Naționalismul. Fondul ideologic al reacțiilor europenilor la provocările actuale

(Nationalism. The ideological background of the European reactions to current challenges)

Sorin BOCANCEA

Abstract. The challenges that the EU is exposed today – prolonged economic crisis, violence arising from among ethnic and religious minorities that were not effectively integrated and the Russian offensive on the eastern border – remind us of the diversity that gives this space beauty and also instability. The terrorist attacks from Europe and the rise of extremist political movements reveal vulnerabilities and raise questions about the conditions that make possible such phenomena. The determinant of this situation is ideological. Since its inception, the European project encountered the existence of an ideology that began to dominate here two centuries ago: the nationalism. This is the most powerful ideology because it gives individuals the symbolic universe in which they can be liberals, social democrats/socialists or Christian Democrats. As a matter of fact, nationalism has managed to become the militant part, ideological in the narrow sense, of culture. Nationalism is not interested in “having” or “distribute” but of “being”. Any impact experienced by the European society generates reactions coming from this ideological background, Europeans feeling the need to shelter through the use of the autoreferentiality recipe.

Keywords: Europa, europenism, ideology, nation, naționalism.

Introducere

Provocările la care este expusă astăzi Uniunea Europeană – criza economică prelungită, violențele apărute din în rândul minorităților etnice și religioase pe care nu le-a integrat eficient și ofensiva Rusiei la granița de Est – readuc în atenție diversitatea ce îi dă acestui spațiu frumusețea dar și instabilitatea. Față de toate aceste provocări, a existat o reacție de la Bruxelles, adesea contestată, dar au existat și reacții diferite venite din capitalele statelor membre. Diversitatea acestora nu ar fi o problemă dacă unele dintre acestea nu ar fi contrare obiectivelor intereselor afirmate la nivelul Uniunii. Este suficient să indicăm aici pozițiile Ungariei și Greciei față de politica UE.

Care este perspectiva UE în aceste condiții de asalt concertat, venit atât din exterior, cât și din interior? Euroscepticii s-au grăbit să anunțe disoluția acestei construcții politice, iar optimiștii și-au reafirmat încrederea în puterea europenilor de a trece peste aceste dificultăți. În afară  de aceste tipuri de raportări, o realitate este îngrijorătoare: ascensiunea politică a formațiunilor extremiste, a celor care propun o Europă autoreferențială, revenită la valori și practici care, în trecutul nu prea îndepărtat, au stat la originea conflictelor ce au măcinat această parte a lumii.

Cum se poate ca, după o perioadă de 70 de ani de pace, posibilă grație construcției politice transnaționale ce a ajuns să reunească astăzi 28 de state europene, să apară în țările cu democrații consolidate (Franța, Italia, Spania, Marea Britanie) discursuri xenofobe pe care mulți le credeam ca ținând de istorie și nu de prezent? Este simplu să ne oprim asupra factorilor ce le provoacă, însă întrebarea ce persistă este: cum este posibil? Cum de pot fi europenii astăzi sensibili la astfel de discursuri? Important este factorul care provoacă, dar mai important este ceea ce face posibilă reușita provocării.

Consider că factorul ce face posibilă reapariția acestui fenomen politic este de natură ideologică. Încă de la începutul său, proiectul european s-a lovit de existenţa unei ideologii ce a început să domine aici de acum două secole: naţionalismul. În prezent, sintagma „Europa naţiunilor” este percepută ca fiind una aproape tautologică, fiindcă europenilor le este aproape imposibil să se perceapă altfel decât ca aparţinători ai uneia dintre naţiunile de pe acest continent. De aceea, pentru cei formaţi sub cerul ideologic al naţiunii, deschiderea cerului european este un motiv de nelinişte, aproape asemănătoare cu cea resimţită de vechii greci la căderea cetăţii.

Forţa naţionalismului constă în primul rând în faptul că se sprijină pe o cultură, pe care o numeşte „naţională”, aşa cum nicio ideologie nu o face. El uzează de întregul bagaj de bunuri simbolice ale unei comunităţi pe care le canalizează în vederea realizării unei solidarităţi necesare puterii suverane. Din acest motiv naţionalismul este ideologia cu cea mai mare forţă, pentru că ea oferă indivizilor universul simbolic în care aceştia pot fi liberali, social-democraţi/socialişti sau creştin-democraţi. În fond, naţionalismul a reuşit să devină partea militantă, ideologică în sensul restrâns, a culturii. Este suficient să amintim faptul că, pentru naţionalism, conservarea, producerea şi integrarea bunurilor simbolice în aria naţiunii sunt misiuni asumate în mod explicit. Naţionalismul nu este interesat de „a avea” sau de „a distribui”, ci de „a fi”.

Cultura europeană nu este împărţită doar în arii geografice, ci şi în culturi naţionale, conturate de către naţionalism, acestea fiind tot atâtea moduri de autopercepere ale societăţilor sau chiar ale comunităţilor ce se consideră a fi naţiuni. Iar aceste culturi sunt piloni fundamentali ai suveranităţii statelor ce administrează naţiunile. De aceea, demersul politic de construire a unei entităţi suprastatale europene are sorţi de izbândă doar în condiţia în care este şi un demers ideologic. Întrebarea fundamentală este dacă consolidarea Uniunii Europene poate urma acelaşi traseu pe care l-au urmat statele europene, de la „naţiuni culturale” la state naţionale. Poate cultura europeană să joace rolul pe care l-au jucat culturile viitoarelor state naţionale în secolele XVIII şi XIX? Va reuși europensimul să elimine fira față de dușmanul proiectat de către naționalism, adică față de străin?

