mai fost și alți prieteni din lumea intelectuală care erau cititori ai lui Erasmus, ceea ce ne arată că exista posibilitatea ca, în afara acestui proiect indicat în scrisoare în 1517 – imediat după publicarea lucrării Educazione del principe cristiano de către Erasmus și l’Utopia lui Moro (îngrijită de Erasmus) – planul lui Niccolò și al prietenilor florentini să fie acela de a-l vizita pe Erasmus, așa cum au făcut anterior Giampiero Machiavelli și Lorenzo Bartolini în 1519.

Atunci când în februarie 1520 Giunti a publicat volumul cinci a gândirilor erasmiane, Giampiero Machiavelli și Lorenzo Bartolini se întoreseră deja la Florența. Mai știm din corespondența dintre alți doi prieteni de-ai lui Niccolò, Filippo și Lorenzo Strozzi, care la rândul lor erau legați intelectual de editura Giunti, că pregăteau prezentarea lui Machiavelli,  Cardinalului Giulio de Medici cu scopul de a-i ușura reabilitarea. Întâlnirea lui Niccolò cu Cardinalul a avut loc în martie 1520, la puține săptămâni după ce a fost publicat volumul numărul V de către editura Giunti. Cunoscând contextul pare rațional să ne gândim că, volumul lui Erasmus despre principii a fost publicat de prietenii lui Niccolò cu scopul de a reduce criticile aduse Principelui. Și, așa a fost, lucrurile au avut o final fericit. Machiavelli a reprimit o funcție importantă; imediat după aceasta fiind numit istoriograf oficial al orașului Florența, iar în anul 1521 a publicat lucrarea sa intitulată  Arte della guerra – la editura Giunti.

Rămâne deci, o posiblitate la care mai merită să ne oprim un pic. Ne putem gândi că este plauzibil să ne imaginăm că, atunci când Thomas Morus a scris Utopia în 1515 și 1516, acesta avea ceva informații despre Principele lui Machiavelli; desigur, acesta  a fost suficient de genial ca să scrie Utopia și fără să fi citit Principele. Anumite idei ce priveau principiile și guvernarea statului erau foarte cunoscute, cum știm nu doar din scrierile lui Erasmus, Morus și Machiavelli, ci și din studiile lui Budé despre principii (început în anul 1515) și de la diseminarea lui Plutarh. Luând în considerare datarea Principelui și a Utopiei dar și prietenia dintre Giampiero și Linacre, și văzând stima lui Morus pentru limba italiană, nu putem nu luăm în considerare posibilitatea ca Morus să fi citit într-un fel sau altul Principele lui Machiavelli, sau măcar să fi auzit de la Linacre sau de la un alt intermediar. Machiavelli era mai mult ca sigur absorbit în scrierea Principelui atunci când Giampiero a lăsat Florența pentru a se îndrepta spre Franța în octombrie 1513; în jur de 10 decembrie 1513 știm că Machiavelli a demonstrat munca sa intelectuală vechiului său prieten Filippo Casavecchia; câteva săptămâni mai târziu i-a trimis anumite părți prin poștă lui Francesco Vettori la Roma. Pare că la începutul lui 1514 Machiavelli completase o versiune preliminară; în primăvara lui 1515 el a definit forma definitivă pe care noi o cunoaștem. Morus, a început să scrie Utopia imediat după, în vara anului 1515. În cazul în care Morus  a avut în mod efectiv posibilitatea să parcurgă Principele, ne putem imagina că a primit ca o sfidă faimoasa declarație a lui Machiavelli din Capitolul 15,  „[…] căci mulți și-au imaginat republici și principate care nu s-au văzut vreodată și pe care nimeni nu le-a cunoscut să fi existat în realitate”. Partea din “Dialogo sul Consiglio” din Utopia tratează poziția strategică a Regelui Franței într-o formă care pare a fi răspunsul unui englez la Capitolul 3 din Principele (o discuție despre Franța care ignoră Anglia). Iar descrierea din partea lui Morus a problemelor militare în Utopia apare a fi ca o parodie a ideilor lui Machiavelli.

Acestea sunt, în mod obligatoriu, speculații. Descoperirile concrete pe care le propune acest eseu sunt acelea că Machiavelli nu era acel scriitor solitar, așa cum a fost prezentat a fi adeseori; ci era parte a unei rețele de autori care contribuiau la o discuție pe teme comune ce priveau principiile și guvernarea statului; și că Erasmus și Moro, în anii de dinaintea fracturii luterane, erau citiți într-o manieră mult mai accentuată decât se crede în general – și de cât ei înșiși și-ar fi dorit, odată ce Reforma s-a declanșat.

Note

[1] Acest articol a fost publicat în limba engleză în revista The Times Literary Supplement în numărul din 2 decembrie 2016) și reprezintă o prezentare inițială a unui studiu mult mai lung al profesorului William J. Connell intitulat Machiavelli’s Utopia care va fi publicat de către University of Chicago Press.