Provocări actuale privind camerele superioare parlamentare

(Contemporary Challenges Regarding the Superior Chambers of Parliaments)

Abstract. This article highlights the importance of initiating debates concerning upon the place and the role of the Upper Chamber in Romania. There are underlined the main challenges to which the Romanian Constitution review has to provide concrete answers over the next period of time. The article is trying to identify some reflection axes to give impetus to the Senate participation within the institutional process. The current institutional framework needs urgent intervention in order to avoid duplications and promote stability and continuity, on one side, and acting as an efficient institutional brake, on the other side.  In a continuous changing domestic and European context, the author believes that a bicameral system is still necessary buy has to be refigured as regards the competencies of the two Chambers.

Keywords: Parliament, Senate, bicameralism, institutional mechanism, separation of powers, legitimacy, legislative process.

Introducere

Contestarea bicameralismului parlamentar a devenit astăzi o realitate care se întâlneşte nu numai în cadrul statelor cu vechi tradiţii democratice, dar şi în democraţiile post-comuniste. Rând pe rând, ţări în care democraţia a fost construită în jurul sistemului parlamentar bicameral clasic – Franţa, Italia, sau care au aderat la Uniunea Europeană după 2004, optând pentru instituirea unei camere superioare pentru a oferi o certitudine sistemului parlamentar  şi pentru a exercita un anumit control asupra camerei inferioare, revenind la tradiţiile constituţionale specifice existente înainte de cel de-al Doilea Război Mondial – România se confruntă cu o anumită rezistenţă în ceea ce priveşte menţinerea a două camere în cadrul mecanismelor lor constituţionale[1].

Prezentarea ipotezelor de lucru

Acest articol îşi propune sa evalueze succint principalele provocări cu care se confruntă o serie de parlamente bicamerale la nivel european. În acest sens, se va proceda la o comparaţie între funcţionarea bicameralismului din România cu cel din state cu sisteme parlamentare similare şi raporturi instituţionale strânse, pe baza tradiţiilor istorice comune, în special Franţa şi Republica Cehă, şi punctual Italia şi Polonia. În perspectiva revizuirii constituţionale din România,  articolul urmăreşte să evidenţieze importanţa abordării de către specialişti şi opinia publică a unor aspecte referitoare la avantajele sau dezavantajele funcţionării camerelor superioare, într-o Uniune Europeană care, la rândul ei, este supusă unor tensiuni instituţionale profunde. Prezentul articol va încerca să identifice punctele tari care decurg din existenţa unei camere superioare, considerând că rolul acestora este încă necesar şi poate fi consolidat.

Legitimitatea camerelor superioare

O evaluare echilibrată remarcă faptul că, după 25 de ani în care o serie de state din Centrul şi Estul Europei au decis să includă în cadrul sistemelor lor instituţionale şi o a doua cameră, prezenţa acestora în cadrul diferitelor sisteme instituţionale a reprezentat un câştig pentru democraţie[2]. Fără îndoială, statele post comuniste care au recurs la sisteme bicamerale au avut ca principală raţiune eliminarea imaginii dezastruoase a fostei lor camere unice, de tip Adunare Naţională, şi, într-o mai mică măsură, voinţa politică de relegitimare a  tradiţiilor anterioare anului 1945. În timp ce Polonia şi Cehia au optat pentru un bicameralism inegalitar, România, unde o cameră superioară a existat în perioada 1864–1937, a ales un regim bicameral egalitar.