1. Elemente definitorii ale naționalismului

Dacă ideologiile politice precum liberalismul, socialismul sau conservatorismul împart societăţile în tabere politice, naţionalismul este ideologia în cadrele căreia, începând cu secolul al XIX-lea, au loc disputele politice dintre susţinătorii ideologiilor amintite. Şi liberalul, şi conservatorul şi socialistul (cel puţin cel care nu este chiar convins de internaţionalism) va susţine că apără interesul naţional, că el reprezintă cel mai bine naţiunea, cea mai gravă acuză pe care unul i-o poate aduce altuia fiind aceea de a fi „anti-naţional”. Faptul de a face politică în interes naţional le apare tuturor ca fiind firesc, a apăra interesul naţiunii apărându-i astăzi oricui ca fiind un act de normalitate, naţiunea fiind percepută ca un mediu natural în care individul îşi duce existenţa. Bineînţeles, nu este vorba aici de naţionalismul extremist, ci de cel ce este, în expresia lui Hobbawm[1], „combinaţia de conştiinţă naţională, cetăţenească, socială care, în statele moderne, formează baza tuturor celorlalte sentimente politice”.

Se uită adesea faptul că o astfel de percepţie a indivizilor a fost determinată de către una dintre ideologiile moderne ce şi-a reuşit împlinirea, dacă este să o judecăm prin exigenţa lui Gramsci, adică a ajuns la stadiul de „bun simţ”. Dacă în problema pieţei libere, a redistribuirii avuţiei, a libertăţilor indivizilor sau a limitelor statului de drept există dispute între adepţii diferitelor ideologii, în ceea ce priveşte relaţia individului cu naţiunea lucrurile nu au mai fost puse la îndoială, cel puţin până la jumătatea secolului XX. Şi asta pentru că naţionalismul este ideologia care are în atenţie în mod exclusiv identitatea individului şi raportarea lui la propria comunitate, la realitatea socială şi politică în care el îşi concepe prezenţa pe piaţă, relaţia cu statul etc. aşa cum celelalte ideologii îl determină să şi-o conceapă. După cum arată Brian Barry[2], „din unghi prescriptiv, naţionalismul implică ideea că orice om trebuie să aibă o naţionalitate, şi numai una, şi că aceasta trebuie să fie elementul esenţial al identităţii şi loialităţii fiecăruia. Aceasta înseamnă că oamenii trebuie să se considere membri ai unei naţionalităţi înainte de a fi membri ai vreunei grupări mai restrânse, mai cuprinzătoare, sau ai vreuneia definite printr-o combinaţie de criterii, şi că trebuie să fie gata pentru orice sacrificii de care ar fi nevoie pentru apărarea şi promovarea intereselor naţiunii, oricât ar avea de suferit din această pricină alte interese”.

După anii ’70 ai secolului trecut, a apărut o multitudine de demersuri ce au vizat identificarea cauzelor naţionalismului. Ernest Gellner[3] consideră că, pentru a ajunge la sursele naţionalismului, este necesară o analiză a raţionalităţii societăţii industriale sau a modernităţii. Pornind de la celebrul eseu al lui Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, el identifică două trăsături esenţiale ale raţionalităţii societăţii moderne: ordinea şi eficienţa. Dar, acestea se bazează pe ceva mai profund: „o măsură comună, o monedă conceptuală, universală pentru caracterizarea generală a lucrurilor şi acel esprit d’analyse, clamat şi definit de Descartes”. Raţionalitatea societăţii industriale presupune toate aceste elemente. Prin monedă conceptuală comună sau unică Gellner înţelege că „toate faptele sunt localizate în interiorul unui singur spaţiu logic continuu, că afirmaţiile asupra lor pot fi reunite şi puse, între ele, în legătură, aşa încât în principiu un singur limbaj descrie lumea şi are unitate internă; sau, în partea negativă, că nu există fapte sau domenii speciale, privilegiate, ferite de contaminare sau contradicţie cu altele şi trăind în spaţii logice proprii, independente, izolate”. Este vorba, de fapt, de instrumentalizarea realităţii. Astfel, spune Gellner[4], „rolurile devin operaţionale şi instrumentale. Vechea stabilitate a structurii rolurilor sociale este pur şi simplu incompatibilă cu creşterea şi înnoirea”. În acest mod, persistenţa schimbării ocupaţionale devine trăsătura permanentă a ordinii sociale. Naţionalismul îşi are rădăcinile tocmai în acest tip de diviziune a muncii, în care totul se află în continuă mişcare, consecinţa acestei mobilităţi fiind un soi de egalitarism ce constă tocmai în accesul la informaţie a indivizilor care sunt gata oricând să se reprofileze. Dorinţa de a produce mai mult este motorul acestui fenomen, legea progresului din perspectiva căreia este percepută întreaga realitate. Ea a făcut necesară această omogenizare a nivelului de educaţie care, în fond, duce la o omogenizare a competenţelor lingvistice. Din această perspectivă, naţionalismul este „organizarea grupurilor de oameni în unităţi mari, cu educaţie centralizată şi cultural omogene”. El este „manifestarea exterioară a unei profunde şi inevitabile reglări a relaţiei dintre organizarea statală şi cultură”[5].

Este evident faptul că, la Gellner, termenii „capitalism”, „societate industrială” şi „modernitate” sunt interşanjabili, că ei exprimă aceeaşi realitate. Este vorba, în fond, de un anumit tip de raţionalitate ale cărei trăsături esenţiale sunt calculul, eficienţa şi, în consecinţă, înscrierea oricărui segment de realitate într-o lege a progresului.

După cu remarca şi Eric Hobsbawm[6], problema naţională se plasează undeva „la intersecţia politicului cu tehnologia şi transformarea socială”. Naţiunile nu sunt legate strict doar de existenţa unui stat, ci şi de nivelul de dezvoltare tehnică şi economică. De aceea, „naţiunile şi fenomenele asociate lor trebuie deci analizate în termenii condiţiilor şi cerinţelor politice, tehnice, administrative sau economice”.

Teoria lui Gellner se înscrie într-o teorie mai amplă, pe care Anthony D. Smith[7] o numeşte modernistă, care susţine că naţionalismul este ideologia ce exprimă însăşi modernitatea. Smith identifică patru orientări în conceperea naționalismului, dezvoltate îndeosebi în ultimele trei decenii ale secolului XX: versiunea socioculturală a lui Ernest Gellner (care leagă naţiunile şi naţionalismul de necesitatea de a genera o „cultură înaltă” necesară modernizării şi dezvoltării industriale); modelele socioeconomice ale lui Tom Nairn şi Michael Hechter, ce văd sursa naţionalismului în funcţionarea economiei mondiale şi în interesele socio-economice ale indivizilor; versiunile politice ale lui Charles Tilly, Anthony Giddens, Michael Mann şi John Breuilly, ce studiază naţionalismul în legătură cu sursele puterii; versiunile ideologice ale lui Elie Kedourie, Bruce Kapferer şi Mark Jurgensmeyer, ce văd naţionalismul ca pe un produs ideologic ivit din schimbările apărute în sfera ideilor şi credinţelor.

