Piață și statalitate. O comparație între conservatorismul american și cel rus

(Market and state principle. A comparison between American and Russian conservatism)

Alexandru MAMINA

Abstract. The article propose a comparative view on American and Russian contemporary conservatism, considering certain aspects such as their historical context, social support, actions and values. In this way it observe some similarities, but also the differences which lead those two conservative species in competitive directions, in domestic and foreign affairs as well. The main distinction concerns their standpoints about government’s fundamental reason: while the Americans proclaim the market supremacy, the Russians want to emerge the state authority over the oligarchs influence. By consequence, in the international relations the Unites States try to establish a unique type of economics and society based on universal market laws, opposite Russia who wants a plural political and social system with several predominant states.

 Keywords: contemporary conservatism, market policy, state power, political control, Christian values, geopolitics.

Termenul conservatorism desemnează în general modelul politic întemeiat pe autoritate şi ierarhie mai mult decât pe activismul civic, pe afirmarea unor valori absolute  mai mult decât pe relativismul critic, pe argumentul concret al forţei mai mult decât pe formalismul normativ. Ca atare, din punct de vedere social conservatorismul e specific în primul rând elitei administrativ-economice, care preferă gestiunea treburilor publice în manieră tehnocratică, fără complicaţii din partea sindicatelor sau a organizaţiilor nonguvernamentale. Nu i se poate nega totuşi suportul de masă, pe care i-l oferă categoriile populare tradiţional din zonele rurale dar nu numai, cu o cultură politică având în centru respectabilitatea, stabilitatea şi credinţa.

Exemplul caracteristic al conservatorismului contemporan îl oferă Statele Unite ale Americii sub preşedinţia lui Ronald Reagan, între 1980-1988, apoi sub cea a lui George W. Bush, douăzeci de ani mai târziu. Îi corespunde Rusia putinistă, între cele două sisteme existând mai multe analogii funcţionale semnificative pentru morfologia conservatorismului, după cum există şi diferenţe care le orientează în direcţii istorice concurente.

Observăm întâi, sub aspectul corespondenţelor, că Ronald Reagan şi Vladimir Putin au ajuns la putere în urma unor intervale de instabilitate internă şi regres pe plan internaţional. Statele Unite înregistraseră încă de la finele anilor 1970 o revenire a dreptei inclusiv în cadrul Partidului Democat, după tulburările contestatare legate de mişcarea pentru drepturile civile şi campania împotriva războiului din Vietnam[1]. În Rusia a intervenit mai degrabă o destructurare socială decât un protest politic, pe fondul aplicării măsurilor economice liberale care au dislocat statusuri şi roluri asiguratoare, la care s-au adăugat proliferarea crimei organizate şi omnipotenţa disociativă a oligarhilor din perioada lui Boris Elţin. Oricum, în ambele cazuri instabilitatea endemică a creat aşteptarea contrară a ordinii, implicând esenţialmente respectul faţă de autorităţile instituite.

În privinţa poziţiei internaţionale, prestigiul Statelor Unite avusese de suferit în urma crizei iraniene şi a eşecurilor din America Centrală, unde formaţiunile marxiste câştigaseră în Nicaragua şi păreau pe punctul de a o face şi în El Salvador, în timp ce Rusia, care pierduse orice influenţă asupra Europei răsăritene (cu excepţia puţin importantă a Iugoslaviei redusă la Serbia şi Muntenegru), se arăta neputincioasă în conflictul din Cecenia. Pentru a recâştiga statutul de puteri incontestabile în spaţiul lor de hegemonie, preşedinţii consideraţi indecişi sau incompetenţi (Jimmy Carter – preocupat, cel puţin aparent, mai mult de respectarea drepturilor omului decât de geopolitică, respectiv Boris Elţin – internat tot mai frecvent în sanatoriul de la Barviha) au fost înlocuiţi de lideri susceptibili să recurgă eficient la acţiunile armate. Ca răspuns la această aşteptare, Ronald Reagan a ordonat în 1983 invadarea Grenadei, a finanţat unităţile contras din Nicaragua, a sprijinit regimul din El Salvador şi a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică, mediatizată în conştiinţa publicului sub numele mult mai cunoscut al unui film de succes: Războiul Stelelor. Hotărârea lui Vladimir Putin s-a manifestat încă de pe vremea când era prim-ministru, în august 1999, cu ocazia contraofensivei din Daghestan şi Cecenia, care a dus la reinstaurarea controlului Rusiei în Caucaz. Respingerea atacului georgian din Osetia de Sud în 2008, desantarea Crimeii şi susţinera mişcării separatiste din Ucraina în 2014 se înscriu pe acelaşi traiect al politicii de răspuns fără menajamente la avansarea strategică a puterii concurente, politică susceptibilă să readucă ţării gloria de altădată.

