Votul pentru Stanga si Dreapta in 2016. Cat de mult se schimba ponderea acestui vot in prezent, comparativ cu alegerile precendente?

(The Left-wing and Right-wing vote in 2016 in Romanian elections. How much is the current vote share changing compared to previous elections?)

Bogdan TEODORESCU

Dan SULTĂNESCU

Abstract: This is an analysis of data from more exit polls from recent elections – regarding the vote for Romanian political parties in deeply political elections (for national Parliament and for European Parliament). The analysis shows interesting information about the share of votes for Right-wing parties, respectively Left-wing parties from Romania. We want to assess to what extent we are witnessing a major paradigm shift after the PSD (mail Left-wing party in Romania) victory in Parliamentary elections in 2016. Our hypothesis suggests that, on the contrary, although the result figures indicate a paradigm shift, in reality, the fundamental pillars of the Left and, respectively, of the Right remains the same in Romania.

Keywords: elections, Left-wing, Right-wing, Romanian elections, exit-polls, electoral participation

Introducere/context

Orice analiză a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2016 trebuie să pornească de la prestaţia guvernului Cioloş în cele douăsprezece luni cât s-a aflat în funcţie. Până în 2015, în cei douăzeci şi şase de ani post comunişti, România nu a avut niciodată explicit un guvern de tehnocraţi. Vehiculat în numeroase situaţii, în principiu dinspre zona de dreapta sau civică a spaţiului public, ca o soluţie la răul produs de clasa politică, s-a concretizat doar o dată la nivelul premierului – Mugur Isărescu între decembrie 1999 şi decembrie 2000, restul guvernului fiind format însă din reprezentanţii coaliţiei rezultate în urma alegerilor din 1996. Deşi, la momentul numirii lui în funcţie, Nicolae Văcăroiu nu era membru al FDSN, apropierea indiscutabilă de acest partid şi cariera sa politică ulterioară nu-l plasează în zona tehnocrată. A mai existat o tentativă de premier tehnocrat, Klaus Iohannis, susţinut de partidele care i se opuneau lui Traian Băsescu în 2009, dar, deşi a beneficiat de o moţiune de cenzură reuşită împotriva guvernului Boc şi, deci, de o majoritate parlamentară, blocajul preşedintelui a împiedicat această opţiune. La fel ca în cazul guvernului Isărescu, guvernul Iohannis ar fi fost tot unul politic, format, în principiu, din oameni propuşi de PSD, PNL şi UDMR.

Guvernul Cioloş, cel de-al şaptesprezecelea executiv de după 1989 şi primul tehnocrat a venit la putere ca urmare a demisiei lui Victor Ponta. Este a cincea demisie a unui premier – după Petre Roman în 1991, Victor Ciorbea în 1998, Radu Vasile în 1999 şi Emil Boc în 2012 –  şi a treia provocată de mişcări de stradă – după Petre Roman în 1991 şi Emil Boc în 2012.

În 1991, ca urmare a unui conflict de muncă nesoluţionat, mai multe mii de mineri ajung la Bucureşti, asediază clădirea Guvernului, intră în Parlament, merg şi înspre Palatul Cotroceni şi încearcă fără succes să treacă de trupele staţionate în faţa Televiziunii Naţionale. Guvernul cade în 26 septembrie, iar minerii sunt evacuaţi cu forţa două zile mai târziu. Confruntările din capitală şi din Valea Jiului se soldează cu patru morţi şi un număr important de răniţi. Petre Roman avea să suţină imediat după evenimente că întregul eveniment a fost ˝un puci neocomunist˝, în timp ce Ion Iliescu afima că ˝Alianţa Civică îi îndemna pe minerii care se îndeptau spre gară să se întoarcă în oraş.˝[1].

Retragerea miniştrilor PD, la începutul lunii februarie 1998, din executivul condus de Victor Ciorbea ca şi campania media declanşată de aceştia imediat după, fragilizează guvernul şi generează tensiuni semnificative între PNŢ-CD şi PNL, cele două partide importante din interiorul CDR, alianţa care câştigase alegerile cu doi ani mai devreme. Deşi semnase un protocol vizând continuarea procesului de reformă, PD condiţionează semnarea Legii Bugetului de plecarea lui Victor Ciorbea, demers la care se raliază şi Valeriu Stoica, prim-vicepreşedintele PNL. Presat şi de o grupare a propriului său partid care deja îl susţine pe Radu Vasile pentru poziţia de prim ministru, Victor Ciorbea demisionează declarând că a fost victima ˝unei mineriade mai sofisticate˝[2]. Simultan, Ciorbea renunţă şi la funcţia de primar general al Capitalei şi pleacă din PNŢ-CD considerându-se trădat atât de partid cât şi de preşedintele ţării. Emil Constantinescu va considera gestul lui Ciobea reactiv şi lipsit de consideraţie pentru un partid care i-a oferit o ascensiune fulminantă în politica autohtonă.[3]