Smith[8] observă faptul că aceste abordări posedă anumite caracteristici acceptate de către majoritatea cercetătorilor: „sentimentul puterii şi imprevizibilităţii naţionalismului” – pentru că această ideologie a constituit una dintre forţele dominante ale modernităţii, nu era posibil de prevăzut unde şi când va reizbucni; „sentimentul naturii problematice a conceptului de naţiune” şi sentimentul că naţiunile istorice sunt comunităţi sociologice puternice; „convingerea că există o specificitate istorică a naţiunilor şi naţionalismului” (acestea sunt specifice epocii moderne); evidenţierea faptului că identităţile colective sunt social-create şi că, în consecinţă, naţiunea este un produs cultural creat de elite pentru a servi unor necesităţi şi interese; angajarea în explicaţii sociologice care derivă naţiunile şi naţionalismul din condiţiile socio-politice ale modernităţii, folosind o metodă ce utilizează date din lumea recentă şi contemporană.

În toate orientările amintite s-au formulat definiţii ale naţionalismului. Combinând elementele moderniste cu cele ale definiţiilor postmoderne, Smith[9] defineşte naţionalismul drept „mişcarea ideologică pentru obţinerea şi menţinerea autoguvernării şi independenţei în numele unui grup ai cărui membri consideră că ea constituie o «naţiune» reală sau potenţială”. Şi, realizând o sinteză a tuturor orientărilor pe care le-a analizat, el identifică aspectele definitorii ale acestei ideologii astfel[10]: „Ideologia naţionalismului se poate reduce la propoziţiile sale esenţiale şi principalele puncte de vedere rezumate astfel:

1. lumea este în mod natural divizată în naţiuni, fiecare având caracterul şi destinul său specific;
2. naţiunea este sursa întregii puteri politice şi loialitatea faţă de ea predomină asupra tuturor celorlalte loialităţi;
3. dacă vor să fie liberi şi să se realizeze, oamenii trebuie să se identifice cu o naţiune şi să-i aparţină;
4. libertatea globală şi pacea sunt asigurate în funcţie de eliberarea şi securitatea naţiunilor;
5. naţiunile pot fi eliberate şi realizate doar în propriile lor state suverane”.

Naţionalismul, ca orice ideologie politică, pune la dispoziţia individului un întreg univers dar, ea este mai puternică decât oricare altă ideologie fiindcă exploatează tocmai fondul cultural al unei comunităţi pe care îl impune ca pe o realitate obiectivă. Nimic din bunurile simbolice ale unei comunităţi nu rămâne neexploatat, naţionalismul ajungând să se constituie ca un prealabil al oricărei alte ideologii. Spre deosebire de liberalism sau de socialism, în naţionalism nu este prezentă supoziţia opţiunii, naţionalismul prezentându-se ca o forţă destinală. Şi, cel mai bine se vede acest lucru în analiza conceptului central al acestei ideologii: naţiunea.

2. Coordonatele națiunii

Conceptul de „naţiune” desemnează o realitate ce a fost înţeleasă în multiple moduri. Hobsbawm[11] arată că, până în secolul al XIX-lea, naţiunea a însemnat: provincie sau teritoriu de origine al cuiva (sensuri avute prin sec. al XVI-lea în zona franceză); o colectivitate unită de Bürger, ce are obiceiuri, moravuri şi legi comune (după sensul dat de J. H. Zedler în sec. al XVII-lea); „totalitatea locuitorilor unei provincii, ai unei ţări sau ai unui regat” (în sec. al XIX-lea) sau, după 1884, un stat cu un centru suprem de guvernare comună, „un teritoriu constituit de statul respectiv şi de locuitorii săi individuali consideraţi ca un întreg” (conform Dicţionarului Academiei Spaniole Regale); ansamblul cetăţenilor a căror suveranitate colectivă instituia statul ca „un întreg indivizibil” (după John J. Lalor (ed.),Cyclopedia of Political Science, 1889).

Analizând încercările de definire a naţiunii, Hobsbawm[12] constată existenţa definiţiilor obiective (care privesc naţiunea prin elemente precum teritoriu, apartenenţă etnică, cultură, limbă, istorie) şi a celor subiective, în două variante: colectivă (în maniera lui Renan, ce defineşte naţiunea ca un „plebiscit zilnic”) şi individuală (în maniera marxiştilor austrieci, pentru care naţionalitatea se poate adăuga indivizilor oriunde s-ar afla aceştia, dacă ei vor să o afirme deschis). El consideră că niciuna dintre acestea nu reuşeşte să încadreze conceptual realitatea pe care o vizează, atitudinea iniţială potrivită pentru un cercetător fiind agnosticismul. De aceea, „ca o premiză de lucru, orice grup uman destul de numeros ai cărui membri se consideră o «naţiune» va fi tratat în consecinţă”.