Din punctul de vedere strict al relaţiilor internaţionale, astfel de acţiuni se înscriu în logica raporturilor geopolitice şi au o tradiţie mai veche, dacă ne gândim la „oprirea” sau „îndiguirea” pe care o preconiza doctrina Truman, în oglindă cu realizarea barierei de securitate sovietice[2]. Pe de o parte americanii au furnizat masiv armament către Turcia şi îndeosebi Grecia – aflată în război civil, pe de altă parte sovieticii au impus la conducere partidele comuniste în Europa de est. Există aşadar un conflict structural înscris în dinamica inerentă statelor hegemonice, pe care numai slăbiciunea Rusiei din anii 1990 l-a mascat sub impresia armonizării intereselor, care nu traducea însă decât neputinţa acesteia de a se opune supremaţiei americane.

Crizele interne, eşecurile politico-diplomatice sunt susceptibile aşadar să creeze climatul mental necesar pentru instalarea puterilor conservatoare, în cadrul instituţiilor existente sau în variantele extreme prin schimbarea acestora, ca de pildă în Republica de la Weimar. Succesul lui George W. Bush din 2004 face figură distinctă, deoarece a avut loc în contextul relativei mulţumiri a populaţiei şi într-o vreme în care Statele Unite exercitau categoric supremaţia la nivel mondial. În această situaţie pare să fi acţionat mai curând aşa-numitul principiu postbelic al pendulului, după opt ani de administraţie democrată preşedinţia revenind republicanilor.

Voluntarismul extern are şi implicaţii domestice, în măsura în care succesele militare compensează frustrarea populaţiei şi asigură consensul social în jurul conducerii. Amintim în această privinţă realegerea lui Ronald Reagan în 1984 şi alegerea peste patru ani, în pofida principiului pendulului, a vicepreşedintelui său – George Bush tatăl, respectiv creşterea popularităţii lui Vladimir Putin la 80%  după alipirea Crimeii[3]. Este adevărat că promovarea prin victorii caracterizează în special monarhiile, care tocmai de aceea sunt ameninţate în caz de înfrângere (Napoleon al III-lea, Nicolae al II-lea, Wilhelm al II-lea). Se regăseşte însă şi în sistemele republicane elective, tocmai pentru că sentimentul de mândrie naţională se transpune în intenţia de vot şi în atitudinea de încredere faţă de preşedintele care-l generează.

Patriotismul nu este monopolul conservatorilor, mai ales dacă ne gândim că specia sa contemporană s-a afirmat pe calea deschisă de Revoluţia franceză. Ca naţionalism integrativ şi noninvaziv se întâlneşte în orice regim democratic, fondat pe categoria abstractă şi cuprinzătoare a cetăţeniei; ca structură afectivă de coeziune comunitară, patriotismul e de natură să sprijine, să dea consistenţă voliţională măsurilor asistenţiale de stânga, întrucât alimentează şi legitimează moral sentimentul de afinitate între oameni care se autoreprezintă apropiaţi şi responsabili unii faţă de ceilalţi. În „statele bunăstării”, de pildă, politica de solidaritate socială a fost facilitată din punct de vedere psihologic de spiritul coeziunii naţionale perpetuat din perioada războiului. Conservatorismul actual se distinge însă prin sensul categoric imprimat coeziunii, înţeleasă ca o condiţie supraordonatoare a succesului internaţional, de natură să exceadă la limită exerciţiul drepturilor individuale. Cu alte cuvinte, unitatea emoţională şi activă nu survine din sinteza înclinaţiilor şi opţiunilor personale, ci se impune ca argument aprioric al puterii împotriva eventualelor contestări interne, asimilate cu lipsa de patriotism şi ca atare marginalizate sau eliminate.

Antrenarea morală a maselor în sprijinul voluntarismului de factură imperială se realizează prin impregnarea metafizico-religioasă a politicii, care legitimează acţiunile internaţionale în termenii unei misiuni civilizatoare cu valenţe mesianice, sau altfel spus ca destin istoric susceptibil să flateze orgoliul naţional, pe lângă atenuarea eventualelor contestări interne din respect pentru cauza generală. Aici nu mai este vorba de argumentaţia creştină în favoarea demnităţii persoanei sau a egalităţii civile – ca în predica lui Martin Luther King –, ci de echivalarea practicii de mare putere cu promovarea valorilor spirituale în lume, sau măcar într-o parte a ei. Dusă la extrem, această viziune modifică însăşi natura demersului politic, în sensul că încetează a mai fi căutarea negociată a echilibrului între interese rezonabile, devenind o înfruntare maniheistă care opune forţele binelui şi ale răului.