Într-o primă etapă de tranziţie, 1990-2000, când Senatul şi Camera Deputaţilor au avut practic puteri cvasi-egale, bicameralismul românesc a exercitat un rol pozitiv, asigurând în mod frecvent dezbateri aprofundate şi structurate, mai ales prin intermediul aşa numitei navete legislative[3]. Cu toate acestea, o serie de disfuncţionalităţi prezente şi la nivel parlamentar, ar fi trebuit adoptate cu ocazia revizuirii constituţionale din 2003, ca de exemplu:

Odată cu intrarea României în cursa pentru aderare la UE, Parlamentul a fost perceput ca o instituţie greoaie, la rigoare inutilă. În acest sens, referendumul propus în 2008,  de fostul Preşedinte al ţării, şi desfăşurat concomitent cu alegerile legislative din acel an, a întrunit o largă majoritate de voturi populare în favoarea eliminării Camerei superioare şi instituirii unui parlament monocolor. Acest rezultat a fost posibil, pe de o parte, ca urmare a exploatării superficialităţii dezbaterilor şi populismului iniţiatorului, şi pe de altă parte a exacerbării la nivelul mass media a imaginii unei camere superioare care blochează acţiunea guvernamentală, suprapunându-se peste acţiunea camerei inferioare, şi fiind în concluzie redundantă. Discuţiile în amonte şi în aval de referendum au evidenţiat insuficienta pregătire a clasei politice de a  dezbate în mod aplicat asupra unui subiect fundamental al democraţiei actuale, dublată de lipsa de expertiză în materie, aspecte care trebuie evitate pe viitor.

În timp ce discuţiile cu privire la importanţa unei camere superioare au fost temporar suspendate în România, datorită schimbării majorităţii parlamentare, fără însă a fi finalizate într-un anumit sens, în Italia, unde de asemenea există un bicameral egalitar, premierul actual Mateo Renzi a demarat o reformă care vizează înlocuirea Senatului cu o adunare a regiunilor, formată din membri de drept şi anumiţi membri aleşi de către regiuni. Textul în discuţie a fost înaintat şi adoptat la Senat, ca primă cameră, ceea ce demonstrează acceptarea de către camera superioară italiană a unei reforme din interior[4]. O observaţie: în timp ce în România atacurile directe la adresa Senatului au avut ca punct de pornire războiul Preşedinte – Parlament, în Italia această acţiune a fost demarată şi ca urmare a efectelor crizei economice, care a pus în discuţie cheltuielile publice în condiţiile obligativităţii respectării criteriilor de la Maastricht. În ambele cazuri însă, existenţa  Senatului este considerată ca fiind o instituţie aproape inutilă. Mai mult, un anumit populism promovat de o parte a clasei politice poate avea efecte devastatoare în rândul opiniei publice, mai ales în condiţiile în care reprezentativitatea la nivel senatorial nu este bine definită şi încadrată.

În România, în mod firesc, o serie de întrebări pertinente nu pot fi evitate, în contextul pregătirii unei noi revizuiri constituţionale: De ce este contestat Senatul, mai mult în raport cu alte instituţii? De ce bicameralismul chiar reformat nu mai convinge cetăţenii? Este justificată funcţionarea unei camere superioare, ţinând cont de existenţa la nivel european a unei instituţii care a dobândit putere legislativă considerabilă – Parlamentul European, reprezentantul cetăţenilor europeni? Totuşi, în virtutea dispoziţiilor prevăzute prin Tratatul de la Lisabona, camerele superioare ale parlamentelor naţionale ale statelor membre participă cu drepturi egale cu acelea ale camerelor inferioare la procesul de luare a deciziei la nivel european. Diferenţierea misiunilor clasice ale unui parlament în  ceea ce priveşte legiferarea şi controlul se pot completa reciproc, în contextul în care proiectul european necesită în continuare eforturi substanţiale pentru a fi îmbunătăţit[5].

Reprezentativitatea camerelor superioare

Teoriile clasice referitoare la natura sistemelor parlamentare subliniază că monocameralismul caracterizează statele centralizate, în timp ce bicameralismul constituie fundamental regimul parlamentar al statelor federale[6]. În mod obişnuit, structurile teritoriale caracterizează ceea ce numim reprezentarea componentelor societăţii naţionale, fie prin intermediul unor gestionari experimentaţi ai acestor colectivităţi, fie prin acordarea unei reprezentări parlamentare a acestora[7].