Analizând preocupările apărute în deceniul opt al secolului trecut, Smith[13] identifică două mari curente ce au disputat pe această temă: modernismul şi perenialismul.Modernismul susţine că: naţiunile sunt în totalitate moderne (apărute după Revoluţia franceză) şi în mod necesar doar moderne, „consecinţe inevitabile ale revoluţiilor care constituiau modernitatea” şi, de aceea, pe cale de a dispărea odată cu condiţiile modernităţii. Naţiunea este „o comunitate politică teritorializată, o comunitate civică de cetăţeni egali”, creată de către elite în mod conştient, divizate în grupuri sociale cu interese specifice şi ale cărei principii de solidaritate sunt găsite în comunicare şi cetăţenie. A face parte dintr-o naţiune înseamnă să ai resurse şi capacitatea de a face ceva. Cât despre naţionalism, acesta a fost văzut ca o ideologie a modernizării, fiind, împreună cu naţiunile, „construct social şi creaţii culturale ale modernităţii, planificate pentru o epocă a revoluţiilor şi a mobilizării de masă”. Perenialismul consideră că naţiunea este „o comunitate politică etnoculturală”, de descendenţă comună, persistentă şi imemorială, înrădăcinată în spaţiu şi timp, într-o patrie istorică, o comunitate a poporului, oglindind nevoile şi aspiraţiile acestuia, un tot unitar, cu caracter şi voinţă unică, apartenenţa la aceasta fiind „o stare de a fi”. Principiile naţiunii sunt considerate a fi cele ale „legăturilor ancestrale şi culturii autentice”.

În fond, pe aceste două direcţii s-au desfăşurat dezbaterile pe tema naţiunii. Un modernist precum Hobsbawm observă că, în majoritatea definiţiilor din secolul al XIX-lea, elementul etnie nu era văzut ca fiind esenţial pentru ca o comunitate să fie socotită drept o naţiune. El are în vedere sensul pe care l-a impus Revoluţia franceză, citându-l pe Maurice Block[14], care spunea că „experţii francezi s-au împotrivit cu îndărătnicie oricărei încercări de a face din limba vorbită un criteriu de naţionalitate care, au argumentat ei, era determinat pur şi simplu de cetăţenia franceză”. Într-o anumită măsură, observaţia se susţine, dacă este să luăm în calcul şi ceea ce spune Hagen Schulze[15], că limba oficială a Franţei a fost impusă după Revoluţie, după ce trecuse prin filtrul Academiei Franceze. Până atunci, nu putea fi vorba de o limbă franceză vorbită la nivel de masă, care să mai fie şi garant al unei apartenenţe etnice.

Cu toate acestea, după cum remarcă Hobsbawm[16], elementul etnic şi lingvistic nu era cu totul neglijat în conceperea naţionalităţii în afara cadrelor statale. „Diversele elemente folosite mai târziu pentru a defini o naţionalitate non-statală erau, fără îndoială, prezente, fie asociate cu naţiunea revoluţionară, fie creându-i problemele; şi cu cât pretindea mai mult a fi una indivizibilă, cu atât caracterul ei eterogen îi crea probleme. E aproape sigur că, pentru majoritatea iacobinilor, un francez care nu vorbea franceza era suspect şi că, în practică, era adesea acceptat criteriul etno-lingvistic al naţionalităţii”.

Cele două mari direcţii în conceperea naţiunii îi au ca fondatori pe Ernest Renan şi pe Johann Gottfried Herder. Într-o conferinţă ţinută la Sorbona pe 11 martie 1882, Renan[17] a arătat că o naţiune nu poate fi redusă nici la rasă, nici la limbă, nici la religie, nici la un anumit teritoriu, nici la o uniune vamală şi nici la apartenenţa religioasă: „O naţiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, într-adevăr, nu sunt în fond decât unul, constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este în trecut, altul în prezent. Unul este punerea în comun a unei averi legate de amintiri; altul este consimţământul actual, dorinţa de a trăi împreună, voinţa de a continua spre a spori valoarea moştenirii primite. Omul nu se improvizează. Naţiunea, ca şi individul, este rezultatul unui lung efort trecut, al sacrificiilor şi devotamentelor. […] O naţiune este, deci, o mare solidaritate constituită prin sentimentul sacrificiilor făcute şi a celor pentru care există dispoziţie de a fi făcute. Ea presupune un trecut; ea se rezumă, totuşi, în prezent la un fapt tangibil: consimţământul, dorinţa clar exprimată de a continua viaţa comună. Existenţa unei naţiuni este (scuzaţi-mi metafora) un plebiscit zilnic, aşa cum existenţa unui individ este o afirmare perpetuă a vieţii. Aceasta este mai puţin metafizică decât dreptul divin şi mai puţin brutală decât pretinsul drept istoric”.

Iată cum comentează Hagen Schulze[18] această concepţie: „naţiunile sunt entităţi spirituale, comunităţi care există atâta vreme cât există şi în minţile şi inimile oamenilor şi care se sting când nu mai sunt gândite şi dorite; naţiunea se întemeiază pe conştiinţa naţională. Ea îşi recunoaşte identitatea în istoria, gloria şi sacrificiile comune – fapt la care trebuie să adăugăm că o istorie comună este de regulă doar într-o anumită măsură reală, fiind mai degrabă o istorie imaginată, construită”. În aceeaşi direcţie putem aminti definiţia naţiunii dată de către David Miller[19], în concepția căruia există cinci caracteristici ale naţiunii ca şi comunitate: este constituită din credinţe împărtăşite şi angajare reciprocă; extinsă de-a lungul istoriei; cu caracter activ; legată de un anumit teritoriu şi diferenţiată de alte comunităţi prin cultura ei.

Preluând ideea contopirii naţiunii cu poporul, Herder[20] a susţinut că fundamentul acesteia nu este politica, ci limba şi poezia. Pentru lingvistul german, societatea este starea naturală a omului, ce se situează deasupra organizării politice. „Providenţa a separat admirabil naţiunile, nu numai prin păduri sau munţi, ci mai cu seamă prin limbă, gesturi şi caractere, înainte ca opera despotismului să se pună în mişcare şi ca cele patru părţi ale lumii să devină prada unui singur stăpân”. Fiecare naţiune îşi are cultura proprie, ce s-a format natural ca un ansamblu al codurilor de limbaj, al simbolurilor, al tipurilor de raporturi sociale, al instituţiilor şi tehnicilor şi al modurilor de adaptare la influenţele cadrelor staţio-temporale. Modul în care se constituire cultura unei naţiuni o face unică. De aceea, ea nu ar trebui să fie organizată de forţe politice care nu-i aparţin, ci trebuie ca fiecare popor să aibă dreptul de a se organiza după bunul plac. Trebuie spus că Herder nu a acceptat termenul „rasă”, apartenenţa la o naţiune constând în formarea în cadrul unei culturi. Era suficient să vorbeşti germana ca limbă maternă ca să fii socotit de naţionalitate germană. Cu toate acestea, observă Guy Hermet[21], el a crezut în teoria climatelor a lui Montesquieu şi în superioritatea genetică a anumitor grupuri, idee de la care va ajunge la justificarea expansiunii teritoriale a popoarelor mai bine dotate de la natură.