Urmaşul lui Victor Ciorbea la Palatul Victoria, Radu Vasile va părăsi funcţia într-un mod oarecum similar, sprijinul politic fiindu-i retras însă chiar de partidul din care făcea parte, PNŢ-CD, dar şi de PNL, miniştrii cabinetului său depunându-şi mandatele pentru a-i determina demisia. Radu Vasile susţine că înlăturarea sa l-a avut ca arhitect pe Emil Constantinescu dintr-o sumă de motive cel mai important fiind ˝frica sa că voi candida în anul 2000 la preşedinţia statului.˝[4].  Emil Constantinescu vorbeşte de necesitatea unei echipe guvernamentale capabile să facă faţă fără reproş noilor realităţi, România fiind invitată să înceapă negocierile de aderare la UE[5].  În acelaşi timp, în memoriile sale publicate doi ani mai târziu, fără a discuta direct despre acest eveniment, Constantinescu va evoca trădarea lui Radu Vasile din campania prezidenţială din 1996, când acesta ar fi negociat cu Ion Iliescu, dar şi trădarea din acele momente când, de asemenea negociind cu Ion Iliescu era pregătit să formeze un guvern cu sprijinul parlamentar al opoziţiei de atunci[6].

Pe 9 ianuarie 2012, Traian Băsescu îl atacă la Realitatea TV pe Raed Arafat reproşându-i că nu susţine ideea sistemului privat de ambulanţe prezentă în noul proiect al Legii Sănătăţii. Demisia acestuia din funcţia de secretar de stat declanşează o serie de manifestări în Bucureşti şi în alte mari oraşe care se transformă dintr-o declaraţie de sprijin pentru Arafat într-un miting antiprezidenţial şi antiguvernamental. Ciocnirile cu jandarmii, utilizarea gazelor lacrimogene şi cele câteva arestări încing starea de spirit din stradă, iar apelativele injurioase pe care lideri ai PDL le adresează protestatarilor determină o creştere a numărului de participanţi. Deşi proiectul Legii Sănătăţii este retras, deşi Raed Arafat se reîntoarce în minister şi deşi sunt anunţate şi câteva măsuri economice atractive, situaţia nu se calmează astfel încât pe 6 februarie Emil Boc demisionează.

Incendiul de la Clubul Colectiv din 30 octombrie 2015, soldat cu 26 de morţi pe loc şi alţi 38 în zilele următoare, a fost urmat de puternice demonstraţii în Bucureşti şi apoi în alte oraşe ale ţării care au dus la demisia guvernului Ponta. Deşi iniţial manifestaţii s-au pronunţat împotriva ministrului de Interne, Gabriel Oprea şi a primarului sectorului 4, Cristian Popescu, în câteva ore solicitările acestora au vizat direct demisia executivului. În primă instanţă, s-a considerat că incediul s-a produs din cauza utilizării în interiorul clubului a unui set de artificii destinate uzului exterior, dar atât mesajele de pe reţelele de socializare cât şi intervenţia preşedintelui Iohannis au mutat subiectul înspre clasa politică prin sintagma ˝corupţia ucide˝.

Din cele cinci căderi de guvern prin demisia premierului, patru s-au produs având ca fundal disensiuni mai accentuate sau latente între preşedinte şi prim-ministru. Doar în cazul celui de-al doilea guvern Boc, preşedintele a fost solidar cu premierul, atitudinea lui Băsescu fiind în fapt factorul declanşator al crizei. În rest, preşedintele a contribuit la schimbarea şefului executivului pe care l-a înlocuit cu cineva considerat mai apropiat. Stolojan i-a luat locul lui Petre Roman în 1991, Isărescu i-a luat locul lui Radu Vasile în 1999 şi Cioloş i-a luat locul lui Ponta în 2015.

Emil Constantinescu nu l-a vrut pe Radu Vasile în locul lui Victor Ciorbea, dar a cedat atât presiunilor coaliţiei, cât şi atmosferei din societatea românească. Din cele trei mişcări de stradă care au determinat înlocuiri de prim ministru, prima a pornit de la revendicări sociale (reforma economică ce a dus la problemele concrete din minerit), a doua de la revendicări politice (pe fondul disputelor generate de lipsa de legitimitate a unei majorităţi politice fragile, care nu mai avea suport popular) şi a treia a avut la bază revendicări anti-sistem, prin sistem referindu-ne la clasa politică şi nu la sistem în general. O particularitate românească a ultimilor ani face ca atât partidele cât şi atitudinile anti-sistem să se raporteze aproape exclusiv la politicieni, oarecum în ansamblul lor, şi nu la instituţiile de forţă sau la serviciile secrete, ca în alte părţi ale lumii. Manifestaţiile care au dus la căderea guvernului Ponta au avut şi sloganuri în favoarea procurorilor, în special a celor de la DNA şi în favoarea creşterii bugetelor instituţiilor de forţă. De altfel, şi mai recentele demonstraţii provocate de OUG 13, au oferit un sprijin necondiţionat acestor instituţii şi celor din conducerea lor.