Membrii camerelor superioare sunt aleşi prin vot universal direct sau vot universal indirect, sau printr-o combinaţie a acestora – ex. Belgia, Spania. Prezenţa a două camere în sistemele instituţionale europene răspunde în primul rând condiţiei de reprezentare a teritoriilor. Această reprezentare poate fi asigurată în mod egal sau în funcţie de numărul populaţiei – Bundesratul german. Există şi camere superioare a căror atribuţie principală constă în reprezentarea unor categorii de persoane, exemplul clasic fiind în acest sens Regatul Unit, unde Camera Lorzilor, reformată în 1999, este compusă din 90 de membri, aleşi din rândul vechilor lorzi ereditari, la care se adaugă, conform tradiţiei britanice, membrii numiţi. Senatul irlandez include reprezentanţi socioprofesionali şi universitari. Niciun stat Central /Est european nu a conferit Camerei superioare o reprezentare specifică la nivel teritorial sau profesional, excepţie fiind Slovenia unde Consiliul naţional reprezintă interesele sociale, economice, profesionale locale[8].

Franţa

Modelul instituţional francez, instituit de cea de-a V-a Republică în 1958, a prevăzut exercitarea de către Camera superioară a unui rol particular, dar bine definit. Cu toate acestea, Senatul nu a avut o existenţă liniştită, în acest sens  amintim referendumul din aprilie 1969, prin care acesta urma să fie suprimat, dar care, în final, a condus la demisia iniţiatorului – preşedintele Franţei, Generalul De Gaulle. Proiectul de regionalizare din aprilie 1969  a vizat instalarea unui Senat mai puţin implicat în dezbaterea naţională, propunând un model de transformare şi regionalizare a camerei superioare prin asocierea unei reprezentări a activităţilor economice, sociale şi culturale, destinate să suprapună Senatul cu Consiliul Economic şi social. Acest episod subliniază legătura strânsă care a existat între camera superioară franceză şi teritoriul Republicii, cetăţenii respingând ideea eliminării acestei camere. În esenţă, Senatul a reprezentat soluţia franceză pentru contrabalansarea centralismului administrativ[9].

Caracterul reprezentativ al Senatului este sub semnul întrebării, în condiţiile în care senatorii sunt aleşi prin vot universal indirect, dar de gradul doi, pentru că marii electori sunt aleşi locali, iar zonele rurale sunt supra-reprezentate[10]. De asemenea, electori urbani sunt desemnaţi de aleşii locali. Dacă ţinem cont că, până la reforma constituţională din 2003, senatorii erau aleşi pentru o perioadă de 9 ani, remarcăm o provocare de natură constituţională în raport cu dinamica realităţilor politice interne şi internaţionale.

Senatul italian, dotat cu aceleaşi puteri ca şi Camera Deputaţilor şi ales prin scrutin proporţional, a creat acelaşi dificultăţi ca Senatul francez al celei de-a Treia Republici, prin faptul că locul său în cadrul instituţional a putut fi permanent contestat prin identitatea de putere cu camera inferioară, diferenţele legate de mod de scrutin şi vârsta de eligibilitate fiind nesemnificative. În acest caz, diversele încercări pentru a-l transforma într-un senat al regiunilor nu au reuşit, până la actuala reformă realizată prin legea Italicum.

Cehia

Sistemul electoral prevede alegerea senatorilor prin scrutin majoritar, durata mandatului fiind de 6 ani[11]. (Art 16, al. 2). Ca şi în Franţa, dizolvarea Senatului este imposibilă. Sunt eligibili candidaţii care au împlinit 40 de ani şi care depun o cauţiune electorală de 20000 coroane. (Art. 19. al. 2). Scrutinul majoritar se desfăşoară în 2 tururi, dacă niciun candidat nu a obţinut majoritatea absolută în primul tur. (Art. 94).