Sensul herderian a fost preluat şi în secolul XX, naţiunea fiind definită drept „colectivitatea persoanelor care au aceeaşi origine etnică şi care, în general, vorbesc aceeaşi limbă şi au o tradiţie comună” (după Dicţionarul Academiei Spaniole Regale, în ediţia din 1925)[22].

Analizând această teorie, Hobsbawm[23] susţine că limba nu poate fi socotit elementul decisiv pentru a stabili limitele unei naţiuni până în sec. al XIX-lea: „În perioada precedentă educaţiei elementare, nu poate fi vorba de o limbă «naţională» vorbită, ci doar de idiomuri literare sau administrative scrise, adaptate pentru folosirea orală, ori ca un fel de «lingua franca», în care vorbitorii diferitelor dialecte se puteau înţelege… Cu alte cuvinte, «limba maternă», idiomul învăţat de copii de la mamele lor necultivate, pentru folosirea zilnică, nu era, în niciun caz, o «limbă naţională»”. În consecinţă, limba „este un concept literar şi nu unul existenţial”.

Îndeosebi naţionaliştii extremişti întreţin ideea că naţiunile au existat dintotdeauna, că întreaga istorie a unei regiuni este totuna cu istoria naţiunii ce ocupă în prezent acea regiune. Acest anacronism era prezent şi în secolul al XIX-lea, la un autor precum Walter Bagheot[24], care considera că naţiunile au apărut odată cu istoria. Dar, naţiunile sunt produse istorice la baza cărora au stat eforturi de ideologizare. Ele nu sunt entităţi veşnice, ci, ca oricare alte realităţi istorice, vor dispărea. Încă din timpul apariţiei acestora, Renan[25] spunea că „naţiunea modernă este un rezultat istoric al unei serii de fapte ce converg. […] Naţiunile nu sunt ceva etern. Ele au început, ele se vor sfârşi. Confederaţia europeană, probabil, le va înlocui. Dar, aceasta nu este legea secolului în care trăim. Acum, existenţa naţiunilor este bună, chiar necesară. Existenţa lor este garanţia libertăţii, care se va pierde dacă lumea nu ar avea decât o lege şi un stăpân”.

Aşa cum notează H. Schulze[26], „naţiunile au fost de la început entităţi ambigue, proteice, nefiind clar definite – ele erau sau naţiuni universitare, sau categorii reprezentate politic. Totuşi, naţiunile au existat ca sentiment colectiv de solidaritate încă înainte de a fi numite astfel, sub forma comunităţilor lingvistice, de tradiţie şi de luptă care aspirau la continuitate, dar o şi asigurau totodată, şi care, datorită acestui fapt, au intrat într-un raport fructuos şi dinamic cu statul, deci cu acea formă politică de organizare care a început să se dezvolte spre sfârşitul Evului mediu simultan cu naţiunile”.

Astfel de forme de solidaritate vizează şi Hobsbawm[27] atunci când vorbeşte de „legături protonaţionale” ca „forme supralocale de identificare” (diferite culte şi practici), „legături politice şi vocabularul anumitor grupuri îndeaproape legate de instituţii ale statului, capabile de eventuale generalizări, extensii şi popularizări”. Dar, în opinia sa, nici limba, nici apartenenţa etnică şi nici religia nu pot fi criterii ale protonaţionalismului, fiindcă sunt destule situaţii în care ele sunt infirmate. De aceea, „singurul, cel mai important criteriu pentru protonaţionalism este conştiinţa apartenenţei, trecute sau viitoare, la o entitate politică stabilă. Cel mai bun liant protonaţional este să fii ceea ce jargonul sec. al XIX-lea a numit «naţiunea istorică», mai ales dacă statul cadru pentru viitoarea naţiune a fost asociat cu unStaatsvolk – popor al statului, ca ruşii, englezii sau castilienii”[28].

După cum apreciază Schulze[29], „aceste două idei naţionale, cea subiectiv-politică a Revoluţiei franceze şi cea obiectiv-culturală a romantismului german, s-au hrănit reciproc, s-au intersectat şi au constituit nota fundamentală a polifoniei modernismului european. Într-o perioadă caracterizată prin dezrădăcinare și criză a semnificaţiilor, desconsiderare a trecutului şi euforie faţă de viitor, ideea de naţiune oferea orientare, apartenenţă şi transcendenţă. Identificarea cu naţiunea simplifica relaţiile sociale şi interstatale complicate şi rezolva problema loialităţii…”.

Postmodernii nu mai vor să explice naţionalismul printr-un model unic, ci construiesc modele limitate şi abordări ale unor aspecte particulare. Smith[30] identifică două paradigme ce s-au vrut a fi alternative la modernism: primordialismul şi perenialismul.

Un reprezentant al primordialismului în varianta sa biologistă, sociobiologul Pierre van den Berghe[31], consideră că naţiunile trebuie tratate ca grupuri de descendenţă la fel ca grupurile etnice. Sociabilitatea umană s-ar baza pe trei principii: selecţie de înrudire, reciprocitate şi coerciţie. Cu cât societatea este mai mare, cu atât mai importante sunt ultimele două. Dar, etnicitatea, rasa şi casta se bazează pe descendenţă comună. Astfel de grupuri provin din triburi care, legate prin relaţii de familie, se transformă într-o suprafamilie – grupurile etnice erau suprafamilii endogame, ce trăiau pe un anumit teritoriu. Invenţiile culturale ale descendenţei lineare şi exogamia descendenţei au permis extinderea modelului primordial de organizare socială la comunităţi mari. Astfel, descendenţa comună a fost parţial fictivă din cauza migraţiei, cuceririi şi exogamiei. „La fel ca în grupurile de rudenie mai mici, înrudirea era de ajuns de reală pentru a deveni baza acelor sentimente puternice pe care le numim naţionalism, tribalism, rasism şi etnocentrism. Uşurinţa şi viteza cu care aceste sentimente pot fi mobilizate chiar şi în societăţile moderne industriale…, ferocitatea oarbă a conflictelor la care pot duce aceste sentimente, lipsa lor de receptivitate faţă de argumentele raţionale sunt doar câteva indicaţii ale vitalităţii şi primordialităţii lor continue. Ceea ce sugerez este că etnocentrismul a evoluat de-a lungul a milioane sau cel puţin sute de mii de ani ca o extensie a selecţiei de înrudire”.