Se poate considera că finalul guvernului Ponta are multe similitudini cu celelalte patru de până atunci. Există totuşi deosebiri. Este prima dată când o demisie a unui premier generează o schimbare a puterii politice care domină executivul. În 1991, deşi a plecat Petre Roman guvernul a rămas tot al FSN, la Victor Ciorbea şi la Radu Vasile guvernul a rămas tot al coaliţiei câştigătoare în 1996, iar în 2012 Emil Boc a fost înlocuit cu Mihai Răzvan Ungureanu care a avut de partea sa, pentru numai şaptezeci şi una de zile e drept, aceeaşi majoritate parlamentară. În cazul guvernului Cioloş, majoritatea a fost schimbată, nu cu altă majoritate, ci cu o cvasi-unanimitate oarecum impusă în vederea susţinerii unui cabinet, teoretic fără culoare politică. De asemenea, Victor Ponta este primul premier care părăseşte funcţia prin demisie în condiţiile unui scor bun de încredere (în jur de 40%) atât pentru sine cât şi pentru cabinetul său. Atât Petre Roman cât şi Emil Boc au fost determinaţi de proteste să demisioneze, factorul declanşator al nemulţumirii populare fiind acţiuni sau declaraţii politice ale executivului sau ale apropiaţilor acestora. Tragedia de la Colectiv, deşi a stârnit o puternică emoţie şi a catalizat nemulţumiri globale împotriva actului politic din România şi implicit împotriva cabinetului în funcţie, nu a fost percepută de întreaga populaţie ca putând fi atribuită direct lui Victor Ponta şi echipei sale. Astfel încât, la instalarea guvernului Cioloş, în paralel cu încrederea în această formulă nouă pentru societatea românească, s-a conservat şi încrederea în fostul premier şi, implicit, în alianţa politică care l-a susţinut. Nu s-a mai repetat scenariul anterior în care, o dată cu căderea guvernului, avea loc şi o scădere a încrederii primului ministru demisionar.

Évelyne Pisier, atunci când sintetizează ideile care au stat la baza statului-savant, aşează în opoziţie această construcţie cu sistemele politice tradiţionale, identificând două orientări. Viziunea tehnocrată era considerată a fi salutară, rolul acesteia fiind eliminarea viziunii politice considerată nefastă. Tehnocraţia avea de parte ei ştiinţa, inevitabil purtătoare a adevărului, în timp ce politica se baza pe ideologie, întotdeauna falsă sau pretabilă la falsificări. Omul din spatele tehnocraţiei este un administrator (un conducător de corabie pentru a folosi metafora lui Karl Deutsch), cel din spatele politicii este detestatul politician cauză a tuturor relelor. Miza tehnocraţiei este interesul general, cea a politicii – interesul de grup. Din această miză decurge neutralitatea specifică ştiinţei pentru tehnocraţie, repectiv angajamentele sociale dedicate unui public ţintă anume pentru politică. În tehnocraţie promovarea în serviciul public s-ar face prin meritocraţie, în politică prin alegeri, mereu partizane. Neutralitatea absolută a guvernului tehnocrat ar chema după sine un consens social absolut, în timp ce partizanatul politicului va genera permanent conflicte şi crize de nereprezentare. Nu în ultimul rând, instaurarea unui regim al funcţionarilor tehnocraţi ar genera o stabilitate pe termen lung opusă instabilităţii guvernanţilor politici[7]. Deşi nu au fost rostite chiar în această formă, antinomia dintre bunul tehnocrat şi răul politician a dominat spaţiul public românesc după momentul Colectiv. La care s-a adăugat şi confruntarea dintre societatea civilă şi clasa politică, stimulată de invitarea la Palatul Cotroceni pentru discuţii a reprezentanţilor societăţii civile care trebuiau să stabilească împreună cu preşedintele republicii paşii de urmat pentru viitor. Suplimentar faţă de lista de mai sus, tehnocratul emanat de societatea civilă era necontaminat de cea mai importantă tară a politicianului, corupţia.