România

În timp ce în Republica Cehă şi Polonia se utilizează reprezentarea proporţională pentru prima Cameră şi scrutinul majoritar pentru a doua Cameră, în România ambele camere sunt alese în acelaşi timp şi în acelaşi mod – scrutin proporţional pe listă, până în 2008, şi uninominal după 2008. De asemenea, numărul de senatori este disproporţionat în raport cu mărimea teritoriului: în România numărul senatorilor este de 141, respectiv 167 în condiţiile actualei legi electorale imperfecte, iar în Polonia, care are un teritoriu de două ori mai mare, numărul senatorilor este 100.

Senatorii din Republica Cehă şi Polonia, în primul caz din motive de scrutin iar în al doilea caz dată fiind reprezentarea teritorială electorală (diferită totuşi de cea regională), au un mai mare contact cu cetăţenii[12].

Camerele superioare şi procesul legislativ

În mod fundamental, bicameralismul este inegalitar. Schema clasică a funcţionării unui sistem bicameral prevede că în timp ce prima cameră, în virtutea responsabilităţilor conferite de naţiune, este în majoritatea cazurilor aceea care face legile, a doua cameră are în special o putere de ponderare. În prelungire, forma rigidă a bicameralismului este ilustrată de o exercitare cvasi-egală a atribuţiilor celor două camere[13]. În acelaşi timp, chiar în regim bicameral, monocameralismul poate evolua, în condiţiile în care una din camere – de obicei cea inferioară, exercită prerogative mai mari în raport cu cealaltă – camera superioară. În acest mod, avantajul esenţial al existenţei a două camere, crearea unei contraponderi în chiar cadrul Parlamentului, nu este întotdeauna un acquis. Egalitatea legislativă a celor două camere se manifestă în principal cu ocazia revizuirii constituţiei, procedură care este însă inconsecventă în raport cu regulile democratice, pentru că acest mecanism este aplicat chiar în state în care camera superioară este rezultatul unui vot indirect.  Regimurile constituţionale europene prevăd o anumită stabilitate pentru Camera superioară, pentru că dizolvarea priveşte în general camera inferioară.

În acest sens, România oferă un contraexemplu, conform Constituţiei, Parlamentul în ansamblu putând fi dizolvat, în condiţiile în care mecanismul greoi al moţiunii de cenzură reuşeşte.

Constituţia din 1958 plasează Senatul francez pe aceeaşi poziţie de egalitate cu Adunarea Naţională, întrucât poate vota legile, în termeni identici, după, eventual, încheierea navetei. Senatul francez nu poate paraliza activitatea Adunării Naţionale, Guvernul având posibilitatea să solicite acesteia să se pronunţe în ultimă instanţă (art. 43). Astfel încât, rolul de contrapondere accentuează dezechilibrul în loc să ajute la stabilirea echilibrului. În domeniul legilor organice, rolul Senatului devine mai important în virtutea faptului că Adunarea Naţională nu poate avea ultimul cuvânt decât prin majoritatea absolută a membrilor săi.  Pentru a concluziona, Senatul poate acţiona în situaţie de egalitate sau de inferioritate cu camera inferioară, în funcţie de politica guvernamentală.

În Franţa, puterea executivă asupra legislativului s-a manifestat prin recursul la ordonanţe, utilizarea articolului 49 – 3 din Constituţie, fixarea ordinii de zi şi întărirea dreptului de iniţiativă. Revizia din 2008 a vizat încadrarea articolului 49 – 3 iar art. 44 – 3 referitor la pronunţarea Adunării, la cererea Guvernului, printr-un singur vot asupra întregului text în discuţie sau numai a unei părţi, luându-se în considerare numai amendamentele propuse sau acceptate de Guvern. În esenţă, bicameralismul francez nu este nici federal, nici egalitar, existând tendinţa de a se transforma într-un monocameralism de facto[14]. Într-un context care nu i-a fost întotdeauna favorabil, s-a dovedit că Senatul francez a ştiut să acţioneze ca o adevărată frână instituţională, în raport cu tendinţele de accelerare a procesului legislativ. Acest rol a fost îndeplinit în special  în anumite perioade de coabitare, 1986-1988 şi 1993-1995. Imaginat ca un instrument prin care guvernanţii se pot opune presiunii exercitate de deputaţi, Senatul francez şi-a depăşit, nu de puţine ori, acest statut. Calitatea lucrărilor Senatului, desfăşurată în special la nivelul Comisiilor permanente, conferă acestei instituţii o credibilitate.