Cum era şi de aşteptat, Smith[32] respinge o astfel de concepţie, arătând că ea confundă aparenţa fizică şi cultura şi echivalează traiul împreună, miturile şi experienţele comune cu endogamia preferenţială. El nu poate explica cum poate descendenţa să mai fie un criteriu în comunităţi ce au suferit venirea elementelor alogene şi cum poate fi descendenţa un element de solidaritate în comunităţile mari unde membrii nu se întâlnesc şi unde aceste comunităţi sunt imaginate. Apoi: cum pot şti eu că solidaritatea mea cu străinii care întâmplător vorbesc aceeaşi limbă are bază genetică?

Un susţinător al primordialismului cultural, Clifford Geertz[33], susţine că un ataşament primordial provine din daturile asumate, precum cultura, relaţiile de rudenie, contiguitatea, comunitatea religioasă în care te naşti, limba pe care o înveţi: „Pentru fiecare persoană din fiecare societate, aproape în fiecare moment, unele ataşamente par să provină mai mult din sentimentul unei afinităţi naturale – unii ar spune spirituale – decât din interacţiunea socială”. Apariţia conştiinţei politice moderne cu statul în centru stimulează sentimentele primordiale.

În aceeaşi notă, Steven Grosby[34] arată că „grupurile etnice şi naţionalităţile există pentru că există tradiţii de credinţă şi acţiune faţă de obiectele primordiale cum ar fi trăsăturile biologice şi mai ales localizarea teritorială”. Oamenii dau importanţă acestor obiecte fiindcă „familia, localitatea şi propriul «popor» poartă, transmit şi protejează viaţa”. De aceea le sacralizează şi sunt dispuşi să-şi dea viaţa pentru ele.

Aşa cum am mai arătat, perenialiştii consideră că naţiunea este o realitate existentă din timpuri imemoriale, între naţiune şi etnie neexistând diferenţe însemnate. În opinia lui Joshua Fishman[35], etnicitatea este un fel de a fi, a face şi a ştii: „Etnicitatea a fost întotdeauna trăită ca un fenomen de înrudire, o continuitate în cadrul sinelui şi al acelora care păstrează legătura dintre generaţii, cu strămoşii lor comuni. Etnicitatea este parţial trăită ca fiind «os din osul lor, carne din carnea lor şi sânge din sângele lor». Însuşi corpul uman este privit ca o expresie a etnicităţii şi etnicitatea este de obicei simţită ca fiind înrădăcinată în sânge, os sau carne”. Şi Walker Connor[36] susţine că legătura naţională este fundamental psihologică şi nonraţională. În opinia sa, „o naţiune este un grup de oameni ce simt că au legături de ascendenţă. Acesta este grupul cel mai mare ce poate impune loialitate unei persoane pe baza sentimentului unor legături de rudenie; este, din această perspectivă, o familie extinsă”.

Analizând sursa naţionalismului, John Armstrong[37] consideră că, în pofida faptului că epoca naţionalismului a fost precedată de cea a absolutismului ce nu a luat în seamă diferenţele etnice, a existat naţionalism şi înainte de absolutism. În naţionalism, importante sunt percepţiile şi sentimentele grupului, mai ales excluderea etnică, graniţa dintre «ei» şi «noi» şi comparaţia universală cu «străinul»: „Termeni ca goyim, barbaroi şi nemtsi implică deopotrivă percepţia incompletitudinii umane a persoanelor ce nu pot comunica cu cei din grup, care constituie singurii «oameni adevăraţi»”. În concepţia sa, Armstrong a pornit de la abordarea antropologică a lui Frederik Barth[38], cercetător pentru care etnicitatea este o categorie social definită, atribuită de alţii şi de către grupul însuşi. Pentru ambii autori, simbolurile sunt esenţiale pentru supravieţuirea identificării etnice, ele păzind graniţele dintre grupuri. Aceste simboluri sunt stabilite de către generaţiile anterioare, comunicarea etnică fiind una în timp, între vii şi morţi. La fel ca simbolurile sunt şi miturile de legitimare.

În opinia lui G. M. Tamás[39], „definirea apartenenţei comune la o naţiune presupune trei factori incontestabili supraindividuali, dar nu universali: limba, sângele şi teritoriul”. Dar, o astfel de definire generează paradoxuri. În primul rând, dacă oamenii sunt beneficiarii primilor doi, al treilea le este impus sub forma graniţelor statale, fapt pentru care ei trebuie să accepte aceste dimensiuni ca fiind ale lor, să şi le asume, şi să consimtă că ele generează însuşiri asemănătoare în semeni, printre care se vor ivi interese comune; naţiunea este „un mod de reflecţie”: „naţiunea e necesară, fiindcă e natură, dar e neîncorsetată, fiindcă e reflecţie”. În al doilea rând, ea îl identifică, îl încorsetează pe om ca natură şi îl eliberează ca reflecţie cu preţul aruncării într-o dilemă: dacă omul optează pentru stânga e blamat, iar dacă o face pentru dreapta e răsplătit. Apoi, autoafirmarea de tip naţionalist nu e un proces pozitiv, ci unul negativ, fiindcă se bazează pe discriminarea faţă de ceva; dacă creştinul se afirmă prin mistuire şi ură de sine, naţionalistul o face prin ură de ceilalţi; definirea de sine prin raportare la ceva exterior este inevitabilă, „fiindcă ceea ce se urmăreşte aici e transformarea unui determinism natural în reflex (căci etnii ca atare au existat şi înainte de zămislirea sentimentelor naţionale, ele devenind doar ulterior, prin intermediul reflecţiei, obiect al sentimentului naţional)”.