Este ilustrativă maniera în care a procedat Ronald Reagan, atunci când şi-a fundamentat discursul pe identificarea Uniunii Sovietice drept Imperiu al răului şi pe opoziţia ireconciliabilă  dintre creştinism şi ateismul sovietic, mai mult decât pe raţiunile pragmatice ale geopolitice bipolare. În acest fel a venit în întâmpinarea fundamentalismului neoprotestant anticomunist, susceptibil să-i asigure atât suportul social necesar pentru iniţiativele externe, cât şi realegerea[4]. Legătura apare încă şi mai pregnant sub conducerea lui George W. Bush – primul candidat care a câştigat preşedinţia susţinut exclusiv de comunitatea neoprotestantă, în 2004 voturile catolicilor îndreptându-se către John Kerry. S-a schimbat numai referenţialul polemic, binele – asimilat democraţiei occidentale şi valorilor iudeo-creştine – luptând acum împotriva ameninţării islamiste, care ar justifica etic prezenţa americană din Orientul Mijlociu.

În contrapartită Vladimir Putin se revendică de la credinţa ortodoxă, în primul rând deoarece asocierea cu imaginea prestigioasă a Bisericii e de natură să-i sporească popularitatea, iar în al doilea rând pentru că reafirmarea tradiţiei comune întreţine coeziunea afectivă a societăţii, necesară în contextul competiţiei internaţionale. Totuşi, după cum reiese din discursul despre starea naţiunii din decembrie 2013, putinismul procedează mai nuanţat în relaţia cu Occidentul secularizat decât vechiul conservatorism al slavofililor. Civilizaţia Europei occidentale nu este condamnată, ci mai degrabă deplânsă pentru pierderea identităţii creştine sub impactul nihilismului postmodern şi al consumerismului, implicite în procesul de americanizare anticipat de William Kristol, care arăta că dacă secolul al XX-lea a fost secolul Americii, al XXI-lea va deveni secolul american. În aceste circumstanţe, Vladimir Putin acreditează Rusia nu ca adversar, din contra, ca apărătoare a Occidentului în faţa tentativei Statelor Unite de a uniformiza şi subordona lumea prin publicitate, liberul schimb, creditul internaţional şi finalmente prin supremaţia armelor.

Dacă ţinem seama de colaborarea economică ce apropie Rusia de Germania şi Franţa, de necesităţile energetice ale Europei pe care le satisface Rusia şi de potenţialul pieţei acesteia pentru produsele occidentale, observăm că demersul mediatic şi de imaginar politic al lui Vladimir Putin nu este un exerciţiu retoric fără substanţă. Există deja autori care iau în considerare posibilitatea ca Europa să înlocuiască protecţia militară americană cu aceea a Rusiei, furnizându-i în schimb tehnologie performantă[5]. Desigur că o asemenea ipoteză reprezintă deocamdată strict un exerciţiu teoretic, fapt evident cu ocazia crizei ucrainene din 2014, când liderii europeni au rămas alături de Statele Unite şi au adoptat sancţiunile cerute de acestea la adresa Rusiei. Influenţa lui Vladimir Putin se poate manifesta însă şi prin intermediul publicului occidental, în măsura în care este perceput ca susţinător al statului naţional împotriva globalizării, sau ca protector al libertăţii individuale în faţa supravegherii pe care o practică Agenţia Naţională de Securitate, cum pare să probeze dreptul de azil acordat lui Edward Snowden.

Discuţia în jurul valorilor absolute nu se limitează la propaganda şi legitimarea oficială a puterilor conservatoare. Este un fenomen intelectual cu ramificaţii în mediile universitare şi publicistice, care angajează  până la urmă reflecţia filosofico-politică pe terenul evaluării teoretice a modernităţii în general. Sub acest aspect, alături de conservatorii de inspiraţie religioasă-fundamentalistă se întâlnesc şi raţionalişti precum Allan Bloom şi Francis Fukuyama, care pe filiera Luminilor sau a dialecticii hegeliene echivalează democraţia liberală cu binele universal şi realizarea de sine a umanităţii, având ca materializare şi agent istoric Statele Unite. Absolutizează aşadar semnificaţia sistemului societal american, justificând la rigoare introducerea sa cu forţa în alte ţări printr-un război conceput ca „proiect educativ”[6]. În replică, tradiţionaliştii ruşi se opun nu numai preponderenţei tehnico-financiare şi politice a Statelor Unite, ci însăşi principiilor constitutive ale modernităţii, din care ar fi decurs în mod necesar preponderenţa respectivă[7]. Se configurează astfel un conservatorism radical care îmbină invocarea credinţei ancestrale şi referinţele carlschmittiene la ordinea spaţiilor mari, destinat să susţină aşa-numitul eurasianism, ca negaţie totală a universalismului occidental şi afirmare a specificităţii civilizaţiei ruseşti într-o lume multipolară.