La fel se întâmplă şi în Germania, unde Bundesratul dispune de putere de veto, dar Bundestagul cu majoritate absolută poate să treacă de ea. De asemenea, Bundestagul poate vota şi amenda textul, dar numai indirect, prin votul final şi integrator al camerei inferioare.

În conformitate cu sistemul instituţional în curs, Guvernul italian este responsabil în faţa celor două camere, astfel încât acesta trebuie să se alieze cu partide reprezentând curente politice diferite, ceea ce a condus, în mod frecvent, la instabilitate guvernamentală[15].

Cehia

În raport cu dispoziţiile constituţionale care pun pe picior de egalitate cele două camere, apar diferenţe care decurg din obiectul de stabilitate şi continuitate instituţională – imposibilitatea dizolvării Senatului şi reînnoirea unei treimi din componenţa sa la fiecare doi ani. Senatul asigură continuitatea sistemului pentru că poate legifera cu privire la măsuri urgente, în anumite condiţii. (Art. 33). În schimb, Senatul nu participă la revizuirea Constituţiei, nu are dreptul de iniţiativă legislativă, să legifereze, să ratifice tratatele internaţionale. Mai mult, procedura legislativă este controlată, fiecare act al Senatului necesitând aprobarea Preşedintelui republicii şi a Primului ministru. Acordul celor două camere este necesar cu privire la internaţionale, legi electorale, regulament interior (art. 45 – 48). Guvernul este responsabil numai în faţa Camerei deputaţilor.

Spre deosebire de un deputat, sau un grup de deputaţi, care are dreptul de a depune o propunere legislativă, senatorii nu au această competenţă. De asemenea, în cadrul procedurii legislative, Senatul are un rol relativ[16]. Camera superioară este obligată să încheie discuţiile asupra unei legi în timp de 30 de zile după transmiterea sa, marja de manevră fiind extrem de restrânsă:

1) adoptă propunerea în termenii propuşi de Cameră;

2) refuză, dar Camera o poate adopta cu majoritatea absolută a deputaţilor (art. 47, al. 3);

3) Senatul trimite legea însoţită de propunerile de modificare, pe care camera le poate refuza, şi care pot fi adoptate cu un nou vot, în condiţiile existenţei unei majorităţi absolute;

4) Senatul nu se pronunţă asupra legii;

5) acceptă în mod tacit propunerea. Diminuarea rolului Senatului, manifestată în cadrul procesului legislativ este compensată de efectele modului de alegere care favorizează o majoritate de susţinere a Guvernului, reprezentând o pondere pentru adoptarea legilor şi revizuirile de natură constituţională.

Româniaa urmărit implementarea unui bicameralism egalitar, iar la competenţele egale s-au adăugat o serie de atribuţii privind alegerea sau revocarea unor autorităţi de stat. Acordând Senatului aceleaşi puteri ca şi ale Camerei deputaţilor, primul text constituţional din 1991 a impus o anumită miză dinamicii parlamentare. Nu se poate afirma că bicameralismul românesc a fost riguros, cel puţin până la revizuirea constituţiei din 2003, pentru că Parlamentul reunit a avut ultimul cuvânt. În context, rolul de contrapondere al Senatului a fost puternic diminuat, din motive legate de numărul mai mic al membrilor acestei camere.

Eficacitatea atribuţiilor celor două camere nu este realizată în prezent decât parţial. Revizia din 2003 a conferit Camerei Deputaţilor o anumită consolidare, aceasta devenind camera de decizie în majoritatea legislaţiei, Senatul având un rol de reflexie pentru legile organice privind funcţionarea statului şi tratatele internaţionale[17].  Eliminarea procedurii de mediere a condus la lectura definitivă în prima Cameră sesizată. Continuarea parlamentarismului egalitar este susţinută  de faptul că desemnarea Avocatului poporului, desemnat până în 2003 de Senat, revine în prezent  camerelor reunite.