Ceea ce se întâmplă cu un naţionalist e invers decât ceea ce se petrece cu un tribal: la primul, prescripţia ritualică operează ca natură, la al doilea natura operează ca prescripţie; „naţionalistul nu e dispus să admită că el a substituit natura cu propriile sale prescripţii (cum procedează, de altfel, şeful de trib), ci se plânge de alterarea perversă a naturii, sau suspectează că cineva a modificat cursul firesc al naturii, printr-o ingerinţă perfidă”. Şi acel cineva este Străinul[40].

În apartenenţa la o naţiune se întâlnesc atât factori ce nu ne stau în putere (precum faptul de a ne naşte într-o anumită comunitate), cât şi factori ce stau în puterea fiecăruia (precum asumarea apartenenţei la o comunitate). Consider că acceptarea ca elemente fundamentale ale naţionalităţii a istoriei şi a limbii nu trebuie să însemne şi asumarea caracterului lor destinal, cel puţin nu în sensul în care este înţeles destinul îndeobşte, ca forţă exterioară şi implacabilă ce ne determină în totalitate existenţa. Aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie[41], nu cred că „marca destinală” a apartenenţei la o naţiune îmi precede naşterea şi nici nu susţin că îmi pot schimba apartenenţa culturală ca pe haine, aşa cum ar sugera adepţii concepţiei ideologice. Pentru că după naştere puteam fi mutat în oricare altă comunitate, nu acest act, ci creşterea, formarea personalităţii mele este cea care devine dat pentru mine, fiindcă îmi este imposibil să-mi înlocuiesc viaţa petrecută cu altceva. „Istoria privată nu suportă suspendări fenomenologice, pentru că persoana vie nu este ego transcendental. Departe de a-mi decide în întregime soarta ca individ, existenţa dusă în comunitatea în care m-am format devine o dimensiune a persoanei mele, ce nu poate fi anulată prin nicio opţiune. Datul nu este altceva decât ireversibilitatea construcţiei temporale care sunt eu. Naţionalitatea mea este un produs cultural de care, în mare parte, datorită vârstei la care am dobândit-o, nu sunt responsabil. Ca şi faptul de a fi cetăţean în sensul Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi al actualelor reglementări ale dreptului internaţional. Întâmplarea a făcut să mă nasc într-o epocă şi într-un spaţiu în care statutul meu să fie definit astfel. Naţionalitatea şi cetăţenia nu sunt entităţi absolute, dar rămân repere ale existenţei mele atunci când prima nu este redusă la etnie iar celei de-a doua nu i se uită caracterul de convenţie. Ele sunt două modalităţi în care omul ultimelor două secole s-a recunoscut”.

Pătrunderea ideii naţionale în conştiinţa maselor a făcut ca naţiunea şi democraţia să devină „feţe ale aceleiaşi monede”, statul naţiune dovedindu-se a fi „atât un cadru adecvat epocii respective, cât şi o garanţie de democraţiei şi a sistemului parlamentar”[42]. Dar, din păcate, observă Hobsbawm[43], democratizarea a produs o conştiinţă populistă ce a dus spre şovinism. Apărătorii statului s-au înmulţit şi au început să-şi apere drepturile cetăţeneşti ce au devenit, cu timpul semne ale naţiunii. Astfel, la începutul sec. XX, statul nu va mai fi apărat doar de către cetăţenii activ politic, ci de către toţi civilii. Emanciparea a dus la mobilizarea generală în primul război.

În Europa modernă, statul şi naţiunea au devenit realităţi ce s-au potenţat reciproc: fie că statul a creat naţiunea prin programe culturale şi de educaţie în masă, fie că naţiunile create de către elite pe un anumit teritoriu şi-au creat un stat propriu. Acest proces ce a durat aproape două secole a avut ca finalitate Europa statelor naţionale de astăzi. Dar, pentru că sunt realităţi istorice, statele naţionale se modifică, rolul lor se redefineşte.

Concluzii

Scurta trecere în revistă a modurilor în care a fost și este înțeleasă națiunea și a felului în care operează naționalismul face posibilă înțelegerea fenomenelor ce se petrec în Uniunea Europeană în prezent. Libera circulație a cetățenilor a făcut ca eterogenitatea populației din UE să crească. După o perioadă în care statele au cedat multe dintre obligațiile față de cetățeni pentru a fi rezolvate la Bruxelles, o parte dintre cetățeni au început să-i pretindă statului revenirea la ceea ce acesta făcea înainte de intrarea în construcția europeană. Criza economică, violențele venite dispre indivizi insuficient integrați veniți din Est sau din lumea islamică și deficitul de ideologie al Uniunii Europene au făcut posibilă ascensiunea mișcărilor extremiste în democrațiile consolidate europene.

Dificultățile apărute în UE trebuie rezolvate potrivit partajării competențelor statelor cuprinse în Tratat. Cea mai simplă dar cea mai nocivă practică este aceea de a pasa responsabilitățile de la o autoritate la alta. Integrarea populațiilor alogene nu este doar problema statelor sau doar a instituțiilor UE, ci o problemă comună. Se impune un efort concertat în această direcție. La fel cum se impun eforturi în sensul solidarității financiare. Invocarea vechilor practici ale statelor națiuni nu poate fi o soluție. Nici  statele nu mai sunt aceleași ca acum 70 de ani, nici străinii nu mai sunt aceiași și nici contextul global nu mai este același. Naționalismele în forma perenialistă trebuie să rămână istorie. Sunt alte motive de solidaritatea ce i-ar putea ține la un loc pe europeni decât imaginatele descendențe sau consangvinități. Dar, pentru asta, este nevoie de un nou și susținut efort ideologic, este nevoie de eficienta articulare a europenismului.

Bibliografie

Armstrong, John, Nations before Naţionalism, Chapel Hill NC: University of North Carolina Press, 1982.

Bagheot, Walter, Physics and Politics, Londra, 1887.