De interpretările naţionalist-holistice şi metafizico-religioase se leagă şi înclinaţia autoritară, materializată în supremaţia executivului, practica secretului de stat, supravegherea informativă a populaţiei şi în cele din urmă în derogările de la procedurile standard privind ancheta şi detenţia. Desigur, nu se poate pune semnul egalităţii între conservatorismul practicat într-o ţară în care există libertatea exprimării şi posibilitatea schimbării prin vot a preşedintelui, şi acela esenţialmente represiv caracteristic dictaturilor militare. În timp ce dictaturile consacră legal autoritarismul, în sistemele reprezentative este vorba de acţiunea grupurilor de interese care acaparează şi denaturează instituţiile democratice, căutând să rămână totuşi în acord formal cu ele.

Conservatorismul american din anii 1980 a fost mai curând elitist decât autoritar. Discuţiile referitoare la „majestatea prezidenţială” trimiteau în fond la preponderenţa executivului în politica externă şi de securitate, pe care Ronald Reagan a căutat s-o scoată de sub influenţa Congresului inclusiv prin exercitarea dreptului de veto[8]. Rolul preeminent al executivului traducea convingerea conservatoare tradiţională, cu origini cel puţin în filosofia hegeliană a dreptului, potrivit căreia exista o raţiune de stat care nu putea fi materializată altfel decât prin acţiunea suveranului – în cazul de faţă al preşedintelui –, ca exponent al interesului general mai presus de voinţele particulare concentrate în forul legislativ. Transpusă în circumstanţele democraţiei, această interpretare nu a reuşit să se manifeste iniţial decât în registrul extern, alimentând voluntarismul administraţiei care se dispensa de respectarea anumitor norme, cum s-a întâmplat cu ocazia livrării de arme supuse embargoului către Iran, în 1985-1986. Voluntarismul extern a înregistrat o turnură autoritară explicită după dispariţia contraponderii sovietice, în contextul noii ordini mondiale despre care vorbea George Bush tatăl, echivalentă cu supremaţia şi intervenţia americană directă pentru rezolvarea crizelor, fără nici o referire la Organizaţia Naţiunilor Unite[9].

Tendinţa de restrângere a drepturilor civile se întregistrează mai ales după 2001, odată cu „războiul împotriva terorii” şi creşterea influenţei politice a Pentagonului în detrimentul Departamentului de Stat şi chiar al Agenţiei Centrale de Informaţii, fenomen sesizabil cu ocazia crizei presupuselor arme irakiene de distrugere în masă, când administraţia a optat pentru varianta invaziei susţinută de militari. Aşa-numita Lege patriotică votată în acel an contravine spiritului consacrat al gândirii juridice americane, având ca reper originar Habeas Corpus Act şi concentrată pe asigurarea instituţională a perosanei faţă de eventualele abuzuri ale autorităţilor. Dimpotrivă, noua reglementare pune accentul pe interesul public, mai exact pe securitatea naţională, cu riscul compromiterii libertăţii individuale. Acordă autorităţilor permisiunea să verifice locuinţa sau afacerile cuiva fără consimţământul sau cunoştinţa celui vizat, Biroul Federal de Investigaţii are dreptul să desfăşoare activităţi de urmărire în absenţa unui ordin judecătoresc, iar emigranţii suspectaţi de terorism riscă detenţia pe termen nedefinit, într-o manieră analoagă celei practicate altădată împotriva activiştilor Congresului Naţional African.

Ca urmare a criticilor din partea organizaţiilor civile, care au contestat în justiţie pe motiv de neconstituţionalitate anumite prevederi din lege, aceasta a suferit unele amendamente, în particular acolo unde formulările nu permiteau distincţia clară între vinovăţie şi nevinovăţie (de pildă în cazul presupusei sprijiniri cu expertiză şi asistenţă a teroriştilor). Aplicarea actului în ansamblul său a fost prelungită însă atât sub administraţia republicană a lui George W. Bush, cât şi sub preşedinţia democratului Barack Obama. Faptul certifică persistenţa influenţei dreptei la Washington, explicabilă cel mai probabil prin angajarea Statelor Unite într-o politică internaţională de forţă. Necesităţile producţie de război, tentativele de a obţine controlul resurselor de petrol reclamă colaborarea cu mediul de afaceri conservator mai mult decât cu societatea civilă de orientare liberală. Se reactualizează astfel structura decizională a ceea ce, în timpul conflictului din Vietnam, Charles A. Reich numea „statul-întreprindere”, acum poate cu o pondere şi mai însemnată a componentei private în cadrul binomului politică-economie.

Situaţia din Rusia este oarecum inversă: dacă în Statele Unite înclinaţia autoritară apare ca abatere de la democraţie, aici autoritarismul prezidenţial face figură liberală în raport cu totalitarismul comunist, fapt remarcat inclusiv de adversarul mediatic probabil cel mai cunoscut al lui Vladimir Putin, Mihail Hodorkovski. În Rusia opoziţia cea mai coerentă politic şi ideologic nu o formează  liberalii occidentalişti de tipul lui Gari Kasparov, sprijiniţi de asociaţiile nonguvernamentale cu inserţie socială superficială, ci Partidul Comunist cu bază de masă, care-l contestă nu numai pe Vladimir Putin personal, ci întregul sistem inegalitar  personificat prin excelenţă de oligarhi. La alegerile parlamentare din 2011, comuniştii au obţinut al doilea rezultat cu 19,9% din voturi, după formaţiunea prezidenţială Rusia Unită cu 49,32%. Este motivul pentru care conservatorismul putinist se prezintă drept o formulă, ce limitează liberalizarea în beneficiul echităţii conform sintagmei electorale „dictatura legii”, totuşi suficient de adaptativă încât să permită progresul tehnologic şi conectarea la circuitele economice mondiale.