Guvernul Cioloş accede la putere sub aceste auspicii, cerut de o societate civilă vocală şi vizibilă şi legitimat de morţii de la Colectiv. De altfel, noul prim ministru va efectua un drum ritualic la locul tragediei, unde ulterior vor mai ajunge şi demnitari străini sau vedete internaţionale aflate în România. Imaginea guvernului Cioloş a fost clădită, voit sau spontan, pe ideea unui alt fel de executiv. În principiu, mai bun, dar sigur diferit de tot ce a fost înainte. Eşecul, tot la nivel de imagine, al acestui executiv a fost dat tocmai de evidenţa că fără a fi neapărat un guvern mai bun, cu siguranţă nu a fost diferit. Scăderea scorului de încredere al guvernului s-a petrecut simultan cu consolidarea încrederii în alianţa din spatele guvernului Ponta, fără ca PSD şi ALDE să atace în prima fază echipa Cioloş. Numirile controversate în posturi ministeriale ale unor oameni fie fără pregătire, fie foarte apropiaţi de anumiţi lideri politici au fisurat atât atributul competenţei (ştiinţă vs ideologie) cât şi cel neutralităţii (administrator vs politician). Numeroasele demisii sau schimbări de miniştri au adus atingere ideii de stabilitate specifică tehnocraţiei, dezvoltarea, mai cu seamă în a doua jumătate a mandatului, a unui discurs agresiv faţă de anumite categorii sociale, de anumite zone din România şi de anumite grupuri media, culminând cu inclinarea spre toamnă într-o anumită parte politică (inclusiv prin participarea la alegeri pe liste de partid) au anulat ideea de interes general contrar interesului de grup şi pe aceea de consens contrar discordiei. Nu în ultimul rând, un număr de acuze de corupţie, deşi neprobate de vreun demers al instituţiilor abilitate, a contribuit la erodarea şi a ultimului atribut care ar fi putut despărţi politicianul de tehnocrat. O analiză a ştirilor generate de acest guvern şi a gradului acestora de impact arată că cea mai vizibilă temă corelată cu activitatea sa este campania de achiziţionare a sculpturii Cuminţenia Pământului – până la urmă un eşec major atât din perspectiva finalităţii sale, cât şi din cea a percepţiei publice asupra modului ei de desfăşurare.

Anul electoral 2016

Guvernul Cioloş, la momentul investirii sale, a fost susţinut, cel puţin la nivel declarativ, de toate partidele parlamentare. Cele două grupuri politice (reprezentand Stanga si Dreapta romaneasca) care se vor înfrunta în anul electoral 2016 au adoptat în continuare tactici diferite. PSD-ul condus de Liviu Dragnea, s-a menţinut într-o comunicare limitată şi controlată în relaţia cu noul executiv, a promovat tema interesului general şi imaginea dorinţei de cooperare pe toate proiectele iniţiate de Cioloş. Simultan însă, Victor Ponta şi o parte din cei care au făcut parte din cabinetul său au atacat noul guvern încercând să acrediteze ideea că atributele pozitive asociate tehnocraţilor nu se bazează pe realitate. Politica duală a PSD, realizată fie ca urmare a unui plan coerent, fie generată de neînţelegerile dintre Dragnea şi Ponta, a permis replierea partidului pe poziţii antagonice cu guvernul Cioloş în momentul în care încrederea acestuia a scăzut suficient de mult pentru a deveni o ţintă legitimă în ochii majorităţii. De aceea, comunicarea PSD în campaniile electorale s-a bazat pe două linii clare: un mesaj pozitiv orientat spre publicul ţintă al social-democraţilor şi unul negativ dedicat nerealizărilor guvernării Cioloş (mai slabe, prin comparatie cu guvernul Ponta). Aceste atacuri au determinat o parte dintre miniştri să iasă din neutralitatea tehnocrată şi, împreună cu purtătorii de mesaj ai liberalilor, să polemizeze cu PSD. In paralel, PNL a pierdut puncte în competiţiile anului 2016, tocmai fiindcă a fost asimilat până la identificare cu guvernul Cioloş şi, inevitabil, cu percepţia tot mai erodată a acestuia. Decizia din toamna lui 2016 de a susţine pentru un viitor mandat de premier a lui Dacian Cioloş, dublată de discuţiile legate de posibila plasare a acestuia în fruntea PNL au făcut ca tema centrală a campaniei pentru alegeri parlamentare să fie performanţa guvernamentală a lui Dacian Cioloş. PSD considera acest mandat un eşec, PNL şi nou venitul USR îl considerau un succes. Strategia PNL, subsecventă susţinerii lui Cioloş, a fost aceea de a defini miza campaniei ca fiind o opţiune între Cioloş şi Dragnea, atingându-se aici subiectul corupţiei, tema centrală a discursului partidelor de dreapta de mai multă vreme. În timp ce PSD afirma, pe această temă, Cioloş nu este competent, PNL răspundea Cioloş nu este corupt, Dragnea este condamnat penal.