În virtutea unui bicameralism parţial, nefiind rezultatul unei reprezentări specifice şi înscriindu-se mai mult într-o continuitate istorică decât relevând dintr-o necesitate de ordin funcţional şi democratic, camerele superioare ale noilor democraţii europene au reuşit într-o mică măsură să aibă un rol activ în funcţionarea instituţională, din lipsa de soluţii constituţionale şi mijloace de acţiune adecvate.  Îndeplinind într-o mică măsură un rol de echilibru instituţional, bicameralismul a fost de faţadă, reprezentând de fapt un monocameralism dublat[18]. În ansamblu,   participarea la procesul legislativ şi calitatea legilor apare ca fiind mai bine asigurată în ţările în care funcţionează parlamentarismul inegalitar. Aceste disfuncţionalităţi s-au manifestat în primul rând prin numărul foarte mare de ordonanţe de urgenţă, care nu a încetat să crească de la o legislatură la alta.

Perspectivele unui bicameralism consolidat

Continuarea menţinerii aceloraşi puteri decurgând din reprezentare şi durata mandat, conduce la lipsa de justificare a  existenţei a două camere, mai ales în condiţiile unui control parlamentar atenuat.

Propunerile în vederea unei reevaluări a camerei superioare trebuie să admită că, împotriva disfuncţionalităţilor evidente, Senatul are capacitatea de a sigura echilibrarea sistemului instituţional. Considerat ca un parlamentarism în oglindă,  regimul constituţional românesc reclamă o schimbare majoră pe termen scurt. Într-un context general defavorabil parlamentarismului, apreciem că Senatul ar putea, prin modificarea funcţionării sale în anumite puncte cheie, să-şi justifice, pe de o parte, locul său în sistemul instituţional actual, şi,  pe de altă parte, să creeze un pol de stabilitate, care să asigure o contrapondere la  Camera Deputaţilor.

Transferul puterii legislative către Bruxelles a devenit o realitate într-o Federaţie de state naţiune. Prezenţa unei a doua camere este însă susţinută şi prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona cu privire la rolul parlamentelor naţionale[19].

Ţinând cont de constrângerile severe impuse de volumul mare de legislaţie, dintre care cea mai mare parte este europeană, şi de necesitatea adoptării lor într-un timp scurt, Senatul trebuie să aibă un rol de aprofundare, mult mai vizibil decât până în prezent, pentru că trebuie să reprezinte, la rândul său, o Cameră de dezbatere europeană.

Senatul are capacitatea de a legifera în perspectivă europeană prin abordarea unor teme cu scadenţă legislativă pe termen mediu şi lung – energie, mediu, politică de vecinătate. Un studiu al parlamentului englez relevă că 50% din legislaţie va privi în anul 2050 noile tehnologii. Importanţa rolului camerelor superioare este ilustrată de menţionarea unei iniţiative a Preşedintelui Convenţiei europene, Valéry Giscard d’Estaing, care viza instituirea la nivel european a unui Congres al popoarelor, idee care, deşi nu a fost susţinută, demonstrează că reflecţia parlamentară reprezintă o condiţie a democraţiei, mai ales în prezent, când  constrângerile în materie s-au amplificat atât la nivelul statelor membre, cât şi al UE[20].

Transformarea Senatului într-o cameră a regiunilor poate reprezenta o altă axă de reflexie, plecând de la luarea în considerare a unei reprezentări a tradiţiilor istorice a provinciilor române. În acest sens, Senatul ar putea dobândi un rol mult mai vizibil, ţinând cont de ponderea populaţiei rurale în România. În acest cadru, minorităţile ar avea o posibilitate de exprimare mai bine conturată, reluând tradiţia prezenţei acestora în istoria comună.  Prin comparaţie, într-o ţară cu populaţie extrem de scăzută la nivelul comunelor, Franţa, reprezentarea spaţiilor, în prezent în curs de deşertificare, constituie principalul argument pentru a menţine o cameră superioară.