Procesele demonstrative din 2003 şi 2012, intentate pe de o parte oligarhului Mihail Hodorkovski, pe de altă parte membrelor trupei contestatare Pussy Riot, au pus în scenă exact funcţionalitatea justiţiar-imperativă a puterii putiniste, care materializează superioritatea principiului etatic asupra tuturor formelor de opoziţie privată sau civilă, indiferent dacă vine din partea privilegiaţilor sau a grupurilor cu pretenţii subversive. Este în fond tradiţia politică inaugurată de Petru cel Mare, a modernizării cu mijloace autoritare.

Preponderenţa executivului faţă de legislativ se exercită în primul rând prin ascendenţa formală a şefului statului în raport cu Duma, câtă vreme Constituţia prevede la articolul 80, alineatul 3, că preşedintele este cel care hotărăşte liniile directoare ale politicii interne şi internaţionale. În al doilea rând, se exercită informal dinăuntrul Dumei însăşi, în măsura în care majoritatea o deţine Rusia Unită, asigurându-i în acest fel şefului statului conducerea practic fără opoziţie instituţională. Spre deosebire de partidele americane mari, care promovează în Congres diferitele interese locale întreţinând cu administraţia o relaţie de negociere pe bază de lobby, Rusia Unită exprimă voinţa prezidenţială, în calitatea sa de factor al coeziunii statale şi sursă a carierelor pe linie birocratică. Liderii partidului sunt câştigaţi de partea preşedinţiei întrucât promovează în virtutea relaţiei pe care o întreţin cu aceasta, e suficient să-i amintim pe Dmitri Medvedev, actualul premier, ori pe Serghei Şoigu – ministrul Apărării. Identitatea precumpănitor administrativă a formaţiunii transpare tocmai din preocuparea pentru stabilitatea generală în detrimentul unui proiect ideologic particular, delimitat la o categorie sau alta.

Sistemul ascensiunii pe calea serviciului public datează din 1722, de la Tabelul rangurilor, care a introdus structura şi raţionalitatea birocratică, în paralel cu ierarhia socială tradiţională bazată pe origine. Prin această iniţiativă puterea imperială a căutat să se autonomizeze faţă de clasa nobiliară, stabilindu-şi propriile filiere şi solidarităţi operative. Regimul comunist, care permitea reţelelor clientelare din teritoriu să acapareze statul prin mijlocirea partidului, a echivalat aşadar cu o formă de refeudalizare, continuată în alţi parametri de oligarhi, până la reactualizarea preeminenţei politicului din epoca putinistă.

În Statele Unite, unde federaţia s-a format de jos în sus, pornind aşa cum remarca Alexis de Tocqueville – de la comună spre stat, este normal ca anumite interese locale, în special economice, să aibă o pondere concretă şi axiologică mai mare în reprezentarea politică decât principiul etatic în sine. Rusia în schimb, deşi este la rândul ei o federaţie, moşteneşte în linii mari compoziţia teritorială a vechiului imperiu, realizat de sus în jos, prin subordonarea de noi provincii monarhiei moscovite. În condiţiile în care existenţa ca atare a ţării depinde încă de la origini de puterea centrală, statul este valorizat nu numai ca instrument de reprezentate a intereselor din societate, ci în termenii unei structuri birocratice de sine stătătoare, suprapusă practic şi moral intereselor respective. Din punct de vedere conceptual, am spune că prevalează accepţiunea weberiană asupra politicului, nu viziunea marxistă, şi cu atât mai puţin cea friedmaniană.

S-ar putea vorbi aşadar despre ataşamentul american faţă de piaţă, respectiv despre sentimentul rusesc al statalităţii, care diferenţiază fundamental cele două specii de conservatorism şi le plasează pe cordonate istorice concurente. Relaţia cu elitele confirmă această deosebire, în măsura în care statul acţionează în serviciul mediului de afaceri, sau mediul de afaceri este integrat politicii de stat.