Campania electorală, anostă în ansamblul ei, cu foarte puține elemente de dezbatere şi, practic, fără niciun moment memorabil a servit PSD care, singur fiind în zona de stânga – dar si fara contestare vizibila din zona de Dreapta, şi-a lansat mesajele către publicul propriu proiectând, în acelaşi timp imaginea duşmanului. În siajul evenimentelor din SUA, victoria lui Donald Trump cu un discurs aflat la mare distanţă de corectitudinea politică şi cu clare elemente de anti globalizare, şi a mai vechiului şoc Brexit, duşmanul enunţat de PSD a fost o imagine relativ nouă în politica recentă. La începutul anilor ’90, partidul lui Ion Iliescu a introdus în spaţiul public românesc imaginea “străinului dăunător” care, alături de elementele nepatriotice din interior asaltau bunul mers al noii Românii. Simultan, Vadim Tudor a adăugat aici o foarte amplă teorie a conspiraţiei centrată pe aceeaşi străini nocivi şi pe aceeaşi trădători autohtoni. Definirea opţiunilor europene şi euro-atlantice ca obiective centrale ale întregii societăţi româneşti a condus la limitarea acestui discurs, în condiţiile în care cei trei lideri ai PSD de după Iliescu – Năstase, Geoană şi Ponta – aveau o clară orientare pro-vestică. Deşi deloc la fel de pronunţat ca în Europa occidentală, euroscepticismul a început să se manifeste şi în România prin aceeaşi idee a rezistenţei faţă de implicarea administraţiei de la Bruxelles sau din alte capitale importante din vest în opţiunile politico-economice de la Bucureşti. Legătura lui Cioloş şi a majorităţii miniştrilor din cabinetul său cu structurile de la Bruxelles, dar şi cu reţeaua de ONG-uri finanţate de George Soros au permis dezvoltarea unui mesaj identitarist, cu nuanţe de naţionalism economic la care liberalii au răspuns cu aceeaşi idee a luptei împotriva corupţiei. În timp ce propoziţia cheie a liberalilor a fost “votând PSD, votaţi baronii corupţi”, din partea cealaltă proproziţia cheie a fost, “votând PNL vă mai aşteaptă patru ani cu Cioloş şi cu bruxelezii”. Simultan cu această linie de confruntare, USR, fidel ideii de anti-sistem enunţate, ataca întreaga clasă politică, provocând însă daune, în mod esenţial liberalilor, fiindcă în stânga spectrului politic mesajele lor era semnificativ mai puţin credibile şi, deci, acceptate.

Tehnocraţia nu schimbă raportul de forţe în România

Evaluând contextul în care au avut loc alegerile din anul 2016, putem să înţelegem de ce perioada guvernării tehnocrate a fost mai degrabă “o pauză” în evoluţia disputelor politice şi nu o etapă care a influenţat raporturile de forţă. Anul guvernării tehnocrate nu a generat schimbări fundamentale în mobilizarea politică obişnuită, nu a creat revoluţii în relaţia politicieni-aleşi (aşa cum se dorea, conform ideilor lansate în spaţiul public cu prilejul protestelor generate de tragedia de la Colectiv). Dimpotrivă, o analiză atentă a rezultatelor alegerilor arată că raporturile fundamentale dintre stânga şi dreapta rămân similare. Am trecut în revista în mai multe momente această relaţie – atât în ceea ce priveşte dispută tradiţională de după 1990 dintre Stânga şi Dreapta[8] din România (am subliniat în articolul citat faptul că aceste etichete – Stânga şi Dreapta, le folosim cu reţinere, ele nefiind similare cu conţinutul celor doi termeni din spaţiul european) cât şi în ceea ce priveşte perspectivele Stângii în România – într-o analiză[9] în care ajungeam la concluzia că viitorul pentru PSD şi Stânga nu sunt atât de rele pe cât erau descrise.

Aşadar, în momentele de după finalizarea alegerilor parlamentare din 2016, am realizat cu sprijinul echipei Infopolitic, un studiu elaborat privind relaţia dintre Stânga şi Dreapta. Am vrut să vedem în ce măsură imaginea “celor două Românii” se păstrează şi după anul experimentului tehnocrat. Pentru asta, am compilat două tipuri de hărţi: cele cu scorul politic al fiecărui partid care a trecut pragul electoral (votul pentru Senat), respectiv o privire sintetică a distribuţiei stânga/dreapta.

O primă hartă este cea în care am făcut diferenţa între suma voturilor pentru partidele de Dreapta (PNL, USR, PMP) şi votul pentru PSD (Stânga). Harta de mai jos indică, cu gradiente de culoare, zonele de fief pentru Dreapta şi Stânga.