Rolul Senatului poate să fie privilegiat în domenii bine definite, precum politica externă, amenajarea teritoriului. Şi aici există exemple la nivel european care pot fi preluate în context naţional – Camera  Lorzilor, Franţa.

Nu credem că o reluare a instituţiei senatorului de drept, cu un anumit grad de independenţă, aşa cum a figurat în Constituţia din 1923, poate fi reluată în prezent, dar o prelungire a mandatatului senatorial la 6 ani apare ca fiind logică,  făcând  diferenţa faţă de mandatul aleşilor naţionali – deputaţii, pe baza şi a bunei funcţionări a unei dispoziţii asemănătoare în constituţiile din Franţa sau Cehia.  Apreciem că un amendament în acest sens va putea crea noi perspective pentru camera superioară de a  lucra în sensul unei capacităţi de reflecţie şi aprofundare legislativă sensibil întărite.

Frecvenţa alegerilor, prezidenţiale, legislative şi europene, va genera pe termen mediu schimbări ale majorităţilor parlamentare la perioade scurte, iar  coabitarea la nivel intern şi reprezentarea instituţională în plan extern pot interacţiona convergent sau divergent.  Separarea termenelor de alegere a celor două camere va avea un rol esenţial în revigorarea parlamentarismului în România. Această diferenţiere, preluată sau adaptată după modelele prezentate, creează premise pentru dezvoltarea unei anumite continuităţi instituţionale şi asigurarea unui sprijin pentru acţiunile preşedintelui sau guvernului, după caz.

O schimbare a modului de alegere al senatorilor ar fi în beneficiul cetăţenilor şi ar contribui la o nouă relegitimare a Parlamentului bicameral în ansamblu. Pentru că, o intervenţie astăzi împotriva camerei superioare, ar putea continua, exemple istorice există, şi împotriva celeilalte camere, bineînţeles într-un context intern şi internaţional grav, care trebuie eliminat ca ipoteză, dar nu ignorat, şi ne referim aici la exemplul recent oferit de conflictul Preşedinte – Parlament în România. Un Senat care să fie format  din reprezentanţi ai categoriilor sociale şi ai colectivităţilor locale, alese prin vot universal direct, ar avea deplină justificare, în raport cu disfuncţionalităţile actuale manifestate în momente critice pentru interesul naţional.

Concluzii

Apartenenţa la UE implică o modificare profundă a sistemului de control şi aplicare a legislaţiei europene. Impasul în care se găseşte sistemul de separaţie a puterilor în România intervine într-un context în care în interiorul Uniunii există presiuni pentru o reformă instituţională substanţială.

În mod evident, camera superioară română nu trebuie să fie considerată ca principala instituţie responsabilă pentru disfuncţionalităţile sistemului instituţional. Dar acest sistem nu va putea evolua în condiţiile în care definirea clară şi eficientă a competenţelor celor două camere nu este bine realizată.

Apreciem că revizia constituţională în curs oferă o bună oportunitate pentru o evaluare echilibrată  a etapelor parcurse de regimul parlamentar, existând premise pentru ca, ţinând cont de experienţele interne şi externe, să se poată propune un sistem revigorat şi coerent, care să răspundă la provocările specifice care, în mod sigur, se vor  intensifica.

Orice revizuire constituţională trebuie să admită că bicameralismul este fundamentat pe teritoriile naţionale, trebuie să promoveze calitatea legislaţiei, reprezentativităţii şi exercitării controlului parlamentar.

Evaluând avantajele şi dezavantajele sistemului bicameral, observăm că menţinerea acestuia poate conduce la confuzia între puteri şi orienta mecanismul instituţional în direcţia unei colaborări mai flexibile şi coerente, precum şi la reglementarea conflictelor de natură instituţională şi reducerea disfuncţionalităţilor care au caracterizat frecvent sistemul nostru parlamentar după 1990.