Inspirat de şcoala economică de la Chicago, conservatorismul american se pronunţă teoretic pentru statul minimal, în aşa fel încât piaţa să rămână factorul de reglementare spontană şi impersonală a aproape întregii activităţi sociale. Potrivit acestei viziuni, instituţia publică nu are a se amesteca nici în favoarea salariaţilor, nici a patronatului. Cu cât se restrânge câmpul problemelor ce necesită o soluţie legală negociată, cu atâta se presupune că ar diminua tensiunile din societate, disipate în virtutea logicii amenajării naturale a angajaţilor şi angajatorilor pe piaţa liberă[10]. În practică, atunci când mediul de afaceri se află în dificultate, când piaţa financiară creează dezechilibre şi ameninţă tranzacţiile şi profitul băncilor, statul intervine totuşi fie ca mediator, fie ca actor direct. Sub administraţia lui Ronald Reagan, care îşi afirmase programatic intenţia de a reduce rolul statului şi deficitul bugetar, Rezerva Federală a fost utilizată în 1982 pentru ameliorarea crizei provocată de datoria mexicană, în 1987 Trezoreria a mijlocit anularea unei datorii tot a Mexicului către băncile americane în valoare de 20 de miliarde dolari, în paralel cu naţionalizarea Băncii Continental Illinois în 1984[11]. Acestor măsuri le-a corespuns alocarea în 2008 a 200 de miliarde dolari din Rezerva Federală pentru a evita colapsul sistemului bancar, aprobată în Congres de ambele partide. Anul următor, democraţii au decis la rândul lor naţionalizarea General Motors, pentru a evita o aşa-numită preluare ostilă de către o firmă străină.

În toate aceste împrejurări statul apare ca agent instituţional pentru mediul de afaceri privat, care intervine pe piaţă numai conjunctural şi cu funcţie instrumentală, nu în sensul interesului general, de natură politică, ci pentru a acomoda condiţiile pieţei cu priorităţile băncilor şi companiilor particulare, echivalate cu interesul general. (Se consideră că falimentul băncilor, de pildă, ar genera o reacţie în lanţ de pe urma căreia ar suferi întreaga populaţie). Accentul cade aşadar pe raţiunile economico-financiare, conţinute în cele trei coordonate ale capitalismului despre care amintea David Harvey: dezvoltarea, exploatarea muncii şi inovaţia tehnologico-organizatorică.

Rusia este de asemenea o ţară capitalistă, într-o manieră chiar mai pregnantă decât anumite state occidentale, în care legislaţia asistenţială şi confederaţiile sindicale restrâng acţiunea şi efectele concurenţei. Este ţara oligarhilor şi a decalajelor sociale, în care averile s-au făcut tocmai prin demantelarea sectorului economic de stat. Putinismul nu traduce însă interesele oligarhilor, sau o face numai în măsura în care ele se acordă cu strategia oficială internă şi internaţională. Dimpotrivă, reprezintă reacţia sistemică a structurilor de putere, în special a armatei şi a serviciilor de informaţii, la supremaţia politică a noilor îmbogăţiţi sub preşedinţia lui Boris Elţin. Pe fondul retragerii trupelor din fostele republici sovietice, al privatizărilor şi renunţării la comenzile de stat, fostul complex militaro-industrial a intrat în criză. Situaţia materială şi prestigiul ofiţerilor şi funcţionarilor au avut de suferit, alimentând frustrarea acestor categorii faţă de beneficiarii privaţi ai liberalizării economice, dintre care cel mai influent la Kremlin era probabil Boris Berezovski. Atunci când obiectivele de securitate au impus revenirea la stabilitatea internă şi dezvoltarea capacităţilor de luptă, structurile militar-administrative l-au generat pe Vladimir Putin, cu scopul restabilirii centralităţii decizionale a statului în chestiunile politice şi de apărare.

Putinismul semnifică revanşa complexului militaro-industrial în faţa oligarhilor, nu în sensul reinstaurării comunismului, ci al delimitării zonelor de competenţă în societatea capitalistă. Acţiunea oligarhilor se restrânge acum în sfera economiei, pe când politica rămâne rezervată profesioniştilor puterii, al căror status master e precizat de activitatea în serviciul public. În această privinţă, chiar mai relevantă decât punerea sub acuzare a lui Boris Berezovski şi condamnarea lui Mihail Hodorkovski este recâştigarea controlului statului asupra companiei de importanţă strategică Gazprom, care a devenit, alături de armată, instrumentul cel mai eficient al politicii externe a Rusiei. Este cu atât mai relevantă, cu cât s-a realizat prin implicarea a doi colaboratori direcţi ai lui Vladimir Putin, şi anume Dmitri Medvedev şi Alexei Miller, fapt care certifică pe de o parte supremaţia preşedinţiei în raport cu mediul de afaceri, iar pe de altă parte valorizarea interesului public în detrimentul regulilor pieţei, care echivalează de obicei implicarea statului în economie cu o formă de concurenţă neloială.