Concluziile la care am ajuns, in urma acestei analize[10], sunt urmatoarele:

1. Victoria PSD a fost clară, dar harta României nu a fost colorată unitar – PSD nu a obţinut acelaşi scor peste tot. Se păstrează fiefurile tradiţionale pentru stânga şi dreapta – stânga domină categoric în Moldova şi Muntenia, iar dreapta îşi păstrează prezenţa şi chiar dominaţia în Ardeal şi Bucureşti. Păstrarea fiefurilor tradiţionale reprezintă un punct de plecare mai adaptat la realitate în ceea ce priveşte analiză situaţiei politice actuale.
2. PSD a recuperat puternic, faţă de alegerile locale în câteva judeţe, acolo unde mai slabă performanţă a dreptei a permis obţinerea unui scor mai clar decât la locale. Este vorba de Vâlcea, Caraş, Brăila, Tulcea şi Constanţa (în Muntenia), de Botoşani şi Neamţ (în Moldova) sau de Hunedoara, Albă şi Bihor (în Ardeal). În aceste zone, în care dreapta putea obţine scoruri mai clare, PSD a mobilizat foarte bine – contribuind astfel la o diferenţa şi mai clară la nivel naţional.
3. Partidele de dreapta şi-au menţinut dominaţia (cumulat) în zone precum centrul Ardealului (Cluj, Sibiu, Albă), Ilfov, Bucureşti sau Diaspora. De asemenea, au obţinut scoruri pozitive în multe localităţi din Prahova, Călăraşi, Suceava – dintre cele dominate de stânga.
4. PSD este clar mai bine reprezentat în teritoriu decât celelalte partide – aşa cum constatăm şi la alegerile locale. Comparativ cu alegerile locale[11], însă, constatăm că scorul PSD se menţine în exact aceiaşi parametri – performanţă crescând marginal în câteva judeţe (enumerate mai sus).
5. Partidele de dreapta au scoruri importante destul de disparat. USR, de exemplu – are scoruri bune în zonele în care Dreapta, tradiţional, obţinea victorii (scăzând astfel scorul PNL). USR este bine reprezentat în jurul reşedinţelor de judeţ şi, mai ales, în jurul marilor oraşe din ţară, ceea ce oferă o perspectiva de creştere şi în viitor. Construcţia partidului doar în jurul marilor oraşe se vede clar în harta rezultatelor USR. În Ardeal, USR a beneficiat şi de pe urmă votului pentru independenţi de la alegerile locale – care indicau un potenţial mai mare pentru votul alternativ.
6. În zona de dreapta, constatăm că PNL are o prezenţa relativ echilibrată la nivel naţional, cu scoruri ceva mai bune în zona Ardealului, însă fără plusuri semnificative. Aici vedem una din principalele probleme ale acestui partid – care a reuşit să existe în zone dominate de PSD, cu scoruri relativ decente, însă nu a reuşit să domine aproape deloc în zonele clasice de dominaţie. Vârful de voturi s-a dus la USR, iar lipsa de mobilizare a PNL a făcut că acesta să obţină scoruri moderate în propriile fiefuri. Astfel interpretăm reculul important faţă de alegerile locale.
7. PMP şi ALDE şi-au îmbunătăţit scorurile faţă de alegerile locale, fiind mai prezente în zone pentru care, la locale, aproape că nu obţineau voturi. PMP a profitat de asocierea cu fiefurile complementare ale UNPR, iar ALDE a beneficiat de existenţa unor liste complete.
8. UDMR îşi păstrează zonele clare de influenţă – direct legate de zonele în care există etnici maghiari. Harta reflectă clar această dinamică.
9. Pentru viitor, zonele de lupta rămân aceleaşi – judeţele în care diferenţa dintre votul pentru stânga şi cel pentru dreapta nu este foarte mare. Sunt aceleaşi judeţe din ultimii ani – zone în care performanţă viitoare va defini câştigătorul sau perdantul la nivel naţional – Vestul ţării, Bucureştiul, Prahova, Constanţa, Iaşi, Maramureş – sunt zone care pot fi preluate de o forţă politică sau altă şi care, prin acest lucru, pot dicta diferenţa dintre câştigător şi perdanţi la nivel naţional.

Pentru ilustrare, ataşăm şi câteva hărţi cu scorul partidelor principale pentru a vedea o distribuţie teritorială a votului. Hărţile ne confirmă concluziile de mai sus.

Analiza exit-poll si sondaje. Evolutii Stanga-Dreapta, in timp

O parcurgere şi a datelor socio-demografice oferă indicii în plus în această analiză. Aşadar, înainte de a parcurge cifrele la care am avut acces – din date publice – trecem în revista scorurile din ultimul an de dinainte de alegeri. Datele CSCI (sondaje realizate în coordonarea Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală), arată mai jos cum era distribuit în România votul pentru Stânga şi Dreapta (graficul este obţinut din suma voturilor pentru partidele măsurate). Cele mai recente date au fost culese chiar în ultima săptămâna de vot – până în 11 decembrie 2016.