Barry, Brian, „Naţionalism”, în David Miller (coord.), Enciclopedia Blackewell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

Barth, Frederik, Ethnic Groups and Boundaires, Little, Brown, Boston, 1969.

Berghe van den, Pierre, „Race and ethnicity: a sociobiological perspective”, în Ethnic and Racial Studies, 1, 4, pp. 401-404.

Block, Maurice, „Principle of Nationalities”, în John J. Lalor (ed.), Cyclopedia of Political Science, vol. II, New York, 1889.

Bocancea, Sorin, Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană,  Editura Cantes, Iaşi, 2004.

Connor, Walker, Ethno-Nationalism: The Quest for Understanding, Princeton University Press, Princeton NJ, 1994.

Fishman, Joshua, „Social theory and ethnography: neglected perspectives on language and ethnicity in Eastern Europe”, în Peter Sugar (ed.), Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara CA, 1980.

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, Fontana, London, 1973.

Gellner, Ernest, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, Editura Antet, Bucureşti, 1997.

Grosby, Steven, „The verdict of history: the inexpugnable tie of primordiality – a repliy to Eller and Coughan”, în Ethnic and Raial Studies, 1994, 17, 1.

Herder, Johann Gottfried, Idées sur le philosophie de l’histoire de l’humanité, Presses Pocket, Paris, 1991

Hermet, Guy, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.

Hobsbawm, Eric J., Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit realitate, Editura ARC, Chişinău, 1997.

Miller, David, „In defence of nationality”, în Journal of Applied Philosophy, 10, 1, 1993.

Renan, Ernest, Ce este o naţiune?,par Conférence faite en Sorbonne, lConferinţă susţinută la Sorbona pe 11 martie 1882, ourworld.compuserve.com.Ernest R

Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Smith, Anthony D., Naţionalism şi modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire la naţiuni şi naţionalism, Editura Epigraph, Chişinău, 2002.

Smith, Anthony D., Theories of Nationalism, ed. a II-a, Londra: Duckworth & New York: Holmes şi Meier, 1971.

Tamás, Gáspár Miklós, Idola tribus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

[1] Eric J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit realitate, Editura ARC, Chişinău, 1997, p. 143.

[2] Brian Barry, „Naţionalism”, în David Miller (coord.), Enciclopedia Blackewell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 524.

[3] Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, Editura Antet, Bucureşti, 1997, pp. 36-38.

[4] Ibidem, p. 42-56.

[5] Ibidem, p. 58.

[6] E. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., p. 12.

[7] A. D. Smith, Naţionalism şi modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire la naţiuni şi naţionalism, Editura Epigraph, Chişinău, 2002, p. 19.

[8] Ibidem, p. 18.

[9] A. D. Smith, Theories of Nationalism, ed. a II-a, Londra: Duckworth & New York: Holmes şi Meier, 1971, p. 171.

[10] A. D. Smith, Naţionalism şi modernism…, ed. cit., p. 195.

[11] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., pp. 18-22.

[12] Ibidem, pp. 9-11.

[13] A. D. Smith, Naţionalism şi modernism., pp. 34-35.

[14] Maurice Block, „Principle of Nationalities”, în John J. Lalor (ed.), Cyclopedia of Political Science, vol. II, New York, 1889, p. 939, apud E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., p. 22.

[15] Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 126.

[16] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., p. 23.

[17] Ernest Renan, Ce este o naţiune?,par Conférence faite en Sorbonne, lConferinţă susţinută la Sorbona pe 11 martie 1882, http://ourworld.compuserve.com/homepages/bib_lisieux/nation01.htm, 21.07.2008.Ernest R

[18] H. Schulze, op. cit., p. 100.

[19] David Miller, „In defence of nationality”, în Journal of Applied Philosophy, 10, 1, 1993, pp. 6-8, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism…, ed. cit., p. 217.

[20] Johann Gottfried Herder, Idées sur le philosophie de l’histoire de l’humanité, Presses Pocket, Paris, 1991, p. 134, apud Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 146.

[21] G. Hermet, op. cit., p. 149.

[22] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., p. 17.

[23] Ibidem, pp. 54-59.

[24] Walter Bagheot, Physics and Politics, Londra, 1887, p. 83, apud E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., 1997, p. 5.

[25] E. Renan, op. cit.

[26] H. Schulze, op. cit., p. 114.

[27] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., pp. 48-49.

[28] Ibidem, p. 74.

[29] H. Schulze, op. cit., p. 156.

[30] A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, p. 153.

[31] Pierre van den Berghe, „Race and ethnicity: a sociobiological perspective”, în Ethnic and Racial Studies, 1, 4, pp. 401-404, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, pp. 155-156.

[32] A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, pp. 157-158.

[33] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Fontana, London, 1973, pp. 259-260, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, pp. 160-161.

[34] Steven Grosby, „The verdict of history: the inexpugnable tie of primordiality – a repliy to Eller and Coughan”, în Ethnic and Raial Studies, 1994, 17, 1, pp. 168-169, apud A. D. Smith,Naţionalism şi modernism, p 164.

[35] Joshua Fishman, „Social theory and ethnography: neglected perspectives on language and ethnicity in Eastern Europe”, în Peter Sugar (ed.), Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara CA, 1980, pp. 84-85, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, p. 167.

[36] Walker Connor, Ethno-Nationalism: The Quest for Understanding, Princeton University Press, Princeton NJ, 1994, p. 202, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, p. 169.

[37] John Armstrong, Nations before Naţionalism, Chapel Hill NC: University of North Carolina Press, 1982, pp. 4-5, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, pp. 189-190.

[38] Frederik Barth, Ethnic Groups and Boundaires, Little, Brown, Boston, 1969, p. 14, apud A. D. Smith, Naţionalism şi modernism, p 190.

[39] Gáspár Miklós Tamás, Idola tribus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 8-10.

[40] Ibidem, p. 12.

[41] Sorin Bocancea, Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană,  Editura Cantes, Iaşi, 2004, p. 136.

[42] H. Schulze, op. cit., p. 194.

[43] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism…, ed. cit., pp. 87-90.