Conservatorismului rus preferă prin urmare acordurile de cooperare bazate pe decizia guvernamentală, şi mai puţin pe contractele dintre firmele particulare. Este cazul Noii Bănci pentru Dezvoltare, înfiinţată în iulie 2014 din iniţiativa statelor componente ale grupului BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud – ca replică la Banca Mondială proamericană, aşadar din raţiuni geopolitice care transcend interesul strict economic. Discuţiile din noiembrie acelaşi an, purtate de Rusia cu Arabia Saudită şi Venezuela în scopul de a opri scăderea preţului petrolului şi a evita astfel diminuarea încasărilor la bugetul de stat, se înscriu în aceeaşi logică a conceperii economiei drept funcţie a stabilităţii şi securităţii publice.

Întrucât privilegiază piaţa, conservatorismul american susţine preponderent afirmarea Statelor Unite ca putere maritimă, interesată mai puţin de expansiunea teritorială şi mai mult de controlul comunicaţiilor pe oceane. Costurile unei ocupaţii riscă să afecteze mediul de afaceri prin dezechilibrele bugetare şi presiunile inflaţioniste, aşa încât cercurile financiar-politice de dreapta preferă în mod tradiţional strategia încercuirii adversarului cu baze navale şi aeriene în puncte-cheie, ce permit în egală măsură supravegherea circulaţiei mărfurilor şi asigurarea liberului schimb la nivel mondial. În acest cadru eventualele intervenţii violente se realizează indirect, prin lovituri de stat sau înarmarea insurgenţilor indigeni, ca de pildă în Nicaragua. Conservatorismul rus în schimb, concentrat pe ideea statală, favorizează opţiunea geopolitică terestră, fundamentată pe existenţa bazei centrale eurasiatice şi pe lungimea liniilor de operaţii în interiorul continentului. Este opţiunea care pune accentul pe controlul teritoriului şi pe zonele-tampon, aşa cum se constituie astăzi Novorusia. Ierarhia civilă şi militară putinistă, având ca obiectiv exercitarea puterii sale în adâncimea spaţiului pe care-l administrează, renunţă deci la avantajul mobilităţii tactice specific doctrinei navale, înlocuit cu stabilitatea uniformă a dispozitivelor în profunzime.

Din perspectivă antropologică, am putea considera că principiul mobilităţii operaţionale traduce modelul dinamic al mişcărilor de capital, în timp ce dispunerea stabilă corespunde culturii inerţiale a mentalului birocratic. Transpunerea practică a imaginarului respectiv a survenit iniţial în contextul confruntării americano-sovietice, dar într-o manieră oarecum viciată în condiţiile în care funcţionarii partidului-stat nu alcătuiau o birocraţie în accepţiunea weberiană a termenului, ci un ansamblu de relaţii locale adeseori personalizate, fără etosul organizaţional-etatist din Germania wilhelmiană spre exemplu. În virtutea faptului că nu se vedea contestată în rolul ei conducător de nici o altă forţă socială, această categorie a amplificat spiritul inerţial până la imobilism, sistemul sovietic eşuând finalmente în competiţia cu un capitalism mai adaptabil şi generator de progres material.

Actualmente situaţia s-a schimbat din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, Rusia a devenit în datele sale caracteristice o ţară capitalistă, ceea ce înseamnă că rivalitatea cu Statele Unite sub raport tehnico-militar se desfăşoară în parametri de eficienţă comparabili, ceea ce le egalizează sensibil posibilităţile de creştere. În al doilea rând, se înregistrează o modificare a doctrinelor strategice consacrate, în sensul că fiecare a asimilat ceva din gândirea şi procedeele părţii adverse. Astfel, în tentativa de a încercui şi destabiliza Rusia pe frontul ei sudic, Statele Unite ocupă ţări precum Afghanistan şi Irak, pe când Rusia, prin acordurile cu India şi China, caută să acceadă la comerţul maritim din zona Asia-Pacific, într-un proces de lărgire spre sud-est a „zodiacului izoterm” despre care vorbea Alexander von Humboldt[12].

Atâta timp cât Statele Unite şi Rusia funcţionează în coordonate mai asemănătoare ca altădată, diferenţa începe să o facă nu regimul economic sau constituţional, ci repartizarea geostrategică a forţelor, fie că e vorba despre trupe, resurse energetice, mijloace de comunicare sau capacităţi de conducere (leadership), care să asigure iniţiativa politico-militară, loc de repliere şi o marjă de negociere superioară. Competiţia se consumă în acest caz ca încercare de organizare hegemonică a teritoriului, de o parte prin extinderea frontierelor Alianţei nord-atlantice, de altă parte prin crearea Uniunii Eurasiatice.