Pe parcursul anului 2016, votul pentru Stânga a dominat, ajungându-se în preajma alegerilor la un echilibru între stânga (PSD+ parţial ALDE) şi dreapta (PNL+USR+PMP). Notă – am calculat în graficul de mai sus Stânga că reprezentând PSD + 50% din votul ALDE, pentru că votul pentru ALDE este împărţit din electorat de stânga (tip PSD) şi electorat de centru, diferit de stânga-dreapta (provenit din fostul PNL, dar fără legătură directă cu PDL şi zona pro-Băsescu). Aşadar, faţă de media de 2015, stânga (PSD+ parţial ALDE) a fost aproape constant la peste 40% din intenţia de vot, dacă numărăm şi nehotărâţii.

Dreapta (PNL+PMP+USR/M10) a fost şi în 2015 şi înainte de alegeri în preajma cifrei de 40%, dar în iulie părea să scadă. Ulterior, a revenit tot mai mult, preluând din nehotărâţi. După cum s-a văzut la vot, însă, o bună parte din aceşti nehotărâţi nu a mai participat la alegeri – ajungându-se la raportul de mai jos.

Scorul din alegeri: PSD + parţial ALDE = 48% (45+3) vs PNL+USR+PMP = 34% (20+9+5).

Cum se impart aceste rezultate pe categorii socio-demografice? Daca analizam datele din sondajul CSCI realizat in ultima saptamana de campanie electorala, constatam urmatoarele:

• Dreapta înca domină în zona tinerilor și este un echilibru în zona vârstelor mijlocii.
• Stânga domină categoric în zona publicului îmbătrânit.
• Diferența față de alte alegeri este reprezentată de ponderea celor care au participat la vot din aceste categorii de vârstă.

Cum arăta distribuția votului în funcție de nivelul de educație?

Stânga domină categoric în zona cu puţină educaţie, aşa cum a fost mereu în trecut, în România, în timp ce Dreapta continuă să domine în zona învăţământului superior. Atitudinea din ultimii ani – ne referim inclusiv la atitudinea publică, de puternică ostilitate faţă de cei în vârstă şi/sau fără educaţie a făcut că partidele Dreapta să nu aibă o deschidere foarte mare în zona votanţilor de acest tip. Stânga a obţinut un scor important la alegerile din 2016 şi datorită dominaţiei din zona de mijloc – publicul cu educaţie medie, liceală sau post-liceală.

Graficul de mai jos evidenţiază diferenţe socio-demografice mai detaliate în ceea ce priveşte caracteristicile publicurilor de Stânga şi, respectiv, Dreapta – din care am extras câteva din concluziile de mai jos. Datele acestea susţin şi ele imaginea celor două Românii – una cu votanţi de Stânga: mai în vârstă, cu educaţie medie, din regiunea Vechiului Regat, şi altă cu votanţii de Dreapta: mai tineri, cu nivel mai ridicat de educaţie, mai degrabă activi şi primordial din Ardeal şi Bucureşti.

Extinderea acestei analize spre date de exit-poll tinde să reflecte concluzii similare. Mai jos, date preluate din mai multe cercetări sociologice la care am avut acces, după cum urmează:

–           Sondaj Gallup (Barometru de Opinie Publică – date publice, 2004)

–           Sondaj CCSB exit-poll 2008, alegeri parlamentare

–           Sondaj CCSB exit-poll 2009, alegeri prezidenţiale tur 1

–           Sondaj Sociopol exit-poll 2014, alegeri prezidenţiale tur 1

–           Sondaje CSCI – anul 2015

–           Sondaj Avangarde exit-poll 2014, alegeri prezidenţiale tur 2

–           Sondaj IRES exit-poll, 2016, alegeri parlamentare

–           Sondaj Avangarde exit-poll, 2016, alegeri parlamentare.

Am reţinut în acest tabel doar datele PSD, pentru a avea o imagine – prin contrast, suficient de elocventă cu privire la evoluţia în timp a profilurilor electoratelor Stângii (PSD în acest caz) şi, prin diferenţa, ai Dreptei (suma diverselor partide de dreapta din ultimii 12 ani). Datele arată o constanţa semnificativă a datelor de profil pentru electoratul PSD, după cum vedem mai jos:

–           Ponderi similare în ceea ce priveşte alegătorii în vârstă

–           Ponderi similare în ceea ce priveşte alegătorii cu studii primare

–       Ponderi relativ similare ale alegătorilor din mediul rural (cu două excepţii – alegerile din 2008 şi 2009, când mediul rural a fost accesat şi de PDL, partidul susţinut de preşedintele Băsescu de la acea vreme – acelea fiind singurele alegeri în care PSD a pierdut din dominaţia asupra mediului rural).