Bibliografie

Burdeau, Georges; Hamon, Francis; Troper, Michel, Droit Constitutionnel, 24e édition, LGDJ, 1995.

Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

Gicquel, Jean, Droit constitutionnel et institutions politiques, 12e édition, Montchrestien, Paris, 2004.

Hubeny-Belsky, Annabelle, Le changement de régime politique en République Tchèque (1989-2000): la place du droit constitutionnel, Université d’Auvergne, Presses Universitaires de la Faculté de Droit de Clermont-Ferrand, 2000.

Mastias, Jean; Grange, Jean, Camerele superioare ale Parlamentului în Europa Occidentală, Economica, rue Hericart, Paris.

Meny, Yves, Politique comparée, 4e édition, Montchrestien, Paris, 2009.

Pactet, Pierre, Institutions politiques. Droit Constitutionnel et institutions politiques, 12^e édition, Montchrestien, Paris, 2001.

Popa, Marian, Le défis de la  Roumanie face au processus d’élargissement de l’UE, Éditions Universitaires Européennes, Saarbrücken, 2010.

Prelot, Marcel, „La Republique senatoriale”, revue Politique.

Verdier, Marie-France, „Les secondes chambres dans les États unitaires d’Europe centrale et orientale”, Civitas Europa, n° 11, 2003.

Constitutions of the EU Member States, Madrid, 2010.

Le bicamérisme à la française: un enjeu pour la démocratie, Actes du colloque, Senat, 17 mai 2014.

Protocolul no. 1 privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană şi Protocolul no. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, Tratatul de la Lisabona, versiune consolidată https://www.consilium.europa.eu/uedocs

Note.

[1] Annabelle Hubeny-Belsky, Le changement de régime politique en République Tchèque (1989-2000): la place du droit constitutionnel, Université d’Auvergne, Presses Universitaires de la Faculté de Droit de Clermont-Ferrand, 2000, pp. 356-357.

[2] Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, Droit Constitutionnel, 24e édition, LGDJ, 1995, p. 203.

[3] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 85-88.

[4] Le bicamérisme à la française: un enjeu pour  la démocratie, Actes du colloque, Senat, 17 mai 2014, p. 86.

[5] Protocolul no. 2  privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat Tratatului de la Lisabona.

[6] Les Parlements dans le monde, vol. 1-2, Union Interparlementaire, Bruxelles, 1986.

[7] Jean Mastias, Jean Grange, Les Chambres supérieures des Parlements de l’Europe Occidentale, Economica, Paris, rue Hericart, 1991, pp. 58-60.

[8] Ibidem, p. 62.

[9] Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel et institutions politiques, 12e édition, Paris,  Montchrestien, 2001, pp. 1 -7.

[10] Yves Meny, Politique comparée, 4e édition, Montchrestien, Paris, 2009, pp. 218-219.

[11] „Constitution de la République Tchèqueˮ, figurant dans l’ouvrage de Michel Lesage, Les Constitutions d’Europe centrale, orientale et balte, La documentation française, 1995.

[12] Marie-France Verdier,„Les secondes chambres dans les États unitaires d’Europe centrale et orientaleˮ, Civitas Europa, n° 11, 2003, p. 27.

[13] Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 12e édition, Paris, Montchrestien, 2004, pp. 123-131.

[14] Le bicamérisme à la française: un enjeu pour  la démocratie, Actes du colloque, Senat, 17 mai 2014.

[15] Constitutions of the EU Member States,  Madrid,  2010.

[16] Annabelle Hubeny-Belsky, op. cit., p. 364.

[17] Art. 75, Constituţia României, revizuită în 2003.

[18] Marie-France Verdier, op. cit., p. 33.

[19] Protocolul no. 1 privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană şi Protocolul no. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, Tratatul de la Lisabona, versiune consolidată https://www.consilium.europa.eu/uedocs

[20] Marian Popa, Le défis de la  Roumanie face au processus d’élargissement de l’UE, Éditions Universitaires Européennes, Saarbrücken, 2010, pp. 261-262.

Marian POPA