Asemenea evoluţii sunt inerente ca potenţialitate statelor mari, care tind să intre obiectiv în conflict. Actualizarea lor ţine însă de agenţii sociali ai puterii şi de ideologia pe care o profesează, ceea ce explică principiile operative şi scopurile deosebite. Conservatorismul american promovează acţiunea supranaţională a legilor pieţei şi universalismul valorilor democratice materializate de Statele Unite. Are prin urmare o viziune uniformă asupra lumii, în sensul generalizării formulei de societate şi a influenţei politice americane, care exclude eventualele rezistenţe locale şi puterile concurente. Este viziunea lumii unipolare posibilă după dispariţia contraponderii sovietice, cu atât mai ofertantă, cu cât aduce în sprijinul ei utilizarea ubicuă a limbii engleze şi capacitatea de atracţie globală a industriei cinematografice hollywoodiene. Conservatorismul rus manifestă vocaţia statalităţii proprii, insistă adică pe elementul particular ireductibil în cadrul umanităţii, la distanţă de panslavismul ortodoxist al epocii ţariste, ca să nu mai amintim de internaţionalismul proletar leninisto-troţkist. S-ar putea înregistra un element de continuitate cu naţionalismul patriotic din al doilea război mondial, când interesul colectiv al apărări ţării a subsumat într-o anumită măsură criteriile exclusiviste de clasă. Ca atare, conservatorismul rus este mai favorabil pluralismului politic şi societal, susţinând configurarea multipolară a lumii. Desigur, multipolaritatea nu înseamnă egalitatea statelor, ci existenţa câtorva puteri hegemonice care-şi împart sferele de influenţă într-un echilibru negociat.

Există, aşadar, trăsături comune şi diferenţe semnificative între conservatorismul american şi cel rus – elemente structurale determinante pentru specificitatea lor social-politică şi orientarea internaţională, în funcţie de cele două referinţe majore: piaţa şi statalitatea. Sunt elemente care circumscriu decizia liderilor, permiţând totodată precizarea unor coordonate analitice care să explice respectiva acţiune guvernamentală. Dincolo de acestea, intervin factori mai dificil de cuantificat, precum întâmplarea, subiectivismul voluntarist şi talentul politic al conducătorilor.

Bibliografie:

Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor, Bucureşti, Humanitas, ‹2006›.

Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura Diogene, 1995.

Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Bucureşti, Corint, 2001.

Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, ‹Bucureşti›, Corint, ‹2010›.

Aleksandr Dughin, A patra teorie politică. Rusia şi ideile politice ale secolului XXI, Chişinău, Universitatea Populară, 2014.

Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

David Harvey, Condiţia postmodernităţii. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, Timişoara, Amarcord, 2002.

Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Humanitas, ‹1994›.

Lewis Perry, Viaţa intelectuală în America. O istorie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

Carl Schmitt, Morala statului şi statul pluralistic, Iaşi, Viaţa Românească, 1930.

Emmanuel Todd, Sfârşitul imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american, Bucureşti, Editura Albatros, 2003.

Note

[1] Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Humanitas, ‹1994›, p. 288.

[2] În legătură cu relevanţa politică şi psihologică a frontierei în evoluţia Rusiei, a se vedea Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, ‹Bucureşti›, Corint, ‹2010›, p. 20-25.

[3] Multiplicarea progresivă a adeziunilor subiective imprimă statului orientarea care face trecerea de la însumarea cantitativă a voinţelor private, la unitatea calitativă a voinţei publice. Carl Schmitt desemnează sugestiv această progresie în sensul definirii politicului drept intensificare a unităţii. Carl Schmitt, Morala statului şi statul pluralistic, Iaşi, Viaţa Românească, 1930, p. 10.

[4] Ca răspuns la acest sprijin preşedintele a promis, cu ocazia unei convenţii a emisiunilor creştine, să proclame anul 1983 „Anul Bibliei”.  Vezi Lewis Perry, Viaţa intelectuală în America. O istorie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 321.

[5] Emmanuel Todd, Sfârşitul imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american, Bucureşti, Editura Albatros, 2003, p. 209.

[6] Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor, Bucureşti, Humanitas, ‹2006›, p. 180.

[7] Într-o formulare sintetică, liberalismul trebuie respins în calitatea lui de factor metafizic global. A se vedea Aleksandr Dughin, A patra teorie politică. Rusia şi ideile politice ale secolului XXI, Chişinău, Universitatea Populară, 2014, p. 65.

[8] Este ilustrativă disputa din 1986, în jurul legii care introducea sancţiuni economice împotriva regimului rasist din Africa de Sud. Cât priveşte restrângerea  controlului civic asupra administraţiei, aceasta înregistrase un succes încă din 1976, când Camera Reprezentanţilor a decis să nu facă public raportul Comitetului pentru Serviciile de Informaţii fără avizul Casei Albe. Samuel P. Huntington, op.cit., p. 226.

[9] Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura Diogene, 1995, p. 207-208.

[10] O exprimare sintetică a acestui punct de vedere se întâlneşte la Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 39.

[11] David Harvey, Condiţia postmodernităţii. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, Timişoara, Amarcord, 2002, p. 170-172.

[12] Desemna traseul de înaintare a imperiilor de-a lungul latitudinilor temperate. Vezi Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Bucureşti, Corint, 2001, p. 42.