Aceste grafice indică o constanţa semnificativă cu privire la datele socio-demografice pentru publicul PSD/Stângii, indicând că variaţiile nu sunt unele de natură să revoluţioneze ponderea partidelor politice în România, după alegerile din 2016.

Concluzii

Alegerile din 2016 nu au produs o schimbare fundamentală în raporturile Stânga-Dreapta din România, chiar dacă victoria PSD a fost percepută că un şoc. Deşi au existat relatări de presă în care alegerile au fost prezentate că un moment în care Stânga preia controlul asupra zone întregi care, în trecut, erau dominate de partidele de dreapta, acest lucru s-a întâmplat din cauza unei erori simple de interpretare – o simplă evaluare a scorului politic al partidelor, pornind doar de la clasamentele relative, au arătat cu PSD s-a situat pe primul loc în majoritatea judeţelor din ţară şi, implicit, s-a creat imaginea unei dominaţii absolute. În realitate, am asistat mai degrabă la o fragmentare importantă a votului de Dreapta (similară cu momentul alegerilor din anul 2000, când partidele de Dreapta au creat o imagine asemănătoare, în faţă unui PSD mobilizat şi unit), şi la un transfer de voturi dinspre PNL (principalul partid al Dreptei) către USR (noul partid apărut în această zona) – transfer care a creat imaginea unei înfrângeri în faţă PSD.

Imaginea post-alegeri a unui triumf cvasi-total al PSD este falsă, şi va fi contrazisă de realităţile ulterioare. Atât pentru că slabă participare la vot arată că scorurile obţinute de PSD nu reflectă o schimbare fundamentală în structura alegătorilor, cât şi pentru că o eventuală unificare a voturilor Dreptei (moment care se întâmplă, de obicei, cu prilejul alegerilor prezidenţiale) ar putea eclipsa uşor scorul spectaculos obtiut de PSD în 2016.

Bibliografie orientativă

ŞTEFĂNESCU, Domniţa, 11 ani din istoria României. Decembrie 1989 – decembrie 2000, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2011.

CONSTANTINESCU, Emil, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Universalia, Bucureşti, 2002.

VASILE, Radu, Cursă pe contrasens. Amintirile unui prim-ministru, Humanitas, București, 2002.

PISIER, Évelyne (coord), Istoria ideilor politice, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.

Studiu Infopolitic, despre alegerile parlamentare, coordonat de Dan SultĂnescu – “Cele mai detaliate hărți politice după alegerile parlamentare 2016”: http://infopolitic.ro/studii/11172.html

Studiu Infopolitic, despre alegerile locale, coordonat de Dan Sultanescu – “Cele mai detaliate harti politice dupa alegerile locale 2016”: http://infopolitic.ro/studii/cele-mai-detaliate-harti-politice-dupa-alegerile-locale-2016.html

TEODORESCU Bogdan, SULTĂNESCU, Dan, „Două Românii – clivajul real din ultimii 25 de ani” , Sfera Politicii, vol XXIII ne 3 (185) iul-sept. 2015, pp. 92-101.

IDEM , „Stânga românească – începutul sfârșitului, sau un nou început?” ,  Polis, Volum IV, Nr. 1 (11) dec. 2015-feb. 2016, pp. 143-158.

Note

[1] Domniţa Ştefănescu, 11 ani din istoria României. Decembrie 1989 – decembrie 2000, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2011, pp. 156-157.

[2] Ibidem, pp. 730.

[3] Emil Constantinescu, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Universalia, Bucureşti, 2002, pp. 557.

[4] Radu Vasile, Cursă pe contrasens. Amintirile unui prim-ministru, Humanitas, 2002, pp. 234.

[5] Domniţa Ştefănescu, op.cit., p. 878.

[6] Emil Constantinescu, op.cit., p. 523.

[7] Évelyne Pisier (coord), Istoria ideilor politice, Editura Amarcord, Timişoara,2000, pp. 396-397.

[8] Bogdan Teodorescu, Dan Sultanescu , „Două Românii – clivajul real din ultimii 25 de ani” , Sfera Politicii, vol XXIII nr. 3 (185) iul-sept. 2015, pp. 92-101.

[9] Idem „Stânga românească – începutul sfârșitului, sau un nou început? , Polis, Volum IV, Nr. 1 (11) dec. 2015-feb. 2016, pp. 143-158.

[10] Studiu Infopolitic, despre alegerile parlamentare, coordonat de Dan Sultanescu – “Cele mai detaliate harti politice dupa alegerile parlamentare 2016”: http://infopolitic.ro/studii/11172.html

[11] Studiu Infopolitic, despre alegerile locale, coordonat de Dan Sultanescu – “Cele mai detaliate harti politice dupa alegerile locale 2016”: http://infopolitic.ro/studii/cele-mai-detaliate-harti-politice-dupa-alegerile-locale-2016.html